Imi plac legendele la nebunie. Ma fascineaza legenda uriesilor, care dupa cum se spune, au trait cindva pe pamintul romanesc.

- Se spune ca pe muntele Ceahlau ar fi trait cindva un neam de uriasi, popor de oameni grozav de inalti si de tari. Si-au adus cu dinsii niste vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, si-i pasunau toata vara pe plaiurile muntelui, pina da omatul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, catre apus si miaza-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci si pina acum asa i spune. Dar ntr-o iarna, a dat n ei o molima de s-au prapadit batrini si tineri si bouri. Ar mai fi scapat doi, o fata si un baiat. Acestia, luind putinii bouri ce erau feriti de crunta boala, s-au urcat sus n plaiul muntelui. Si numai ce le-a trecut prin gind celor doi tineri: sa ridice acolo sus fiecare cite un turn, doar i-o vedea si oamenii dinspre soare rasare. Si asa au tot carat lespezi si stinci; baiatul a ridicat un turn mai mare si mai lat, iar fata unul mai mic, dupa puterile ei. Oamenii din vai priveau mirati cum se ridica zi de zi aceste piscuri prea marete. Numai ca n ziua n care si schimba codrul fata verde, ziua de Probajini, numai ce trasni n peretii muntelui, nori de zloata si de gheata s-au prabusit curmind orice viata pe tot cuprinsul muntelui. Si peste ceasuri, cind mindrul soare si vinturile limpezira haul, cu-n stinjen se saltase Ceahlaul... Dupa ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivazind pe cei doi tineri uriasi si nici o miscare n munte, s-au urcat pe culme si i-au cautat. ntr-un tirziu au dat de ei turtiti sub greutatea ghetii. Le-au zidit mormint de piatra, acolo unde-i aflara. n anul celalalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, si au adus o toaca pe care au ntepenit-o acolo sus, pe virful cel mai nalt. Si de atunci, n fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin vai si lunci, barbaþi, femei si copii, fac o slujba n sobor, cinstind mormintul acelor uriasi. Si iaca asa, de atunci, turnului mai mare i zice Toaca, iar celuilalt i spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri n jos, acolo unde lumina-i fara spor, i jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Uriesilor... sursa: http://www.neamt.ro/Date_gen/Ceahlau/Leg_Toaca.html

...si tot despre ei: URIASII DIN SCAIENI Scaieni este o asezare straveche situata in muntii Buzaului, atestata ca obste mosnaneasca pe la 1600. Satenii spun ca, in vremuri de demult, pe cand zmeii se bateau prin fundaturile padurilor, acolo fusese o asezare tatarasca, adica locuita de uriasi. Necropola acelui sat pierdut in negura timpului este plina de schelete umane ce masoara in jur de 2,40 m. In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune in unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre acestia.

NECROPOLA DE URIASI Satul Scaieni este cel mai vechi din intreaga zona a Boziorului. Cateva case rasfirate pe o culme si coborand pe ulite atat de abrupte, incat greu te pastrezi drept, o imagine dezolanta a ceea ce a fost odata. Echipa de la Ziarul este insotita de cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul ca povestile oamenilor din comuna Bozioru despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au si dovada concreta: o necropola cu schelete de uriasi. Aceasta a fost descoperita intamplator, in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la fata locului. Pana la culmea unde fusesera plantati pomii, coboram in panta abrupta, pe o ulita inecata de noroi. O data ajunsi, nea Ilie ne arata intreaga livada, care acum nu mai rodeste: Peste tot sunt mormintele uriasilor. Faceam gropi, sa plantam puietii, cand dau de o capatana de om mare cat un dovleac de prasila. Nici ca mai vazusem asa ceva. Ne uitam toti cruciti. Sap mai departe si dau si de niste oase de la picioare, cat aracii de vie. O namila de om fusese raposatu. Noi stiam ca aici, demult, fusese un sat tatarasc, batranii vorbeau si de oameni inalti ca brazii, dar credeam ca e doar o vorba. Uite ca nu a fost doar vorba.

MERELE CAT PEPENASII Au gasit multe morminte. Unde sapau, dadeau de ele. Au scos doar cateva, restul le-au lasat sa se odihneasca in pamant, sapand randurile in asa fel incat sa le ocoleasca. Erau numai schelete? Si cioburi, ne lamureste nea Ilie. Adica fragmente de olarie. Nu a suscitat interes autoritatilor sau arheologilor? Pai, in plan era sa se planteze livada. Am strans scheletele si cioburile si le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit ca au ajuns la Bucuresti. Au fost si masurate. Aveau in jur de 2,40 metri. De atunci, nimeni n-a mai dat importanta necropolei de uriasi, de parca ar fi fost ceva obisnuit, la ordinea zilei. Pentru satenii din Scaieni, chiar nu mai reprezinta o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recolta de mere. Desi erau un soi obisnuit, fructele s-au facut mari cat niste pepenasi. Ne-am gandit ca din cauza uriasilor ingropati aici. Ilie Dragoi se ofera sa sape, sa ne arate si noua un schelet, dar trebuie sa urce iar ulita aceea abrupta, sa ia de acasa o lopata, un harlet. Cand sa plece, se intuneca din senin si incepe un vant aprig ce ne da fiori. Locul devine parca o imagine din filmele cu strigoi. Mai teama ne e de drumul desfundat care coboara in Bozioru. Daca incepea ploaia, aveam sanse sa ramanem pe acolo. Renuntam si, cum ajungem la drumul principal, vremea se indreapta la fel de brusc. Vantul se opreste si apare soarele. Ce sa fi fost asta? Nimic, ne linisteste nea Ilie. Asa e pe aici.

MOSNENII DIN SCAIENI Mosnenii constituie o populatie foarte veche, organizata mai intai pe familii, apoi in obsti, care, in timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De mosnenii stabiliti in partea superioara a raului Buzau

pomenesc si cronicarii antici. Pliniu ii numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci si-i localiza langa tinutul colchilor ( astazi Colti, in vecinatatea tinutului vechilor mosneni). Locuintele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte inalte si aveau forma de turn, denumite astazi cule. Ele erau construite din trunchiuri intregi de copaci, taiati la o margine de padure. Talpa turnului sau fundatia era formata din primii patru copaci doborati - carora din taiere li se dadea directia de cadere - sub care se asezau pietre mari. Si astazi satenii din Scaieni pastreaza acelasi mod de constructie a temeliei, fara sa se respecte canoanele stravechi, pentru care era nevoie de o forta deosebita, pe care numai uriasii o aveau. Familiile de mosneni au dat cei mai buni capitani lui Negru Voda, enigmaticul erou despre care exista o multime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune ca acest Negru Voda avea si el o inaltime impresionanta, judecand dupa scaunele sale sapate in stanci, pe culmile muntilor din zona. Mosnenii ( sau muntenii cum li se spune astazi) erau pastratorii multor tainite.

STALPII TAINITEI Fiind o zona des calcata de triburi cotropitoare, mosnenii organizasera un sistem foarte eficient de aparare, bazat pe puncte de supraveghere asezate pe cele mai inalte culmi, tuneluri subterane care ieseau in pesteri cu galerii mari, unde se puteau adaposti satenii cu vite cu tot si palcuri de calareti care stiau cum sa rasara ca din pamant asupra navalitorilor si sa dispara apoi ca inghititi de ceata. Reteaua de tainite folosite de mosneni si de capitanii lui Negru Voda era foarte veche, dupa cum reiese din Legendele plaiului, povestiri din batrani culese de Ilie Mandricel, profesor de romana in comuna Bozioru. Doua subterane construite sub niste stanci enorme dateaza de pe vremea tatarilor. Vom vedea despre care tatari este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzatorile ideale erau asezarile rupestre si padurile seculare, dintre care padurea Tainita, de pe muntele cu acelasi nume, era cea mai sigura, fiind si astazi foarte greu de strabatut. Aici se afla Stalpii Tainitei, stalpi colosali de piatra care se ridica in forma de coloane in mijlocul padurii inaccesibile si care nu au putut fi cercetati, deoarece nu se poate ajunge pana la ei. Cine a sapat tunelurile prin piatra dura, cine a ridicat acei stalpi in inima padurii, cine a sculptat pe stanci, la mari inaltimi, scaunele domnesti? Toti oamenii spun ca tatarii. Dar nu poporul de navalitori, ci ceilalti, care au trait mult inaintea mosnenilor si de la care acestia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descopera vestigii ale acestei civilizatii preistorice sunt numite in popor salisti tatarasti. Cum este si Silistea Scaienilor.

TATARII Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase si nobile triburi ale vechimii: teutarii, carora le mai spunea si tartari sau tatani. Din aceste denumiri deriva tatarii, cu intelesul de tatani, strabuni, neavind nici o legatura cu tribul nomad care a aparut in istorie multe secole mai tarziu. Acelor teutari strabuni li se atribuie tumulele (movile tuguiate din pamant, care indica morminte) si fortificatiile muntilor Carpati, acele ziduri ciclopice ce se intind pe culmile muntoase, ale caror ruine se vad si astazi intre Turnu Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg, Vulcan si-n muntii Buzaului. Peste tot unde se

gasesc aceste fortificatii, impreuna cu cioburi de vase purtand simboluri stranii, oamenii spun ca acestea au apartinut uriasilor sau tatarilor stravechi. Homer relateaza ca acestia erau favoritii zeilor si ca ii intreceau pe toti in inaltime, forta si frumusete, de aceea erau daruiti cu o viata mai lunga decat toti ceilalti oameni. Ei au fost cei dintai care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au inaltat dolmene si menhire si au confenctionat cel mai frumos cizelate unelte din piatra. Aristotel le atribuie cele dintai constructii sub forma de turnuri si fortificatiile ciclopice de aparare, ridicate pe culmi. _________________

Polovragi Adevarata pestera a lui Zamolxis?

Pe malul Oltetului, intr-o ambianta de vis, in mijlocul naturii ne priveste ochiul negru al unei pesteri in care a fiintat odinioara insusi Zamolxis, Zeul-Om atat de iubit de daci. Numita printre altele, pestera lui Zamolxis, Pestera lui Pahomie sau Pestera Polovragi, formatiunea carstica din muntii Olteniei ascunde taine nebanuite. Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerand ca se trage din existenta unei campii Poleo unde se adunau vracii si initiatii dacilor. Ermitii daci erau capabili sa vindece toate bolile vremurilor cu ajutorul plantei magice numita Polovraga, planta disparuta in zilele noastre. Polovragi este, de asemenea, pestera descrisa de Mihai Eminescu in poemul Memento mori.

Conform legendelor, Zamolxis era detinator al unor puteri uluitoare, fiind capabil sa-si schimbe dupa dorinta infatisarea din tanar in batran. Prin pestera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra in adancuri pentru a iesi peste munti la cetatea Sarmizegetusei. Cand speologii au cercetat pestera in premiera, acum circa 100 de ani, au fost uluiti sa descopere urme de picioare umane incaltate, vechi de 2.000 de ani, fara indoiala urme de daci. Zvonurile despre comorile dacice ascunse in Polovragi au atras sumedenie de rauvoitori si aventurieri lacomi. Toti acestia au avut parte de morti tragice in incercarile lor nesabuite de a tulbura linistea locului. Se spune ca blestemul lui Zamolxis inca vegheaza locul. Stau marturie zecile de cazuri, povestite in popor, despre ciobani carora le-au disparut oile, vacari care au ramas fara vacile din fata ochilor, nuntasi carora le disparea de pe mese

bautura si mancarea - lasandu-i muti de spaima si bolnavi de nebunie. Entuziastii fenomenelor paranormale numesc zona Triunghiul Bermudelor din Oltenia". O intamplare demna de retinut este acea care vizeaza cunoscutul obicei al lui Tudor Vladimirescu de a reveni pentru rugaciune in preajma zidurilor Manastirii Polovragi. O iscalitura a sa ramasa in manastire se adauga variantei neoficiale in care o sosie a sa ar fi fost ucisa de eteristi, pe cand Domnul Tudor, un initiat al vremii, a ramasa in manastire pentru a trai deghizat in calugar pana la sfarsitul vietii.

Sinca Veche si enigmele bisericii din stanca Situat in frumoasa Tara a Fagarasului, Sinca Veche este un fascinant si stravechi sat romanesc care a avut candva patru biserici, trei de lemn si una din piatra; in prezent pastrandu-se doar biserica de piatra, care este si cea mai veche. Aceasta a fost construita pe locul unui strabun loc sacru despre care cercetatorii spun ca are o vechime uluitoare de circa 7.000 de ani. Cu toate ca exista numeroase voci care afirma ca biserica a fost unul dintre primele locuri de cult crestin din Dacia, o parte a specialistilor atrage atentia asupra inscriptiilor ne-crestine de pe unul dintre peretii altarului. Conform preotului Silvestru Popovici din Sinca Veche, acest perete face parte din biserica interioara, din pestera, care a fost in mare parte distrusa de catre cei care au sapat dea lungul veacurilor in cautare de comori. Incarcatura subtila a acestui loc se manifesta uneori prin aparitii inexplicabile de sfere de lumina, cruci si semne stranii. Pe unul dintre pereti se mai poate observa o sculptura a unui cap de dac cu barba, plete si cusma. Zona mai este celebra in randul initiatilor deoarece aici, in prejma marilor sarbatori religioase, unii oameni spun ca aud coruri care canta cantece de o frumusete nelumeasca. Toti cei care au auzit corul din alta lume au fost frapati de faptul ca, desi muzica parea bisericeasca, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuseau sa retina sensul lor. Termenii nu sunau romaneste si totusi nu pareau straini de limba romana arhaica. Sa fi fost cantece in limba daca? Despre sacralitatea acestui loc vorbesc numeroase intamplari, precum povestea lui Gheorghe Moldovan, un localnic urmarit de Securitate in anul 1953 pentru colaborare cu Rezistenta Anticomunista din Fagaras. Moldovan viseaza niste fiinte de lumina care-l avertizeaza si-l sfatuiesc unde sa se ascunda pentru a nu fi gasit. 43 de ani mai tarziu, in 1996, reporterul TVR Lucian Babeanu a intrat in pestera dorind sa traga cateva cadre si cu aceasta pentru o emisiune cand, spre stupoarea cameramanului, camera video a inceput sa porneasca si sa se opreasca singura, neraspunzand la comenzi. Crezand ca aparatul de filmat este defect, echipa a parasit pestera, iar in studiouri, cand au vizionat ceea ce se inregistrase, au avut surpriza sa observe sfere de lumina stralucitoare care roiau in adancul bisericii

Blestemul comorilor din Baragan Pentru majoritatea romanilor, Baraganul nu este altceva decat o campie nesfarsita unde iarna musca viscolul, iar vara soarele arde ucigator. Insa, foarte putini oameni cunosc suita de mistere care invaluie oceanul de campie dintre Marea Neagra, Carpati si Dunare, un taram evocat deseori de Panait Istrati si Fanus Neagu. Conform legendelor locale, in pamanturile campiei se afla ingropate numeroase comori pazite de blesteme crunte. Undeva intre Calarasi si Lehliu se gaseste satul Dor Marunt, celebru nu demult pentru frumosii armasari care alcatuiau cea mai mare herghelie de cai de rasa din Baragan. Aici se afla, insa, ingropate si comori stravechi strajuite de flacari ireale, de un albastru nelumesc care danseaza in puterea noptii pe necuprinsul campurilor. Celebru in acest sens este locul denumit La Movila, unde, inainte de Revolutia din 1989, un satean a descoperit in timp ce ara, un ulcior plin cu bani de aur. Fire marinimoasa, localnicul i-a impartit frateste cu ceilalti sateni. Nu a durat mult pana cand despre aceasta isprava a aflat si Militia, care s-a autoinfintat si a confiscat taranilor toate monedele gasite. Soarta blestemata a comorilor este intarita de povestea lui Gheorghe Prepelita, un satean care a descoperit peste 100 de monezi de aur. Prepelita nu a suflat un cuvant, dar satenii vedeau cum neamul lui isi construieste case si grajduri noi, se imbraca scump, isi cumpara turme de oi si vite. Blestemul comorii nu dormea: la 7 luni de la descoperirea averii, nevasta lui Prepelita se arunca fara motiv intr-o fantana. La cateva saptamani dupa, ginerele sateanului are aceeasi soarta, pentru ca, peste un an de zile, fiica lui Prepelita sa se spanzure de aceeasi fantana. La fel de sinistru este - spun legendele - si blestemul comorii lui Pintecan, un alt satean care a gasit un butoias cu galbeni de aur ingropat la radacina unui nuc. In noaptea imediat urmatoare, norocosul Pintecan aude in vis o voce care-i porunceste sa construiasca o biserica pe locul unde a descoperit banii sau il va ajunge blestemul comorii. Dimineata, Pintecan a ignorat visul, grabit sa se imbogateasca. Si-a impartit comoara in familie si s-a apucat de afaceri prospere. La doi ani de la eveniment, cand se intorcea acasa si-a gasit baietelul de doi ani spanzurat intre gratiile de la patut. In noaptea nenorocirii, a visat din nou aceeasi voce care l-a avetizat ca daca nu face biserica, va fi lovit de necazuri si mai mari. Socat, omul a construit cea de-a doua biserica a satului, care este vizibila si astazi.

Fantomele de pe Dealul Luncanilor Undeva in inima Moldovei, intre orasele Iasi si Pascani, se fla satul Sarca din care se poate ajunge in comuna Luncani. Faptele stranii petrecute aici avertizeaza orice drumet care vrea sa plece la ceas de seara spre Luncani. Mai ales daca drumetul este un om bun cu inima curata, deoarece fantomele pripasite in aceste locuri, pandesc in special pe cei cu suflet bun. Stau marturie in acest sens, intamplarile inspaimantatoare prin care au trecut destul de recent oameni precum Elena Surugiu, Petruta Muscalul, Maria Piper si altii. Salasul fantomelor

din zona este cantonat undeva la captul unui iaz secat, unde - conform povestilor - oamenilor le apar stafii care-i urmaresc cale de 3 kilometri pana in satul Goesti. Batranii povestesc ca in locul blestemat au fost ingropati fara imparatasanie si lumanare multi soldati ucisi in 1917, in decursul primului Razboi Mondial. Astfel se explica de ce zeci de drumeti spun ca au vazut odata cu caderea noptii, siluete translucide, albe si tacute care pluteau alaturi de ei, intotdeuna pe partea dreapta a drumului. Batranii spun ca soldatii-fantome, care acum sunt prinsi intre lumi, stafiile lor aparandu-le in special oamenilor cu suflet bun si copiilor, asteapta ca pe dealul Luncanilor sa se faca o slujba de pomenire a sufletelor si o sfintire a locului.

Costesti, locul unde duhurile dau cu pietre Localitatea Costesti din judetul Arges a figurat acum cativa ani nu doar pe prima pagina a cotidianelor romanesti, din pricina Mineriadei care a trecut pe aici, ci si in toiul dezbaterilor specialistilor in paranormal. Cazul in sine a fost observat si filmat de numerosi martori oculari, ceea ce-i da un plus de credibilitate. Totul a inceput in noaptea zilei de 20 martie 1997, cand asupra casei familiei Panait Draghici s-a abatut din senin o ploaie de pietre de diferite dimensiuni, in urma careia atat proprietarii, cat si vecinii lor s-au ales cu o spaima sora cu moarte, precum si cu acoperisurile distruse si ferestrele sparte. Dupa prima seara paranormala, ploaia de pietre a continuat a doua zi, tot la lasarea serii. Pana in noaptea de 24 martie, inainte de sarbatoarea de Bunavestire, intamplarea s-a repetat consecutiv in fiecare seara, politia locala din Costesti rezumandu-se la a observa ciudatul fenomen alaturi de tot satul, dupa care a intocmit un raport de pagube si distrugere fara faptas. Dupa Bunavestire, ploaia de pietre a incetat brusc. Linistea a durat doar pana pe 29 august 1997, cand tirurile de pietre aruncate de maini invizibile au reinceput mai violent decat in primavara. Oamenii au apelat la Georgica Cretu, preotul paroh din Costesti care a venit in casa lor chiar in timpul unei ploi de pietre pentru a citi cu glas tare Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Spre surprinderea tuturor, pe intreaga durata a slujbei atacul a incetat, pentru a reincepe insa la scurt timp dupa aceea... Culmea manifestarilor bizare din Costesti s-a inregistrat pe 4 septembrie 1997. In acea zi, mobilele au inceput sa se miste prin casa dintr-o camera in alta, mutate parca de niste carausi invizibili. Peste doar cateva zile, crestinii urmau sa sarbatoreasca Nasterea Prea Sfintei Fecioare Maria. Linistea s-a asternut de atunci asupra gospodariei familiei Draghici. Entuziastii fenomenelor paranormale sunt de parere ca atacul s-a datorat unor demoni sau unor furtuni magnetice. Altii inainteaza ipoteza unui fenomen evident de Poltergeist. Faptasa ar fi fost Achilina Marciuc, o femeie care pe parcursul intregii sale vieti s-a certat cu familia Draghici. Mai mult, in timpul acceselor sale de furie, batrana Achilina arunca cu pietre in casa vecinilor sai. Achilina Marciuc a murit singura intr-o mizerie crunta pe data de 11 august 1987. Se pare ca spiritul neadormit al batranei i-a urat atat de mult pe membrii familiei Draghici, incat a dat cu pietre in casa vecinilor atat in lumea acesta, cat si de pe lumea cealalta

Poeni, satul blestemat de lupi... Satul Poeni de la poalele Muntilor Poiana Rusca ascunde niste intamplari care ar face cinste oricarui roman de groaza marca Stephen King. Cazul cuprinde o serie de atacuri ale lupilor indreptate asupra mai multor sateni. O femeie, Maria Sarbu, a fost chiar omorata si devorata de ceea ce, la prima vedere, pare un lup. Insa toti zoologii afirma ca, de obicei, lupii nu ataca oamenii decat daca sunt turbati, ceea ce in povestea de fata este putin probabil. Totodata, in nicio circumstanta lupii nu devin mancatori de oameni, fenomen care se intalneste doar in cazul tigrilor, leilor si leoparzilor. Misterul de la Poeni se adanceste si mai mult daca luam in calcul faptul ca in zona respectiva nu mai existau lupi de peste o suta de ani. Batranii satului sunt de parere ca faptasul nu a putut fi in ruptul capului un lup obisnuit, ci ca animalul care a atacat oamenii din Poeni a fost un lup necurat, un strigon, cum se spune in aceste parti strigoiului. Cei care au scapat povestesc ca fiara din alta lume arata precum un caine mare, negru cu blana zburlita, care nu lasa urma pe zapada sau prin praf atungi cand fuge, ca si cum ar fi plutit. De asemnea, povestile spun ca aratarea disparea instantaneu daca oamenii apucau sa-si faca semnul crucii sau sa rosteasca o rugaciune. Drac sau suflet neadormit de strigoi, nu se stie exact ce a atacat satul Poeni. Oamenii sunt de parere ca povestea neamului muscat de fiara necurata incepe acum peste doua sute de ani, cand cineva din familia respectiva ar fi omorat un alt satean pentru a-i fura o arma foarte valoroasa. Cel ucis era unicul fiu al unei batrane care in ziua inmormantarii ar fi aruncat in cimitir un greu blestem asupra neamului ucigasului fiului sau.

Balta Vrajitoarelor Satul Boldesti. Padurea Boldu-Creteasca. Langa Bucuresti, la doar 30 de minute distanta de padurea Cernica, exista o balta blestemata, recunoscuta si temuta inclusiv in prezent de localnici. Ascunsa in mijlocul padurii Boldu-Creteasca, balta este la prima vedere un banal ochi de apa de dimensiuni mai mult decat modeste, cu un diametru de doar 5 metri. In ciuda aparentei obisnuite, se spune ca peticul de apa este inconjurat de forte din alte lumi si este loc de manifestari inexplicabile. Faima baltii este demult cunoscuta de vrajitoarele tiganci care se aduna din lumea intreaga aici, in prejma noptilor de Sfantul Gheorghe, Sanziene si Sfantul Andrei, atunci cand se spune ca se deschid temporar portile spre celelalte taramuri. Balta este un loc al puterii transmis din generatie in generatie in randul vrajitoarelor. Se pare ca orice vraja, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei mici balti ascunse la marginea Bucurestilor se indeplineste negresit. Parca pentru a adauga un miez de adevar in povestea vrajitoarelor, exista oameni care au observat in preajma baltii o serie de fenomene ciudate precum fulgere globulare si furtuni iscate din senin in

perimetrul restrans al baltii. De asemenea, numeroase animalele (cai, vite, oi, capre, caini sau pisici) refuza sa bea apa de aici, preferand parca sa moara de sete decat sa se adape din balta. Balta, care are o adancime de doar un metru si jumatate, nu seaca, nu se mareste, nu se micsoreaza niciodata - indiferent daca este seceta sau ploua abundent. Cu toate acestea, conform legendelor, balta pare a nu avea fund: oamenii din zona spun ca au aruncat in ea un bolovan greu de 20 de kilograme. Acesta ar fi disparut fara urma in doua saptamani... 3.

Legenda Podului
Exista mai multe legende legate de acest pod natural. Se spune ca in pestera Ponoare locuia Aghiuta, Necuratul insusi, ocupandu-se linistit de rautatile sale. Insa oamenii l-au rugat intr-o zi pe Dumnezeu sa ii scape de diavol, iar acesta, ascultandu-le ruga, a lovit tavanul pesterii, prabusindu-l peste intrare. Aghiuta, priceput, a scapat prin a doua iesire a pesterii, agatandu-se cu ghearele de un deal si formand astfel cele doua campii denumite astazi Afrodita si Cleopatra. El vegheaza asupra oamenilor care viziteaza locul, fara a mai putea sa-si reia resedinta. O alta varianta a povestii spune ca Sfantul Nicodim cauta cascada ce i s-a aratat in vis si deasupra careia voia sa construiasca o manastire. In drumul sau, a oprit la Ponoare, unde a fost, insa, acuzat de furt si alungat de sateni. Atunci, pentru a putea scapa, Dumnezeu i-ar fi construit podul care sa-i usureze trecerea, printr-o miscare arcuita a mainii. Nicodim nu a fugit, insa, fara a lasa in urma lui un blestem, acela ca apele sa fie inghitite si sa nu permita niciunei vietati sa traiasca. Apa este, acum, inghitita de pestera, care o revarsa la ploile puternice, iar nicio vietate nu traieste in lacul de langa ea. Apoi si-a continuat drumul, urmandu-si destinul si construind manastirea Tismana. Se mai spune si ca Podul ar fi fost construit de insusi Hercule, sau de Iovan Iorgovan, erou de basm, pentru a putea prinde Hidra. Malefica Hidra fuge de Iovan, acesta incercandu-si palosul pe o stanca, pe care o prabuseste, astfel formand Podul lui Dumnezeu. Ramasa fara unul dintre cele 5 capete, Hidra fuge prin munte, lasand in urma sa cheile de pe valea Cernei, sperand ca va ajunge la izvoarele termale ce-i pot reda puterile. Se pare ca Dumnezeu ii protejeaza pe cel care trec podul care ii poarta numele. De-a lungul timpului, au trecut peste el soferi, biciclisti si motociclisti, dar nu a existat niciodata un accident grav in urma caderilor. Podul este, de asmenea, monument natural, si legenda sa este cunoascuta chiar si peste hotare. Mit, fantezie, legenda, sau poate un sambure de adevar. Locurile frumoase din Romania au povestile lor, la fel de frumoase, povesti incarcate de mister si care ne fac cu atat mai mult sa le vizitam. Si pentru ca avem o tara incarcata de basme, va invitam si pe voi sa ne povestiti o legenda, pe cea care v-a placut cel mai mult!

4.

Cele patru mituri fundamentale ale lumii Anghel Valeriu - ScoalaOnline

Miturile memoriale sunt pastratoarele faptelor ancestrale si se poate presupune ca ele au inregistrat fie psihoze colective provocate de evenimente de mari proportii cu caracter insolit (ipostezele cunoasterii focului, revolutia agrara), fie incercarea empirica de a explica diverse fapte neobisnuite, petrecute de obicei la confluenta existentiala a doau populatii de nivel spiritual foarte diferit. Aici se pot subclasifica mai multe manunchiuri mitologice, pe care le-am putea numi :(a) interferenta erelor (miturile varstei de aur a salbaticiei arcadice, adica preagrare, dar si miturile animalelor fabuloase, de la popoarele de maimute vorbitoare-poate hominizii, pana la balauri si dragoni -descriind primele contacte ale omului cu regnul animal in genere sau infatisarea, vazuta hipertrofic, a unor fosile pe atunci inca vii, cunoscute azi din paleontologie) ; (b) omul primordial (primele grupuri umane care au inceput a se socoti superioare animalelor si chiar hominizilor coexistenti dar - constranse de mutatia agrara, apoi de cea neolitica sa paraseasca raiul liber al cadrului salbatic -si-au exprimat regretul izgonirii din acel rai sau dintr-un teritoriu edenic parasit in urma altei constrangeri ; (c) revelatia initiala (descoperirile inteligentei primordiale : iubirea, familia, cunoasterea de sine si cunoasterea cadrului- de unde si impactul intre moral si amoral, definint prima data notiunea de imoralitate, ca si ciocnirea inevitabila intre inteligenta si candoare, intre cunoastere si ignoranta, iar in simbol- intre spiritul divin si spiritul luciferic) ; (d) evenimentele insolite (categoria dintre viziunea profetului Iezechil si prabusirea fiului solar Phaethon) ;(e) inventia uneltelor (armele si mecanismele magice, vehiculele pendente de imblanzirea calului, corabiile salvatoare de la potop, carele ceresti) ; (f) modificarile conditiei umane (revolutiile succesive :pastoreasca, agrara, neolitica, metalurgica-implicand, odata cu inchegarea treptata a societatii umane, si schimbarea structurala a modului de trai, de relatii si interese, ca si a tipului de alimentatie, odata cu inventarea satului, cetatii, statului si a ordinii sociale) ; (g) razboaiele ceresti (conflictele de dimensiuni apocaliptice, intre categoriile de divinitati adverse, traducand fie impactul omului cu dezlantuirile extraordinare de forte naturale, fie observarea empirica a unor dereglari astrofizice) ; (h) potopul si reconstructia universului postdiluvian (invaziile acvatice sau solare, urmate de repunerea in ordine a regiunilor afectate, uneori poate la scara sincronic planetara).

Miturile fenomenologice privesc fenomele de nivel cosmic, alcatiund naratiuni explicative in jurul marilor intrebari omenesti asupra existentei omului si a cadrului sau vizibil si nevazut : (a) actul cosmogonic ( facerea lumii mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din intalnirea principiului feminin cu cel masculin, sau prin pornirea timpului inert ; (b) antropologia (crearea omului, ca pereche arhetipala sincronica sau diacronica, printr-un singur act definitiv sau in cateva etape experimentale ; (c) escatologia (vizand ideea de moarte- unica sau periodica, naturala sau prin accident catastrofal- a insului si a universului sau) ;(d) repetitia manifestarilor naturii (succesiunea zilelor si a noptilor, anotimpurilor, erelor terestre si cosmice) ; (e) regnurile fabuloase (formand indeobste structura unora dintre cele mai vechi mituri ale omenirii, care poarta intre ele formele rudimentare de conceptie ambientala din animismul initial ori din ciclul formelor totemice de cult ale epocilor prevanatoresti si vanatoresti carora li s-a adaugat cadrul alegoric din epoca domesticirii animalelor, a cultivarii plantelor, a descoperirii pietrei utilizabile si apoi a metalelor, ca si unor reactii chimice naturale) ; (f) cadrul astral (astrele fiind, in conceptia mitologica, nu corpuri ceresti ci ,,luminatori'' pendenti de vointa

patronala a anumitor zei, locuinte divine, iar uneori chiar formele vizibile de intruchipare a zeilor) ; (g) elementele (apa in toate ipostazele sale inerte sau active, focul viu si apoi cel tehnic, focul cosmic si cel meteorologic, pamantul static si dinamic, fertil si distrugator, aerul ca forma de miscare cereasca si ca regenerator perpetuu al vietii, alteori ca tampon intre pamant si cer, in fine mai rar, eterul, element al straturilor ceresti divine, constituind inca in observatia primitiva un ansamblu de conditii esentiale ale existentei cosmice).

Miturile cosmografice includ intregul cadru divin, adica pe zei si locuintele lor universale : (a) teogonia (poate cel mai straniu dintre actele mitice, intrucat zeii insisi se autocreeaza sau sunt creati, multiplicarea lor apartinand unei conceptii ulterioare, influentate probabil de endogamia tribala si apoi de diviziunea profesionala a indeletnicirilor) ; (b) panteonul (sau totalitatea zeilor- cu numar variabil dupa epoca si zona geogafica- fluctuand intre monoteismul rigid, unde zeii si sfintii devin accesorii tehnice sau divinitati subalterne ale unui singur zeu teologic admis ca suprem, si amplitudinea elastica a politeismului numarand, de pilda, in religia romanilor peste 30.000 de zeitati) ; (c) lumile coexistente (de obicei trei fundamentale :cerul, pamantul si subpamantul, adica lumea divina, cea umana si cea demonica, dar in unlele mitologii si mai multe :la scandinavi noua ;de asemenea, si anumite lumi paralele, parahumane, neconfirmate insa de vreuna din teologii si conservate mai cu seama in folclorul mitologic).

Miturile transcedentale, consacrate de omul primitiv elucidarii contradictiile existentiale aparente, pe care el nu le accepta decat ideal : (a) eroul arhetipal (nu stramosul totemic, ci modelul de la care porneste sirul, un model absolut si deci inegalabil, de aceea si divinizat) ;(b) suprastructura demonologica (reprezentand transferul in mitologie a credintei animiste in duhurile si in demonii care ar guverna universul -integral ca si in detaliila palpabile) ; (c) destinul (ca lege in sine sau sistem de legi implacabile si intrepatrunse, supunandu-si intregul univers, pana la detalii, omul, omenirea si chiar zeii) ; (d) universul dual (conceptul diviziunii lumii in principii antagonice, care completeaza in mod general intregul :lumina-intuneric, caldura-frig, miscare-repaos, mascul-femela, viata-moarte si in ultima amaliza bine-rau) ;(e) simbolurile conditiei umane (aspiratie omului de a-si depasi conditia, de obicei prin imitarea unor valori ambientale : de pilda zborul icaric, care nu este decat traducerea alegorica a invidiei omului fata de pasare, dar nu si intelegerea deosebirii structurale) ;(f) viata si moartea (ca antiteza acuta suprema in care miturile nu admit totusi termenii antitezei, preferand ideea de stari diferite ale aceeleiasi existente, intrucat thanatofobia conceptuala, care trabuce instinctul de conservare, nu scuteste de suferinta intrebarii nici o fiinta ganditoare) ; (g) aria timpului (timpul uman mensurabil si timpul divin, deci numenal, inaintea acestora si dupa ele, unele mituri admitand si absenta timpului).