Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Partea a doua
E-atata jale-n tanar pieptul el
Caci dorul libertatii o ucide.
Obrajii-s pali. Dar in priviri livide
Se-ascund razvratitoarele scantei.
Ci nu sta intristata... Doar sa vrei
Si poarta temnitei se va deschide!
Lermontov: Vecina
In vremi ce sunt demult purcese,
pe-un camp paraginei lasat,
ai Genovei negustorese
feciori cetate-au inaltat.
Dar nu stim nici de ce-o zidira,
nici pentru cine si nici cand.
In ea muntenii locuira,
apoi s-au pripasit pe rand
din lumea-ntreaga toti fugarii
de-un slobod drum aici atrasi:
Silvanii, ungurii, tatarii,
muscali, bulgari, sarbi, lesi si sasi
Si toti cati vanturati ca pleava
sa vie prins-au obicei.
Cetatii i s-a spus Suceava
Dupa un rau din preajma ei.
Asa imi fuse povestita
de un unchias sfatos si bun
legenda ei invaluita
de ceata unui timp strabun.
Coloane drepte-i tin frontonul
pe-un zid ce inca-i nesurpat
Si sta si azi pe el blazonul
lui Andrei Doria sculptat.
Acoperit de muschi si vita
se-nalta sumbru si temut
un turn si tanara Domnita
In el cu jale-a petrecut.
Din geamul scund, spre zari, tacuta,
cu ochii marii suferinti
privea spre tara ei pierduta
Si suspina dupa parinti.
Iar pe obrajii ei, amare,
ca pe petala unei flori,
dau licar de margaritare
Si lacrimile uneori.
Dar ea, smerita sub icoana,
Ingenunchea cu gand supus,
punandu-si fara de prihana
nadejdea toata-n Cel-de-Sus.
Acum ea zace zavorata
Intr-o chilie mohorata
de dorul patriei tanjeste
Si-n nimeni mila nu trezeste.
O vorba nimeni nu-i sa-i spuie
ca-n preajma ei un altul nu e
decat strajerul de la usa,
ursuz, cu chipul de cenusa,
tacut si fara de privire,
Intr-o cumplita-ncremenire.
Ci Stefan catre turn cuteaza
Si-n prag ajuns, se minuneaza.
La baldachin perdeaua-i trasa
Si-n asternutu-i de matasa
c-o sfanta nevinovatie
Domnita-n visul ei zambeste.
Rosata din obraji e vie
apoi ca neaua se topeste
Si-ntreaga, dulcea ei suflare
e numai dor si desfatare.
“O, Doamne, ingeresc i-e somnul!”
vrajit isi zice Stefan Domnul
veghind in prag si-ar fi in stare
un veac intreg, in nemiscare
aici sa stea, sa tot priveasca
faptura ei dumnezeiasca.
Voichita pleoapele-si ridica
In dulce revarsat de zori.
Cu ochii galesi visatori,
priveste-n jur. Deodata striga:
Ah, Voievodul! si aici
vii toata tihna sa mi-o strici!
Om rau, cum oare te induri
de tata sa desparti o fiica
Si tara ca un hot sa-i furi
Si stapanirea sa i-o iei?
Ce marsavie venetica
te-aduse iar in ochii mei?
Hai, fugi din cale-mi! Pleaca! Piei!
Stefan:
Cu multa vreme inainte,
Voichito, vai! am asteptat,
cu sufletul indurerat,
dojenitoarele-ti cuvinte.
Mahnirii tale ii sunt vina.
Pacatul sa-l rascumpar vin.
Caci vietii, tu imi esti lumina
Si numai tie ma inchin.
Traieste tatal tau, intreaga
Ii dau mosia inapoi!
Si tronu-i dau caci tu mi-esti draga
Si doar pe tine eu te voi!
Arata-te induratoare
cu ale mele suferinti!
Ti-astern si slava-mi la picioare
Si falnicele-mi biruinti -
dar tot ce-a fost urat odata
uitat ramana in vecii.
Iti cer cu inima curata,
Voichito, Doamna mea sa fiii
Voichita:
Maria-ta, ce miscatoare
cuvinte te pricepi sa spui!
Dar uiti ca-ntemnitata-s oare?
Si unde? si din vina cui?
Stefan:
De ce cu-atata nedreptate,
Voichito, ma mahnesti mereu?
Au n-ai intreaga libertate?
Nu in robia ta sunt eu?
Intinde-mi, scumpo, dalba-ti mana
Si toti ostenii mei te vor
cinsti ca Doamna si Stapana
a Domnului si-a tarii lor!
Voichita:
Dar chinu-ntemnitarii mele
cum poate fi uitarii dat?
Doar sangele-ar putea sa spele
acest injositor stigmat.
(Sfarsitul partii a doua)
Partea a treia
Si-n tara noastra-n vremi trecute
cand inca neamul moldovean
Isi mai pastra a sa virtute
de neanduplecat Roman
robiei neplatindu-i biruri,
erau petreceri si la noi
Si se faceau si-aici turniruri
In care se-ntreceau eroi.
Si toti atunci pe-aceeasi treapta,
de la pastori pan-la boieri,
cu Domnul tarii-n lupta dreapta
uitau de rang, de neam, de-averi.
Iar fetele, ca o rasplata,
Impodobeau pe-nvingatori
cu o cununa minunata
din cele mai frumoase flori.
Si-avea nu-ntotdeauna parte
slavitul tarii Voievod
cununa gloriei s-o poarte
ci omul simplu din norod.
Atunci, cu-nflacarata oda
toti barzii il suiau in slavi
pe cel ce-l intrecea pe Voda
cu vitejestile-i ispravi.
Si catre el catau cu-ardoare
priviri focoase de femei
ca nici nu mai stia sub soare
mai mare fericire ce-i.
O, vremi de inaltare sfinte!
Pe plaiurile stramosesti
de ele, azi, ne-aduc aminte
doar cantecele batranesti.
Caci fala veche-a fost sa piara
Si lumea-ntreaga a uitat
ca e la Dunare o tara
c-un neam atat de apasat.
Ba, unii spun chiar si-n batjocuri
ca-i neam robiilor menit....
Dar ce-a fost el pe-aceste locuri
ce fapte mari a savarsit,
cum, infruntand Sublima Poarta
Si-atati bezmetici venetici,
tot el a Europei soarta
o hotara, luptand, aici,
sub vanturile vremii toate
de care n-a putut fi zmult!
Vai, toate-acestea, din pacate,
uitate sunt demult, demult.
Ci iata, straluceste slava!
Bat toate tobele-n Suceava
caci Stefan-Voda hotaraste
voinicii-armura sa si-o-ncinga
Si sa se lupte barbateste
iar cel ce-i mai viteaz, sa-nvinga!
Si-arata sarbatoarea fata.
Un freamat viu cuprinde piata
cu flamuri mari impodobita,
cu lant de-argint imprejmuita.
Iar dincolo de lant se-ndeasa
cu veselie zgomotoasa
multimea mustacioasa care
asteapta-ntrecerea cea mare.
Batranii cu nepartinire
privind a luptei indarjire
pe tineri vrand sa-i necajeasca
Incep in gluma sa vorbeasca:
„Ehei, in vremea dinainte
erau mai falnici luptatorii
Si-aveau si sange mai fierbinte!
Azi de nimic nu-s buni feciorii,
abia pot sufletul sa-si traga
ca-ntransii n-au un pic de vlaga!
E drept ca vremea ni se duse...
Da-n vremea noastra altfel fuse.“
De-odata insa, o miscare,
Inconjurat de-aprozi, calare
In piata intra Voievodul
Incins cu vitejeasca-i spada.
Voios saluta el norodul
care se-nghesuie sa-l vada.
Frumoasele, uitand sfiala,
spre el si ele dau navala,
In ochii lor ca-ntr-o oglinda
vor chipul Domnului sa-l prinda.
Dar Stefan-Voda mandru trece
cu ceata care il petrece
taindu-i partie prin lume,
ducandu-l catre un cort anume
drapat cu scumpe catifele,
cu stema zimbrului pe ele.
Un slujitor in graba mare
o scara aurita-i pune
Si il ajuta sa coboare
caci anevoie se supune
trapasul lui ca un taciune,
de semintie-arabiceasca,
deprins in lupte sa goneasca
Si care-acum, nervos, in jocul
copitelor, framanta locul.
Vazduhul fierbe de urale
In lauda Mariei-sale
Si cantece de bucurie
cinstesc mareata lui domnie.
Da-n cort e tihna lui de-o clipa
ca iar ca soimul se-naripa
Si ager iar pe cal se-arunca
lasand aprodului porunca
sa deie zvon in tot norodul
ca fi-va astazi Voievodul
cu cei viteji sa se intreaca,
dorind sa afle, astfel, daca
povara grijilor si anii
cei multi in lupta cu dusmanii
nu i-au stirbit cumva nesatul
de-a-si inclesta pe spada bratul.
Si da aprodul glasuire
poruncii intru implinire:
„Din luptatori, acela cine
la glorie si cinste tine,
sa iasa, daca e in stare
cu-al tarii Domn sa se masoare!
Rasplata mare il asteapta
pe cel ce-nvinge-n lupta dreapta!“
Atata doar aprodul zise.
Multimea toata-ncremenise,
suflarea si-o opri si vantul.
Si toti tacura ca mormantul.
Dar iata, prinde-un glas sa zica:
„Eu indraznesc!“ si se ridica
un mandru cavaler in zale.
E-n floarea semetiei sale,
frumos la chip ca o fecioara
Si tanar ca o primavara.
Calare catre Domn porneste.
Pe frunte coifu-i straluceste.
La scara, lancea-i scanteiaza.
Din nou incremeneste gloata.
De-ntrecere vitejii-s gata.
Cu lancea, unul catre altul,
calare isi pornesc asaltul.
Si Stefan stie sa abata
intaia lance-nversunata.
A doua oara se-ntalnira
Si lancile iar zanganira.
Pe Stefan insa il infrunta
o lovitura si mai crunta
Si-i greu sa crezi! El se pravale
cu stropi de purpura pe zale.
Un murmur de nemutumire
strabate-ntreaga-nsufletire.
Eroul cu al carui nume
pe prunci puteau sa-i inspaimante
cand il rosteau, turcoiace mume,
acum de un copil infrant e!
Ci sprinten de pe calu-i sare
frumosul tanar si viteaz.
Privirile nu-i sunt amare
desi-i curg lacrimi pe obraz.
In suflet nu-i mocneste sfada
Si negre ganduri nu-l mai rod.
El mana-i alba ca zapada
Si-o-ntinde catre Voievod
Si-i spune: “Astazi dau uitarii
tot chinul ce l-am suferit
caci eu rusinea-ntemnitarii,
cu sange azi, am ispasit.
Dar fi-va tie sa se-nchine,
de-aci nainte viata mea
Si jur ca numai pentru tine
eu voi trai, Maria-tal”
Un singur om, cel ce-nainte
privise-ntrecerea tacut,
aceste ultime cuvinte
ce talc ascund, a priceput.
(Sfarsitul partii a treia si cea din urma)