scu

ele colindă,
ub o grindă,
bate-n geamuri
murândă,
a sobei
l să te prindă.
vis deodată?
d în tindă -
vine
e cuprindă
umoasă
ndă,
ne însăţi
âzândă.

are luna, ca o vatră de jăratic,

ăvechii codri şi castelul singuratic
ape, ce sclipesc fugind în ropot -
văi coboară tânguiosul glas de clopot;
e prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
re sure un voinic cu greu le suie;
nchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,
pă gratii ruginite-a unei bolţi
lor vârfuri în ietacul tăinuit
dul negru într-un arc a-ncremenit.
treţesute, printre gratii luna moale
merită şi-au vărsat razele sale;
ar văruite zid, podele, ca de cridă,
părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

-în podele un painjen prins de vrajă

pânză străvezie ca o mreajă;
licureşte şi se pare a se rumpe,
bură, de un colb de pietre scumpe.
e painjen doarme fata de-mpărat;
mină e întinsă în crivat.
ugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri
vineţire a subţirilor mătăsuri;
haină s-a desprins din sponci ş-arată
goliciunea-i, curăţia ei de fată.
de aur peste perini se-mprăştie,
niştită ca o umbră viorie,
arcate fruntea albă i-o încheie,
răsură măiestrit le încondeie;
închise globii ochilor se bat,
ă leneş peste marginea de pat;
căldură fragii sânului se coc,
scleştată de-a suflării sale foc,
i mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;
la capu-i presuraţi-s trandafiri.

apropie şi cu mâna sa el rumpe

perită de un colb de pietre scumpe:
ruri goale ce simţirile-i adapă,
dirii mai nu pot să le încapă.
nde fata, peste faţă i se-nclină,
fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
p i-l scoate de pe degetul cel mic -
iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

e miră cum de firele sunt rupte,

e ei buze vede vinete şi supte -
trist se uită, şopoteşte blând din gură:
negre plete, vin' la noapte de mă fură.

e vrerea, despre fete samă deie-şi -

nă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi.
ndu-şi faţa în oglinda sa, izvorul,
drăgitul, singur el îndrăgitorul.
a pe dânsa cineva ca să o prindă,
mari, sălbateci se priveşte în oglindă,
ura mică şi chemându-se pe nume
e dragă cum nu-i este nime-n lume,
privire nălucirea i-ar discoasă
umoasa fată - a ghicit că e frumoasă.
minţii! cu ochi mari şi părul des,
fecioară mândru idol ţi-ai ales!
în taină când priveşte cu mirare
gaş şi tânăr, de la cap pân' la picioare?
vut-am noaptea. A venit un zburător
l tare-n braţe, era mai ca să-l omor...
nd mă caut în peretele de-oglinzi,
măruţă braţe albe eu întinz
n părul galben, ca în strai uşor ţesut,
ndu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.
iiciune mi-iese sângele-n obraz -
zburătorul ca la pieptul lui să caz?
-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,
cestea fericit pe el îl fac.
mie însămi pentru că-i sunt dragă lui -
ă minte, nu mă spune nimărui,
 când vine noaptea lângă patul meu tiptil,
emeie şi viclean ca un copil!"

oată noatea zburător la al ei pat.

mn deodată de sărutu-i fermecat;
d spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,
loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:
mâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
ete negre, umbră fără de noroc
în lume, singurel şi rătăcit,
uflet tânăr ce de tine-i îngrădit.
ieritoare, cu adâncii, triştii ochi,
umbrei tale - nu le fie de diochi!
ngă dânsa şi o prinde de mijloc,
rbe arse de al buzelor ei foc:
mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres
ne'nţelese, însă pline de-nţeles.
e aur ca un fulger, ca o clipă-i,
d cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,
l tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,
-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri
l tău răsuflet în suflarea vieţii mele
ne creşte de un dor, de-o dulce jele;
razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
şi moale de mi-l legi după grumaz,
mătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
t atuncea cu asupra de măsură.
... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă
spun odată cât - ah! cât îmi eşti de dragă!
ulte şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,
i-astupă gura când cu gura se adapă;
altuia, tremurând ei se sărută,
e vorbareţ, iară limba lor e mută,
cu mâna faţa roşă de sfială,
mi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

ceara albă faţa roşă ca un măr,

ţire, să o tai c-un fir de păr.
laie o aduni la ochi plângând,
nădejde, suflete bătut de gând.
ereastră, suspinând, nu spui nimică,
e gene, al tău suflet se ridică;
eruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
pui să ducă către dânsul o solie,
.. tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
iscleştate de un tremur dureros.
ge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.
acrimi este taina ochilor albaştri.
tărie cad ca picuri de argint,
albastru mândru lacrimile-l prind;
dea toate, el rămâne trist şi gol,
faci cu ochii înălţimilor ocol -
or, a lunei, a oglinzilor de râu
ea cea mocnită şi pustie din sicriu;
când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed,
reg izvorul, atunci cum o să te văd?
umenirea, mândră, ca de trandafiri,
ie din obrajii tăi subţiri -
lor albastră, a lor dulce vecinicie,
stuieşte prin plânsorile pustie...
ă ardă în cărbuni smarandul rar
ă lucire s-o strivească în zadar?
i şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge,
pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

arba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,

i grăunţe, numai pleavă şi puzderii.
ă fii singur, crai bătrân fără de minţi,
a ta fată, cu ciubucul între dinţi?
i să numeri scânduri albe în cerdac?
fost odată, mult rămas-ai tu sărac!
pe dânsa, ca departe de părinţi
strită ea să nasc-un pui de prinţ.
o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
la locaşul unde ea s-ascunde tainic.

a de toamnă; de pe lacuri apa sură

rea-i creaţă între stuf la iezătură;
n suspină şi prin frunzele uscate
uri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

ul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,

lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
ară vântul sperios vo creangă farmă -
voare fac cu valurile larmă.

pre codri cine oare se coboară?

ochi de vultur lunga vale o măsoară.
ând plecat-ai, zburător cu negre plete,
oarta mândrei, iubitoarei tale fete!

gol el vede un copil umblând desculţ

să adune într-un cârd bobocii mulţi.
măi băiete! - Mulţumim, voinic străin!
mă, măi copile? - Ca pe tată-meu - Călin;
ne câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?
este tată şi pe el Călin îl cheamă."
numai dânsul îşi ştia inima lui,
u bobocii era chiar copilul lui.
n colibă şi pe capătu-unei laiţi,
ucul negru într-un hârb un roş opaiţ;
vatra sură două turte în cenuşă,
b o grindă, iară altul după uşă;
oasă, stă în colb râşniţa veche,
ea motanul, pieptănându-şi o ureche;
umată unui sfânt cu comănac
-o lumină cât un sâmbure de mac;
olicioară, busuioc şi mint-uscată
tunecoasă de-o mireasmă pipărată;
ns cu humă şi pe coşcovii pereţi
un cărbune copilaşul cel isteţ
oada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,
i se şede unui purceluş de treabă.
de sticlă e întinsă-n ferestruie
ece-o dungă mohorâtă şi gălbuie.
cânduri goale doarme tânăra nevastă
tuneric şi cu faţa spre fereastă.
ngă dânsa, fruntea ei o netezeşte,
u durere, suspinând o drăgosteşte,
ureche-i, blând pe nume el o cheamă,
noroasă lunga genelor maramă,
e uită... i se pare că visează,
u se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.
ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,
eşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
ot uită, un cuvânt măcar nu spune,
ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,
şte părul pe-al ei deget alb, subţire,
a roşă l-a lui piept duios de mire.
desprinde şi-l împinge lin la vale,
et o sărută pe-al ei păr de aur moale
dică, s-uită-n ochii-i plini de apă,
stupă gura, când cu gura se adapă.

de aramă, de departe vezi albind

glăsuire a pădurii de argint.
zvoară, iarba pare de omăt,
tremur ude în văzduhul tămâiet;
chii vecinici poartă suflete sub coajă,
ntre ramuri cu a glasului lor vrajă.
ul întuneric al pădurii de argint
drumicate peste pietre licurind;
nici unde şi suspină-n flori molatic,
-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
ări fluizi peste prundul din răstoace,
d de ape, peste care luna zace.
 mici albaştri, mii de roiuri de albine
clipitoare peste flori de miere pline,
ăratic de mireasmă şi răcoare
de muşte sărbători murmuitoare.

are-n tremur somnoros şi lin se bate,

mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
serbeze nunta gingaşei mirese;
u păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
zodii şi şăgalnicul Pepele.
cru-mare, rezemat în jilţ cu spată,
oartă mitră şi-i cu barba pieptănată;
cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf
apăr pagii de muscuţe şi zăduf...
din codru şi Călin mirele iese,
ui mână mâna gingaşei mirese.
pe frunze poala lungă-a albei rochii,
mărul, de noroc i-s umezi ochii;
i că ajunge al ei păr de aur moale,
ste braţe, peste umerele goale.
ădioasă, trupul ei frumos îl poartă.
are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,

n capul mesei să poftească să se pună

mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.
i la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
ăsună, iară cobza ţine hangul.

t se aude? Bâzâit ca de albine?

mirare şi nu ştiu de unde vine,
jenişul între tufe ca un pod,
e-n zgomot o mulţime de norod.
ucând în gură de făină marii saci,
entru nuntă şi plăcinte, şi colaci;
uc miere, aduc colb mărunt de aur,
el să facă cariul, care-i meşter faur.
a-ntreagă - vornicel e-un grierel,
ainte cu potcoave de oţel;
catifele, un bondar rotund în pântec
nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;
ună trag locuste, podu-l scutur,
ăsucită şede-n ea un mire flutur;
de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.
utarii, gândăceii, cărăbuşii,
orică i-aştepta-ndărătul uşii.

părătească sare-un greier, crainic sprinten,

ă labe, s-a-nchinat bătând din pinten;
încheie haina plină de şireturi:
ieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.