1indianul Din Dulap-Banks

1|indianul din dulap banks
INDIANUL DIN DULAP

LYNNE REID BANKS
The Indian in the Cupboard 1980

Traducere Corina Tat
Lynne Reid Banks s-a născut la Londra în 1929 ca unic copil al unui medic scoţian şi al unei actriţe
irlandeze. Primii ani de şcoală i-a petrecut într-o mănăstire catolică, iar în timpul celui de-al doilea
război mondial a fost evacuată în Canada, întorcîndu-se la Londra abia în 1945. A urmat studii de
actorie, dar după cinci ani a abandonat scena şi s-a dedicat muncii de jurnalist şi dramaturg. în 1955 a
fost angajată de Canalul 2 al Televiziunii britanice, fiind de altfel prima femeie-reporter a acestei
instituţii. Primul ei roman - Camera în formă de L — a fost publicat în 1960 şi ecranizat în anul
următor. în 1962 Lynne a emigrat în Israel şi s-a căsătorit cu sculptorul Chaim Stephenson. Cei doi au
trăit apoi nouă ani într-un kibbutz unde s-au născut şi cei trei fii ai lor. întreaga familie a revenit în
1962 la Londra, iar Lynne a început să se ocupe tot mai intens de scrierea unor cărţi pentru copii şi
adulţi.
Indianul din dulap a fost publicat în 1980, fiind declarat cel mai bun roman pentru copii al anului
1981.
Cuprins
1.CADOURILE.....................................................................................................................................................3
2.UŞA ESTE ÎNCHISĂ........................................................................................................................................7
3.TREIZECI DE SCALPURI..............................................................................................................................13
4.ÎN AER LIBER................................................................................................................................................18
5.TOMMY...........................................................................................................................................................20
6.ŞEFUL A MURIT, TRĂIASCĂ ŞEFUL..........................................................................................................22
7.FRAŢI NEINVITAŢI.......................................................................................................................................27
8.COWBOY........................................................................................................................................................32
9.ÎMPUŞCĂTURI...............................................................................................................................................36
10.ARMISTIŢIUL DE LA MICUL DEJUN.......................................................................................................40
11.ŞCOALA........................................................................................................................................................43
12.PROBLEME CU AUTORITĂŢILE...............................................................................................................47
13.ARTĂ ŞI ACUZAŢII.....................................................................................................................................52
14.CHEIA DISPĂRUTĂ.....................................................................................................................................58
15.AVENTURA DE SUB PODEA.....................................................................................................................63
16.FRAŢII...........................................................................................................................................................69
1.CADOURILE
Nu era vorba că lui Omri nu i-ar fi plăcut cadoul pe care i l-a dat Patrick de ziua lui de naştere. Nici
pe departe nu era vorba de asta. îi era chiar foarte recunoscător - într-un fel. Era, fără îndoială, foarte
drăguţ din partea lui Patrick să-i dea un cadou, şi cu atît mai mult un indian de plastic vechi de care el
se săturase.
Problema era că Omri se cam plictisise de figurinele de plastic, din care avea grămezi întregi. Cutii
de biscuiţi pline cu figurine, probabil trei sau patru dacă erau puse toate laolaltă, ceea ce nu se întîmpla
niciodată pentru că, mai tot timpul, erau împrăştiate prin baie, mansardă, bucătărie, camera de zi, ca să
nu mai vorbim de dormitorul lui Omri şi de grădină. Grămada de gunoi de grajd era plină de soldaţi
care, timp de cîteva toamne, fuseseră adunaţi cu grebla o dată cu frunzele de către mama lui Omri, care
era cam nepăsătoare la astfel de lucruri.
Omri şi Patrick petrecuseră multe ore împreună jucîndu-se cu colecţiile reunite de jucării de plastic.
Dar acum se cam saturaseră, cel puţin pentru moment, şi de aceea, atunci cînd Patrick îi adusese
cadoul lui Omri la şcoală, de ziua lui, Omri fusese dezamăgit. încerca să nu arate lucrul acesta, dar era
dezamăgit.
-Chiar îţi place? îl întrebă Patrick în timp ce Omri stătea tăcut cu indianul în mînă.
-Da, e fantastic, spuse Omri cu o voce cam lipsită de entuziasm. Nu aveam nici un indian.
-Ştiu.
-Nu am nici cowboys.
- Nici eu. De aceea nu puteam să mă joc de-a nimic cu el.
Omri deschise gura să spună „nici eu n-am să pot", dar, gîndindu-se că îi va răni sentimentele lui
Patrick, nu spuse nimic, puse indianul în buzunar şi uită de el.
După şcoală urma o petrecere în familie şi toată emoţia şi agitaţia provocate de cadourile părinţilor
şi ale celor doi fraţi ai săi mai mari. A primit ceea ce îşi dorea cel mai mult - un skateboard complet cu
kick-board şi roţi kryptonic de la mama şi tata, şi de la fratele lui mai mare, Adiel, o cască. Gillon,
celălalt frate, nu-i cumpărase nimic pentru că nu avea bani (nu mai primea bani de buzunar de cîtva
timp din cauza unei foarte nefericite întîmplări în care era implicată bicicleta tatălui lor). Aşa că atunci
cînd a fost rîndul lui Gillon să-i dea cadoul, Omri a fost foarte surprins cînd acesta i-a pus în faţă un
pachet mare, prost învelit în hîrtie maro şi legat cu sfoară.
-Ce e asta?
-Uită-te. L-am găsit pe alee.
Aleea era o cărare îngustă care ducea în spatele grădinii unde stăteau cazanele de gunoi. Cei trei
băieţi se jucau acolo uneori, şi găseau cîteodată comori pe care alţi vecini - poate mai bogaţi - le
aruncau. Aşa că Omri era destul de emoţionat în timp ce rupea ambalajul.
înăuntru era un dulăpior alb de metal cu o oglindă pe uşiţă, din cele pe care le vezi deasupra
chiuvetei în băile de modă veche.
Aţi putea crede că Omri a avut încă o dezamăgire, pentru că dulăpiorul era destul de simplu şi, în
afară de un raft, era complet gol, dar, destul de ciudat, era foarte încîntat de el. îi plăceau dulapurile de
orice fel datorită bucuriei de a ţine lucruri în ele. Nu era un băiat foarte ordonat în general, dar îi făcea
plăcere să aranjeze diverse lucruri în dulapuri şi sertare şi să le deschidă mai tîrziu ca să constate că
erau exact aşa cum le lăsase.
- Aş fi vrut să se încuie totuşi, spuse.
-Ai putea să spui „mulţumesc" înainte de a începe să-i găseşti defecte, spuse Gillon.
-Are broască, spuse mama lor. Şi am o cutie întreagă cu chei. De ce nu le încerci pe cele mai mici să
vezi dacă nu cumva se potriveşte vreuna?
Majoritatea cheilor erau prea mari, dar cam şase erau atît cît trebuie. Toate şase erau obişnuite, în
afară de una. Cea neobişnuită era cea mai interesantă cheie din toată colecţia, mică, avînd capătul cu
care se încuie mai complicat, iar celălalt capăt cu un model aiurit. O panglică îngustă de satin roşu era
trecută printr-unul dintre ochiurile cheii. Omri a păstrat cheia asta pentru la urmă.
Nici una dintre celelalte nu s-a potrivit şi pînă la urmă a luat cheia cu capătul întortocheat şi a pus-o
cu grijă în broasca de pe uşa dulăpiorului, sub mîner. Spera într-adevăr foarte mult să se potrivească, şi
regreta că a trebuit să-şi irosească dorinţa pusă la tăierea tortului pentru ceva atît de prostesc (sau greu
de realizat) ca trecerea cu bine a testului de scriere corectă de a doua zi, lucru care ar fi necesitat o
adevărată vrăjitorie pentru că nici nu se uitase la cuvintele care le fuseseră date cu patru zile în urmă.
Acum închise ochii şi îşi luă înapoi dorinţa de a trece testul şi îşi dori în schimb ca această cheiţă
întortocheată să transforme cadoul lui Gillon într-un dulăpior secret.
Cheia s-a învîrtit uşor în broască. Uşa nu se mai deschidea.
-Hei! Mamă! Am găsit una!
-Chiar ai găsit, iubitule? Care? Mama lui veni să se uite.
- Oh, aceea! Ce ciudat. Aceea a fost cheia de la cutia cu bijuterii a bunicii mele, cea pe care a luat-o
de la Florenţa. Era din piele roşie şi pînă la urmă s-a făcut praf, dar ea a păstrat cheia şi mi-a dat-o mie.
Era îngrozitor de săracă atunci cînd a murit, sărăcuţa de ea, şi plîngea întruna pentru că nu avea ce să-
mi lase, aşa că pînă la urmă i-am spus că mai degrabă mi-aş dori această cheiţă decît toate bijuteriile
din lume. Am pus-o pe bucăţica aceea de panglică - care era mult mai lungă atunci - şi mi-am atîrnat-o
la gît şi i-am spus că o voi purta mereu şi îmi voi aminti de ea. Aşa am şi făcut o bucată bună de timp.
Dar pe urmă panglica s-a rupt şi era aproape s-o pierd.
- Puteai să-i iei un lanţ, spuse Omri. S-a uitat la el.
- Ai dreptate, spuse. Aşa ar fi trebuit să fac. Dar n-am făcut-o. Şi acum este cheia ta de la dulap. Te
rog să n-o pierzi, Omri, bine?
Omri puse dulăpiorul pe noptieră, îl deschise şi se uită înăuntru cu atenţie. Ce putea să pună în el?
-Este pentru medicamente, spuse Gillon. Ai putea să-ţi ţii picăturile de nas în el.
-Nu! Ar fi păcat. Şi, pe lingă asta, nici nu am alte medicamente.
-De ce nu-l pui pe ăsta înăuntru? sugeră mama lui şi deschise palma.
Era indianul lui Patrick.
- L-am găsit cînd băgăm pantalonii tăi în maşina de spălat.
Omri aşeză cu grijă indianul pe raft.
-Ai să închizi uşa? îl întrebă mama lui.
-Da. Şi am s-o încui.
Aşa a şi făcut şi apoi a sărutat-o pe mama, iar ea a închis lumina şi el a rămas întins pe o parte,
uitîndu-se la dulap. Se simţea foarte mulţumit. Chiar pe cînd era să adoarmă i se deschiseră ochii
brusc. I se păruse că a auzit un zgomot... dar nu. Era linişte. Ochii i se închiseră din nou.
Dimineaţa nu mai era nici o îndoială. într-adevăr zgomotul îl trezise.
Stătea total nemişcat şi, prin lumina zorilor, se uita fix la dulap, de unde răzbăteau o sumedenie de
sunete neobişnuite. Un fel de troncăneală, lovituri, scrîşnituri, şi oare? - un fel de zgomot ascuţit - ei,
aproape ca o voce subţirică.
Adevărul era că Omri împietrise. Cine n-ar fi făcut la fel? Categoric, era ceva viu în dulapul acela.
în sfîrşit întinse mîna şi îl atinse. Trase foarte uşor. Uşa era închisă bine. Dar în timp ce trăgea, dulapul
se mişcă, foarte uşor. Sunetele dinăuntru se opriră brusc.
Stătu nemişcat mult timp, mirîndu-se. Oare i s-o fi părut? Sunetele nu reîncepură. în sfîrşit învîrti
cheia în broască cu grijă şi deschise uşa dulapului.
Indianul dispăruse.
Omri se ridică brusc în pat şi se uită atent prin colţurile întunecoase. Deodată îl văzu. Dar nu mai
era pe raft, ci în fundul dulapului. Şi nu mai stătea în picioare. Se ghemuise în cel mai întunecat colţ,
pe jumătate ascuns de marginea din faţă a dulapului. Şi era viu.
Omri îşi dădu seama de asta imediat. Mai întîi că, deşi indianul se străduia să stea absolut nemişcat -
la fel de nemişcat cum stătea Omri în pat acum cîteva momente - respira greu. Umerii lui goi, de
bronz, se ridicau şi coborau, strălucind de sudoare. Pana care-i ieşea la spate din bentiţa de pe cap
fremăta uşor ca şi cum indianul ar fi tremurat. Şi cînd Omri se uită mai . aproape şi respiraţia lui atinse
micuţa figură ghemuită, îl văzu sărind în picioare. Mîna lui minusculă făcu o mişcare rapidă spre
centură şi în clipa următoare ţinea minerul unui cuţit mai mic decît picioruşul unei pioneze.
Nici Omri şi nici indianul nu se mişcară cam un minut şi jumătate. De-abia respirau. Doar se uitau
fix unul la altul. Ochii indianului erau negri, aprigi şi speriaţi. Buza de jos lăsa să se vadă nişte dinţi
albi strălucitori, atît de mici, încît nu-i puteai zări decît cînd lumina bătea în ei. Stătea lipit de peretele
interior al dulapului strîngînd cuţitul, ţeapăn de frică, dar provocator.
Primul gînd coerent care îi trecu prin minte lui Omri după ce îşi reveni din şoc fuse „Trebuie să-i
chem pe ceilalţi!" - adică pe părinţii şi fraţii lui. Dar ceva îl opri (nu era sigur ce anume). Poate îi era
frică că dacă o să-şi ia ochii de la indian chiar şi pentru o clipă acesta ar fi dispărut, sau s-ar fi făcut din
plastic la loc, şi apoi cînd ceilalţi ar fi venit, ar fi ris de el şi l-ar fi acuzat că inventează) Şi cine putea fi
acuzat că nu crede minunea asta dacă nu o vede cu ochii lui?
Un alt motiv pentru care Omri nu chemă pe nimeni era că, dacă nu visa şi dacă indianul prinsese
viaţă cu adevărat, atunci acesta era cel mai extraordinar lucru care i se întîmplase de cînd se ştia şi voia
să-l ţină pentru el, cel puţin la început.
Următorul gînd a fost că trebuie să ia cumva indianul în mînă. Nu voia să-l sperie şi mai tare, dar
trebuia să-l atingă. Pur şi simplu trebuia. întinse uşor mîna în dulap.
Indianul făcu un salt fantastic în aer. Părul lui negru împletit într-o coadă flutura şi jambierele largi i
se umflaseră. Cuţitul, ridicat deasupra capului, scînteie. Scoase un strigăt, care, deşi era un strigăt
potrivit cu corpul său mititel, era destul de tare ca să-l facă pe Omri să tresară. Dar nu atît de tare ca
atunci cînd cuţitaşul îi împunse degetul destul de adînc ca să-i dea o picătură de sînge.
Omri îşi băgă degetul în gură, îl supse şi se gîndi cît de mare trebuie să-i pară el micului indian şi cît
de extraordinar de viteaz era pentru că a îndrăznit să-l înjunghie. Indianul stătea acolo încălţat cu
mocasini, cu picioarele puţin depărtate pe podeaua de metal, vopsită în alb, cu pieptul umflat, cu
cuţitul gata pregătit şi cu ochii lui negri sălbatici. Omri se gîndea că era minunat.
- N-o să-ţi fac nici un rău, îi spuse. Vreau doar să te iau de acolo.
Indianul deschise gura şi spuse o serie de cuvinte cu voce puternică, dar Omri nu putu înţelege nici
unul. Dar observă că grimasa ciudată a indianului nu se schimbă deloc; vorbea fără să închidă gura.
- Nu vorbeşti engleza? întrebă Omri.
Toţi indienii din filme vorbeau un fel de engleză. Ar fi îngrozitor dacă acest indian nu ar vorbi-o.
Cum s-ar înţelege altfel?
Indianul îşi lăsă cuţitul în jos o secundă.
- Vorbesc, mormăi. Omri răsuflă uşurat.
- Bine! Ascultă, nu ştiu cum s-a întîmplat de ai prins viaţă, dar trebuie să fie ceva în legătură cu
acest dulap, sau poate cu cheia, oricum, iată-te, şi eu cred că eşti grozav, nu-mi pasă că m-ai înţepat,
numai te rog îmi dai voie să te iau de acolo. La urma urmelor, eşti indianul meu, termină el pe un ton
foarte înţelept.
Spusese toate acestea foarte repede în timp ce indianul se uita fix la el. Cuţitul se lăsă încă puţin în
jos, dar indianul nu răspunse.
-Ei bine? îmi dai voie? Spune ceva! îl îmboldi Omri nerăbdător.
-Eu vorbesc rar, mormăi în cele din urmă indianul cel minuscul.
- Oh, gîndi Omri, şi apoi spuse foarte rar.
- Dă-mi - voie - să - te - iau - de - acolo. Cuţitul se ridică într-o secundă şi genunchii indianului se
îndoiră.
-Nu.
- Hai, te rog.
- Tu atingi, eu omor! mormăi indianul fioros. V-aţi fi aşteptat ca Omri să rîdă de ameninţarea
asta absurdă de la o creatură doar puţin mai mare decît degetul lui mijlociu, înarmată cu un vîrf de
bold. Dar Omri nu rîse. Nici măcar nu-i venea să rîdă. Acest indian - indianul lui - se purta ca orice
viteaz indian adevărat şi, în ciuda diferenţei imense dintre dimensiunile şi forţele lor, Omri îl respecta
şi, chiar dacă pare ciudat, îi era frică de el în acel moment.
- Bine, atunci n-o să te iau. Dar nu-i nevoie să te înfurii. Nu vreau să-ţi fac nici un rău.
Apoi, pentru că indianul părea nedumerit, îi spuse, în ceea ce el credea că trebuie să fie pe înţelesul
indianului.
- Eu - nu - rănesc - la tine.
- Dacă vii aproape, eu rănesc la tine, spuse indianul repezit.
în tot timpul acesta, Omri stătuse pe jumătate întins pe pat. Acum, încet şi cu grijă, se ridică. Inima
îi bătea puternic. Nu era sigur de ce era atît de precaut. Oare ca să nu-l sperie pe indian sau pentru că îi
era lui frică? îşi dorea ca unul dintre fraţii lui să vină sau, şi mai bine, tatăl lui... Dar nu venea nimeni.
Stînd cu picioarele goale pe jos, luă dulapul de colţurile de sus şi îl întoarse cu faţa la fereastră.
Făcu treaba asta uşor de tot dar, cu toate acestea, indianul fu zdruncinat şi, neavînd de ce să se ţină,
căzu. Dar se ridică din nou în picioare într-o secundă şi nu-şi lăsă cuţitul din mînă.
- Scuză-mă, spuse Omri.
Indianul răspunse cu un fel de mîrîit.
Timp de cîteva minute nu mai spuseră nimic. Omri îl privea pe indian în lumina soarelui de
dimineaţă. Era minunat.
Era înalt de vreo şapte centimetri. Părul negru-albăstrui, împletit într-o codiţă şi strîns cu o bentiţă
colorată, strălucea în soare. Şi muşchii micuţi de pe pieptul gol străluceau, şi chiar şi pielea uscată de
pe braţe. Avea nişte pantaloni din piele de căprioară, pe care erau cîteva modele prea mici ca să le vezi
cum trebuie. Centura era o curea groasă de piele, răsucită în faţă într-un nod. Cei mai frumoşi, însă,
erau mocasinii. Omri se întrebă (nu pentru prima oară în ultimul timp) unde îi era lupa. Era singurul
mod în care putea să vadă şi să aprecieze broderia complicată sau lucrătura de mărgele ori ce-ar fi fost,
care împodobea mocasinii şi hainele indianului.
Omri se uita la faţa indianului cît de aproape îndrăznea. Se aştepta să vadă vopsea pe faţă, vopsea de
război, dar nu era nici un pic. Pana de curcan care fusese prinsă în bentiţa de pe cap se desprinsese
atunci cînd indianul căzuse şi acum era pe jos, în dulap. Era cam la fel de mare ca o ţeapă de pe o
castană porcească, dar era o pană adevărată. Omri întrebă dintr-o dată:
-întotdeauna ai fost atît de mic?
-Eu nu mic! Tu, mare! ţipă indianul supărat.
-Nu, începu Omri, dar apoi se opri. O auzi pe mama lui în camera de alături. Indianul o auzi şi el.
îngheţă. Uşa de la camera de
alături se deschise. Omri ştia că în orice moment mama lui va intra în cameră ca să-l scoale să meargă
la şcoală. într-o clipă se aplecă şi şopti:
- Nu-ţi fie teamă! Mă întorc.
Apoi închise şi încuie uşa dulapului şi sări din nou în pat.
- Haide, Omri. E timpul să te scoli.
Se aplecă şi îl sărută, fără să acorde vreo importanţă dulapului, şi apoi ieşi din cameră, lăsînd uşa
deschisă larg.
2.UŞA ESTE ÎNCHISĂ
Omri se îmbrăcă într-o agitaţie atît de mare, că abia îşi putea stăpîni degetele ca să-şi încheie nasturii
şi să-şi înnoade şireturile. Credea că ieri, de ziua lui, fusese emoţionat, dar emoţia de ieri era nimic în
comparaţie cu cea de azi.
Era foarte nerăbdător să deschidă dulapul şi să mai arunce o privire, dar palierul din faţa uşii de la
dormitorul lui era aglomerat ca în gară la această oră a dimineţii - părinţii şi fraţii trecînd încolo şi
încoace, şi, dacă ar fi închis uşa pentru o clipă de linişte, sigur cineva ar fi dat buzna. O să treacă
repede după micul dejun şi o să arunce o privire atunci cînd ar trebui să se spele pe dinţi...
Cu toate acestea, n-a mers. S-a iscat un tărăboi stupid la masă pentru că Adiel a luat ultima bucăţică
de prăjitură cu orez, şi deşi mai erau destui fulgi de porumb, ca să nu mai vorbim de pufuleţi dulci,
ceilalţi doi s-au pus pe capul lui Adiel şi-au făcut atîta gălăgie, încît mama şi-a pierdut răbdarea şi, în
final, nimeni nu s-a mai spălat pe dinţi.
Au fost cu toţii expediaţi afară în ultimul minut - şi Omri a uitat să-şi ia chiar şi lucrurile de baie
deşi astăzi era joi, şi joia clasa lui mergea la piscină. Era un înotător foarte bun şi era aşa de supărat
cînd şi-a amintit (la jumătatea drumului spre şcoală, prea tîrziu ca să se mai întoarcă), încît se întoarse
spre Adiel şi îi strigă:
- Din cauza ta mi-am uitat lucrurile pentru înot!
Şi-l lovi cu putere. Asta i-a făcut pe toţi, bineînţeles, să întîrzie la şcoală şi, mai mult, să ajungă cu
hainele în foarte mare neorînduială.
Toate astea i l-au scos lui Omri pe indian din cap. Dar în momentul în care-l zări pe Patrick şi-a
amintit. Şi nu şi-a mutat gîndul de la el nici o secundă toată ziua.
Vă imaginaţi tentaţia de a-i spune lui Patrick ce se întîmplase. De cîteva ori aproape că i-a spus, şi
nu s-a putut abţine să nu facă tot felul de aluzii dătătoare de speranţe deşarte.
- Cadoul de la tine a fost cel mai grozav lucru pe care l-am primit.
Patrick părea cam mirat.
-Am crezut că ai primit un skateboard?
-Da-a... dar îmi place mai mult cadoul de la tine.
-Mai mult decît un skateboard? îţi baţi joc de mine?
-Al tău s-a dovedit cel mai interesant.
Patrick se uită fix la el.
- Eşti sarcastic?
-Nu.
Mai tîrziu, după testul de scriere şi după ce Omri marcase corect trei răspunsuri din zece, Patrick
rîse.
- Pun pariu că indianul din plastic ar fi făcut mai bine.
Imprudent, Omri replică:
- Oh, nu cred că ştie să scrie englezeşte, poate doar să vorbească...
Se opri repede, dar Patrick se uită la el foarte ciudat.
-Ce?
-Nimic.
-Nu, ce-ai spus despre el, că vorbeşte?
Omri se luptă cu el însuşi. Voia să-şi păstreze secretul. In orice caz, Patrick nu l-ar crede. Şi totuşi
simţea o mare nevoie să vorbească despre asta.
- Poate să vorbească, spuse pînă la urmă încet.
- Gogoşi, spuse Patrick, ceea ce însemna în jargonul lor de la şcoală ”Nu te cred.”
în loc să insiste, Omri nu mai spuse nimic, ceea ce îl făcu pe Patrick să întrebe:
-De ce ai spus că vorbeşte?
-Păi, vorbeşte.
- Gogoşi umflate. (Ceea ce, desigur, însemna acelaşi lucru, dar încă şi mai mult.)
Omri refuză să înceapă o discuţie în contradictoriu, într-un fel îi era teamă că, dacă vorbea despre
indian, se va întîmpla ceva rău. De fapt, cu cît trecea timpul şi îşi dorea din ce în ce mai mult să ajungă
acasă, începu să fie sigur că toată întîmplarea incredibilă - ei bine, nu că nu se întîmplase, dar că ceva o
să meargă prost. Toate gîndurile, toate visurile lui erau concentrate asupra numeroaselor,
miraculoaselor posibilităţi pe care i le oferea un indian adevărat, în miniatură, în carne şi oase, numai
al lui. Ar fi prea îngrozitor dacă totul s-ar dovedi a fi vreo greşeală.
După ore, Patrick voia ca el să rămînă să se joace cu skateboardul pe terenul şcolii. Omri îşi dorise
să facă lucrul ăsta de săptărnîni întregi, dar pînă acum nu avusese un skateboard al lui. Aşa că Patrick
nu înţelese deloc cînd Omri spuse:
-Nu pot, trebuie să merg acasă. Oricum nu l-am adus cu mine.
-De ce nu? Eşti nebun? Şi de ce trebuie să te duci acasă?
- Vreau să mă joc cu indianul.
Ochii lui Patrick se micşorară a neîncredere.
- Pot să vin şi eu?
Omri ezită. Dar nu, nu se face. Trebuie mai întîi să-l cunoască el bine pe indian înainte de a-i face
cunoştinţă cu altcineva, chiar cu Patrick.
Pe lîngă asta, lui Omri îi venise cea mai îngrozitoare idee în timpul ultimei ore, ceea ce îl făcuse să
nu poată sta liniştit. Dacă indianul era viu - şi nu doar, ei bine, plastic mişcător, aşa cum Pinocchio era
lemn mişcător - atunci avea nevoie de mîncare şi alte lucruri. Şi Omri îl lăsase acolo închis în întuneric
toată ziua fără nimic. Poate... dacă nu este suficient aer pentru el în dulapul acela? Uşa se închidea
etanş. De cît aer ar avea nevoie o creatură atît de mică?
Dacă... dacă indianul a murit, închis acolo? Dacă Omri l-a omorît?
în cel mai bun caz, indianul trebuie să fi petrecut o zi oribilă în închisoarea aceea întunecoasă. Omri
era îngrozit la gîndul acesta. De ce se lăsase antrenat în cearta aia prostească de la micul dejun în loc să
se strecoare afară şi să se asigure că indianul era bine? Numai gîndul că ar putea fi mort îl speria
groaznic pe Omri. Alergă tot drumul pînă acasă, intră în viteză prin uşa din spate şi alergă în sus pe
scară fără să o salute măcar pe mama lui.
închise uşa de la camera lui şi se aruncă în genunchi lîngă noptieră. Cu o mîna tremurîndă, întoarse
cheia în broască şi deschise uşa dulapului.
Indianul stătea întins pe jos, țeapăn și zdravăn. Prea ţeapăn! Nu era un corp mort. Omri îl ridică.
Acum nu mai avea viaţă.
Indianul era din nou din plastic.
Omri stătea acolo în genunchi, îngrozit - prea îngrozit ca să se poată mişca. Chiar îl ucisese pe
indian sau îi făcuse ceva îngrozitor. Şi în acelaşi timp îşi ucisese visurile, toate jocurile minunate,
emoţionante, secrete care îi umpluseră imaginaţia toată ziua. Dar nu acesta era lucrul cel mai
îngrozitor. Indianul lui fusese ceva real, nu doar o jucărie, ci o persoană adevărată. Şi acum zăcea în
palma lui Omri, rece, ţeapăn, fără viaţă. într-un fel, era vina lui Omri.
Cum se întîmplase asta?
Nici nu i-a trecut prin minte că îşi imaginase tot ceea ce se petrecuse azi-dimineaţă. Indianul era
într-o poziţie diferită faţă de cea în care fusese cînd i l-a dat
Patrick. Atunci stătea într-un picior, ca şi cum ar fi dansat un dans de război, cu genunchii îndoiţi, cu
un picior încălţat în mocasin ridicat, cu amîndouă coatele îndoite, cu o mînă (în care avea cuţitul) în
aer. Acum stătea întins pe jos cu picioarele depărtate, cu mîinile pe lîngă corp. Ochii îi erau închişi.
Cuţitul nu mai era legat de corpul său. Stătea pe jos, la distanţă.
Omri îl ridică. îşi dădu seama că cel mai uşor ca să facă asta era să-şi umezească degetul şi să-l
apese uşor pe cuţit pentru ca acesta să se lipească de el. Şi acesta era din plastic şi nu ar fi putut să
pătrundă prin piele cum nu ar fi putut nici un cornet de hîrtie. Şi totuşi străpunsese degetul lui Omri
azi-dimineaţă. O urmă mică încă se mai vedea. Dar azi-dimineaţă fusese un cuţit adevărat.
Omri îl mîngîie pe indian cu degetul. Simţea o durere în gît. Durerea tristeţii, a dezamăgirii, şi un
ciudat sentiment de vină îl ardeau pe dinăuntru ca şi cum ar fi înghiţit un cartof fierbinte care nu se mai
răcea. Lăsă lacrimile să-i curgă, şi rămase acolo în genunchi, şi plînse cam zece minute.
Apoi puse indianul la loc în dulap şi încuie uşa pentru că nu mai suporta să se uite la el.
în seara aceea la masă nu putu să mănînce nimic şi nu putu nici să vorbească. Tatăl lui Omri îi
atinse obrazul şi spuse că avea temperatură. Mama îl duse sus şi îl puse în pat şi, destul de ciudat, el nu
protestă. Nu ştia dacă era bolnav sau nu, dar se simţea atît de rău, încît chiar se bucura să se facă puţină
agitaţie în jurul lui. Nu că situaţia s-ar fi îmbunătăţit, dar era un fel de uşurare.
- Ce s-a întîmplat, Omri? Spune-mi, îl întrebă mama lui blînd.

Îl mîngîie pe păr şi îl privi cu drag, întrebător, şi lui aproape că îi venea să-i spună tot, dar apoi se
întoarse brusc cu faţa în jos.
- Nu-i nimic. Pe bune.
Ea suspină, îl sărută şi apoi ieşi din cameră închizînd uşa uşor în urma ei.
Imediat după ce plecă ea, Omri auzi ceva. Un zgrepţănat, un murmur, categoric un sunet viu. Care
venea din dulap.
Omri aprinse repede veioza şi se uită cu atenţie la faţa lui care se reflecta în oglinda dulapului. Se
uită fix la cheia cu panglica răsucită. Ascultă sunetele, care erau acum perfect clare.
Răsuci cheia tremurînd şi iată că indianul era acolo pe raft, aproape la acelaşi nivel cu faţa lui Omri.
Şi din nou era viu!
Din nou se uitară fix unul la celălalt. Apoi Omri întrebă şovăitor:
-Ce s-a întîmplat cu tine?
-întîmplat? Somn bun întîmplat. Rece pe jos. Nevoie pătură. Mîncare. Foc.
Omri rămase cu gura căscată. Omuleţul îi dădea ordine? Categoric asta făcea. Pentru că îşi mişca
cuţitul, pe care iar îl ţinea în mînă, într-un fel de neconfundat.
Omri era atît de fericit, încît abia putea vorbi.
- Bine, tu stai acolo, îţi aduc de mîncare, nu-ţi face probleme, spuse repede în timp ce se dădea jos
din pat.
Coborî în grabă scările, emoţionat dar gînditor. Ce putea să însemne asta? Era ciudat, dar nu-şi bătu
capul prea mult cu asta. Principala lui grijă era să coboare fără ca părinţii să-l audă, să ajungă în
bucătărie, să găsească nişte mîncare care să-i placă indianului şi s-o aducă în cameră fără ca cineva să-i
pună vreo întrebare.
Din fericire, părinţii lui erau în sufragerie şi se uitau la televizor, aşa că putu să meargă în vîrful
picioarelor prin culoarul întunecat pînă în bucătărie. Odată ajuns acolo, nu îndrăzni să aprindă lumina,
dar era lumină de la frigider şi era suficientă.
Cercetă interiorul frigiderului. Ce mănîncă indienii? Carne, mai ales, presupuse el, carne de bizon,
iepuri, animalele pe care le pot împuşca pe pămînturile lor. Nu mai trebuie să vă spun că nu era nimic
de genul ăsta în frigider.
Biscuiţi, gem, unt de arahide, aşa ceva nu era o problemă, dar într-un fel Omri îşi dădea seama că
asta nu era mîncare pentru indieni. Deodată ochii îi căzură pe o cutie deschisă de porumb dulce. Găsi o
farfurie de hîrtie în sertarul în care se ţineau lucrurile pentru picnic şi luă o lingură mare de porumb.
Apoi rupse un colţ crocant de pîine. Apoi se gîndi la nişte brînză. Şi ceva de băut? Lapte? Oare vitejii
indieni beau lapte? De obicei, în filme, beau ceva numit apă de foc, ceea ce era o băutură fierbinte, iar
Omri nu îndrăznea să încălzească nimic. Trebuia să se mulţumească cu apă obişnuită doar dacă... Ce-ar
fi să-i dea nişte Coca-Cola? Era o băutură americană. Din fericire mai rămăsese puţin într-o sticlă mare
de la ziua lui, aşa că o luă cu el. Ar fi vrut tare mult să mai fie şi ceva came rece, dar nu mai era.
Ţinînd sticla de Coca de gît într-o mînă şi farfuria de hîrtie în cealaltă, Omri se strecură înapoi pe
scară cu inima bătîndu-i repede. Toate erau aşa cum le lăsase, doar că indianul stătea pe marginea
raftului bălăbănindu-şi picioarele şi încercînd să-şi ascută cuţitul pe metal. Sări în picioare imediat ce îl
văzu pe Omri.
-Mîncare? întrebă nerăbdător.
-Da, dar nu ştiu dacă este ceea ce îţi place.
-Place. Dă, repede!
Dar Omri dorea să aranjeze puţin lucrurile. Luă o foarfecă şi tăie un cerculeţ din farfuria de hîrtie.
Puse pe acesta o firimitură de pîine, încă una de brînză, şi o boabă de porumb dulce. Le întinse pe toate
indianului, care se dădu înapoi, uitîndu-se la mîncare cu priviri înfometate, dar încercînd în acelaşi
timp să nu-l scape pe Omri din ochi.
-Nu atinge! Tu atingi, eu folosesc cuţit! îl avertiză el.
-Bine, promit să nu te ating. Acum poţi să mănînci.
Foarte precaut, indianul se aşeză, de data aceasta turceşte, pe raft. La început încercă să mănînce cu
mîna stîngă, ţinînd cuţitul pregătit în mîna dreaptă, dar era atît de înfometat, încît în curînd cedă, puse
cuţitul deoparte şi, înşfăcînd pîinea într-o mînă şi bucăţica de brînză în cealaltă, începu să rupă din ele
10 | i n d i a n u l d i n d u l a p banks
lacom.
Atunci cînd aceste două alimente, aparent familiare, îi potoliră puţin foamea, îşi îndreptă atenţia
spre boaba de porumb.
- Ce? întrebă suspicios.
- Porumb. Aşa că - Omri ezită. Ca şi cel de unde vii tu, spuse.
Vorbise la nimereală. Nu ştia dacă indianul venea de undeva, dar intenţiona să afle. Indianul
mormăi, învîrtind porumbul pe toate părţile cu amîndouă mîinile, pentru că era cam jumătate din capul
lui. Îl mirosi. Un zîmbet larg îi apăru pe faţă. Gustă puţin. Zîmbetul se lărgi şi mai mult. Dar apoi dădu
boaba la o parte şi zîmbetul dispăru.
-Prea mare, spuse. Ca tine, adăugă acuzator.
-Mănîncă-l. E acelaşi lucru.
Indianul luă o îmbucătură. încă mai era suspicios, dar mîncă şi mîncă. Nu putu să termine, dar era
clar că-i plăcea.
- Dă came, spuse în final.
- îmi pare rău, n-am găsit deloc în seara asta, dar am să-ţi aduc mîine, spuse Omri.
După încă o mormăială, indianul spuse:
- Băutură!
Omri aşteptase acest moment. Din cutia în care îşi ţinea jucăriile Action Man aduse un păhărel de
plastic. Era mult prea mare pentru indian, dar era cel mai bun pe care îl găsise. Cu mare grijă turnă în
el o cantitate infimă de Coca din sticla aceea enormă.
îi dădu indianului care ţinea paharul cu amîndouă mîinile şi totuşi era să-l scape.
- Ce? spuse repezit, după ce mirosi.
-Coca-Cola, spuse Omri, turnîndu-şi cu entuziasm şi lui într-un pahar.
-Apă de foc?
-Nu, e rece. Dar o să-ţi placă.
Indianul sorbi, înghiţi, pe urmă bău cu sete. Bău din nou cu sete. Zîmbi.
-Bun? întrebă Omri.
-Bun! spuse indianul.
-Noroc! spuse Omri, ridicîndu-şi paharul aşa cum îi văzuse pe părinţii lui atunci cînd beau împreună.
-Ce noroc?
-Nu ştiu! spuse Omri, simţindu-se grozav de fericit, şi bău. Indianul lui mînca şi bea! Era viu, o
persoană adevărată în carne şi oase! Era prea minunat! Omri simţea că ar putea muri de bucurie.
-Te simţi mai bine acum? îl întrebă.
-Eu mai bine. Tu nu mai bine, spuse indianul. Tu tot mare. Nu mînca. Ajungi mărimea normală.
Omri rîse tare, apoi se opri repede.
-E timpul să ne culcăm, spuse.
-Nu acum. Lumină multă. Dormim cînd lumina nu e.
-Pot să fac să nu mai fie lumină, spuse Omri şi stinse veioza.
Din întuneric se auzi un ţipăt uşor de mirare şi teamă. Omri aprinse iarăşi lumina.
Indianul se uita acum la el cu ceva mai mult decît respect - cu un fel de veneraţie.
-Tu Marele Spirit Alb? întrebă în şoaptă.
-Nu, spuse Omri. Şi acesta nu este soarele. Este o lampă. Voi nu aveţi lămpi.
Indianul cerceta cu privirea în timp ce arăta lampa cu degetul.
-Aia lampă? întrebă neîncrezător. Mare lampă. Nevoie mult gaz.
-Dar asta nu este o lampă cu ulei. Merge cu curent electric.
- Vrăjitorie?
- Nu, curent electric. Dar, pentru că veni vorba de vrăjitorie, cum ai ajuns aici?
Indianul se uită la el fix cu ochii lui negri.
- Tu nu ştii?
- Nu. Nu ştiu. Erai o jucărie. Apoi te-am pus în dulăpior şi am încuiat uşa. Cînd am deschis-o, erai
viu. Apoi am încuiat-o din nou, şi din nou te-ai transformat în jucărie din plastic. Apoi...
Se opri brusc. Ia stai! Dacă..., se gîndi furios. Era posibil! în cazul ăsta...
-Ascultă, îi spuse emoţionat. Vreau să ieşi de acolo. Am să-ţi găsesc un loc mult mai confortabil.
Spuneai că ţi-e frig. Am să-ţi fac un cort de indian adevărat.

-Cort de indian! ţipă indianul. Eu nu stau în cort de indian. Eu stau în casa lungă!
Omri era aşa de curios să testeze teoria lui despre dulăpior, încît nu mai avea răbdare.
- Va trebui să te mulţumeşti cu un cort în seara asta, spuse.
Deschise repede un sertar şi scoase o cutie de biscuiţi plină cu mici omuleţi din plastic. Pe acolo pe
undeva trebuia să fie un cort.
-A, uite-l!
îl apucă între degete - un obiect micuţ, roz, în formă de con cu desene destul de prost imprimate pe
părţile de plastic.
- Ăsta e bun?
îl puse pe raft lîngă indian, care se uită la el cu cel mai mare dispreţ.
- Ăsta cort? spuse.
Atinse marginile de plastic şi se strîmbă. Îl împinse cu amîndouă mîinile şi cortul alunecă pe raft. Se
aplecă şi se uită înăuntru prin deschizătura triunghiulară. Apoi scuipă pe jos, adică pe raft.
-Oh, făcu Omri, cam descurajat. Vrei să spui că nu-i destul de bun?
-Nu vreau jucărie, spuse indianul şi se întoarse cu spatele, împreunîndu-şi braţele pe piept cu un aer de
finalitate.
Omri prinse ocazia. Cu o mişcare rapidă îl luă pe indian de mijloc între degetul mare şi arătător. Şi
în timp ce făcea asta, prinse cuţitul indianului şi îl ţinu strîns lipit de acesta. Indianul, care atîrna şi se
bălăbănea în aer, se răsuci, se zvîrcoli, dădu din picioare, făcu nişte strîmbături oribile şi fioroase, dar
în afară de astea era neajutorat şi era clar că şi el îşi dădea seama de asta, pentru că după cîteva
momente se hotărî că era mai decent să nu se mai zbată. în schimb îşi împreună din nou braţele micuţe
pe piept, îşi lăsă capul pe spate şi se uită cu multă sfidare la Omri, care avea faţa acum la acelaşi nivel
cu a lui.
Pentru Omri, faptul că putea strînge această micuţă creatură în palmă era ceva foarte ciudat şi
minunat în acelaşi timp. Dacă ar mai fi avut vreo îndoială că indianul era viu cu adevărat, senzaţia pe
care o simţea acum s-ar fi risipit. Corpul era mai greu acum, cald şi puternic şi plin de viaţă, prin
degetul lui cel mare Omri putea să simtă, în partea stîngă, inima indianului care bătea puternic, ca a
unei păsări.
Deşi indianul se credea puternic, Omri îşi putu da seama cît era de fragil, cît de uşor l-ar fi putut
răni dacă ar fi închis palma mai mult. I-ar fi plăcut să îl atingă peste tot, să-i simtă braţele micuţe şi
picioarele, părul, urechile, care erau aproape prea mici ca să se vadă, şi totuşi cînd văzu cum indianul,
care era cu totul în stăpînirea lui, îl înfrunta cu îndrăzneală şi îşi ascundea frica, îi pieri orice chef să se
joace cu el. îşi dădu seama că era crud şi că îl insulta pe indian, care nu mai era o jucărie, ci o persoană
care trebuia respectată.
Omri îl puse uşor pe comoda pe care stătea dulăpiorul. Apoi se aplecă pînă cînd faţa lui ajunse din
nou la aceeaşi înălţime cu a indianului.
- îmi pare rău că am făcut asta, spuse.
Indianul, respirînd greu, şi cu braţele încă împreunate la piept, nu spuse nimic, ci doar se uită
arogant la el, de parcă nimic din ceea ce făcea sau spunea nu putea să-l afecteze în nici un fel.
-Cum te cheamă? întrebă Omri.
-Pui-de-Taur, răspunse indianul arătîndu-se mîndru cu degetul. Viteaz irochez. Fiu de căpetenie. Tu fiu
de căpetenie? îl întrebă pe Omri aspru.
-Nu, spuse Omri umil.
- Hm! pufni Pui-de-Taur privindu-l de sus. Nume? Omri îi spuse.
- Acum trebuie să-ţi găsim alt loc unde să dormi, nu în dulap. Sigur dormi şi în corturi uneori, nu-i
aşa?
- Niciodată, spuse Pui-de-Taur ferm.
-N-am auzit niciodată de un indian care să nu stea în cort, spuse Omri cu aceeaşi fermitate. Oricum în
seara asta n-ai încotro.
-Nu asta, spuse indianul. Nu bună. Şi foc. Vreau foc.
-Nu pot să fac un foc adevărat aici. Dar am să-ţi fac un cort. N-o să fie prea grozav, dar îţi promit unul
mai bun mîine.
Se uită în jur. Se gîndi că era bine că nu arunca niciodată nimic. Acum toate lucrurile de care avea
nevoie erau împrăştiate pe podea, pe mese şi rafturi, ia îndemînă.
Începînd cu nişte scobitori şi cu capete de aţă construi un fel de con, legat în partea de sus. în jurul
acestuia aranja mai întîi o batistă şi apoi, pentru că nu părea destul de solid, o bucată de fetru dintr-o
pălărie pe care o găsise într-o ladă. Din fericire, era maro-roşcată şi arăta ca o piele de animal. De fapt,
cînd a prins-o la spate cu două ace de siguranţă şi i-a făcut o tăietură care să fie uşa, toată chestia arăta
destul de drăguţ, mai ales cu stîlpii care ieşeau printr-o gaură în partea de sus.
Omri aşeză cortul cu grijă pe comodă şi aşteptă nerăbdător verdictul lui Pui-de-Taur. Indianul se
învîrti de trei ori în jurul cortului, se aşeză în patru labe şi se tîrî înăuntru prin deschizătură, ieşi după
un minut, trase puternic de pîslă, se dădu înapoi ca să se uite la stîlpi şi, în final, scoase un mîrîit destul
de satisfăcut. Totuşi, nu putea să accepte fără critici.
-Nu desene, mormăi el. Dacă e cort, atunci nevoie desene.
-Nu ştiu cum să le fac, spuse Omri.
-Eu ştiu. Tu dă culori. Eu fac.
-Mîine, spuse Omri, căruia, deşi nu voia, începuse să-i fie foarte somn.
-Pătură?
Omri pescui una dintre saltelele de dormit ale lui Action Man.
- Nu bun. Nu fereşte vînt.
Omri începu să explice că nu este vînt în dormitorul lui, dar pe urmă se gîndi că era mai uşor să taie
un pătrat dintr-un pulover de-al lui mai vechi. Şi aşa şi făcu. Era roşu cu o dungă în partea de jos şi
chiar Pui-de-Taur nu putu să-şi ascundă mulţumirea cînd se uită, iar apoi se înfăşură în el.
- Bine. Cald. Eu dorm acum.
Se lăsă în genunchi şi se tîrî în cort. După un moment îşi scoase capul.
- Mîine vorbim. Tu dai Pui-de-Taur came, foc, vopsea, multe lucruri.
Se uită încruntat în sus la Omri.
-Bine?
- Bine, spuse Omri şi într-adevăr nimic din viaţa lui nu fusese mai promiţător.
3.TREIZECI DE SCALPURI
După cîteva minute, începură să iasă din cort nişte sforăituri puternice - ei bine, nu puternice la
modul general, ci puternice pentru indian, dar Omri, oricît de somnoros era, nu era încă gata să se
culce. Trebuia să facă o experienţă.
După cum îşi dăduse seama pînă acum, dulăpiorul sau cheia, ori amîndouă, aduceau lucrurile de
plastic la viaţă sau, dacă erau deja vii, le transformau în plastic. Erau încă multe întrebări fără răspuns.
Mergea numai cu plastic? Oare figurinele de lemn, de pildă, sau de metal, prindeau şi ele viaţă dacă
erau încuiate în dulap? Cît timp trebuiau să stea acolo ca să aibă efect vraja? Toată noaptea? Sau se
întîmpla pe loc?
Şi încă ceva: Ce se întîmpla cu obiectele? Hainele, pana, cuţitul indianului, toate deveniseră şi ele
reale. Asta numai pentru că făceau parte din figurina de plastic? Dacă ar pune, ei bine, orice, de
exemplu, dispreţuitul cort de indian, în dulap şi ar încuia uşa, ar fi şi ăsta adevărat dimineaţa? Şi ce s-ar
întîmpla cu un obiect dacă l-ar pune înăuntru?
Se hotărî să facă o dublă încercare. Aşeză cortul de plastic pe raftul dulăpiorului. Lîngă acesta puse o
maşinuţă din cutii de chibrituri. Apoi închise uşa dulapului. N-o încuie. Numără încet pînă la zece.
Apoi deschise uşa. Nu se întîmplase nimic.
Închise uşa din nou şi, de data asta, o încuie cu cheiţa străbunicii. Se hotărî ca, de data asta, să lase să
treacă mai mult, şi, în timp ce aştepta, se întinse pe pat. începu să numere încet pînă la zece. Abia
ajunse la cinci şi adormi.
Pui-de-Taur îl trezi în zori ţipînd la el. Indianul stătea în picioare în faţa cortului de pîslă, pe
marginea mesei, cu mîinile pîlnie la gură ca şi cum ar fi ţipat peste un canion imens. Imediat ce Omri
deschise ochii, indianul strigă:
-Ziua venit! De ce dormi încă? Timp pentru mîncat, vînat, luptă, desenat!
Omri sări în sus. Strigă:
-Aşteaptă.
Şi aproape că smulse uşa dulăpiorului. Acolo, pe raft, era un cort mic din piele adevărată. Chiar şi
cusăturile erau adevărate. Stîlpii erau din rămurele legate cu o fîşie de piele. Desenele erau simboluri
indiene adevărate, făcute cu vopsele în culori foarte vii.
Maşina era doar o maşinuţă de jucărie, din metal, nici un pic mai adevărată decît fusese.
- Merge, spuse Omri mirat. Şi apoi îşi reveni.
- Pui-de-Taur! strigă. Merge! Merge! Pot să fac orice jucărie din plastic să prindă viaţă, să devină
adevărată dacă vreau! E vrăjitorie adevărată, înţelegi? Vrăjitorie.
Indianul stătea calm cu braţele încrucişate, dezaprobînd clar această explozie de bucurie.
-Și? Vrăjitorie. Spiritele fac multă vrăjitorie. Nu nevoie trezeşti morţii cu urletele ca de coiot.
Omri îşi reveni repede. Nu contează morţii. Pe părinţii lui trebuia să aibă grijă să nu-i trezească!
Ridică cortul său nou şi îl aşeză alături de cel pe care-l făcuse noaptea trecută.
-Uite-l pe cel bun pe care ţi l-am promis, spuse. Pui-de-Taur îl examina cu atenţie.
-Nu bun, spuse în cele din urmă.
-De ce? De ce nu-i bun?
- Bun cort, dar nu bun pentru viteaz irochez. Vezi?
Arătă către simbolurile desenate.
- Nu semne irochez. Algonchin. Pui-de-Taur doarme acolo, spirite irocheze supărate.
- Of, spuse Omri dezamăgit.
- Pui-de-Taur place cort făcut Omri. Trebuie vopsele. Face desene puternice, semne irocheze.
Mulţumim spirite de strămoşi.
Dezamăgirea lui Omri se topi într-o mîndrie puternică. Făcuse un cort care-i plăcuse acestui indian!
-Nu este gata, spuse el. Am să-l iau la şcoală ca să-l termin la ora de lucru manual. Am să-i scot acele
şi am să-l cos. Apoi, cînd mă întorc acasă, am să-ţi dau culori şi ai să poţi să-ţi pictezi semnele.
-Eu pictez. Dar trebuie casa lungă. Cort nu bun pentru irochez.
-Nici măcar pentru un timp? Pui-de-Taur se încruntă.
-Da. Dar foarte scurt. Acum mănînc.
-Aaa... Da. Ceai vrea să mănînci dimineaţa?
-Carne, spuse indianul imediat.

-Nu ţi-ar plăcea nişte pîine cu brînză?
-Carne.
-Sau porumb? Sau nişte ou?
Indianul îşi încrucişa braţele la piept cu aerul că nu acceptă nici un compromis.
- Carne, spuse Omri oftînd. Da. Bine, o să văd ce pot face. între timp cred că ar fi mai bine să te
pun jos.
- Nu jos acum?
- Nu. Eşti cu mult deasupra solului. Du-te pînă la margine şi uită-te, dar să nu cazi!
Indianul nu riscă. Se tîrî pe burtă, ca într-o acţiune de comando, pînă la marginea comodei, şi se uită
în jos.
- Mare munte, comentă în sfîrşit.
- Ei bine...
Dar părea greu de explicat.
-Pot să te iau şi să te pun jos? Pui-de-Taur se ridică şi îl măsură pe Omri.
-Nu ţii strîns? îl întrebă.
- Nu. N-am să te ţin deloc. Poţi să stai călare pe mîna mea.
îşi lăsă palma deschisă lîngă Pui-de-Taur, care, după o mică ezitare, păşi în palmă şi, pentru mai
multă stabilitate, se aşeză turceşte. Omri îl transportă cu grijă pînă jos, pe podea. Indianul se ridică
uşor în picioare şi sări pe covorul gri.
Imediat începu să privească în jur suspicios. Se lăsă în genunchi, pipăi covorul şi-l mirosi.
-Nu părnînt, spuse. Pătură.
-Pui-de-Taur, uită-te în sus.
Pui-de-Taur făcu ce i se spuse şi se uită în sus cu ochii întredeschişi.
- Vezi cerul? Sau soarele? Indianul clătină din cap, mirat.
- Asta pentru că nu sîntem afară. S în tem într-o cameră dintr-o casă. O casă suficient de mare
pentru oameni de mărimea mea. Nici măcar nu eşti în America. Eşti în Anglia.
Faţa indianului se lumină.
-Englezii buni! Indieni irochezi luptat cu englezi împotriva francezi!
-Adevărat? întrebă Omri, dorindu-şi să fi citit mai mult. Şi tu ai luptat?
-Luptat? Pui-de-Taur luptat ca un leu de munte! Luat multe scalpuri!
Scalpuri? Omri înghiţi în sec.
-Cîte?
Pui-de-Taur arătă mîndru cele zece degete de la mîini. Apoi închise pumnii, arătă din nou zece
degete şi apoi încă o dată.
-Nu cred că ai omorît atîţia oameni! spuse Omri şocat.
-Pui-de-Taur nu minte. Mare vînător. Mare luptător. Cum arătat fiu căpetenie fără multe scalpuri?
-Şi scalpuri de oameni albi? se aventură Omri să întrebe.
-Cîteva. Francezi. Nu luat scalp englezi. Englezi prieteni cu irochezi. Ajutat indieni luptă cu duşmani
algonchini.
Omri se uită fix la el. Deodată simţi nevoia să plece de acolo.
- O să merg să-ţi aduc nişte... carne, spuse cu o voce sufocată.
Ieşi din cameră şi închise uşa dormitorului în urma lui.
Un moment nu se mişcă, ci rămase lipit de uşă. Transpira uşor. Asta era ceva mai mult decît se
aşteptase! Nu numai că indianul nu era o jucărie obişnuită care căpătase viaţă, ci era chiar o persoană
reală, sosită, printr-un fel de magie, din trecut, de acum mai bine de două sute de ani. Omri îşi dădu
seama pentru prima dată că ideile lui despre indieni, făurite după filmele western, erau oarecum false:
de fapt aceia erau actori care jucau roluri de indieni şi, după ce îşi ştergeau vopselele de război de pe
faţă, mergeau la casele lor, la cină, nu în corturi, ci în case ca aceasta.
Pui-de-Taur nu era actor. Omri înghiţi în sec. Treizeci de scalpuri... fffiu! Sigur, toate erau altfel în
zilele acelea. Triburile erau mereu în război unele cu altele şi, dacă stai să te gîndeşti, englezii şi
francezii (indiferent ce treabă aveau ei să se lupte în America) probabil că nu erau mult mai buni,
omorîndu-se unii pe alţii ca nebunii de cîte ori aveau ocazia.
Chiar şi acum nu făceau soldaţii acelaşi lucru? Nu erau peste tot războaie şi lupte şi terorism? Nu
puteai să deschizi televizorul fără să vezi ştiri despre oameni care ucid sau sînt ucişi. Oare treizeci de
scalpuri, chiar incluzînd unele franceze, luate acum sute de ani, constituiau o faptă atît de rea?
Şi totuşi, cînd încerca să şi-l imagineze pe Pui-de-Taur la întreaga dimensiune, aplecat asupra unui
soldat francez, ţinîndu-i părul cu o mînă şi trecîndu-i vîrful cuţitului pentru scalpat peste piele... bah!
Omri se depărta de uşă şi coborî cam nesigur pe picioare. Nu era nici o mirare că-i fusese puţin frică
de indian, încă de la început. Se întreba, simţindu-se ca şi cum i-ar fi fost rău, dacă n-ar fi mai bine să-l
pună pe Pui-de-Taur la loc în dulap, să încuie uşa şi să-l transforme din nou în figurina de plastic cu tot
cu cuţit.
Jos în bucătărie scotoci prin cămara mamei ca să găsească o conservă de carne. în sfîrşit găsi o
conservă de came de vacă şi o deschise la deschizătorul prins în perete. Scoase cu o linguriţă o bucată,
o băgă fără să se gîndească în gură şi rămase acolo mestecînd-o.
Indianul nu fusese foarte surprins că era într-o casă uriaşă din Anglia. Dovedise că era foarte
superstiţios, crezînd în vrăjitorii şi în spirite bune şi rele. Probabil credea că Omri era un fel de spirit
sau altceva în care credeau indienii. Era ciudat însă că nu era speriat de el, pentru că duhurile sau
uriaşii sau spiritele sau aşa ceva trebuiau să fie foarte puternice. Omri presupunea că dacă cineva era
fiu de căpetenie de indieni, atunci nu se speria atît de uşor ca oamenii obişnuiţi. Şi, mai ales, probabil,
dacă acel cineva luase treizeci de scalpuri...
Poate că Omri ar trebui să spună cuiva despre Pui-de-Taur. Problema era că, deşi adulţii ştiau de
obicei ce să facă, ceea ce ei făceau era rareori ceea ce copiii doreau. Dacă ar duce indianul la vreun om
de ştiinţă sau la altcineva care se pricepea la astfel de lucruri ciudate şi acela i-ar pune întrebări şi l-ar
examina şi l-ar ţine într-un laborator sau aşa ceva? Probabil că ar lua şi dulăpiorul şi atunci Omri nu s-
ar mai putea distra cu el deloc. Şi mintea lui începu să clocotească de idei ca, de pildă, să pună înăuntru
arcuri şi săgeţi din plastic, şi cai şi poate şi alţi omuleţi - ei bine nu, era prea riscant. Cine ştie la ce se
putea aştepta. Puteau începe să se bată între ei! Şi totuşi era sigur că nu voia să-şi dezvăluie secretul,
nu încă, indiferent cîţi francezi scalpase indianul.
Luînd această hotărîre, cel puţin pentru moment, Omri se întoarse pe scară descoperind abia pe la
jumătate că nu mai era aproape deloc came în conservă. Mai rămăsese totuşi o bucăţică destul de mare
pe fundul cutiei. Ar fi trebuit să fie de ajuns.
Pui-de-Taur nu se vedea nicăieri, dar cînd Omri îl strigă uşor, ieşi în fugă de sub pat şi îi făcea
semne cu ambele braţe.
- Adus carne?
-Da.
Omri puse carnea pe farfuria minusculă pe care o tăiase noaptea trecută şi o aşeză în faţa indianului
care o luă cu ambele mîini şi începu să roadă din ea.
-Foarte bun! Moale! Nevasta ta gătit asta? Omri începu să rîdă.
-Nu am nevastă!
Indianul se opri din mîncat şi se uită la el. Omri nu nevastă? Cine cultivat porumb, măcinat, gătit,
făcut haine?
- Mama, spuse Omri încă zîmbind. Deci tu ai o nevastă?
Indianul se uită în altă parte. După un timp spuse:
-Nu.
-De ce?
-Mort, răspunse Pui-de-Taur scurt.
-Ah.
Indianul termină de mîncat în linişte şi apoi se ridică, ştergîndu-şi mîinile unsuroase de pantaloni.
-Acum. Fă vrăjitorie. Fă lucruri pentru Pui-de-Taur.
-Ce vrei?
-Puşcă, răspunse prompt. Puşcă de om alb. Ca soldat englez.
Omri se gîndi repede. Dacă un cuţitaş putea să înţepe, o puşcă mică putea să împuşte. Poate că nu
putea face prea mult rău, dar cine ştie.
- Nu. Nu puşcă. Dar pot să-ţi fac un arc cu săgeţi. Va trebui totuşi să cumpăr mai întîi unele din
plastic. Altceva? Un cal?
- Cal? Pui-de-Taur părea surprins.

- Tu nu călăreşti? Am crezut că toţi indienii călăresc.
Pui-de-Taur clătină din cap.
-Irochez merg.
-Dar ţi-ar plăcea să călăreşti?
Pui-de-Taur stătea, încruntîndu-se şi luptîndu-se cu această nouă idee. în sfîrşit spuse:
- Poate. Arată cal. Apoi văd.
Din nou Omri scotoci prin cutia de biscuiţi. Erau cîţiva cai acolo. Unii mari care duc în spate
cavaleri în armură. Şi alţii mici care trăgeau tunurile în războaiele lui Napoleon. Şi cîţiva cai de
cavalerie -aceştia erau cei mai potriviţi. Omri aranja cinci sau şase de dimensiuni şi culori diferite
înaintea lui Pui-de-Taur, ai cărui ochi începură să sclipească.
- Am, spuse prompt.
- Vrei să spui pe toţi? Pui-de-Taur aprobă din cap lacom.
- Nu, e prea mult. Nu pot să las herghelii de cai să galopeze prin camera mea. Poţi să alegi unul.
-Unul? spuse Pui-de-Taur trist.
-Unul.
Atunci Pui-de-Taur examina cu atenţie fiecare cal, pipăindu-i picioarele, trecîndu-şi palmele peste
crupele lui, uitîndu-se drept la feţele lor de plastic. în cele din urmă alese un cal mic, maroniu, cu două
dintre picioare albe, care (după cîte îşi amintea Omri) purtase în spate un arab care agita o sabie curbă
către un pluton de legionari străini francezi.
Omri puse dulăpiorul pe podea, închise calul înăuntru şi răsuci cheia. Aproape imediat se auzi
tropăitul unor copite mici pe metal. Se uitară unul la celălalt bucuroşi.
- Deschide! Deschide uşa! ordonă Pui-de-Taur.
Omri nu pierdu prea mult timp. Acolo, ridicîndu-se în două picioare şi zgîriind vopseaua albă, era
un minunat căluţ arab cu pielea cafenie strălucitoare. Cînd se deschise uşa, se repezi afară nervos,
întorcîndu-şi capul şi aducîndu-şi urechile înainte atît de mult, încît aproape se împreunară peste moţul
din frunte. Nările micuţe fremătau şi coada lui neagră flutura mîndră peste coapse în timp ce scoase un
nechezat ascuţit.
Pui-de-Taur scoase un strigăt de bucurie.
într-o secundă sări peste marginea de jos a dulapului şi, pe cînd calul se dădea înapoi speriat, sări
prin aer pe sub copitele ridicate şi prinse frîiele de piele. Calul se lupta să-şi elibereze capul, dar Pui-
de-Taur se ţinea bine cu ambele mîini. Chiar în timp ce căluţul plonja şi dădea din picioare, indianul
trecuse deja din faţă în lateral. Apucînd oblîncul, se aruncă în şa. Ignora scările care se bălăngăneau,
ţinîndu-se strîns cu genunchii. Calul se lăsă pe picioarele dinapoi şi apoi se aruncă înainte cu o
izbucnire puternică, cu capul în jos şi copitele în aer. Spre groaza lui Omri, Pui-de-Taur, în loc să se
ţină cumva, îşi dădu drumul şi, descriind o curbă, zbură prin aer aterizînd apoi pe covor chiar în spatele
dulapului.
Omri era convins că şi-a rupt gîtul, dar indianul aterizase într-un fel de tumbă şi era imediat din nou
în picioare.
Cînd întoarse capul spre Omri, faţa îi radia de fericire.
- Cal nebun! strigă el cu o plăcere grozavă. Calul nebun stătea acum liniştit, cu frîiele atîrnînd
libere, urmărindu-l atent pe indian cu nişte ochi depărtaţi, sălbatici. Pui-de-Taur nu făcu nici o mişcare
bruscă. Stătu liniştit destul de mult doar uitîndu-se la cal. Apoi, atît de încet încît abia se putea observa,
se furişă spre el, scoţînd nişte sîsîieli printre dinţii strînşi care aproape că îl hipnotizau pe cal. Avansa
încet de tot, atent, uşor, pînă cînd ajunse aproape nas în nas cu calul. Apoi, calm, Pui-de-Taur ridică
mîna şi şi-o puse pe gîtul calului.
Asta era tot. Nu a apucat frîul. Calul ar fi putut să sară într-o parte, dar n-a sărit. îşi ridică puţin
nările astfel încît el şi indianul respirau unul în faţa celuilalt. Apoi, cu o voce liniştită, Pui-de-Taur
spuse:
- Acum calul meu. Calul nebun al meu.
încă mişcîndu-se uşor, dar nu ca înainte, luă frîul şi trecu pe lateral. După ce trase puţin de legături,
îşi dădu seama cum să dezlege şaua arabă şi o ridică punînd-o apoi pe podea. Calul fornăi şi scutură
din cap, dar nu se mişcă. Sîsîind uşor, indianul se sprijini cu toată greutatea pe cal, apoi se ridică în
mîini pînă cînd ajunse călare. Lăsînd frîul liber pe lîngă gîtul calului, strînse picioarele. Calul făcu
cîţiva paşi în faţă blînd ca un mieluşel, şi cei doi, ca o pereche, se învîrtiră odată prin dulap de parcă ar
fi fost într-o arenă la circ.
Deodată, Pui-de-Taur prinse frîul şi trase într-o parte, întorcînd şi capul calului, şi lovindu-l puternic
cu picioarele în acelaşi timp. Calul necheză şi alergă către marginea dulapului. Această margine de
metal ajungea pînă la pieptul căluţului - ca un obstacol cu cinci traverse pentru un cal obişnuit. Nu era
spaţiu suficient ca să alerge perpendicular pînă la margine, din spatele dulapului către faţă, aşa că Pui-
de-Taur alerga în diagonală - un unghi foarte dificil, şi totuşi calul reuşi să sară dintr-o singură
încercare.
Omri îşi dădu imediat seama că, pentru cal, covorul era prea moale - picioarele pur şi simplu i se
înfundau, ca într-un nisip moale.
Omri se uită la ceas. Era doar puţin mai mult de şase dimineaţa - mai era cel puţin o oră pînă să se
scoale şi altcineva.
-Aş putea să vă duc afară, zise el şovăitor.
-Bine! spuse Pui-de-Taur. Dar nu atinge cal. Dacă tu atingi, multă frică.
Omri găsi repede o cutiuţă de carton în care fusese un camion din cutii de chibrituri. Avea chiar un
fel de fereastră prin care se putea vedea ce e înăuntru. Îl puse pe jos cu oblonul din spate deschis.
Pui-de-Taur conduse calul în cutie şi Omri închise cu grijă oblonul şi, cu şi mai multă grijă, o ridică.
Apoi, în picioarele goale, duse cutia uşor în jos pe scări şi ieşi afară prin uşa din spate.
Era o dimineaţă minunată de primăvară. Omri stătea pe treptele din spatele casei cu cutia în mînă
căutînd un loc potrivit. Pajiştea nu era prea grozavă - iarba i-ar fi trecut indianului cu mult peste cap în
majoritatea locurilor. Terasa de la baza treptelor nu era nici ea bună, cu cărămizile inegale şi cu
crăpăturile dintre ele. Dar poteca de pămînt bătătorit şi pietricele formau un teren bun pentru călărit
dacă erau atenţi. Omri merse pînă la potecă şi puse cutia de carton pe jos. Ezită un moment. Oare
indianul ar fi putut să fugă? Cît de repede ar fi putut să alerge un căluţ aşa de mic? La fel de repede ca
un şoarece, de pildă? Dacă aşa era, şi dacă ar fi vrut să fugă, Omri n-ar fi putut să-i prindă. Pe de altă
parte, o pisică ar fi putut. Omri îngenunche, în pijama, pe potecă şi îşi puse faţa aproape de fereastra de
celofan. Indianul stătea înăuntru ţinînd calul de cap.
- Pui-de-Taur, spuse clar Omri, acum sîntem afară. Am să-ţi dau drumul să călăreşti. Dar să ştii, nu
eşti în prerie. Sînt şi lei de munte pe aici - atît de mari, încît te pot înghiţi şi pe tine, şi pe cal. Să nu
fugi, n-ai să supravieţuieşti. înţelegi?
Pui-de-Taur se uită la el fix şi aprobă din cap. Omri deschise oblonul şi indianul şi calul ieşiră afară
în lumina dimineţii.
4.ÎN AER LIBER
Atît omul cît şi calul adulmecau aerul, simţindu-i prospeţimea şi, totodată, verificînd dacă erau
pericole. Calul încă mai mişca uşor nasul cînd Pui-de-Taur îi sări în spate.
Calul, speriat, se dădu puţin înapoi, dar de data asta Pui-de-Taur se prinse de coama lui lungă. De-
abia atinse cu picioarele din faţă pămîntul, că şi porni în galop. Omri sări şi el în picioare şi se luă la
întrecere cu ei.
Calul avea o viteză remarcabilă, dar Omri îşi dădu seama că, dacă aleargă pe pajişte, de-a lungul
potecii, putea ţine pasul cu ei destul de uşor. Pămîntul era uscat şi atunci cînd indianul şi calul alergau
lăsau în urmă un norişor de praf suficient ca Omri să-şi poată imagina că alergau pe un teritoriu
sălbatic, necunoscut.
Putea, din ce în ce mai bine, să vadă lucrurile din punctul de vedere al indianului. Pietrele micuţe de
pe potecă deveniră blocuri de piatră imense care trebuiau ocolite, buruienile deveniră copaci, marginea
pajiştii, un povîrniş de două ori mai înalt decît un om. Cît despre vietăţi, o furnică fugind speriată prin
faţa calului îl sperie îngrozitor. Umbra unei păsări în zbor îl făcu să se oprească brusc, ghemuindu-se
tot aşa cum un cal de mărime normală ar face dacă o imensă pasăre de pradă l-ar ataca. Şi, încă o dată,
Omri se miră de curajul lui Pui-de-Taur în faţa acestor pericole.
Dar nu era curajul unui nebun. Pui-de-Taur îşi dădea seama clar de pericol şi, după ce se satură de
galopat, întoarse capul calului şi veni în trap înapoi la Omri, care se ghemui la pămînt ca să audă ce
spunea.
- Pericol, spuse indianul. Mult. Am nevoie arc, săgeţi, ciomag. Poate puşcă? întrebă rugător. Omri
clatină din cap.
- Atunci arme de indieni.
-Da, spuse Omri. Ai nevoie de astea. Am să-ţi găsesc astăzi. între timp, mai bine intrăm în casă.
-Nu merg în locul închis! Stau aici. Tu stai, goneşti animalele sălbatice.
-Nu pot. Trebuie să merg la şcoală.
-Ce şcoală?
-Un loc unde înveţi.
- Aha! înveţi. Bine, spuse Pui-de-Taur aprobator, înveţi legile trib, respect strămoşi, spirite?
- îmm... cam aşa ceva.
Era clar că lui Pui-de-Taur nu-i plăcea să se întoarcă în casă, dar avea inteligenţa să-şi dea seama că
nu se putea descurca singur. Galopă înapoi de-a lungul potecii, cu Omri care alerga alături, şi,
descălecînd, intră în cutia de carton.
Omri tocmai ducea cutia în sus pe trepte cînd uşa de la intrarea din spate se deschise şi apăru tatăl
lui.
- Omri! Ce Dumnezeu faci aici afară în pijama? Şi fără nimic în picioare, copil rău ce eşti! Ce mai
pui la cale?
Omri strînse cutia atît de tare, încît simţi cum marginile se îndoaie şi atunci mai eliberă strînsoarea.
Simţea că transpiră uşor.
- Nimic... n-am putut să dorm. Am vrut să ies puţin afară.
-Şi ce era aşa de greu să-ţi pui măcar papucii?
-îmi pare rău. Am uitat.
-Haide, grăbeşte-te şi îmbracă-te.
Omri se grăbi să ajungă sus şi, gîfîind, puse cutia pe podea. Deschise oblonul. Calul ieşi în viteză,
singur, şi se duse sub masă, nechezînd şi tremurînd - avusese parte de o călătorie cam dură. Omri se
aplecă şi se uită în cutie, presimţind ceva rău. Pui-de-Taur stătea într-un colţ ţinîndu-se de un picior
care, aşa cum văzu Omri cu groază, sîngera prin jambierele de piele de căprioară.
-Cutia sărit. Calul speriat. Lovit Pui-de-Taur cu piciorul, spuse Pui-de-Taur care, deşi calm, se vedea
clar că avea dureri.
-Of, îmi pare rău! striga Omri. Poţi să ieşi de acolo? Să văd ce pot face.
Pui-de-Taur se ridică şi ieşi din cutie. Se forţă să nu şchiopăteze.
- Scoate-ţi jambierele - să-ţi văd tăietura, spuse Omri.
Indianul îl ascultă şi rămase doar cu pînza care îi acoperea şoldurile. Pe unul dintre picioarele lui
mici era o rană făcută de copita calului şi din care curgea sînge pe covor. Omri nu ştia ce să facă, dar
Pui-de-Taur ştia.
- Apă, comandă el. Cîrpe.
Omri, deşi speriat, se forţă să gîndească limpede. Avea apă într-un pahar lîngă pat, dar aceea nu era
suficient de curată ca să cureţe o rană. Mama lui avea nişte dezinfectant în dulăpiorul cu medicamente;
cînd unul dintre băieţi se tăia, adăuga cîteva picături într-un vas cu apă călduţă şi dezinfecta rana.
Omri alergă pînă la baie şi, nemurind, făcu la fel cum a văzut-o pe mama lui. Luă o bucăţică de
vată. Nu avea nici cea mai mică idee ce ar fi putut folosi ca bandaj. Dar se grăbi să se întoarcă în
cameră cu apă şi turnă puţină în gamela lui Action Man. Indianul rupse o minusculă bucată de vată şi o
înmuie în lichid, după care o puse pe rană.
Deodată indianul făcu ochii mari, deşi nici nu clipi.
-Asta nu apă! Asta foc!
-E mai bună decît apa.
-Acum leagă, spuse apoi indianul. Opreşte sîngele.
Omri se uită disperat în jur. Un bandaj mic pentru o rană ca aceea! Deodată ochii îi căzură pe una
dintre cutiile de biscuiţi. Acolo, chiar în vîrf, stătea un soldat din primul război mondial, cu o
banderolă roşie de sanitar. în mînă avea o gentuţă de medic cu o cruce roşie pe ea. Oare ce conţinea
dacă Omri ar fi putut să o transforme?
Fără să se gîndească prea mult, apucă figurina de plastic şi o aruncă în dulap, închise uşa şi răsuci
cheia. După cîteva momente, dinăuntru se auzi o voce subţire cu accent englez, strigînd:
- Hei! Unde sînt? Haideţi înapoi, proştilor, nu vă lăsaţi camaradul singur în întuneric!
5.TOMMY
Omri simţi că i se înmoaie picioarele. Ce idiot a fost că nu şi-a dat seama că se va transforma şi omul
nu numai geanta! Sau poate n-a fost idiot? În cele din urmă, de ce anume ar fi avut chiar mai multă
nevoie decît de un bandaj potrivit pentru indian? De cineva potrivit care să i-l pună! Şi, dacă nu se
înşela, exact acest cineva aştepta în dulăpiorul vrăjit. Descuie uşa.
Da, aşa era: cu obrajii roşii, cu părul ciufulit sub chipiul militar, cu uniforma şifonată şi murdară de
noroi şi de sînge, părînd supărat, înfricoşat, mirat.
Se frecă la ochi cu mîna liberă.
- Doamne-ajută că e un pic de lumină oricum, spuse.
- Ce dracu'?...
Apoi îşi deschise ochii şi îl văzu pe Omri.
Omri îl văzu cum se albeşte la faţă şi cum genunchii îi cedează. Scoase cîteva sunete, pe jumătate
înjurături, pe jumătate doar sunete. Lăsă geanta să-i cadă şi îşi acoperi faţa. Omri spuse repede:
- Te rog, să nu-ţi fie frică. Totul e în regulă. Eu... Şi atunci avu o inspiraţie grozavă! Eu sînt un vis
de-al tău. Nu vreau să-ţi fac nici un rău. Vreau doar să faci ceva pentru mine şi apoi o să te trezeşti.
încet, omuleţul îşi luă mîinile de la ochi şi se uită în sus din nou.
-Un vis, zici? Aha... ar fi trebuit să-mi dau seama. Da, desigur. Aşa e. Deşi tot războiul ăsta nenorocit e
un coşmar destul de groaznic şi fără uriaşi... şi... Se uită curios prin camera lui Omri. Una peste alta,
poate că e o schimbare în bine. Cel puţin aici e linişte.
-Poţi să-ţi iei geanta şi să ieşi de acolo? Am nevoie de ajutorul tău.
Soldatul reuşi să scoată un zîmbet cam într-o parte şi îşi lovi uşor boneta ca un fel de salut.
- Ai dreptate! într-o secundă, spuse şi, luîndu-şi geanta, se caţără peste marginea dulapului.
- Stai pe mîna mea, îi ordonă Omri. Soldatul nu ezită deloc şi se agăţă cu mîna liberă
de degetul mic al lui Omri.
- Ce glumă bună, spuse. Ce-o să mă mai distrez cînd o să le spun de visul asta al meu camarazilor,
mîine, în tranşee!
Omri îl duse pînă la locul unde stătea Pui-de-Taur ţinîndu-se de rana care mai sîngera încă. Soldatul
se dădu jos şi stătea cu picioarele cufundate pînă la genunchi în covor, uitîndu-se mirat.
- Să fiu al naibii! zise. Un indian! Ăsta chiar că e un vis ciudat, fără îndoială! Şi mai e şi rănit. Aha,
presupun că treaba mea ar fi să-l peticesc, nu-i aşa?
- Da, te rog, spuse Omri.
Fără prea multă vorbă, soldatul puse geanta jos şi deschise cataramele aproape invizibile. Omri se
aplecă să vadă. Acum chiar că îi trebuia o lupă şi îşi dorea atît de mult să vadă detaliile acelei genţi în
miniatură, încît riscă să se strecoare în camera lui Gillon (Gillon se trezea întotdeauna tîrziu şi, oricum,
nu era încă nici ora şapte) şi să-i şterpelească lupa din sertarul secret.
Cînd se întoarse în camera lui, soldatul era îngenuncheat la picioarele lui Pui-de-Taur şi îi punea un
bandaj în partea de sus a piciorului. Omri se uită prin lupă în geanta deschisă. Era uimitor, se găseau de
toate acolo, sticluţe, cutii cu medicamente, creme, nişte instrumente de oţel şi chiar o seringă micuţă şi
cîte bandaje voiai.
Apoi Omri îndrăzni să se uite la rană. Da, era destul de adîncă, probabil calul i-a dat o lovitură
foarte puternică.
Asta i-a adus aminte, unde era calul? Se uită în jur speriat. Dar în curînd îl zări, încercînd disperat să
mănînce covorul.
„Trebuie să-i aduc nişte iarbă", se gîndi Omri, oferindu-i pînă atunci o bucăţică de pîine uscată pe
care calul o mîncă mulţumit, apoi îi dădu nişte apă într-un capac de la o cutie.
Era ciudat că nu-i era frică de Omri. Poate că nu-l putea vedea prea bine.
- Poftim, e gata, spuse soldatul ridicîndu-se.
Omri se uită la piciorul lui Pui-de-Taur prin lupă. Rana era minunat bandajată. Chiar şi Pui-de-Taur
examina bandajul mulţumit.
-Mulţumesc foarte mult, spuse Omri. Vrei să te trezeşti acum?
-Cred că da. Nu că m-aş putea aştepta la mare lucru în afară de noroi şi şobolani şi obuze germane...
Totuşi, trebuie să cîştigăm războiul, nu-i aşa? Nu putem dezerta, nici măcar într-un vis, nu pentru mult
timp, ne cheamă datoria şi aşa mai departe!

Omri îl ridică uşor şi îl puse în dulap.
-La revedere, spuse. Poate, cîndva, ai să mă mai visezi.
-Cu plăcere, spuse soldatul vesel. Tommy Atkins la dispoziţia dumneavoastră. în orice noapte, cu
excepţia nopţilor cînd e vreun atac, nici unul dintre noi nu apucă să doarmă atunci.
Şi îl salută frumos pe Omri.
Omri închise şi încuie uşa dulapului cu regret. Era tentat să păstreze soldatul, dar ar fi fost prea
complicat acum., oricum, putea să-l aducă din nou la viaţă oricînd dorea... După cîteva momente
descuie uşa ca să verifice. Şi iată că soldatul, cu geanta în mînă, exact aşa cum îl văzuse Omri ultima
oară, la salut, era acolo. Numai că de data asta era din nou de plastic.
Pui-de-Taur îşi punea calm jambierele pătate de sînge.
-Bună vrăjitorie, spuse. Picior mai bine.
-Pui-de-Taur, ce ai să faci toată ziua cît sînt eu la şcoală?
-Tu aduci coaja de copac. Pui-de-Taur face casa lungă.
-Ce e asta?
-Casa irochez. Nevoie de pămînt, fixez stîlpii în el.
- Pămînt? Stîlpi?
- Pămînt. Stîlpi. Coajă. Nu uita mîncare. Arme. Unelte. Oale. Apă. Foc.
De data asta n-a mai fost nici o ceartă la micul dejun. Omri îşi înghiţi repede oul şi fugi. în seră găsi
o tavă plină cu pămînt bine presat. O duse în secret sus şi o puse pe podea în spatele comodei, pe care
era sigur că mama lui n-o s-o mişte chiar dacă azi era ziua ei de curăţenie. Apoi îşi luă briceagul şi ieşi
iarăşi.
Din fericire, unul dintre copacii din grădină avea coaja uşor de desprins, era argintie. Tăie o bucată
destul de mare şi apoi încă una ca să fie sigur. (Cît de mare era o casă lungă?) Smulse şi nişte iarbă
pentru cal. Tăie un mănunchi de nuiele subţiri, tari şi drepte şi curăţă frunzele de pe ele. Apoi se
întoarse în cameră şi puse toate aceste ofrande lîngă Pui-de-Taur, care şedea în faţa cortului, după toate
aparenţele spunîndu-şi rugăciunea.
- Omri! îl strigă mama lui de jos. E timpul să pleci!
Omri scoase din buzunar bucata de pîine prăjită pe care o păstrase de la micul dejun şi curăţă cu ea
toată carnea care mai rămăsese în conservă. Mai era şi nişte porumb, deşi începuse să se cam
întărească. Umplu gamela lui Action Man cu apă de la baie, turnînd puţin şi în capacul din care bea
calul. Calul mesteca iarba proaspătă cu vădită bucurie. Omri observă că frîul fusese înlocuit cu un
căpăstru meşteşugit dintr-o bucată de sfoară.
-Omri!
-Vin imediat!
-Ceilalţi au plecat! Grăbeşte-te, o să întîrzii! încă ceva. Pui-de-Taur nu putea să facă o casă
lungă fără altă unealtă în afară de cuţitul lui. Va avea nevoie de un topor. în mare grabă, Omri răscoli
prin cutia de biscuiţi. Aha! Un cavaler mînuia o bardă fioroasă. Nu era exact ce-i trebuia, dar era mai
bine decît nimic şi trebuia să-i fie de ajuns. într-o secundă cavalerul era încuiat în dulap.
-Omri!
-O secundă!
-Dar ce tot faci acolo?
Poc! Cavalerul dădea cu barda în uşa dulapului!
Omri deschise repede şi smulse barda din mîinile cavalerului mirat, care avu timp doar pentru o
privire speriată, înainte de a fi transformat din nou în figurină de plastic. Nu contează! Arată destul de
neplăcut, tot aşa cum probabil că arătau cînd îi omorau pe bieţii sarazini în Palestina. Omri avea foarte
puţin timp pentru cavaleri.
Dar barda era o minunăţie! Oţel strălucitor, cu margini ascuţite pe ambele părţi, şi cu un mîner lung,
greu, din oţel. Omri o puse lingă Pui-de-Taur.
-Pui-de-Taur...
Dar el era încă în transă - comunicînd cu strămoşii lui, presupunea Omri. Ei bine, Pui-de-Taur o să
le găsească pe toate cînd o să-şi revină. Rămăsese o dîră de pămînt care ducea în spatele comodei.
Omri o zbughi în jos pe scări, îşi luă hanoracul şi banii pentru masa de prînz şi plecă.
6.ŞEFUL A MURIT, TRĂIASCĂ ŞEFUL
Ajunse repede la şcoală pentru că alergă tot drumul. Primul lucru pe care-l făcu fu să meargă la
biblioteca şcolii ca să găsească o carte despre indieni. Şi, spre bucuria lui găsi repede una, la secţiunea
Popoarele lumii, o carte care se numea„Pe urmele indienilor irochezi".
N-a putut s-o împrumute pentru că nu era nimeni acolo care să i-o treacă în fişă; dar se aşeză pe o
bancă şi începu s-o citească.
Acum, trebuie să ştiţi că Omri nu era un mare cititor. Nu se putea descurca în cărţi, decît dacă le ştia
deja. Şi cum o să ştie mai multe cărţi dacă nu le va citi odată pentru prima oară, după cum îl tot întreba
profesoara lui?
Iar aceasta,„Pe urmele indienilor irochezi", nu era o carte cu benzi desenate. Litere mici, aproape
fără poze, şi nu mai puţin de trei sute de pagini. Nici nu se punea problema să ştie cartea asta, aşa că
Omri doar se aplecă asupra ei.
Totuşi reuşi să afle cîteva lucruri destul de interesante. Indienilor irochezi li se mai spunea „Cele
cinci naţiuni". Una dintre cele cinci erau triburile Mohawk, un trib de care Omri auzise. Locuiau într-
adevăr în case lungi, nu în corturi, şi principala lor hrană erau grîul şi dovlecii (indiferent ce-or fi
aceştia) şi fasolea. Aceste vegetale fuseseră numite, nu se ştie de ce, „cele trei surori".
Erau şi unele menţiuni legate de indienii algonchini, ca fiind duşmanii indienilor irochezi, şi Omri
citi că într-adevăr indienii irochezi luptaseră alături de englezi în timp ce indienii algonchini au luptat
pentru francezi, pe la 1700, şi că ambele triburi scalpau ca nebunii.
În acest moment începuse să-l intereseze cartea cu adevărat. în ea, în stilul îngrozitor al adulţilor, se
încerca explicarea faptului că indienii îşi scalpau duşmanii. Omri crezuse că acesta era un obicei al
indienilor, dar cartea spunea că nu fusese aşa deloc, cel puţin pînă la venirea oamenilor albi. Se părea
că oamenii albi îi făcuseră pe indienii irochezi şi algonchini aşa de înnebuniţi să se scalpeze unii pe
alţii, ca să nu mai vorbim despre scalparea oamenilor albi, englezi sau francezi, după cum era cazul,
oferindu-le bani şi whiskey şi puşti... Omri era cufundat adînc în lectură, chiar la cîteva minute după ce
sunase de intrare. Cineva a trebuit să-l bată pe umăr şi să-i spună să se grăbească la adunare.
Dimineaţa părea că nu se mai termină. De trei ori a trebuit să-i spună profesoara lui Omri să se
trezească. La sfîrşit, Patrick s-a aplecat spre el şi i-a şoptit:
- Astăzi eşti chiar mai visător decît de obicei. Ce s-a întîmplat?
- Mă gîndesc la indianul de la tine.
-Ascultă, sîsîi Patrick. Cred că mă păcăleşti cu indianul. Nu era chiar aşa de grozav. Poţi să cumperi
cîţi vrei cu cîţiva bănuţi de la Yapp (Yapp era magazinul de jucării şi agenţia de ştiri locală).
-Ştiu, şi tot echipamentul pentru ei! Am să mă duc să fac cumpărături în pauza de prinz. Vii şi tu?
-N-avem voie să ieşim din şcoală la prinz decît dacă mîncăm acasă, doar ştii asta!
-Eu merg oricum. Trebuie să merg.
-Du-te după ce terminăm orele.
-Nu, după ore trebuie să merg acasă.
-Ce? Nu stai să ne dăm cu skateboard-ul?
-Omri şi Patrick! Vreţi să încetaţi cu şuşoteala? Au încetat.
într-un tîrziu veni şi pauza de prinz.
-Eu plec. Vii şi tu?
-Nu. O să iasă scandal.
-N-am ce să fac.
-Eşti nebun.
Nebun sau nu, Omri se furişă afară, alergă de-a lungul terenului dejoacă, trecu printr-o gaură din
gard (poarta din faţă era încuiată ca să nu poată copiii să iasă în stradă) şi, în cinci minute, alergînd tot
drumul, ajunse la Yapp.
Era o mare varietate de figurine de plastic acolo. O cutie era plină cu cowboys şi indieni la un loc.
Omri căută pînă găsi o căpetenie de indieni care purta o mantie şi avea o podoabă de cap cu pene, cu
un arc în mînă şi o tolbă cu săgeţi îi atîrna pe spate. Omri îl cumpără cu o parte din banii pentru masa
de prînz şi se grăbi înapoi spre şcoală înainte să fie dat dispărut. Ii arătă lui Patrick căpetenia de
indieni.
-De ce ţi-ai luat încă un indian?

-Numai pentru arc şi săgeţi.
Patrick se uită la el de parcă înnebunise de-a binelea.
Din fericire, după-amiază au avut încă două ore de lucru manual.
Omri uitase cu desăvîrşire să ia cu el cortul pe care-l făcuse, dar erau o mulţime de resturi de pîslă,
beţişoare, ace şi sfoară împrăştiate prin atelierul de lucru manual şi, în scurt timp, făcu alt cort, mult
mai bun decît primul. întotdeauna îl plictisea de moarte să coasă, dar acum stătu o jumătate de oră
împungînd cu acul, fără măcar să ridice privirea. încercă să refacă modelul unui cort de indian adevărat
din bucăţi desperecheate de piele şi a găsit şi modalitatea de a sprijini stîlpii astfel încît să nu se mai
strîngă de fiecare dată cînd erau atinşi.
- Foarte bine, Omri! îi spuse profesoara de cîteva ori. Cîtă răbdare ai dintr-o dată!
Omri, căruia îi plăceau complimentele la fel de mult ca oricui, de-abia o auzi, atît era de concentrat.
După cîtva timp îşi dădu seama că Patrick stătea în picioare lingă el, respirînd greu ca să atragă
atenţia.
-Asta este pentru indianul meu?
-Indianul meu. Da.
-De ce îl faci din bucăţele ?
-Ca să fie ca unul adevărat.
-Cele adevărate au şi desene pe ele.
-Şi acesta o să aibă. O să picteze semne irocheze.
-Cine?
-Pui-de-Taur. Aşa îl cheamă.
- De ce nu-i spui Nasul-Care-Curge? întrebă Patrick zîmbind.
Omri se uită la el drept în ochi.
- Pentru că îl cheamă Pui-de-Taur, spuse. Patrick încetă să zîmbească. Se încruntă.
- Aş vrea să termini cu prostia asta, spuse ţîfnos, ca şi cum n-ar fi o glumă.
Omri continuă să se uite la el şi apoi se întoarse la lucrul lui. Fiecare pereche de beţe trebuia să aibă
o altă pereche prinsă de ea. Era destul de dificil. Patrick aşteptă un minut şi apoi spuse:
-Pot să vin cu tine acasă astăzi?
-Nu. îmi pare rău.
-De ce?
-Mama are musafiri, mormăi Omri.
Nu prea ştia să spună minciuni, aşa că Patrick şi-a dat seama imediat că era o minciună şi s-a
înfuriat.
- Ah, bine, atunci, aşa să fie, spuse şi plecă furios. După-amiaza se termină în sfîrşit. Omri reuşi să
facă drumul pînă acasă, care de obicei durează o jumătate de oră, în puţin mai mult de zece minute.
Ajunse aproape cu respiraţia tăiată şi îi spuse bună ziua gîfîind mamei sale, care era deosebit de
surprinsă (” Ai cumva un motor cu reacţie sau te-au exmatriculat?") şi totodată cerîndu-i să-l lase să
urce în camera lui fără să mai aştepte ceaiul.
- Ce-ai tot făcut acolo sus? E o mizerie groaznică pe jos - parcă ar fi iarbă şi bucăţi de coajă de
copac. Şi de unde ai cortul acela de indian minunat? Cred că-i făcut din piele adevărată.
Omri se uită la ea fără glas.
- Eu... începu să spună într-un tîrziu.
Să-l mintă pe Patrick era una. S-o mintă pe mama lui era cu totul altceva şi nu mai făcuse lucrul
acesta decît dacă era o necesitate absolută. Dar, din fericire, telefonul a sunat chiar atunci, aşa că scăpă
cel puţin pentru moment. Alergă sus.
Era într-adevăr o dezordine îngrozitoare, deşi nu mai rău decît atunci cînd meşterea el ceva. Pui-de-
Taur şi calul nu se vedeau nicăieri, dar Omri ghici unde trebuie să se uite - în spatele comodei.
Avu ocazia să vadă ceva minunat. O casă lungă neterminată, dar nu mai puţin frumoasă şi
interesantă - stătea pe cutia de seminţe, a cărei suprafaţă netedă era acum bine bătătorită. Erau urme de
copite şi de mocasini. Omri văzu că o rampă, făcută din nişte coajă de copac, fusese pusă pe marginea
cutiei de lemn şi pe care fusese condus calul pînă în cutie - spre marea bucurie a lui Omri (chiar dacă
pare ciudat) era o balegă de cal pe rampă ca dovadă a trecerii calului pe acolo. Iar calul era acolo, legat
cu o sfoară de un băţ înfipt în pămînt (probabil), mîncînd dintr-o grămadă de iarbă pe care indianul i-a
dus-o acolo.
Pui-de-Taur încă mai lucra atît de concentrat, încît nici nu observă că nu era singur. Omri se uită la
el fascinat. Casa lungă era pe jumătate gata. Beţele pe care le luase din mesteacăn din grădină fuseseră
curăţate de coajă şi rămaseră de un alb strălucitor. Apoi fiecare băţ fusese îndoit ca un arc, cu capetele
înfipte în pămînt, iar altele erau prinse de-a curmezişul cu nişte sfoară. Din ce în ce mai multe beţe
(care erau adevăraţi stîlpi pentru indian) au fost adăugate, fără să folosească un singur cui sau şurub
pentru întărirea structurii şi acum Pui-de-Taur se apucase să fixeze bucăţi de coajă, ca nişte ţigle
minuscule, pe traverse.
Stătea chiar pe acoperiş cu picioarele strînse în jurul stîlpului principal care traversa toată casa,
agăţînd aceste ţigle din coajă de copac, după ce le dădea, cu grijă, o formă potrivită cu cuţitul. Barda
cavalerului stătea pe jos lingă o grămadă de nuiele nefolosite. Era clar că fusese folosită pentru a le tăia
şi curăţa şi era făcută să folosească scopului lui Pui-de-Taur.
În cele din urmă, Omri îl văzu că se ridică. îşi întinse braţele spre tavan şi deschise gura într-un
căscat foarte zgomotos.
- Obosit? îl întrebă.
Pui-de-Taur se sperie atît de tare, încît era aproape să cadă de pe acoperişul casei, iar calul necheză
şi trase de frînghie. Dar apoi Pui-de-Taur se uită şi-l zări pe Omri atîrnînd de comodă, mult deasupra
lui şi rînji.
- Pui-de-Taur obosit. Muncit multe ore. Uite! Făcut casă lungă. Munca multor viteji, eu făcut
singur. Şi nici unelte bune. Barda Omri dat grea. De ce nu tomahawk?
Omri se obişnuise cu nerecunoştinţa indianului lui şi nu s-a simţit ofensat. îi arătă cortul pe care îl
făcuse.
- Cred că nu vrei asta acum, că ţi-ai făcut casa lungă, spuse cam trist.
- Vreau! Vreau!
Se pare că decisese că şi corturile au rostul lor pînă la urmă. Se învîrti în jurul lui.
- Bine! Dă-mi culori. Fac desene.
Omri scoase la iveală culorile. Cînd se întoarse cu ele, Pui-de-Taur stătea turceşte pe jos, în faţa
şefului de trib pe care Omri îl pusese lîngă cort. Pui-de-Taur era mirat.
- Totem? întrebă el.
- E de plastic, spuse Omri. L-am cumpărat dintr-un magazin.
-Plastic?
Pui-de-Taur se uită fix la figurina cu podoaba de pene pe cap.
- Tu faci vrăjitorie şi iei arc şi săgeţi din plas-tic?
-Da.
- Şi faci penele adevărate? întrebă cu o strălucire in ochi.
- îţi place podoaba de cap?
- Pui-de-Taur place. Dar asta pentru şef. Pui-de-Taur nu şef pînă moare tatăl.
- Dar ai putea s-o încerci măcar? Pui-de-Taur se uită cu îndoială, dar aprobă din cap.
- Fă adevărat. Apoi văd.
Omri îl închise pe şeful de indieni în dulap, înainte să răsucească cheia, se aplecă spre locul unde
Pui-de-Taur examina imensele (pentru el) borcane cu vopsea.
-Pui-de-Taur, te simţi singur?
-Îmm?
-Ai vrea să ai un prieten?
- Am prieten, spuse indianul arătînd cu capul spre cal.
- Am vrut să spun un alt indian. Pui-de-Taur aruncă o privire în sus, cu mîinile nemişcate. Urmă o
pauză lungă.
-Nevastă? întrebă în sfîrşit.
-Nu, e un bărbat, spuse Omri. Ei bine, şeful.
- Nu vreau, spuse Pui-de-Taur imediat şi apoi se apucă din nou de lucru cu capul plecat.
Omri era dezamăgit. Se gîndea că ar fi fost drăguţ să aibă doi indieni. Dar într-un fel nu putea face
nimic ce nu i-ar fi plăcut lui Pui-de-Taur. Va trebui să procedeze cu şeful de indieni cum a făcut cu
cavalerul - să-i ia armele şi apoi să-l transforme din nou în plastic.

Numai că de data asta n-a fost chiar aşa de uşor.
Cînd deschise dulapul, şeful era încă aşezat pe raft, uitîndu-se mirat în jur, şi clipind des din cauza
luminii. Omri văzu imediat că era un om foarte bătrîn, acoperit de zbîrcituri. îi luă arcul din mînă
destul de uşor. Dar tolba cu săgeţi era atîrnată pe o bentiţă de piele, iar să-i ridice podoaba de pene de
pe cap..., Omri îşi dădu seama că nu poate face aşa ceva. Era atît de nepoliticos.
Bătrînul se uită la el mai întîi fără să-l vadă şi apoi cu groază. Dar nu s-a ridicat de jos şi nici nu
spunea nimic, deşi Omri îi vedea buzele mişcîndu-se şi-şi dădu seama că nu mai avea dinți aproape
deloc.
Omri simţi că trebuia să-i spună bătrînului şef ceva prietenos ca să-l liniştească. Aşa că ridică mîna,
aşa cum făceau oamenii albi în filme atunci cînd îi tratau pe şefii indienilor cu politeţe, şi spuse,
„How".
Bătrînul indian ridică o mînă tremurîndă şi apoi brusc se prăbuşi într-o parte.
- Pui-de-Taur! Pui-de-Taur! Repede, urcă-te pe mîna mea!
Omri se aplecă şi Pui-de-Taur se urcă de pe acoperişul casei pe mîna lui.
-Ce?
- Indianul cel bătrîn... cred că a leşinat!
îl duse pe Pui-de-Taur la dulap, iar Pui-de-Taur păşi pe raft. Se ghemui lîngă corpul ghemuit. Luînd
o pană din bentiţa de pe cap o ţinu în faţa gurii bătrînului. Apoi clătină din cap.
- Mort, spuse. Nu respiră. Inima s-a oprit. Bătrîn. S-a dus la strămoşi, foarte fericit.
Fără prea multă vorbărie, începu să-l dezbrace, luîndu-i podoaba de pe cap, săgeţile şi mantia largă,
bogat împodobită.
Omri era şocat.
- Pui-de-Taur, opreşte-te. N-ar trebui să...
- Şef mort. Eu singurul indian aici. Nimeni altcineva să fie şef. Pui-de-Taur şef acum, spuse
înfăşurîndu-şi mantia în jurul umerilor goi şi prinzîndu-şi splendidul cerc de pene pe cap.
Ridică tolba.
- Omri, dă arc! porunci.
Şi era chiar o poruncă. Omri se supuse fără să se gîndească.
- Acum. Tu fă vrăjitorie. Căprioare pentru Pui-de-Taur să vîneze. Foc pentru gătit. Carne bună!
îşi încrucişa braţele uitîndu-se scrutător la Omri.
Omri era destul de surprins de toate acestea. Deşi dorea să-i acorde lui Pui-de-Taur tot respectul
cuvenit, totuşi nu avea de gînd să devină sclavul lui. începu să se gîndească dacă a fost o idee bună să-i
dea armele acelea, ca să nu mai vorbim de faptul că l-a lăsat să devină şef.
-Ascultă, Pui-de-Taur, începu cu un ton de profesor.
-Omri!
Era vocea tatălui lui, aproape urlînd la el de la baza scării. Omri sări, lovind dulapul cu capul. Pui-
de-Taur căzu pe spate, stricîndu-şi considerabil aerul demn.
-Da?
- Vino Jos În Secunda Asta!
Omri nu mai avea timp pentru politeţuri. îl înşfacă pe Pui-de-Taur, îl aşeză lîngă casa lungă pe
jumătate gata, închise şi încuie dulapul şi coborî scările în fugă.
Tatăl lui îl aştepta.
- Omri, ai fost de curind în seră?
-Să...
- Şi ai luat cumva, cînd erai acolo, o tavă în care erau semănate seminţe de dovlecel, dacă nu te
superi?
-Păi, eu...
-Da sau nu.
-Păi, da, dar...
-Şi poate cumva, mai mult decît atît, ai tăiat crengi din mesteacăn şi ai smuls bucăţi de coajă?
-Dar tată, era numai...
-Nu ştii că pomii pot muri dacă rupi prea multă coajă? Este ca o piele pentru ei! Cît despre tava cu
seminţe, aceea era a mea. Nu ai voie să iei lucruri din seră şi ştii asta. Acum îmi trebuie tava înapoi şi
era bine dacă nu deranjai seminţele sau Domnul să te ajute!
Omri înghiţi în sec. Se uitau fix unul la celălalt.
- Nu pot să ţi-o dau înapoi, spuse în cele din urmă. Dar am să-ţi cumpăr altă tavă şi mai multe
seminţe. Am destui bani. Te rog.
Tatăl lui Omri era iute la mînie, mai ales atunci cînd era vorba despre grădină, dar era rezonabil, şi
mai ales nu era genul de om care să spioneze secretele copiilor lui. îşi dădu imediat seama că tava cu
seminţe, aşa cum era ea, cu seminţe, era pierdută pentru el pentru totdeauna şi nu avea nici un rost să-l
certe pe Omri pentru asta.
- Bine, spuse. Poţi să te duci la magazin şi să le cumperi, dar le vreau astăzi.
Lui Omri îi pieri tot cheful.
-Astăzi? Dar e aproape ora cinci.
-Exact. Dă-i drumul.
7.FRAŢI NEINVITAŢI
Omri nu avea voie să meargă pe bicicletă pe şosea, dar nici pe trotuar, cel puţin nu repede, aşa că
făcu un compromis. Merse pe bicicletă pe trotuar încet pînă la colţul străzii, apoi coborî şi alergă ca
vîntul.
Magazinul era încă deschis. Cumpără tava pentru seminţe şi seminţele şi, tocmai cînd plătea,
observă ceva. Pe pachetul de seminţe, sub cuvîntul dovlecel era scris un alt cuvînt în paranteză:
dovleac de grădină.
Deci una dintre cele trei surori era dovlecelul! îl întrebă imediat pe vînzător:
-Ştiţi ce este porumbul?
-Porumb, drăguţă? Vrei să spui porumb dulce, nu-i aşa?
Afară, lîngă bicicleta lui Omri, stătea Patrick.
-Bună.
-Bună. Te-am văzut intrînd. Ce-ai luat?
Omri îi arătă.
-Alte cadouri pentru indian? întrebă Patrick sarcastic.
-Da, într-un fel. Dacă...
-Dacă ce?
-Dacă pot să-l păstrez destul de mult timp. Pînă cresc.
Patrick şi Omri se uitară unul la altul.
-Am fost la Yapp, spuse Patrick. Ţi-am cumpărat ceva.
-Da? Ce? întrebă Omri plin de speranţă.
încet, Patrick îşi scoase mîna din buzunar, o aduse în faţă şi deschise degetele. în palma lui stătea un
cowboy pe cal, cu pistolul în mînă ţintind în sus sau ceea ce ar fi însemnat în sus dacă n-ar fi stat de o
parte.
Omri se uită la el fără un cuvînt. Apoi clătină din cap.
-îmi pare rău. Nu-l vreau.
-De ce nu? Acum poţi să te joci un joc adevărat cu indianul tău.
-S-ar bate.
-Păi nu ăsta e scopul jocului?
-S-ar răni.
Urmă o pauză, iar apoi Patrick se aplecă în faţă şi întrebă, foarte rar şi tare:
-Cum să se rănească ? Sînt din plastic!
-Ascultă, spuse Omri, se opri şi apoi începu din nou. Indianul nu e din plastic. E viu.
Patrick oftă adînc, adînc de tot şi apoi puse cowboy-ul în buzunar. Era prieten cu Omri de ani de
zile, încă de cînd au început să meargă la şcoală. Se cunoşteau foarte bine. Aşa cum Patrick ştia cînd
Omri minţea, tot aşa de bine ştia şi cînd nu minţea. Singura problemă era că aceasta era o non-
minciună pe care nu putea să o creadă.
- Vreau să-l văd şi eu, spuse.
Omri se lupta cu el însuşi. într-un fel îşi dădea seama că, dacă nu ar fi împărţit secretul cu Patrick,
prietenia lor s-ar fi terminat. Şi nu dorea asta. Şi, pe urmă, nu mai putea să reziste mult timp tentaţiei
de a arăta indianul şi altcuiva.
- Bine. Hai.
în drumul spre casă încălcară legea şi mai mult, mergînd pe bicicletă pe stradă şi cu Patrick pe bară.
Se duseră prin spate, pe alee, în caz că cineva s-ar fi uitat întîmplător pe fereastră.
Omri spuse:
-Vrea un foc. Cred că nu putem face un foc înăuntru.
-Ai putea, pe o farfurie de metal. Aşa ca pentru artificiile de interior, spuse Patrick.
Omri se uită la el.
- Hai să adunăm nişte nuiele.
Patrick apucă o nuia cam de un picior lungime. Omri rîse.
- Nu-i bună! Trebuie să fie mici. Ca asta.
Şi luă nişte beţişoare din gardul viu de lemn-cîinesc.
- Vrea foc ca să gătească? întrebă Patrick încet.

-Da.
- Atunci nu-i bun. Un foc făcut din acestea ar arde în cîteva secunde.
Omri nu se gîndise la asta.
-Ai nevoie, spuse Patrick, de o mingiuţă de smoală. Aia arde cu anii. Şi ai putea pune nuielele deasupra
ca să arate ca un foc de tabără adevărat.
-Ce idee genială!
-Ştiu şi unde au dat cu smoală pe şosea, spuse Patrick.
-Hai, să mergem.
-Nu.
-De ce nu?
-încă nu cred în el. Vreau să văd.
- Bine. Dar mai întîi trebuie să-i dau astea tatălui meu.
A mai urmat o amînare pentru că tatăl lui l-a pus pe Omri să umple tava cu pămînt pentru flori şi să
planteze seminţele pe loc. Dar cînd Omri îi dădu seminţele de porumb drept cadou, spuse:
- Bine, mulţumesc. Ei bine, văd că de-abia aştepţi să pleci. Poţi să continui plantatul mîine, după
şcoală.
Omri şi Patrick se grăbiră să urce scările. La capătul scărilor, Omri se opri brusc. Uşa de la camera
lui, pe care o închidea întotdeauna automat, era acum larg deschisă. Iar înăuntru, unul lîngă altul, cu
spatele la el, erau fraţii lui.
Stăteau atît de nemişcaţi, încît Omri ştia că urmăresc ceva. Nu putea suporta asta. Au intrat în
camera lui fără permisiunea lui şi i-au văzut indianul. Acum or să spună tuturor! Secretul lui, preţiosul
lui secret, pe care numai el avea dreptul să-l păstreze sau să-l spună şi altora, nu mai 1 era un secret.
Ceva înăuntrul lui se rupse şi Omri începu să ţipe:
- Ieşiţi din camera mea! Ieşiţi din camera mea! Amîndoi băieţii se întoarseră.
- Taci, o să-l sperii, spuse Adiel deodată. Gilion a intrat ca să-şi caute şobolanul şi l-a găsit, dar apoi
a văzut această minunată căsuţă pe care ai făcut-o şi m-a chemat să mă uit la ea.
Omri se uită pe jos. Tava cu seminţe cu casa lungă, aproape gata, fusese mutată în mijlocul camerei.
La asta se uitau ei. O privire rapidă în jur l-a asigurat că nici indianul, nici calul nu se zăreau, ci doar
şobolanul alb, domesticit, al lui Gilion care stătea pe umărul lui.
-Nu pot să-mi revin, continuă Adiel. Cum naiba ai reuşit să faci asta fără să foloseşti lipici sau altceva?
E făcută doar din bucăţele de aţă şi cuişoare, şi - ia uite, Gilion! E făcută în întregime din coajă de
copac şi nuiele adevărate. E absolut fantastic, spuse cu o asemenea admiraţie, încît Omri se simţi
ruşinat.
-N-am..., începu. Dar Patrick, care rămase cu gura căscată la casa lungă mirat, îi dădu un cot care
aproape că îl dărîmă.
-Da, spuse Omri. Ei bine. Nu vreţi să ieşiţi acum? Şi ia şi şobolanul. Nu trebuie să-l laşi aici! Asta e
camera mea, să ştii.
-Şi asta e lupa mea, să ştii, răspunse ca un ecou Gilion, dar era prea copleşit de admiraţie ca să mai fie
supărat pe Omri că i-a şterpelit-o.
Acum se uita cu lupa la detaliile clădirii.
- Ştiam că eşti bun la meşterit, spuse, dar asta e ciudat. Trebuie să ai degete de zînă ca să faci
noduleţele astea ca de vrăjitoare. Ce e asta? întrebă deodată.
Toţi auziseră un nechezat uşor şi subţirel, care venea de sub pat.
Omri se mobiliza să facă ceva. Trebuia să-i împiedice să afle ceva cu orice preţ! Se aruncă în
genunchi şi pretinse că bîjbîie pe sub pat.
- Nu-i nimic, delfinaşul acela cu ceas pe care l-am primit în ciorapul de Crăciun, bîlbîi, probabil că
l-am întors şi a pornit aşa deodată să ticăie, ştiţi cum fac, cîteodată e chiar enervant cînd încep... să
ticăie... deodată.
în timpul ăsta se ridicase şi aproape că îi împingea pe ceilalţi doi băieţi mai mari afară din cameră.
-De ce eşti aşa de grăbit să scapi de noi? întrebă Gillon suspicios.
-Plecaţi şi gata, ştiţi că trebuie să ieşiţi din camera mea atunci cînd v-o cer.
Putea să-l audă pe căluţ nechezînd din nou şi nu semăna deloc cu sunetul făcut de delfinul cu ceas.
-Seamănă a ponei, spuse Adiel.

-Ah, gogoşi, e un ponei, da, un micuţ ponei vrăjit chiar sub patul meu! spuse Omri sarcastic.
în sfîrşit plecară, nu însă fără să privească în urmă suspicioşi de cîteva ori şi Omri trînti uşa, o
încuie şi se sprijini de ea cu ochii închişi.
- Chiar e un ponei? şopti Patrick care stătea ca pe ghimpi.
Omri aprobă din cap. Apoi deschise ochii, se aşeză din nou pe jos şi se uită scrutător sub pat.
- Dă-mi lanterna de pe comodă.
Patrick i-o dădu şi se aşeză pe jos lîngă el. Se uitau amîndoi în timp ce razele de lumină scrutau
întunericul.
- Mamă! spuse Patrick mirat. E adevărat!
Calul stătea, aparent singur, şi necheza. Cînd raza de lumină îl atinse, se opri şi întoarse capul. Omri
putu să vadă o pereche de jambiere pe spatele lui.
- E-n regulă, Pui-de-Taur, eu sînt! spuse Omri. încet apărură pe deasupra calului mai întîi o coamă
de pene şi apoi o pereche de ochi.
-Cine ceilalţi? întrebă.
-Fraţii mei. E-n regulă, nu te-au văzut.
-Pui-de-Taur auzit venind. Luat cal, fugit, ascuns.
- Bine. Haide, ieşi de acolo să-ţi fac cunoştinţă cu prietenul meu Patrick.
Pui-de-Taur sări pe cal şi călări mîndru cu mantia şi podoaba de cap. Se uită împărăteşte la Patrick,
care se uită şi el uluit.
Apoi dădu din cap spre Patrick, care încercă de cîteva ori să spună ceva, dar nu scotea decît nişte
sunete ascuţite.
- Prietenul lui Omri, prietenul lui Pui-de-Taur, spuse Pui-de-Taur cu mărinimie.
Patrick înghiţi în sec. Ochii păreau în pericol să-i sară din cap.
Pui-de-Taur aşteptă politicos, dar cînd văzu că Patrick nu vorbeşte, merse călare către tava cu
seminţe. Fraţii o scoseseră din spatele comodei; au fost atenţi, dar rampa se mişcase. Omri se grăbi s-o
pună la loc şi Pui-de-Taur duse calul pînă acolo, descăleca şi îl legă de stîlpul lui. Apoi se apucă calm
de lucru la casa lungă.
Patrick îşi umezi buzele, mai înghiţi în sec de două ori şi spuse răguşit:
-E adevărat. E un indian viu, adevărat.
-Ţi-am spus.
-Cum s-a întîmplat?
-Nu mă întreba. E ceva legat de dulapul ăsta, sau poate de cheie - e foarte veche. încui omuleţii de
plastic înăuntru şi ies de acolo vii.
Patrick făcu ochii mari la el. Vrei să spui... nu e numai el? Poţi să faci asta cu orice jucărie?
- Numai cu cele din plastic.
Un zîmbet neîncrezător apăru pe faţa lui Patrick.
- Şi arunci ce mai aşteptăm? Hai să transformăm grămezi de lucruri! Armate întregi...
Şi se repezi spre cutiile cu biscuiţi. Orari îl apucă de braţ.
- Nu, aşteaptă! Nu-i aşa de simplu.
Patrick, cu mîinile pline de soldaţi, se îndreptă spre dulap.
-De ce nu?
-Pentru că toţi ar... nu înţelegi... ar fi vii.
-Vii? Ce vrei să spui?
-Pui-de-Taur nu este o jucărie. E un om adevărat. El a trăit cu adevărat. Poate că încă... nu ştiu... e în
floarea vîrstei... undeva în America în anii o mie şapte sute şi ceva. Vine din trecut, se străduia Orari să
explice în timp ce Patrick se uita ca în gol.
-Nu pricep.
-Ascultă. Pui-de-Taur mi-a povestit întîmplări din viaţa lui. A luptat în războaie, şi a scalpat oameni, şi
a plantat dovlecei ca să manînce, şi a avut o nevastă. Care a murit. Nu ştie cum a ajuns aici, dar crede
că este o vrăjitorie şi acceptă vrăjile, crede în ele, crede că eu sînt un fel de duh sau aşa ceva. Ce vreau
să spun este că, insistă Omri, pe cînd ochii lui Patrick fixau dulapul, dacă îi pui pe toţi aceia în dulap,
cînd vor ieşi de acolo, vor fi oameni adevăraţi care au vieţile lor, din timpul şi din ţările în care au trăit,
care vorbesc limba lor. N-ai putea să-i... aşezi şi să-i pui să facă ceea ce vrei tu. Ar face ceea ce vor ei
sau s-ar putea speria şi ar fugi sau... ei bine, unul dintre cei cu care am încercat eu, un indian bătrîn, a
murit de... de frică atunci cînd m-a văzut. Uită-te, dacă nu mă crezi!
Şi Omri deschise dulapul.
Şi acolo se vedea corpul bătrînului şef de trib, de data asta din plastic, dar cu toate acestea se vedea
clar că este mort şi nu aşa cum sînt făcuţi unii soldaţi din plastic să pară morţi, ci aşa cum arată
oamenii adevăraţi cînd sînt morţi, ghemuiţi, goi.
Patrick îl luă în mînă şi se uită la el. Pusese soldaţii jos deja.
-Nu e cel pe care l-ai cumpărat în pauza de masă?
-Ba da.
-Mamă!
-Vezi?
-Unde-i e podoaba pentru cap?
- I-a luat-o Pui-de-Taur. Zice că el e şef acum. Acum îşi dă şi mai multe aere de stăpîn... e şi mai dificil
decît înainte, spuse Omri folosind un cuvînt pe care mama lui îl folosea foarte des atunci cînd el
insista să facă ce vrea.
Patrick puse repede jos indianul mort şi îşi şterse mîinile de fundul pantalonilor.
-Poate că nu e aşa de distractiv cum am crezut. Omri se gîndi un moment.
-Nu, aprobă solemn, nu e distractiv.
Se uitau amîndoi la Pui-de-Taur. Terminase deja structura casei lungi. Scoţîndu-şi podoaba de pe
cap, o puse sub braţ, se aplecă şi intră printr-o uşă joasă de la un capăt al casei. După un moment ieşi şi
se uită către Omri.
- Pui-de-Taur foame, spuse. Tu adus căprioare? Urşi? Elani?
-Nu.
Se încruntă.
- Eu spus aduci. De ce nu adus?
- Magazinele sînt închise. Şi apoi, adăugă Omri, gîndindu-se că pare destul de slab, mai ales în faţa
lui Patrick, nu sînt sigur că-mi place ideea de a avea urşi care să se plimbe prin camera mea sau să-i
omori. Iţi voi da came şi foc ca să poţi s-o găteşti şi va trebui să te mulţumeşti cu asta.
Pui-de-Taur păru dezorientat pentru un moment. Apoi îşi puse repede podoaba pentru cap, şi se
ridică, atît cît era de lung, adică trei inci (trei inci şi un sfert cu penele). îşi încrucişa braţele şi se uită la
Omri.
- Pui-de-Taur şef acum. Şef vînează. Omoară vînatul lui. Nu ia vînat omorît de alţii. Dacă nu vînat,
pierdut îndemînare cu arc. Astăzi dă tu came. Mîine du-te magazin, cumpără urs, plastic. Fă adevărat.
Eu vînez. Nu aici, adăugă, uitîndu-se dispreţuitor la tavan. Afară. Sub cerul liber. Acum foc.
Patrick, care stătuse ghemuit, se ridică. Şi el părea că este sub vraja lui Pui-de-Taur.
- Fug să aduc smoala, spuse.
- Nu, aşteaptă o clipă, spuse Omri. Am o altă idee. Coborî în fugă scările. Din fericire, sufrageria
era
goală. în cutia pentru cărbuni de lingă şemineu era un pachet cu lemn special pentru aprins focul.
Rupse o bucată destul de mare dintr-unul şi îl înfăşură într-o bucată de ziar. Apoi se duse la bucătărie.
Mama lui era la chiuvetă şi curăţa mere.
Omri ezită şi apoi merse la frigider.
-Nu mînca acum, Omri, e aproape ora cinei.
-Doar o bucăţică, spuse.
O minunată bucată de carne crudă era pe o farfurie. Omri îşi mirosi degetele, apoi le frecă tare de
pulover ca să şteargă mirosul de lemn de foc de pe ele, apoi luă un cuţit mare din sertar şi, aruncînd o
privire îngrijorată către mama lui, se apuca sa taie o bucăţică de carne.
Din fericire se tăia uşor. Chiar şi aşa, farfuria era cît pe-aci să cadă de pe raft pînă să termine el cu
tăiatul cărnii.
Mama lui se întoarse exact atunci cînd el închise frigiderul.
-O bucăţică de ce? întrebă. Adesea ea reacţiona tîrziu la ce-i spunea el.
-De nimic, spuse, ascunzînd bucata de carne în palmă. Mamă, pot să-mi împrumuţi o farfurie de metal?
- Nu am aşa ceva.
-Ba da, ai, aia pe care i-ai cumpărat-o lui Adiel cînd a mers în tabără.
-Trebuie să fie în camera lui Adiel, pe undeva, nu-i la mine. O bucăţică de ce?
Dar Omri era deja pe scară. Adiel era în camera lui (bineînţeles!) şi îşi făcea lecţiile.
- Tu ce mai vrei? întrebă în secunda în care Omri intră în cameră.
- Farfuria aia, ştii tu, pentru picnic.
- Ah, aia! spuse Adiel şi se apucă din nou de lecţia de franceză.
-Ce zici, mi-o dai?
-Da, cred că da. E pe acolo pe undeva.
Omri o găsi într-un rucsac vechi, cu nişte dezgustătoare boabe de fasole gătită, uscate şi tari ca
cimentul. Se grăbi să ajungă în camera lui. Chiar dacă lipsise numai cîteva minute, inima îi bătea tare
de teamă ce ar putea găsi (sau ce n-ar găsi). Povara îngrijorării permanente începea să-l obosească.
Dar toate erau aşa cum le lăsase. Patrick stătea ghemuit lîngă tava cu seminţe. Pui-de-Taur îi dădea
indicaţii să desfacă capacele de pe anumite borcane cu vopsea, în timp ce el însuşi meşterea ceva atît
de mic, încît nici nu se vedea.
-E o pensulă, şopti Patrick. Şi-a tăiat o şuviţă de păr şi acum o leagă de o bucăţică de lemn pe care a
găsit-o, cam de mărimea unui aşchii mai mari.
-Toarnă puţină vopsea în capace să poată ajunge să înmoaie pensula, spuse Omri.
Între timp, el curăţă farfuria de fasolea uscată cu unghiile. Luă bucata de lemn pentru foc şi nuielele
din buzunar şi le aranja în mijlocul farfuriei. Spălă bucata de carne în paharul cu apă de pe noptieră. îi
veni o idee minunată pentru o frigare pe care să gătească. Dintr-o cutie plată în care fusese frumos
aranjat primul său set de jucării Erector, care acum era în dezordine, luă un ac de la o undiţă, gata
îndoit sub formă de mîner, şi împunse carnea cu el. Apoi din bucăţile din set făcu un fel de stativ pe
care să îl pună cu nişte picioare de fiecare parte a focului în aşa fel încît carnea să atîrne deasupra.
- Hai să-l aprindem acum! spuse Patrick, care era din nou foarte agitat.
- Pui-de-Taur - vino să-ţi vezi focul, spuse Omri. Pui-de-Taur îşi ridică privirea din vopsele şi apoi
coborî de pe rampă, de-a lungul covorului şi sări pe marginea farfuriei. Omri scapără un chibrit şi dădu
foc lemnului care se aprinse imediat cu o flacără albăstruie, acoperind şi nuielele, şi carnea. Nuielele
trosniră plăcut atît timp cît au durat, dar lemnul de foc scoase un miros foarte neplăcut, care îl făcu pe
Pui-de-Taur să strîmbe din nas.
- Miroase, ţipă el. Strici came!
- Nu-i adevărat! spuse Omri. învîrteşte minerul frigării, Pui-de-Taur.
Evident nu era prea obişnuit să folosească o frigare, dar învăţă repede. Bucata de came se învîrti şi
iar se învîrti în foc, şi în curînd îşi pierdu culoarea roşie şi începu să se coloreze gri şi apoi maro.
Gustul suculent şi bun al cărnii de vacă prăjite începu să intre în concurenţă cu mirosul de spirt cu care
erau îmbibate lemnele speciale pentru aprins focul.
- Mmm! spuse Pui-de-Taur apreciativ, învîrtind pînă cînd i se uscă sudoarea pe frunte. Carne!
îşi scosese mantia de şef şi acum pieptul îi strălucea roşietic. Patrick nu putea să-şi ia ochii de la el.
- Te rog, Omri, şopti, n-aş putea să am şi eu unul? N-aş putea să aleg doar unul... un soldat sau
altceva care-mi place... şi să-l faci tu să învie în dulapul tău?
8.COWBOY
Omri se holbă la el. Nu se gîndise la asta, dar acum era evident, nici un băiat care ar şti secretul nu ar
rezista pînă cînd n-ar avea şi el un omuleţ viu al lui.
-Patrick... nu e aşa cum crezi tu... doar ceva cu care să te joci...
-Sigur că nu, doar mi-ai explicat, acum lasă-mă săpun...
-Dar mai întîi trebuie să te mai gîndeşti. Nu, nu opreşte-te, nu poţi acum! Şi oricum nu sînt de acord să
foloseşti unul de-al meu!
Omri nu ştia de ce era atît de mult împotrivă. Nu pentru că era meschin. Doar că simţea, cumva, că
ceva îngrozitor s-ar întîmpla dacă l-ar lăsa pe Patrick să facă ce vrea el. Omri îl apucă de mînă, dar el
se eliberă din strînsoare.
- Trebuie să..., gîfîi. Trebuie să...
Îşi întinse din nou mîna spre grămada de soldaţi. Se luptară. Patrick părea că înnebunise. Deodată
Omri simţi marginea farfuriei de metal sub picior.
Îl împinse pe Patrick la o parte şi amîndoi se uitară în jos. Farfuria se răsturnase, focul alunecase pe
covor. Pui-de-Taur, cu un ţipăt, sărise la o parte şi acum îşi mişca braţele şi le striga tot felul de lucruri
urîte. Carnea lui prăjită dispăruse sub talpa lui Omri care, instinctiv, calcă pe foc ca să-l stingă. Simţi
un fel de gîdilat sub picior.
- Uite ce-ai făcut! Ai stricat carnea! ţipă la Patrick. Dacă tot ce ştii să faci este să te baţi, mai bine
nu te aduceam aici.
Patrick era îndărătnic.
- E vina ta. Ar fi trebuit să mă laşi să pun ceva în dulap.
Omri îşi ridică piciorul. Dedesubt era o amestecătură de lemn ars, carne fărîmiţată şi setul Erector
îndoit. Pui-de-Taur scoase un geamăt.
-Tu nu Mare Spirit!. Doar băiat prost! Bătut, stricat mîncare bună! Ruşine!
-Poate putem să salvăm ceva...
Se ghemui şi scoase carnea din grămadă, arzîndu-şi degetele. încercă să o cureţe, dar nu-i folosi la
nimic, era toată amestecată cu resturile urît mirositoare de la lemnul de foc şi cu fire de păr din covor.
-îmi pare grozav de rău, Pui-de-Taur, mormăi.
-Nu ajunge părere rău! Pui-de-Taur înfometat, muncit toată ziua, gătit mîncare... acum ce mănîncă? Te
dărîm ca pe copac!
Şi, spre groaza lui Omri, îl văzu pe Pui-de-Taur alergînd pînă unde era barda, ridicînd-o, şi venind
spre piciorul lui, învîrtind-o în cercuri largi.
Patrick aproape dansa de agitat ce era.
- Nu-i aşa că e extraordinar de viteaz, totuşi! Mult mai viteaz decît David cu Goliath!
Omri simţea că totul mergea prea departe. îşi luă piciorul din drumul indianului.
- Pui-de-Taur! Calmează-te, spuse. Am spus că-mi pare rău.
Pui-de-Taur se uită la el cu ochii scăpărind scîntei. Apoi se repezi la scaunul pe care îl folosea Omri
la masă şi se apucă să-i ciopîrţească un picior.
- Potoleşte-te! Potoleşte-te! Sau te pun din nou în dulap!
Pui-de-Taur se opri deodată şi lăsă barda jos. Stătea cu spatele la ei, cu umerii ridicaţi.
- O să-ţi aduc ceva de mîncare... chiar acum... ceva delicios. Apucă-te din nou de pictat. O să te
simţi mai bine. N-o să dureze mult.
Lui Patrick îi spuse:
- Mai stai. Simt miros de mîncare... mama face de mîncare pentru cină, mă duc să iau puţin din ce-o
fi, şi coborî în fugă fără să se mai gîndească.
Mama lui făcea o friptură înăbuşită.
- Pot să iau şi eu o bucăţică, mamă? Doar puţin, într-o lingură. E pentru un joc.
Mama lui îi dădu, amabilă, o lingură mare, plină.
-Să nu-ţi curgă pe jos, spuse. Patrick vrea să stea la noi la cină?
-Nu ştiu, am să-l întreb, spuse Omri.
-Vă băteaţi acolo sus? Am auzit nişte lovituri.
- Nu-uu, nu tocmai. El voia să facă ceva ce eu... Omri se opri deodată, ca şi cum ar fi îngheţat. Faţa
i se răci aşa de tare, încît chiar ar fi putut fi îngheţat. Patrick era acolo sus, singur, cu dulapul şi două
cutii de biscuiţi pline de figurine de plastic!
Omri o luă la fugă. La concursurile de sport de la şcoală de obicei cîştiga concursul de alergat cu
oul în lingură - ceea ce era destul de greu - să cari un ou într-o lingură în alergare; dar e mult mai greu
să duci o lingură de sos fierbinte în timp ce te grăbeşti să urci nişte scări. Dacă mare parte din sos mai
era încă acolo cînd a ajuns sus, asta era mai mult datorită norocului decît îndemînării pentru că aproape
nu mai era deloc atent la lingură - nu se gîndea decît la ceea ce s-ar putea - ba nu, ceea ce sigur se
întîmpla în camera lui dacă nu se grăbea.
Intră brusc în cameră şi văzu exact de ce-i era teamă: Patrick aplecat deasupra dulapului întorcînd
cheia ca să-l deschidă.
- Ce..., încercă Omri să spună gîfîind, dar nu mai fu nevoie să continue.
Patrick, fără să se întoarcă, deschise dulapul şi căută înăuntru. Apoi se întoarse. Se uită la mîinile lui
împreunate cu nişte ochi imenşi. încet, întinse mîinile spre Omri şi şopti:
-Uite!
Omri, făcînd un pas înainte, abia avu timp să se bucure că Patrick nu pusese o mulţime de figurine
în dulap, ci doar una. Dar care? Se aplecă să vadă şi apoi se dădu un pas înapoi uluit.
Era cowboy-ul. Şi calul.
Calul era complet în panică. Se agita în palmele lui Patrick, sforăind şi împiedicîndu-se, sărind cînd
sus, cînd jos, şi cu Miele zburînd în toate părţile. Era un cal minunat, alb-strălucitor, cu coama şi coada
lungi, dar lui Omri, văzîndu-l aşa de speriat, i se făcu milă de el.
Cît despre cowboy, el era prea ocupat să se ferească de copitele calului şi să sară dintr-o parte în alta
ca să mai observe ce se petrecea în jur. Probabil credea că era un cutremur. Omri şi Patrick urmăreau,
ca vrăjiţi, cum omuleţul cu cămaşă în carouri, pantaloni din piele de viţel, cizme de piele cu tocuri
înalte şi o pălărie mare se căţăra speriat pe mîna dreaptă a lui Patrick şi, strecurîndu-se în spaţiul dintre
degetul mare şi arătător, se ferea din calea calului ca, apoi, să se uite în jos şi să vadă că atîrna în gol.
Îi căzu pălăria uşor, încet ca o frunză, jos, jos, jos pînă pe podea, atît de mult în jos. Cowboy-ul
scoase un ţipăt, şi se agăţă cu picioarele de dosul palmei lui Patrick, ţinîndu-se ca de frica morţii de
marginea de lîngă degetul mare.
- Ţine mîinile nemişcate! îi ordonă Omri lui Patrick, care, din cauza emoţiei, le mişca nervos.
Urmă un moment de linişte. Tremurînd, calul se ridică în două picioare de groază. în spatele
copitelor era ceva micuţ şi negru. Omri se uită mai atent. Era pistolul.
Cowboy-ul îşi mai revenise. Se strecură înapoi printre degete şi îi spuse ceva calului care semăna cu
Hoo, încet, băiete. Apoi coborî şi apucă Miele, ţinîndu-le chiar sub botul calului. îl bătu uşor pe cap.
Asta părea că îl calmează. Apoi, uitîndu-se rapid în jur şi neobservînd feţele enorme care erau deasupra
lui, căută cu grijă şi apucă pistolul dintre copitele calului.
- Hoo! Stai...
Omri se uită ca hipnotizat. Voia să-i strige lui Patrick că era un pistol adevărat, dar nu reuşea. Se
gîndea doar că sunetul vocii lui l-ar fi speriat din nou pe cal şi că fie el, fie cowboy-ul s-ar fi rănit. In
schimb, urmărea cum cowboy-ul îndrepta cu grijă pistolul în toate direcţiile. Apoi îl lăsă în jos.
încă ţinînd Miele, se mişcă pînă cînd putu să-l atingă pe Patrick cu mîna. Apoi îşi ridică ochii de-a
lungul degetelor care îi ajungeau la nivelul capului.
- Ce naiba..., spuse. Parcă ar fi o... eh, ce naiba spun? Nu poate fi. La naiba, nu se poate!
Dar cu cît se uita mai cu atenţie, cu atît mai sigur devenea că se afla, într-adevăr, în două mîini
făcute căuş. Şi, în sfîrşit, după ce s-a scărpinat puţin în cap, îndrăzni să se uite mai sus pe deasupra
degetelor şi atunci desigur îl văzu pe Patrick uitîndu-se la el.
A urmat un moment în care a rămas ca de piatră. Apoi a ridicat pistolul cu o mişcare rapidă.
- Patrick! închide ochii! Bang!
Nu s-a auzit decît un zgomot slab, dar era un zgomot de pistol adevărat şi apăru un fum adevărat cu
miros de praf de puşcă. Patrick ţipă de durere şi surprindere şi i-ar fi scăpat pe cei doi dacă Omri nu şi-
ar fi pus mîna dedesubt ca să-i prindă. Mîna lui Patrick se dusese la obraz.
-Au! Au! M-a împuşcat! strigă Patrick.
Omri nu era prea preocupat de Patrick în momentul acela. Era furios pe el şi foarte îngrijorat de
omuleţ şi de calul lui. Repede îi puse pe amîndoi pe pat, spunînd tot aşa:
-Stai! Hoo! Nu vă fac nici un rău! E-n regulă!

-Au! ţipa în continuare Patrick. Mă doare! Au!
-Aşa-ţi trebuie, te-am avertizat, spuse Omri. Apoi îi păru rău şi zise: Lasă-mă să mă uit. Grijuliu,
Patrick îşi luă mîna. O picătură de sînge
apăruse pe obraz, şi uitîndu-se de foarte aproape, Omri putu vedea ceva ca un ac de albină în piele.
- Stai liniştit! îl văd... am să-l scot...
-Au!
Prinse pielea între degetul mare şi arătător şi bucăţica de metal negru care abia pătrunsese în piele
ieşi.
-M-a... m-a împuşcat! spuse Patrick din nou cu o voce speriată.
-Ţi-am spus. Indianul meu şi-a înfipt cuţitul în mine, făcu Omri, ca să nu se lase mai prejos. Cred că
trebuie să-l punem înapoi... cowboy-ul tău vreau să spun, bineînţeles nu indianul meu.
- Să-l punem înapoi unde?
Omri îi explică cum poate dulapul să-l transforme din nou în plastic, dar lui Patrick nici nu-i trecea
prin cap una ca asta.
- Ah, nu! îl vreau! E minunat. Ia uită-te la el acum!
Patrick se uita încîntat la micul cowboy, care, ignorînd uriaşii, despre care era clar că îşi imagina că
visase, îşi trăgea calul de-a lungul păturii lui Omri ca şi cum ar fi hoinărit prin dunele de nisip ale
vreunui deşert nesfîrşit de culoare albastru-deschis.
Omri întinse mîna după el hotărît, dar Patrick îi bloca drumul.
-Să nu-l atingi! Eu l-am cumpărat, eu l-am transformat... e al meu!
-L-ai cumpărat pentru mine!
-Ai spus că nu-ţi trebuie.
-Da, dar dulapul e al meu şi ţi-am spus să nu-l foloseşti.
-Şi ce dacă l-am folosit? Oricum, acum e aici, e viu şi îl păstrez. O să te bat dacă încerci să mi-l iei. Tu
nu m-ai bate dacă ţi-aş lua indianul?
Omri tăcu. Asta i-a adus aminte... unde era Pui-de-Taur? Se uită prin jur. Deodată îl zări la celălalt
capăt al camerei, ocupîndu-se de culorile lui. Pe marginea cortului pe care-l făcuse Omri apăruseră
nişte picturi minunate, minuscule, cu porumbei, bîtlani şi castori, mai ales în roşu şi galben. In timp ce
Omri se aplecă lîngă el ca să le admire, Pui-de-Taur, fără să se uite la el, îi spuse:
- Ai adus mîncare? Eu foarte curînd mor, dacă nu mîncare.
Omri se uită în jur. Ce făcuse cu lingura de sos? Dar în curînd văzu că o pusese pe masă fără să se
gîndească. Stătea acolo mişcîndu-se uşor şi cîteva picături de zeamă căzuseră pe masă, dar mîncarea
era încă fierbinte. Se grăbi să ia gamela lui Pui-de-Taur, sau mai bine zis a lui Action Man (farfuria de
hîrtie era îmbibată) şi o umplu cu grijă cu mîncarea fierbinte, bine mirositoare.
- Poftim.
Pui-de-Taur încetă lucrul, îşi lăsă jos pensula şi mirosi nerăbdător.
- Ah! Bun!
Se aşeză pe jos turceşte între borcanele cu vopsele ca să mănînce. Soţia ta gătit? A, nu. Pui-de-Taur
uitat. Omri nu soţie.
Mîncă lacom şi apoi spuse:
- Nu vrei?
-Am să mănînc şi eu porţia mea, în curind, jos, spuse Omri.
-Vrut spun Omri nu vrea soţie? zise Pui-de-Taur, care era acum într-o dispoziţie mult mai bună.
-Nu sînt destul de mare. Pui-de-Taur se uită la el o clipă.
-Nu. înţeleg. Băiat. Zîmbi.
-Băiat mare, dar băiat. Continuă să mănînce.
- Pui-de-Taur vrea, spuse în cele din urmă, fără să se uite în sus.
-Altă soţie?
- Şeful nevoie soţie. Frumoasă. Bună bucătăreasă, îşi aduse faţa aproape de gamelă şi începu să o
lingă. Apoi privi în sus.
- La triburile irocheze mama găseşte soţie fiu. Dar mama Pui-de-Taur nu aici. Omri mamă şi
găseşte.
Omri nu prea putea să se imagineze drept mama lui Pui-de-Taur, dar spuse:
- Am să încerc. Mi se pare că erau şi cîteva indience la Yapp. Dar dacă iau una şi o transform şi pe
urmă nu-ţi place?
- îmi place. Tu adu.
-Mîine.
Pui-de-Taur zîmbi fericit, cu faţa mînjită de sos.
Patrick venise în spatele lui.
- Hai să-i punem împreună şi să vedem ce fac! Omri sări în sus.
-Nu!
- De ce nu?
- Tîmpitule, pentru că al tău are un pistol şi al meu are un arc cu săgeţi şi sigur unul dintre ei îl va
omorî pe celălalt!
Patrick se gîndi puţin.
- Ei, bine, am putea să le luăm armele. Hai, aşa am să fac!
Şi se duse spre pat.
Chiar în momentul acela se auziră paşi pe scară, îngheţară. Apoi Omri mută puţin comoda atît cît
să-l ascundă pe Pui-de-Taur, iar Patrick se aşeză la capătul patului, mascîndu-l pe bietul cowboy care
se tot muncea cu cutele de la pătură.
Exact la timp! în următoarea secundă, mama lui Omri deschise uşa şi spuse:
- Patrick, a sunat mama ta la telefon. Vrea să te duci acasă chiar acum. Şi, Omri, e gata cina.
Şi plecă.
Omri deschise gura ca să protesteze, dar Patrick spuse repede:
- Ah, bine.
Cu o mişcare rapidă luă în palma stîngă cowboyul şi calul şi îi băgă în buzunarul de la pantaloni.
Omri avu o tresărire, putea să-şi imagineze picioarele calului lovite în urma unui asemenea tratament,
ca să nu mai vorbim de frică. Dar Patrick era aproape gata să iasă pe uşă.
Omri sări şi îl prinse de mînă.
-Patrick! şopti. Trebuie să fii atent! Ai grijă cum te porţi cu ei! Sînt oameni... adică vreau să spun sînt
vii... ce vrei să faci cu ei? Cum ai să-i fereşti de ceilalţi din familia ta?
-N-o să-i feresc. Am să-i arăt fratelui meu, oricum, o să înnebunească.
Omri începu să creadă că şi el o să înnebunească, îl scutură pe Patrick de braţ.
- Vrei să stai puţin să te gîndeşti? Cum ai să explici? Ce se va întîmpla? Dacă ai să spui că îl ai de la
mine, o să fac chiar mai mult decît să te bat... o să strici totul... or să ia dulapul...
Asta îl făcu în sfîrşit pe Patrick să se oprească. Puse mina încet în buzunar.
-Bine, atunci ascultă. Poţi să ai tu grijă de ei. Dar ţine minte... sînt ai mei. Dacă ai să-i pui din nou în
dulap, am să spun tuturor. Te avertizez. Aşa am să fac. Să mi-i aduci mîine la şcoală.
-La şcoală! strigă Omri consternat. Nu-l aduc pe Pui-de-Taur la şcoală!
-Poţi să faci ce vrei cu Pui-de-Taur, e al tău. Cowboy-ul e al meu şi vreau să mi-l aduci mîine la şcoală.
Altfel, am să spun.
Omri îi lăsă mina şi pentru o clipă se uitau unul la altul ca şi cum ar fi fost străini. Dar ei nu erau
străini; ei erau prieteni. Asta contează mult în viaţă. Omri cedă.
- Bine, spuse. Am să-i aduc. Acum dă-mi-i. încet. Şi Patrick scoase omul şi calul din buzunar şi îi
puse foarte atent în mîna lui Omri.
9.ÎMPUŞCĂTURI
Omri puse cowboy-ul şi calul în sertarul cu cămăşi, timp în care el lua cea mai rapidă cină din viaţa
lui. Apoi alergă din nou sus, oprindu-se doar ca să ia cîteva grăunţe din mîncarea şobolanului lui
Gillon pentru cei doi cai.
înapoi în camera lui, îşi dădu deodată seama. O cameră de mărimea acesteia era ca un fel de parc
natural închis pentru cowboy şi pentru indian. Ar trebui să fie destul de uşor să-i ţină despărţiţi o
noapte. Omri se gîndi mai întîi să pună noua pereche înapoi în dulap şi apoi să-i învie din nou a doua zi
dimineaţă înainte de şcoală, dar îi promisese lui Patrick că nu va face asta. Aşa că a hotărît să golească
interiorul comodei pentru haine şi să pună cowboy-ul şi calul acolo pe timpul nopţii.
Comoda era făcută din placaje de un metru pătrat. Cowboy-ul nu avea nici o ieşire. Omri îl puse cu
grijă jos. Uitîndu-se în jos la el simţea că era curios - cum îl cheamă, de unde vine şi aşa mai departe;
dar se hotărî că era mai bine să nu vorbească cu el. Cowboy-ul decisese că Omri nici nu exista. Cînd
mîinile lui mari coborîră cu friptura rece, grăunţe pentru cal, cîteva bucăţele de măr pentru amîndoi şi,
mai tîrziu, nişte vată şi bucăţi de material pentru un culcuş, cowboy-ul îşi acoperi în mod voit ochii cu
borul de la pălăria lui mare. Şi numai cînd Omri îi dădu puţină apă într-o sticlă verde micuţă pe care o
găsi în dulapul din baie, cowboy-ul catadicsi să spună ceva.
- Ia gunoiul ăsta de aici! strigă el deodată cu un puternic accent texan. N-am de gînd să mai beau
din asta cît oi mai trăi! şi ridicînd cu greu de fund sticla (care era aproape cît el de mare), o vărsă pe
fundul comodei.
- E doar apă, îndrăzni Omri să spună.
- Tu să taci din gură! strigă omuleţul. N-o să mai iau nici o înghiţitură din halucinaţiile astea, nu,
amice! Poate că beau prea mult, poate că nu pot să rezist la băutură aşa ca unii dintre tipii ăia duri. Dar
dacă am delirium tremens, şi încep să văd tot felul de lucruri, de ce nu văd şi eu elefanţi roz şi şoareci
dansînd şi toate chestiile alea pe care le văd alţii cînd o iau razna? Nu e cinstit să văd uriaşi şi deserturi
albastre şi să fiu pus în cutii de mărimea Marelui Canion cu nimeni altcineva decît calul meu!
Se aşeză pe grămada de fîn, luă nasul calului în braţe, îşi lipi faţa de el şi începu să plîngă cu
sughiţuri.
Omri era mişcat. Un cowboy care plînge! Nu ştia ce să facă. Cînd mama lui plîngea, ceea ce se
întîmpla atunci cînd lucrurile o depăşeau, nu voia decît să fie lăsată în pace pînă cînd se simţea mai
bine. Poate că toţi adulţii erau aşa. Se întoarse şi se îmbrăcă încet în pijama şi apoi merse să vadă ce
mai face Pui-de-Taur pe partea cealaltă a comodei.
Terminase de pictat. Cortul arăta într-adevăr bine. Pui-de-Taur era acum în casa lungă, aranjîndu-şi
pătura pentru noapte. Poneiul era priponit de un stîlp cu o frînghie lungă. Omri scoase mîncarea pentru
şobolan şi i-o dădu. Apoi îl strigă pe Pui-de-Taur să iasă afară.
- Te simţi bine? Ai nevoie de ceva?
Trebuia să se gîndească mai bine înainte să întrebe.
- Multe! Vreau foc în casa lungă, să ţină cald, alung animalele. Vreau tomahawk...
- Ca să mai tai bucăţi din piciorul meu?
- Pui-de-Taur supărat cînd tu spus. Acum pare rău. Folosesc tomahawk tăiat copaci, tai lemne de
foc, omor păsări...
- Care păsări?
Pui-de-Taur răspunse cu o foarte bună imitaţie a unui cocoş cîntînd. Apoi imită că-l prinde, că-l
pune pe un butuc şi, cu o zvîcnitură a mîinii, îi taie capul cu bucurie.
- Nu ştiu dacă se poate!
- Tu aduci! Mîine. Pasăre plastic. Unelte bune. Dar foc acum. Şeful Pui-de-Taur spune!
Omri oftă. Se duse la coşul de gunoi şi luă rămăşiţele de la celălalt foc pe care-l făcuse. Mai
rămăsese destul lemn de foc. Adună cîteva bucăţi de coajă de salcie şi nuiele de unde lucrase Pui-de-
Taur.
- Nu faci focul înăuntru, e prea periculos.
Aranja lemnele pe pămîntul tare din cutia de seminţe, cam la şase inci faţă de intrarea în casa lungă,
mutînd mai întîi cortul mai în siguranţă. Apoi aprinse un chibrit şi în curînd se vedea un foc plăcut.
Pui-de-Taur se ghemui lîngă el, cu pielea lui roşie sclipind şi cu ochii strălucind de plăcere.
-Pui-de-Taur, ştii să dansezi?

-Da. Multe dansuri, de război, de nuntă.
-Ai vrea să dansezi unul ca să văd şi eu?
Ezită şi apoi clatină din cap o dată în semn că nu e de acord.
-De ce nu?
-Nu motiv dansez, nu război, nu nuntă.
-Poate că dacă ţi-aş aduce o soţie... Indianul ridică repede capul.
-Tu aduci? Dai cuvîntul?
-Am spus doar că am să încerc.
- Atunci Pui-de-Taur dansează. Atunci dansează cel mai frumos dans - dansul iubirii.
Omri stinse lumina şi se dădu înapoi. Totul părea ameţitor de adevărat, cu focul care arunca umbre,
calul care-şi mesteca grăunţele şi indianul care stătea pe călcîie să se încălzească, cu podoaba de cap,
colorată, şi cu mantia de şef. Omri ar fi vrut să fie şi el atît de mic încît să stea cu Pui-de-Taur lîngă
foc.
- Omri, eşti în pat? Vin sus în cinci minute să-ţi spun noapte bună!
Omri intră în panică. Dar totul era în regulă. Focul se stinsese. Pui-de-Taur era deja în picioare
întinzîndu-se şi căscînd. Se uită prin întuneric.
-Hei, Omri. Picturile frumoase?
-Minunate!
-Dormi acum?
-Da.
-Pacea Marilor Spirite să fie cu tine.
-Mulţumesc. La fel şi ţie. Omri se uită repede în comodă. Bietul cowboy se
ghemuise în culcuşul lui şi sforăia tare. Nu mîncase nimic. Omri oftă. Spera că Patrick va face alte
planuri pentru el. în cele din urmă, dacă Omri îşi putea păstra secretul despre indian, Patrick putea să
facă acelaşi lucru. Toate puteau să fie în regulă pînă la urmă. Dar Omri n-ar mai fi făcut experimentul
încă o dată. Era mult prea multă bătaie de cap.
Se urcă în pat, simţindu-se deosebit de obosit. Mama lui intră, îl sărută şi îi ură noapte bună şi uşa
se închise. Simţi că adoarme aproape imediat.
Cînd deodată se auzi un nechezat ascuţit. La care răspunse un altul.
Caii se simţiseră unul pe celălalt!
Nu erau prea departe unul de celălalt, iar calul cowboy-ului nu era legat. Omri îi auzea copitele
micuţe pe placajul comodei şi apoi nechezatul începu din nou, înalt, ascuţit, aproape întrebător. Omri
se gîndea să aprindă lumina, dar era îngrozitor de obosit... şi pe urmă ce putea să facă? Nu era posibil
să se întîlnească prin placajul comodei. Lasă-i să necheze pînă nu mai pot, vor obosi în curînd.
Omri se întoarse şi adormi.
Se trezi imediat după răsăritul soarelui din cauza unor împuşcături.
Se dădu jos din pat într-o fracţiune de secundă. O privire rapidă în interiorul comodei îl lămuri că
cei doi, cowboyul şi calul, evadaseră. O a doua privire îl lămuri şi cum evadaseră: un nod al lemnului
fusese scos (poate cu lovituri de copită), lăsînd o gaură ovală ca o uşă cu arcadă, exact atît de mare cit
să permită calului şi călăreţului să treacă prin ea.
Omri se uită în jur speriat. La început nu putu să vadă nimic. Căzu în genunchi lîngă cutia cu
seminţe şi se uită în casa lungă. Pui-de-Taur nu era acolo şi nici calul lui.
Deodată, o chestie mică zbîrnîi pe la urechea lui Omri şi lovi comoda de lingă el! întorcîndu-şi
capul, Omri văzu ce era - o săgeată cu pene de mărimea unui ac, care încă mai tremura din cauza
zborului.
Pui-de-Taur trăgea cu arcul în el?
- Pui-de-Taur! Unde eşti?
Nici un răspuns. Dar deodată surprinse cu coada ochiului o mişcare, ca aceea a unui şoarece. Era
cowboy-ul. Trăgîndu-şi calul după el, alerga, aplecat, de la un picior de scaun la altul. Avea pistolul în
mînă şi pălăria pe cap. încă o săgeată zbură, trecînd pe lîngă comodă de data asta şi îngropîndu-se în
covor - chiar în faţa cowboy-ului care alerga, care se opri deodată, sări înapoi pînă cînd se ascunse în
spatele calului, şi apoi trase încă două focuri pe deasupra coapsei calului.
Omri, orientîndu-se după locul spre care ţintea, îl zări pe Pui-de-Taur imediat. El şi calul lui erau în
spatele unei grămezi de material, care era ca un deal acoperit de zăpadă pentru ei dar, de fapt, era vesta
lui Omri care căzuse pe jos din greşeală noaptea trecută. Pui-de-Taur, în siguranţă în ascunzătoarea lui
de bumbac, se pregătea tocmai să mai tragă încă o săgeată, una care cu greu şi-ar fi greşit ţinta. Bietul
cowboy încerca disperat să se urce pe cal şi să fugă şi era în raza de acţiune a indianului care îşi
încorda arcul.
- Pui-de-Taur! Opreşte-te!
Vocea speriată a lui Omri răsună. Pui-de-Taur nu se opri; dar surpriza îi strică siguranţa loviturii, şi
săgeata trecu peste cowboy, nefăcînd alt rău decît că i-a luat pălăria şi i-a ţintuit-o de şipca din spatele
scaunului.
Asta îl înfurie pe omuleţ, care, uitînd de frică, se ridică în scări şi strigă:
- Dracu' să te ia, vierme roşu ce eşti! Aşteaptă pînă te prind. O să fac sac de dormit din pielea aia
roşie, împuţită!
Spunînd asta, o luă în galop spre dealul-vestă, scoţînd nişte strigături de luptă ale cowboy-ilor şi
fluturîndu-şi arma, care, după socoteala lui Omri, încă mai avea două gloanţe.
Pui-de-Taur nu se aşteptase la asta, dar fu surprins numai o clipă. Apoi, liniştit, scoase o altă săgeată
din tolbă şi şi-o pregăti în arc.
- Pui-de-Taur, dacă tragi, te iau în mină şi te string! strigă Omri.
Pui-de-Taur ţinea arcul îndreptat spre cowboy-ul care venea în goană.
-Ce face tu dacă el trage? întrebă.
-N-o să tragă! Uită-te la el.
Covorul era sigur mult prea moale pentru un galop prea lung şi chiar în timp ce Omri. vorbea, calul
cowboy-ului se împiedică şi căzu, aruncîndu-şi călăreţul peste cap.
Pui-de-Taur îşi coborî arcul şi începu să rîdă. Apoi, spre groaza lui Omri, lăsă arcul printre cutele
vestei, îşi căută cuţitul şi porni cu el spre cowboy-ul epuizat.
- Pui-de-Taur, n-ai să-l atingi, înţelegi? Pui-de-Taur se opri.
- A încercat să împuşte la Pui-de-Taur. Duşman alb. încearcă să ia pămîntul indienilor. De ce să nu
ucid? Mai bine mort. Eu fac repede, el nu simte, ai să vezi!
Şi pomi din nou.
Cînd ajunse aproape de cowboy, Omri îl apucă. Nu-l strînse, desigur, dar îl ridică repede şi destul
de sus ca să-l sperie.
- Ascultă ce-ţi spun. Cowboy-ul acesta nu vrea să-ţi ia pămîntul. N-are nimic cu tine. Este cowboy-
ul lui Patrick, aşa cum tu eşti indianul meu. îl iau cu mine astăzi la şcoală, aşa că n-o să te mai
deranjeze deloc. Acum ia-ţi calul şi du-te înapoi în casa lungă şi lasă-l în grija mea.
Pui-de-Taur, care stătea turceşte în palma lui, îi aruncă o privire vicleană.
-îl duci la şcoală? Locul unde înveţi despre strămoşi?
-Da, aşa am spus.
îşi încrucişa braţele ofensat.
- De ce nu iei Pui-de-Taur cu tine?
Omri era aşa de mirat, că nu putu scoate un cuvînt.
- Dacă nebun alb cu faţă de laş e destul de bun, atunci şi şef de trib e bun.
-Nu ţi-ar plăcea...
-Dacă lui place, şi mie place.
-Nu te iau. E prea riscant.
-Whiskey? Apă de foc?
- Nu whiskey - riscant. Periculos.
N-ar fi trebuit să spună asta. Ochii lui Pui-de-Taur străluciră.
- Place pericol! Aici prea multă linişte. Nu vînat, el singurul duşman, spuse dispreţuitor, uitîndu-se
la cowboy peste mîna lui Omri, care, din cauza moliciunii covorului, abia se ţinea pe picioare. Uite! El
nu bun pentru luptă. Pui-de-Taur luat scalp repede, terminat. Foarte bun scalp, adăugă generos.
Culoare frumoasă, arată bine la curea.
Omri se uită la cowboy. îşi sprijinea capul roşcat de şa. Părea că îi venea din nou să plîngă. Lui
Omri îi păru foarte rău pentru el.
- N-ai să-i faci nici un rău, îi spuse indianului, pentru că n-am să te las. Dacă e aşa un laş, n-o să fie
nici o onoare pentru tine, oricum.
Pui-de-Taur făcu o faţă lungă şi apoi se încăpăţînă.
- Nu se ştie după scalp de pe curea dacă fost laş sau viteaz, spuse viclean. Lasă-mă să omor şi
dansez în jurul focului, încercă să-l convingă.
- Nu..., începu Omri. Apoi îşi schimbă tactica.
- Bine, ucide-l. Dar atunci n-o să-ţi mai aduc o soţie.
Indianul se uită la el mult timp. Apoi, încet, puse cuţitul deoparte.
- Nu ating. Dau cuvîntul. Acuma dă tu cuvînt. Ia Pui-de-Taur la şcoală. Ia plastic. Lasă Pui-de-Taur
aleagă femeie.
Omri se gîndi. Ar putea să-l ţină pe Pui-de-Taur în buzunar toată ziua. Nu era nevoie să rişte. Dacă
ar fi tentat să-l arate celorlalţi copii, ei, bine, o să reziste tentaţiei şi gata.
Şi după şcoală o să-l ducă la Yapp. Cutiile cu figurine de plastic erau într-un colţ în spatele unei
tejghele înalte. Cu condiţia să nu mai fie şi alţi copii în magazin, ar fi putut să-l lase pe Pui-de-Taur să
se uite repede la indience înainte să cumpere, ceea ce ar fi foarte bine. Altfel, el ar putea să aleagă una
bătrînă sau urîtă fără să-şi dea seama. Era foarte greu să-ţi dai seama după feţele lor micuţe de plastic
cum or să arate atunci cînd vor fi vii.
- Bine, atunci am să te iau. Dar trebuie să mă asculţi şi să nu faci nici un zgomot.
îl puse jos pe tava cu seminţe şi, cu grijă, trimise calul sus pe rampă. Pui-de-Taur îi legă de stîipui
iui şi Omri îi mai dădu nişte mîncare de la şobolan. Apoi se tîrî pînă acolo unde cowboy-ul stătea trist
pe covor, cu frîiele calului în jurul braţului, şi prea nenorocit ca să se mai mişte.
-Ce s-a întîmplat? îl întrebă Omri. Omuleţul nu ridică privirea.
-Mi-am pierdut pălăria, mormăi.
- Ah, ăsta-i tot necazul? Omri întinse mîna spre scîndură şi scoase săgeata ca un ac din marginea
pălăriei. Poftim, spuse blînd, punînd-o în poala cowboy-ului.
Cowboy-ul se uită la ea, se uită în sus la Omri, apoi se ridică şi îşi puse pălăria pe cap.
- E clar că tu nu eşti o halucinaţie obişnuită, spuse. îţi rămîn dator.
Deodată începu să rîdă.
-Imaginează-ţi, să mulţumeşti unei bucăţi de delirium tremens pentru că ţi-a dat pălăria înapoi! Nu pot
deloc să-mi dau seama ce se întîmplă pe aici. Ia spune! Eşti viu, sau omul roşu era viu? Pentru că dacă
n-ai observat, eşti cu ceva mai mare decît el. Nu puteţi să fiţi amîndoi vii.
-Nu cred că trebuie să-ţi faci griji din cauza asta. Cum te cheamă?
Cowboy-ul părea încurcat şi lăsă capul în jos.
- Mă cheamă Boone. Dar prietenii îmi spun Buu-huu. Asta pentru că plîng aşa de uşor. Sînt slab de
inimă. Arată-mi ceva trist sau doar sperie-mă puţin şi lacrimile apar imediat. N-am ce să fac.
Omri, care fusese şi el un fel de plîngăcios pînă de curînd, nu era înclinat să fie dispreţuitor pentru
asta, aşa că îi spuse:
- Nu-i nimic. Numai că nu trebuie să te sperii de mine. Cît despre indian, el e prietenul meu şi n-o
să-ţi facă nici un rău, mi-a promis. Acum aş vrea ca tu şi calul tău să intraţi din nou în comodă. Am să
înfig din nou nodul în lemn, ai să te simţi mai în siguranţă aşa. Apoi am să-ţi aduc micul dejun.
Boone se lumină cînd auzi.
-Ce-ai vrea?
-Eh, la naiba, nu mi-e chiar aşa de foame. Cîteva bucăţele de came şi trei sau patru ouă pe o
grămăjoară de fasole pe care să le dau în jos pe gît cu o cană de cafea ar fi foarte bine.
-Ai noroc, se gîndi Omri.
10.ARMISTIŢIUL DE LA MICUL DEJUN
Se strecură în jos pe scări. Lumea din casă era încă adormită. Se hotărî să pregătească micul dejun
pentru el, pentru cowboy şi pentru indian. Era un bucătar destul de bun, dar pînă acum făcuse numai
mici chestii dulci; totuşi, se gîndea că orice fraier poate să prăjească un ou. Came nu exista, dar fasolea
nu era o problemă. Omri puse unt în tigaia de pe sobă. Grăsimea începu să miroasă. Omri sparse un ou
sau mai bine zis încercă să spargă un ou în tigaie, dar coaja, în loc să se desprindă uşor, se fărîmă
cumva în mînă şi apoi ateriza în tigaie împreună cu oul.
Hmm. Nu e chiar aşa de uşor cum a crezut. Lăsă coaja şi oul să se prăjească împreună şi între timp
scoase o cutie de fasole din dulap şi o deschise fără probleme. Apoi luă o cratiţă şi începu să toarne
boabele înăuntru. Cîteva nimeriră nu se ştie cum în tigaie şi păreau că vor exploda. Oul începuse să se
prăjească şi tigaia tot mai scotea fum. Alarmat, închise aragazul. Mijlocul oului tot nu era prăjit şi
fasolea era rece ca gheaţa, dar mirosul din bucătărie începu să-l îngrijoreze - nu voia ca mama lui să
coboare în bucătărie. Le aruncă pe toate într-un castron, tăie o bucată de pîine, şi urcă scările.
Pui-de-Taur stătea în faţa casei lungi cu mîinile pe şolduri, aşteptîndu-l.
-Tu adus mîncare? îl întrebă cu acelaşi ton de şef.
-Da.
-Mai întîi, Pui-de-Taur vrea călăreşte.
- Mai întîi trebuie să mănînci cît este fierbinte, pentru că mi-a fost destul de greu să-l pregătesc,
spuse Omri, vorbind ca mama lui.
Pui-de-Taur nu ştia cum s-o ia, aşa că izbucni în rîs destul de forţat şi îl arătă cu degetul
dispreţuitor.
- Omri gătit - Omri femeie! îl necăji. Dar pe Omri nu-l deranja.
- Cei mai buni bucătari sînt bărbaţi, răspunse. Hai, ai să rnănînci cu Boone.
Rîsul lui Pui-de-Taur pieri dintr-o dată.
-Cine Boone?
-Ştii cine e. Cowboy-ul.
Mîinile indianului se desprinseră din şolduri iar una dintre ele căută cuţitul.
- Hai, termină, Pui-de-Taur! Faceţi un armistiţiu pentru micul dejun pentru că altfel n-o să mănînci
nimic.
Lăsîndu-l să se mai gîndească la asta, Omri trecu către comodă, unde Boone ţesăla calul lui alb cu o
bucată de cîrpă pe care o găsise atîrnînd de o aşchie. Dăduse şaua jos, dar căpăstrul era încă pus.
- Boone! Am adus ceva de mîncare, spuse Omri.
- Da. Mi s-a părut mie că miros ceva bun, spuse Boone. Hai să mîncăm.
Omri îşi cobori mîna.
- Hai urcă.
- Oh, la naiba... unde mă duci? De ce nu pot să mănînc în cutie, unde sînt în siguranţă? se tîngui
Boone.
Dar se caţără în palma lui Omri şi stătea morocănos cu spatele sprijinit de degetul mijlociu.
- Ai să mănînci cu indianul, spuse Omri. Boone se ridică atît de repede, încît era să cadă şi
trebui să se prindă de un deget ca să-şi recapete echilibrul.
- Pe toţi dracii, n-o să fac aşa ceva! strigă Pune-mă imediat jos, fiule, auzi? Nu împart haleala cu un
împuţit de indian care scalpează şi ăsta e ultimul meu cuvînt!
Era, după cum s-a întîmplat, ultimul lui cuvînt înainte de a ateriza pe tava cu seminţe la doi paşi de
duşmanul lui. Amîndoi îşi îndoiră genunchii în aşteptare, ca şi cum nu ştiau ce să facă, să sară unul la
altul sau să o ia la fugă. Omri puse repede într-o lingură nişte fasole şi nişte ouă şi puse lingura între ei.
- Ia mirosiţi! le ordonă Acum ori mîncaţi împreună, ori nu primiţi nimic, aşa că, hotărîţi-vă. Puteţi
să începeţi să vă bateţi din nou după aceea, dacă trebuie.
Luă o bucată de hîrtie curată şi o puse, ca o faţă de masă, sub lingură. Apoi rupse cîteva firimituri
de pîine şi le puse în mîinile lor. Tot cu ochii unul la celălalt, indianul şi cowboy-ul se apropiară de
castronul mare cu mîncare, venind din direcţii opuse. Pui-de-Taur, după ce ezită puţin, fu primul care
întinse mina şi înmuie pîinea în ou. Mişcarea rapidă îl sperie pe Boone atît de tare, încît scoase un
strigăt şi încercă să o ia la fugă, dar mîna lui Omri îi blocă drumul.
- Nu fi prost, Boone, spuse ferm.

-Nu sînt prost! Pieile-roşii nu sînt numai puturoşi şi sălbatici. Sînt murdari. Şi nu mănînc din acelaşi
castron cu...
-Boone, spuse Omri calm, Pui-de-Taur nu e mai murdar decît tine. Ar trebui să te uiţi într-o oglindă.
-Asta e din vina mea? Ce fel de halucinaţie eşti tu, să-mi spui că sînt murdar, dar nu-mi aduci apă să
mă spăl?
Asta era o plîngere întemeiată, dar Omri nu voia să piardă lupta din cauza unei chestii minore.
- Ai să ai apă după micul dejun. Dar dacă nu mănînci cu indianul meu, am să-i spun porecla ta.
Faţa cowboy-ului se strîmbă.
- Ştii, asta nu e corect.
Dar foamea îl ajunse oricum, aşa că, mormăind şi înjurînd, se întoarse şi merse pe partea lui de
lingură, în timpul ăsta, Pui-de-Taur stătea turceşte pe o bucată de hîrtie, cu o boabă de fasole într-o
mînă şi cu nişte ou în cealaltă, mîncînd cu poftă. Cînd văzu asta, Boone nu mai pierdu timpul şi se
apucă de mîncat, uitîndu-se la indian, care îl ignora.
- Unde e cafeaua mea? se plînse după ce luă cîteva bucăţele. Nu pot să-mi încep ziua pînă nu-mi
beau cana mea de cafea!
Omri uitase complet de cafea, dar începuse să se cam sature să fie comandat de nişte
nerecunoscători, aşa că se aşeză ca să mănînce ce mai rămăsese şi spuse simplu:
- Ei, bine, ziua asta va trebui să o începi fără cafea.
Pui-de-Taur termină de mîncat şi se ridică.
- Acum batem, anunţă şi căută cuţitul.
Omri se aştepta ca Boone să sară în picioare şi s-o ia la fugă, dar nici vorbă. Stătea liniştit
mestecîndu-şi pîinea cu fasole.
- Eu n-am terminat, spuse. N-am să mă bat pînă cînd nu îmi umplu maţele. Aşa că stai jos şi
aşteaptă, indianule.
Omri rîse.
- Bravo, Boone! Ia-o uşor, Pui-de-Taur. Nu uita ce mi-ai promis.
Pui-de-Taur se încruntă. Dar se aşeză din nou.
Boone mîncă şi mîncă. Era destul de greu să nu crezi că mînca atît de mult şi atît de încet numai ca
să amîne cît se putea momentul cînd trebuia să se bată.
în sfîrşit, fără tragere de inimă, curăţă şi ultima bucăţică de ou de pe lingură, se şterse pe mîini de
pantaloni şi se ridică. Pui-de-Taur fu şi el în picioare într-o clipă. Omri era gata să-i despartă.
- Fii atent, spuse Boone. Dacă ne batem, ne batem cinstit. Probabil că nu aveţi un cuvînt echivalent
cu cinstit în limba voastră, da' eu îţi spun, cu mine ori te lupţi cinstit, ori nu te lupţi deloc.
-Pui-de-Taur luptă cinstit, omoară cinstit, ia scalp cinstit.
-N-o să scalpezi pe nimeni. Decît dacă-l iei cu dinţii.
Drept răspuns, Pui-de-Taur ridică cuţitul, care sclipi în lumina dimineţii. Omri, cu mîinile pe
genunchi, aştepta.
- Da, îl văd. Dar n-o să-l mai ai mult timp. Şi de ce nu? Pentru că eu nu am cuţit. Eu n-am decît
pistolul şi pistolul meu nu mai are gloanţe. Tot ceea ce am sînt pumnii. Ah, şi încă ceva. Şi mai am şi
halucinaţia mea aici.
Şi flutură o mînă spre Omri fără să-şi dezlipească ochii de Pui-de-Taur.
- Şi ştiu că el nu vrea să vadă scalpul meu roşu atîrnînd la cureaua unui împuţit de indian. Aşa că
dacă mă bat, o să fie cu pumnii, faţă în faţă - ca bărbaţii, indianule! Mă auzi? Fără arme! Doar noi doi,
şi hai să vedem dacă un alb nu poate să termine un indian ca tine într-o luptă dreaptă. Doar dacă
-numai dacă - tu nu eşti roşu deloc, ci galben?
Şi Boone se învîrtea în jurul castronului-lingură, îşi aruncă arma şi ridică pumnii ca un boxer.
Pui-de-Taur era depăşit. îşi coborî cuţitul şi se holbă la Boone. Nu era sigur dacă Pui-de-Taur
înţelesese limbajul ciudat al cowboy-ului, dar nu putea să nu vadă cînd a aruncat arma. în timp ce
Boone dansa în jurul lui, cu pumnii ridicaţi, şi făcînd tot felul de strîmbături către el, Pui-de-Taur
devenea din ce în ce mai furios. Făcu un gest rapid către el cu cuţitul. Boone sări înapoi.
- Ah, împieliţatule! Văd că trebuie să trimit halucinaţia peste tine.
Dar Omri nu trebui să facă nimic. Pui-de-Taur înţelesese mesajul. Aruncînd cuţitul furios, se repezi
la Boone.
Ceea ce urmă nu fu o bătaie cu pumnii sau o trîntă sau ceva cît de cît organizat. Fu doar o luptă în
doi în care se permiteau toate loviturile. Se rostogoliră pe jos, dîndu-şi pumni, lovindu-se cu picioarele
şi pocnindu-se cu capetele. Un moment, Omri a crezut că l-a văzut pe Boone încercînd să muşte. Poate
că a reuşit, pentru că Pui-de-Taur îi dădu dintr-o dată drumul şi Boone se rostogoli rapid ca un butoi
de-a lungul unei pante pînă pe piciorul lui şi apoi, cu o săritură ca de Danteră. iar De indian, cu
picioarele înainte.
Pui-de-Taur scoase un sunet ca UUUF! îl prinse pe Boone de ambele glezne şi îl răsturnă. Pui-de-
Taur luă un bulgăre de pămînt şi îl aruncă după el şi-l nimeri drept în faţă. Apoi Pui-de-Taur se ridică
şi alergă spre el, cu ambii pumni strînşi şi învîrtindu-i ca pe bardă. îi dădu cowboy-ului o lovitură
puternică în ureche, ceea ce îl trînti pe o parte. Dar în timp ce cădea, îi dădu lui Pui-de-Taur o lovitură
în piept cu cizma. Şi cu asta amîndoi erau pe jos.
în clipa următoare fiecare dintre cei doi s-a simţit ţintuit la pămînt de cîte un deget uriaş.
- Gata, băieţi, ajunge, spuse Omri, cu vocea fermă a tatălui lui. E egal. Acum trebuie să vă spălaţi
înainte de a merge la şcoală.
11.ŞCOALA
Le aduse un pahar pentru ou, din cele mai joase, plin cu apă caldă, şi un colţişor de săpun tăiat dintr-
o bucată mare, ca să se spele. Stătea fiecare de cîte o parte a vasului. Pui-de-Taur, deja gol pînă la brîu,
fără să piardă prea mult timp, îşi băgă mîinile în apă şi începu să se frece puternic pe partea de sus a
corpului cu mîinile ude, împroşcînd apă peste tot. Făcea mult zgomot şi se părea că se simte bine, deşi
ignora săpunul.
Cu Boone era altfel. Omri observase deja că Boone nu se prea străduia să fie curat şi, de fapt, arăta
de parcă nu s-ar fi spălat sau bărbierit cu săptămînile. Acum se apropia de apa fierbinte prudent,
aruncînd o privire la Omri ca să-şi dea seama dacă poate scăpa să se spele mai puţin.
- Hai, Boone! Jos cu cămaşa aia, nu poţi să te speli pe gît cu cămaşa pe tine, spuse Omri aspru, ca
un ecou al mamei lui.
Cu o neplăcere evidentă, tremurînd teatral, Boone îşi scoase cămaşa în carouri, dar rămase cu
pălăria pe cap.
- Cred că şi părul tău ar trebui spălat, spuse Omri. Boone se holbă la el.
- Să mă spăl pe cap? întrebă el surprins. Spălatul pe cap este pentru femei, nu pentru bărbaţi!
Dar fu de acord să-şi frece uşor palmele de săpun, deşi cu o grimasă de parcă le-ar fi frecat de o
mortăciune slinoasă, şi să-şi spele cel puţin palmele. Apoi le clăti repede, aruncă puţină apă pe faţă şi
se întinse după cămaşă fără măcar să se şteargă.
- Boone! spuse Omri ferm. Uită-te la Pui-de-Taur! Ai spus că e murdar, dar el cel puţin se spală
cum trebuie! Acum fă şi tu la fel cu gîtul tău şi... şi sub braţ.
Privirea lui Boone era acum plină de oroare.
-Sub braţ!
-Şi pe piept, cred. Nu te iau la şcoală aşa transpirat.
-La naiba! Nu vorbi de rău de transpiraţie! Transpiraţia îl curăţă pe om!
După multe discuţii, Omri reuşi să-l facă să se mai spele pe ici, pe colo.
- Va trebui să-ţi speli şi hainele cîndva, spuse. Dar asta era deja prea mult pentru Boone.
- Nimeni n-o să se atingă de pantalonii mei şi ăsta e ultimul meu cuvînt, spuse. Nu i-am spălat de
cînd i-am cumpărat. Apa scoate tot ce-i bun din stofă, şi fără praf şi sudoare nu-ţi mai ţine de cald.
în sfîrşit erau gata şi Omri îi băgă în buzunar şi alergă jos la micul dejun. Era încordat de emoţie.
Nu îi mai cărase cu el prin casă pînă acum. Era riscant, dar nu atît de riscant ca atunci cînd îi va duce la
şcoală şi se gîndea că, dacă ia micul dejun cu toată familia şi cu ei în buzunar, ar fi ca un fel de
antrenament pentru şcoală.
Micul dejun la ei acasă era riscant oricum, cu fiecare dintre ei în toane mai mult sau mai puţin
proaste. Astăzi, de exemplu, Adiel nu-şi găsea şortul de fotbal şi dădea vina pe toată lumea pe rînd, iar
mama lor tocmai descoperise că Gillon, în ciuda asigurărilor din seara trecută cînd a vrut să se uite la
televizor, nu-şi terminase tema. Tatăl lor era morocănos pentru că vrusese să facă ceva treabă în
grădină şi afară ploua iar.
-Ştiu clar că l-am pus în coşul cu rufe murdare, spunse Adiel arţăgos.
-Dacă aşa ai făcut, i-am spălat şi acum sînt în sertarul de sus, spuse mama lui. Dar nu ai făcut aşa,
pentru că eu nu i-am spălat şi deci nu sînt în sertar. Ascultă, Gillon,
-Nu am decît o bucăţică la istorie, un castel micuţ de desenat şi un minuscul paragraf de scris, spuse
Gillon. Pot să le fac la şcoală.
-Ce vreme mizerabilă, mormăi tatăl lor. Ceapa aceea o să încolţească dacă nu o plantez în curînd.
-Gillon, l-ai împrumutat?
-Nu, îl am pe al meu.
Omri îşi mîncă cerealele în linişte, zîmbind în sinea lui, păstrîndu-şi secretul. Băgă cîţiva fulgi de
porumb în buzunar.
- Pun pariu că Omri l-a luat! spuse Adiel dintr-o dată.
Omri ridică privirea.
-Ce să iau?
-Şortul meu.
-La ce mi-ar trebui mie şortul tău?
- S-ar putea să-ţi fi venit ideea să-l ascunzi, răspunse Adiel.

Nu era atît de strigător la cer pe cît părea. Pînă de curind asta era o formă obişnuită de răzbunare ca,
atunci cînd Adiel sau Gillon erau deosebit de nesuferiţi, Omri să le ia cîte un lucru preţios şi să-l
ascundă.
De data asta însă Omri se simţea foarte departe de astfel de copilării şi se simţea chiar insultat.
-Nu fi tîmpit, spuse.
-Deci l-ai luat, spuse Adiel triumfător.
-Nu-i adevărat!
-Eşti roşu la faţă, asta înseamnă că eşti vinovat!
-Jur! spuse Omri.
-Probabil e sub patul tău, îi spuse mama lui Adiel. Du-te sus şi uită-te.
-M-am uitat! M-am uitat peste tot.
-Of, Doamne, acum începe să bată grindina, spuse tatăl lor disperat. S-a terminat cu florile de măr.
Profitînd de discuţiile că nu vor fi mere la toamnă şi de exclamaţiile faţă de dimensiunile grindinei,
Omri îşi puse haina şi fugi printre bucăţile de gheaţă spre şcoală. Pe drum se opri sub un copac şi îi
scoase pe cei doi omuleţi afară. Le arătă fiecăruia cîte o bucată de gheaţă care pentru ei era cît o minge
de fotbal.
- Acum, cînd ajungem la şcoală, spuse Omri, trebuie să staţi foarte liniştiţi în buzunarele mele. Vă
pun în buzunare separate pentru că nu pot să risc să vă bateţi sau să vă certaţi. Dacă cineva o să vă
vadă, nu ştiu ce se poate întîmpla.
- Pericol? întrebă Pui-de-Taur, cu ochi strălucitori.
-Da. Poate nu pericol de moarte. S-ar putea să fiţi luaţi de la mine. Şi apoi nu v-aţi mai întoarce
niciodată în timpul vostru.
-Vrei să spui că nu ne-am mai trezi niciodată din visul ăsta de beţiv, spuse Boone.
Dar Pui-de-Taur se uita la el foarte gînditor. Timpul nostru, spuse. Foarte ciudată vrăjitorie.
Omri nu mai ajunsese la şcoală niciodată cu atîta nelinişte în inimă, nici măcar în zilele în care avea
teste de scriere. Şi totuşi era foarte emoţionat. O dată a luat un şoarece alb la şcoală în buzunarul de la
haină. Plănuise să facă tot felul de lucruri ruşinoase cu el, ca de pildă să-l pună pe pantalonii
profesorului (avea un profesor atunci) sau să-l bage după gîtul unei fete sau pur şi simplu să-l pună pe
jos şi să-l lase să se plimbe încolo şi încoace şi să transforme întreaga clasă într-un balamuc. (De fapt
n-a îndrăznit să facă nimic din toate astea, ci doar l-a lăsat să-şi scoată ochişorii din buzunar ca să-i
facă pe vecinii lui de bancă să rîdă.) De data asta nu avea astfel de planuri. Tot ceea ce spera era ca
nimeni să nu observe nimic pînă la sfîrşitul zilei.
Patrick îl aştepta la poarta şcolii.
- L-ai adus?
-Da.
Ochii îi străluciră.
- Dă-mi-l! îl vreau!
- Bine, spuse Omri. Dar trebuie să promiţi că n-o să-l arăţi la nimeni.
Omri căută în buzunarul din dreapta, îl apucă uşor pe Boone şi îl trecu în mîna lui Patrick.
în momentul în care Omri îi dădu drumul, o mulţime de lucruri se petrecură.
O fată foarte nesuferită pe care o chema April, care era chiar în partea cealaltă a terenului de joacă
în momentul tranzacţiei, apăru lîngă Patrick în cîteva secunde.
- Ce-ai acolo, ce ţi-a dat? întrebă cu o voce croncănită ca o cioară.
Patrick roşi.
- Nimic! Dă-te la o parte! spuse.
Imediat, April îl arătă cu degetul ei de vrăjitoare şi spuse:
- Uite la Patrick cum roşeşte! Uite la Patrick cum roşeşte! strigă ascuţit.
Alţi cîţiva copii sosiră repede la locul faptei (aşa cum anumiţi copii fac de fiecare dată cînd cineva e
tachinat) şi în curînd Patrick şi Omri erau înconjuraţi.
-Ce are? Pun pariu că e ceva groaznic!
-Pun pariu că e o broască slinoasă!
-Sau poate un viermişor care se zvîrcoleşte.
- O coropişniţă!
-Aşa ca el!
Omri simţea că începe să se încălzească. Ar fi vrut să-i bată unul cîte unul, sau şi mai bine, pe toţi
odată - un uriaş care dărîmă hoarde de duşmani ca pe nişte popice. Şi-i imagina pe toţi trîntiţi pe spate,
rostogolindu-se pe un şir lung de trepte, în valuri, dărîmaţi de pumnii lui care loveau rapid şi de
picioarele lui cu care dădea în toate părţile.
Cel mai bun lucru pe care a putut să-l facă în realitate a fost să lase capul în jos şi cu mîna acoperind
bine buzunarul sting să se strecoare prin tunelul de copii care cîntau. îi dădu unuia dintre ei o lovitură
zdravănă în stomac, ceea ce îi produse o oarecare satisfacţie. Patrick o porni la fugă şi o luară de-a
Iungul terenului de joacă drept prin uşa dublă, care din fericire tocmai fusese deschisă.
înăuntru erau oarecum în siguranţă. Erau profesori peste tot, şi orice fel de tachinări sau orice
bătaie, în afară poate de o uşoară ciupitură sau o şoaptă, erau excluse. Patrick şi Omri încetiniră, apoi
se duseră la locurile lor şi se aşezară, încercînd să pară perfect calmi ca de obicei în aşa fel încît să nu
atragă atenţia profesoarei. Repiraţiile lor îi dădură de gol totuşi.
- Hei, voi doi, ce pufăiţi aşa? Aţi alergat? Se uitară unul la celălalt şi aprobară din cap.
- Dacă nu v-aţi bătut e bine, le spuse aruncîndu-le o privire aspră.
Ea se purta întotdeauna de parcă o bătaie acolo era un pas mare pe drumul spre iad.
Nici unul dintre băieţi nu făcu mare lucru în timpul dimineţii. Nu se puteau concentra. Fiecare
dintre ei era mult prea conştient de pasagerul din buzunar. Atît Pui-de-Taur, cît şi Boone erau
neliniştiţi, mai ales Pui-de-Taur. Boone era din fire mai leneş; moţăia în întuneric şi din cînd în cînd se
trezea cu o tresărire, ceea ce îl făcea foarte nervos pe Patrick. Dar Pui-de-Taur dădea din picioare tot
timpul.
Abia în cea de-a treia oră - cînd erau cu toţii în holul principal ascultîndu-l pe director, pe care-l
chema domnul Johnson, vorbind despre planurile pentru serbarea de sfîrşit de an - Pui-de-Taur se
plictisi să stea închis şi se apucă să ia măsuri drastice.
Primul lucru pe care-l simţi Omri fu o înţepătură în şold, ca şi cum l-ar fi pişcat o insectă. Pentru o
clipă fu destul de prost să creadă că o furnică sau chiar o viespe i-a intrat prin haine şi se opri la timp
să nu se pocnească pe şold ca. să o zdrobească. Apoi veni o altă înţepătură, mai puternică decît prima,
de fapt destul de puternică ca să-l facă pe Omri să scoată un ţipăt scurt.
- Cine a făcut aşa? întrebă domnul Johnson iritat. Omri nu răspunse, dar fetele de lîngă el începură
să rîdă şi să se uite la el.
-Tu ai făcut aşa, Omri?
-Da. Iertaţi-mă, m-a înţepat ceva.
- Patrick, tu l-ai înţepat pe Omri cu creionul? (Aşa ceva nu era foarte rar atunci cînd se plictiseau la
adunări.)
- Nu, domnule Johnson.
- Ei, bine, atunci staţi liniştiţi cînd vă vorbesc! încă o înţepătură şi de data asta Pui-de-Taur îşi
ţinea cuţitul înfipt înăuntru. Omri strigă ”Au!” şi sări în picioare.
-Omri! Patrick! Ieşiţi afară imediat!
-Dar eu n-am..., începu Patrick.
-Afară, am spus! strigă domnul Johnson furios. Ieşiră, Patrick mergînd normal şi Omri sărind şi
strigînd ”Au! Au!” la fiecare pas în timp ce Pui-de-Taur îşi tot înfigea cuţitul. Toată şcoala era
cuprinsă de un rîs isteric (iar domnul Johnson fierbea de furie) în timp ce ei trecură prin uşa batantă şi
plecară.
Afară o luară la fugă (de fapt, Patrick alerga, iar Omri făcea nişte sărituri laterale) pînă la capătul
terenului de joacă.
Pe drum Omri îşi băgă mîna în buzunar, îl apucă pe Pui-de-Taur şi-l scoase afară. Agonia încetă.
într-un colţ ferit, în spatele unor tufişuri de lemn-cîinesc, Omri îşi ridică persecutorul la nivelul
ochilor şi îl scutură violent, aşa cum se scutură o sticlă cu medicamente.
îi spuse cele mai urîte cuvinte la care se putea gîndi. Cînd termină înjurăturile (ceea ce dură ceva
timp), şuieră, aşa ca domnul Johnson:
-Ce te-a apucat? Cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti să înfigi cuţitul în mine?
-Pui-de-Taur îndrăzneşte! Omri ţinut în întuneric multe ore! Pui-de-Taur vrea vadă şcoala, nu zacă în
întuneric, la cald! Nu respir, nu văd! Vreau distrez!

-Te-am avertizat că n-o să-ţi placă, nu e vina mea, tu m-ai pus să te aduc! Acum m-ai băgat în bucluc!
Pui-de-Taur era încăpăţînat, dar încetă să mai ţipe. Văzînd că se apropie un fel de armistiţiu, Omri
se mai calmă puţin.
- Ascultă. Nu pot să te las să vezi pentru că nu pot să te scot afară. Nu-ţi dai seama ce s-ar întîmpla
dacă vreunul dintre ceilalţi copii te-ar vedea, te-ar lua şi te-ar învîrti pînă te-ar ameţi - nu ţi-ar plăcea
deloc chestia asta, şi ar fi şi foarte periculos, probabil te-ai răni sau chiar ai muri. Trebuie să stai liniştit
pînă se termină orele. îmi pare rău dacă te plictiseşti, dar e vina ta.
Pui-de-Taur stătu şi se gîndi şi apoi spuse un lucru extraordinar.
-îl vreau Boone.
-Ce? Pe duşmanul tău?
- Mai bine cu duşman decît singur în întuneric. Patrick îl scosese pe Boone din buzunar. Micul
cowboy stătea pe mîna lui. Se uitau unul la celălalt. Omri spuse:
-Boone, Pui-de-Taur spune că vrea să stea cu tine. E singur şi se plictiseşte.
-Ei, nu-i aşa că-i mare păcat?! spuse Boone sarcastic. După ce a a încercat să mă ucidă, acum a
descoperit ca mă iubeşte. Ascultă, împieliţatule! strigă prin palmele făcute pîlnie peste golul căscat
între
Patrick şi Omri. Nu-mi pasă cît eşti de singur! Şi nu-mi pasă nici dacă o să pici mort! Singurul indian
bun e un indian mort, mă auzi?
Pui-de-Taur întoarse capul dispreţuitor.
-Cred că şi el se simte singur, de fapt, spuse Patrick în şoaptă. A plîns.
-Of, nu, iarăşi! spuse Omri. Boone, zău aşa, la vîrstata...
Chiar atunci au auzit-o pe profesoara lor strigîndu-i din uşa şcolii.
-Haideţi, voi doi! Nu s-a terminat ziua, ştiţi, da?
-Dă-mi cuţitul, îi spuse Omri lui Pui-de-Taur. Apoi am să vă pun împreună.
După un moment de ezitare, Pui-de-Taur îi dădu cuţitul. Omri îl băgă în buzunarul de la cămaşă,
care era gol şi unde nu s-ar fi pierdut aşa de uşor. Apoi îi spuse lui Patrick:
- Dă-mi-l pe Boone.
-Nu.
- Numai pentru o oră. Pe urmă, la prînz poţi să-i iei tu pe amîndoi. Or să-şi ţină de urît împreună.
Nu pot să facă prea mari stricăciuni într-un buzunar.
Cam fără voie, Patrick i-l dădu pe Boone. Omri îi ţinu pe fiecare într-o mînă în aşa fel încît erau
faţă în faţă.
- Să fiţi cuminţi, auziţi? încercaţi să vorbiţi între voi în loc să vă bateţi. Dar, orice aţi face, să nu
faceţi nici un zgomot.
Şi îi lăsă pe amîndoi să alunece în buzunarul sting, iar el şi Patrick alergară înapoi spre clădirea
şcolii.
12.PROBLEME CU AUTORITĂŢILE
Dimineaţa se scurse fără alte probleme. Omri chiar reuşi să facă nişte socoteli la matematică. Cînd
primele semne ale prînzului începură să bîntuie prin clase, Omri se felicită pentru iniţiativa genială de
a-i pune pe cei doi omuleţi împreună. N-a mai auzit nimic de nici unul dintre ei şi, cînd Omri prinse
ocazia (cînd profesoara era cu spatele) să deschidă buzunarul pe furiş şi să se uite înăuntru, se bucură
să-i vadă stînd pe fundul buzunarului, faţă în faţă, aparent discutînd, pentru că amîndoi dădeau din
mîini - era prea mult zgomot în jur ca să poată să le audă glasurile subţirele.
Se gîndi la prînz. O să-i separe pe fiecare în cîte un buzunar şi o să le dea cîteva bucăţele uscate de
mîncare. Omri se lăsă să viseze cum ar reacţiona ceilalţi copii dacă i-ar scoate deodată şi i-ar aşeza pe
marginea farfuriei... E ciudat că aşa ar fi făcut, acum o săptărnînă, fără să se gîndească la pericole.
Clopoţelul sună în sfîrşit. Urma obişnuita îmbulzeală şi Omri se aşeză la rînd lîngă Patrick.
- Haide, dă-mi-i, şopti Patrick pe deasupra tăvii în timp ce mergeau încet către vasele plăcut
mirositoare.
-Nu acum, ne-ar vedea toată lumea.
-Ai spus la prînz.
-După prînz.
-Acum. Vreau să le aduc eu de mîncare.
-Ei bine, poţi să-i iei pe Boone, dar vreau să-i hrănesc eu pe Pui-de-Taur.
-Ai spus că pot să-i iau pe amîndoi! spuse Patrick, de data asta vorbind tare.
Ceilalţi copii de la rînd începură să se uite la ei.
- Vrei să taci? şuieră Omri.
- Nu, spuse Patrick cu voce tare şi clară. Şi întinse mîna.
Omri se simţea prins în capcană şi era furios. Se uită în ochii lui Patrick şi văzu ce se întîmplă chiar
şi cu oamenii cei mai drăguţi atunci cînd doresc ceva foarte mult şi sînt hotărîţi să obţină acel ceva,
orice-ar fi. Omri îşi aruncă tava goală pe jos, îl luă pe Patrick de mînă şi îl trase afară din rînd într-un
colţ mai liniştit.
- Ascultă, spuse Omri printre dinţii încleştaţi de furie. Dacă i se întîmplă ceva rău lui Pui-de-Taur, o
să te bat atît de tare, pînă o să-ţi scot toţi dinţii din gură, (aşa li se întîmplă chiar şi celor mai drăguţi
dintre oameni atunci cînd sînt prinşi în capcană).
Spunînd asta, băgă mîna în buzunar şi îi scoase pe cei doi omuleţi. Nu se uită la ei şi nici nu le spuse
la revedere. Doar îi puse cu grijă în palma lui Patrick şi plecă.
Omri îşi pierduse pofta de mîncare, aşa că nu se mai aşeză la rînd; dar Patrick se aşeză. Ba chiar se
împinse puţin, atît era de nerăbdător să ia ceva de mîncare pe care să o dea apoi cowboy-ului şi
indianului. Omri se uita de la distanţă. Ar fi vrut acum să nu fi fost atît de supărat şi să-i fi dat nişte
instrucţiuni clare lui Patrick. Ca, de pildă, să îi separe. Acum, că se gîndea mai bine, poate că nu era o
idee bună să le dea de mîncare în buzunar. Cine ar vrea să mănînce ceva care cade printre două straturi
de pînză şi prin praf şi puf? Dacă ar mai fi fost la el, i-ar fi dus într-un loc liniştit şi i-ar fi scos din
buzunar, să mănînce cum trebuie. De ce îi adusese la şcoală? Pericolele erau mult prea îngrozitoare.
Tot urmărindu-i, deodată încremeni. Patrick ajunsese în faţă şi îşi primi mîncarea. Aproape alergă
cu ea la o masă - încercă să se aşeze pe latura exterioară, lîngă ferestre, dar o femeie de serviciu îl opri
şi îl făcu să se aşeze în mijlocul sălii. în jurul lui, pe toate părţile, erau copii. Sigur, se gîndi Omri,
sigur că nu va încerca să le dea de mîncare acolo!?
îl văzu pe Patrick cum ia o bucăţică de pîine şi îi dă drumul în buzunar. Nu avea jacheta pe el;
omuleţii erau în buzunarul de la pantaloni. Din fericire, pantalonii erau noi şi largi, dar tot trebuia să se
ridice pe jumătate de pe scaun ca să poată să bage pîinea înăuntru; cînd se aşeză, omuleţii erau probabil
lipiţi de piciorul lui. Omri şi-i imagina încercînd să mănînce fiind ţintuiţi între două straturi groase de
pînză. îşi imagina că şi Patrick se gîndea la asta. Se încrunta şi se tot foia pe scaun. Fata de lîngă el îi
spuse ceva. Probabil i-a spus să nu se mai fîţîie. Patrick îi răspunse tăios. Omri îşi ţinu respiraţia.
Măcar de n-ar atrage Patrick atenţia asupra lui.
Deodată i se tăie respiraţia. Fata îl împinse puternic pe Patrick. O împinse şi el. Aproape că fata
căzu de pe scaun. Se ridică şi îl împinse din nou cu toată puterea, cu amîndouă mîinile. Patrick zbură
pe jumătate peste băiatul care stătea pe partea cealaltă, care se dădu la o parte, vărsîndu-şi mîncarea.
Patrick ateriza pe jos.

Omri nu mai stătu pe gînduri. Alergă către Patrick de-a lungul sălii ferindu-se de mese. Inima îi
bătea puternic de frică. Dacă Patrick a căzut peste ei! Omri avu o viziune fulgerătoare, groaznică a
buzunarului lui Patrick, cu sînge împrăştiat peste tot - şi întrerupse cu brutalitate viziunea.
Cînd ajunse acolo, Patrick era din nou în picioare, dar acum celălalt băiat era supărat şi voia clar să
se bată. Fata din partea cealaltă părea gata să-l distrugă şi ea. Omri se aşeză între ei, dar o femeie de
serviciu corpolentă ajunse înaintea lui.
- Hei, hei, ce se întîmplă aici? întrebă, barîndu-le drumul cu burta ei mare şi braţele ei puternice.
îl apucă pe Patrick cu o mînă şi pe celălalt băiat cu cealaltă şi îi ţinea la distanţă ca pe nişte pisoi.
- Nu vă bateţi aici, mulţumesc, sau ajungeţi în biroul directorului înainte de a putea spune cuţit,
derbedeilor!
îi aruncă în scaunele lor ca şi cum ar fi fost nişte sacoşe cu cumpărături. Amîndoi erau destul de
şifonaţi şi de roşii la faţă. Ochii lui Omri se fixară pe coapsa lui Patrick. Nu se vedea sînge. Nu era nici
o mişcare, dar cel puţin nu era nici sînge.
Toată lumea începu să mănînce din nou în timp ce femeia cea corpolentă plecă ţîţîind. Omri se lăsă
pe spătarul scaunului lui Patrick şi îi şopti cu gura uscată:
-Ce fac ei, sînt bine?
-De unde să ştiu? spuse Patrick îmbufnat.
Dar duse mîna în jos şi cercetă delicat umflătura de pe picior. Omri îşi ţinea respiraţia.
- Da, sînt bine. Se mişcă, murmură Patrick.
Omri ieşi afară pe terenul de joacă. Era prea nervos ca să mai stea înăuntru, să mănînce sau să facă
altceva. Cum o să-i ia înapoi de la Patrick, care era clar că nu era persoana potrivită să aibă grijă de ei?
Oricît era de drăguţ ca prieten, nu era persoana potrivită. Probabil pentru că încă nu-i lua în serios. Pur
şi simplu nu-şi dădea seama că sînt oameni adevăraţi.
Cînd clopoţelul sună, Omri încă nu luase nici o decizie. Patrick nu se vedea nicăieri. Omri îl căută
disperat. Poate a intrat la toaletă ca să fie singur şi să le dea omuleţilor ceva de mîncare. Omri intră în
toaletă şi îl strigă uşor, dar nu răspunse nimeni. Se întoarse la locul lui în clasă. Nici urmă de Patrick.
Şi n-a dat nici un semn de viaţă nici în prima jumătate de oră din lecţie, din care Omri nu înţelese nici
un cuvînt, atît era de îngrijorat.
În cele din urmă, cînd profesoara se întoarse să scrie pe tablă, Patrick se furişă pe lîngă o
despărţitură, merse repede de-a lungul sălii în linişte şi se aşeză la locul lui.
-Unde dracu' ai fost? întrebă Omri în şoaptă.
-în sala de muzică, spuse Patrick îngîmfat. Sala de muzică nu era o sală propriu-zisă, ci doar
un colţ amenajat în sala de gimnastică unde se ţineau instrumentele muzicale împreună cu cîteva
aparate de gimnastică mari, cum ar fi calul cu minere.
-Am stat sub cal şi le-am dat să mănînce, murmură în colţul gurii. Dar nu ie era foarte foame.
-Cred şi eu că nu le era, spuse Omri, după ce au trecut prin atîtea!
-Cowboy-ii şi indienii sînt obişnuiţi cu viaţa dură, replică Patrick. Oricum, le-am lăsat nişte mîncare în
buzunar, pentru mai tîrziu, dacă vor.
-O să se storcească.
-Şi ce dacă? Nu-ţi face atîtea probleme, lor nu le pasă!
-De unde ştii tu că nu le pasă? spuse Omri înfierbîntat, uitînd să vorbească în şoaptă.
Profesoara se întoarse.
-Ah, deci eşti aici, Patrick! Pot să te întreb unde ai fost?
-îmi pare rău, domnişoară Hilton.
-Nu te-am întrebat dacă îţi pare rău. Te-am întrebat unde ai fost?
Patrick tuşi şi lasă capul în jos.
- La toaletă, mormăi.
- Aproape douăzeci de minute? Nu te cred. Spui adevărul?
Patrick mormăi ceva.
- Patrick, răspunde-mi sau te trimit la director. Aceasta era ameninţarea supremă. Directorul era
foarte crunt şi putea să te facă să te simţi foarte prost. Aşa că Patrick spuse:
- Am fost în sala de muzică şi acesta este adevărul. Şi am uitat cît e ceasul.
Şi nici asta nu-i adevărat, adăugă Omri în gînd. Domnişoara Hilton nu era proastă. Ştia şi ea asta.
- Mai bine te duci la domnul Johnson, spuse. Omri, du-te şi tu pentru că vorbeşti tot timpul.
Spuneţi-i că eu am spus că amîndoi deranjaţi ora şi că m-am săturat.
Se ridicară în linişte şi ieşiră printre mese în timp ce fetele se hlizeau şi băieţii surîdeau cu
superioritate, ori le părea rău de ei, fiecare după cum îi simpatizau sau nu. Omri se uită la Patrick pe
sub sprincene. Erau băgaţi împreună în chestia asta.
în faţa biroului directorului se opriră.
-Bate tu, şopti Omri.
-Ba nu, tu, i-o trînti Patrick.
Se mai agitară cîteva minute, dar n-avea nici un rost să amîne, aşa că pînă la urmă ciocăniră
amîndoi.
- Da? se auzi o voce iritată dinăuntru.
Se strecurară pe uşă. Domnul Johnson stătea la biroul lui mare, lucrînd la nişte hîrtii. îşi ridică
privirea imediat.
-Iar voi doi? De data asta ce mai e, v-aţi bătut pe terenul de joacă sau aţi vorbit în timpul lecţiei?
-Am vorbit, spuseră amîndoi, iar Patrick adăugă, şi eu am întîrziat.
-De ce?
-Doar aşa.
-Hai, nu mă faceţi să-mi pierd vremea! rosti sec domnul Johnson. Precis ai avut un motiv.
-Am fost în sala de muzică şi am uitat cît e ceasul, repetă Patrick.
-Nu-mi aduc aminte să fii deosebit de talentat la muzică. Ce făceai în sala de muzică?
-Mă jucam.
-Cu ce instrument? întrebă domnul Johnson cu o urmă de sarcasm.
-Doar... mă jucam.
-Cu ce? întrebă, ridicînd vocea.
-Cu... cu...
Aruncă o privire la Omri. Omri îi arătă o grimasă ameninţătoare.
- Ce te strîmbi, Omri? Arăţi de parcă cineva ar fi înfipt un cuţit în tine.
Omri începu să chicotească şi asta îl făcu pe Patrick să-şi dea drumul.
- Chiar aşa! bolborosi Patrick.
Domnul Johnson nu era într-o dispoziţie tot atît de veselă. Se încruntă îngrozitor.
- Ce tot spui acolo, prostule? Termină cu sunetele astea idioate!
Chicotelile lui Patrick erau din ce în ce mai zgomotoase. Dacă n-ar fi fost acolo unde erau, se
gîndea Omri, Patrick s-ar fi tăvălit de rîs.
-Cineva... chiar... a înfipt un cuţit în el! rosti printre sughiţuri Patrick şi adăugă:
-Cineva foarte mic!
Vocea i se transformă într-un fel de plînset.
Omri încetă să mai chicotească şi se uită cu groază la Patrick anticipînd ce va spune. Atunci cînd
Patrick era în starea asta era capabil să facă şi să spună orice, aşa ca un om beat. Omri îl luă de braţ şi
îl scutură puternic.
- Taci! şuieră.
Domnul Johnson se ridică încet şi veni în faţa biroului. Amîndoi băieţii se dădură un pas înapoi, dar
Patrick nu se opri din chicotit. Dimpotrivă, era mai rău. Părea că devenise complet neajutorat. Domnul
Johnson se apropie de el şi îl luă de umăr.
-Ascultă, băiete, spuse cu un ton înspăimîntător. Vreau să te linişteşti în momentul ăsta şi să
mărturiseşti ce ai vrut să spui. Dacă există vreun copil în şcoala asta care uită de sine în aşa hal încît să
înfigă cuţitul în alţii, sau măcar să se prefacă, vreau să ştiu şi eu! Deci, cine a fost?
-Pui-de-Taur! chiţăi Patrick. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Omri oftă.
-Nu!
- Cine? întrebă domnul Johnson mirat. Patrick nu răspunse. Nu putea. Rămăsese fără grai
din cauza unui rîs nervos, aproape isteric.
Domnul Johnson îl zgîlţîi tare făcîndu-l să se clatine pe picioare în faţă şi în spate ca pe una dintre
acele jucării cu greutăţi care nu se răstoarnă. Apoi brusc îi dădu drumul şi se duse din nou la biroul lui.
- Se pare că ţi-ai pierdut controlul, spuse aspru. Cred că singurul lucru pe care pot să-l fac este să-i
dau un telefon tatălui tău.
Patrick se opri din rîs imediat.
- Ah, aşa-i mai bine! spuse domnul Johnson. Acum. Cine ai spus că l-a înjunghiat pe Orari?
Patrick stătea rigid, ca un soldat în poziţie de drepţi. Nu se uită la Omri deloc, se uită fix la domnul
Johnson.
-Vreau să-mi spui adevărul, Patrick, şi asta chiar acum!
-Pui-de-Taur, spuse Patrick foarte clar şi mult mai tare decît era necesar.
- Pui de ce?
-Taur.
Domnul Johnson avea o privire temă, cum era normal.
- E porecla cuiva sau asta e o glumă de-a ta? Patrick dădu din cap băţos în semn că nu. Omri se uită
la el ca paralizat. Patrick spuse:
-E un indian.
-Un ce? întrebă domnul Johnson.
Vocea lui era foarte înceată acum. Nu mai părea supărat deloc.
- Un indian.
Domnul Johnson se uită la el fix cîteva secunde, ţinîndu-şi bărbia în mîini.
- Eşti prea mare ca să mai spui astfel de minciuni, spuse liniştit.
- Nu e o minciună! strigă Patrick deodată, făcîndu-i pe Omri şi pe domnul Johnson să tresară. Nu e
o minciună! E un indian adevărat în carne şi oase!
Spre groaza lui, Omri văzu că Patrick începea să plîngă. Domnul Johnson observă şi el asta. Nu era
un om rău. Nici un director de şcoală nu e bun de nimic dacă nu poate să-i sperie pe copii cînd trebuie,
dar domnului Johnson nu-i plăcea să-i facă să plîngă.
- Hai, Patrick, fără asta, spuse cu asprime.
Dar Patrick nu înţelese. îşi închipuia că a spus că nu-l crede. Şi Patrick spuse acum cuvintele de care
Ornn se temea cel mai mult.
- E adevărat şi pot să dovedesc! Şi îşi băgă mîna în buzunar.
Atunci Omri făcu singurul lucru pe care-l mai putea face. Sări la el şi-l dărîmă. Se aşeză pe pieptul
lui şi-i ţintui mîinile pe jos.
- Să-ndrăzneşti numai... să-ndrăzneşti, scrîşni printre dinţii încleştaţi înainte ca domnul Johnson să-l
poată lua de acolo.
-Ieşi afară! urlă acesta
-Ba nu! spuse Omri sufocat.
într-o clipă era gata să plîngă şi el, atît era de disperat.
-Afară!
Omri simţea că gulerul de la cămaşă i se strînge în jurul gîtului. Aproape că se smuci în picioare.
Următorul lucru de care-şi dădu seama era că se afla de partea cealaltă a uşii şi auzi cheia răsucindu-se
în broască.
Fără să se gîndească prea mult, Omri se repezi la uşă, lovind cu picioarele şi cu pumnii.
- Nu-i arăta, Patrick, nu-i arăta! Patrick, nu, te omor dacă-i arăţi! ţipă din toate puterile.
Se auzeau paşi care veneau în fugă Printre lacrimi şi un fel de abur roşu, Omri o văzu pe doamna
Hunt, secretara în vîrstă a directorului, aplecîndu-se asupra lui. Mai dădu cîteva lovituri de picior şi
mai apucă să scoată cîteva ţipete înainte ca ea să-l apuce cu amîndouă braţele şi să-l care, ţipînd şi
zbătîndu-se, în biroul ei mic.
în clipa în care îl puse jos, încercă să o ia la fugă, dar ea îl prinse iar.
-Omri! Omri! Opreşte-te, calmează-te, ce ţi s-a întîmplat, băiat rău ce eşti!?
-Vă rog să nu-l lăsaţi! Intraţi acolo şi opriţi-l! strigă Omri.
-Pe cine? Ce?
înainte ca Omri să poată explica, auzi zgomotul unor paşi din camera de alături. Deodată apăru
domnul Johnson ţinîndu-l pe Patrick de umăr. Faţa directorului era albă şi stătea cu gura pe jumătate
deschisă. Patrick era cu capul aplecat şi umerii i se scuturau de plîns. Omri aruncă o singură privire la
ei şi îşi dădu seama de ce era cel mai rău. Patrick i-i arătase directorului.
13.ARTĂ ŞI ACUZAŢII
Domnul Johnson deschise şi închise gura de cîteva ori fără să scoată nici un sunet. în sfîrşit
bolborosi:
- Doamnă Hunt... mi-e teamă că nu mi-e bine... mă duc acasă să stau în pat. Vreţi să aveţi grijă de
copilul ăsta?
Vocea i se transformă într-un mormăit ca al unui om bătrîn. Omri prinse doar cuvintele... înapoi la
lecţii... Apoi domnul Johnson îi dădu drumul lui Patrick, se întoarse, merse foarte nesigur spre uşă, se
sprijini de ea şi se legănă ca şi cum era gata să cadă.
-Domnule Johnson! spuse doamna Hunt cu o voce speriată. Să chem un taxi...?
-Nu... nu... o să-mi revin...
Şi directorul, fără să se uite înapoi, pomi clătinîndu-se pe hol.
- Doamne! exclamă doamna Hunt. Ce i-aţi făcut bietului om?
Nici unul dintre ei nu răspunse. Orari se uita la Patrick sau, mai bine zis, la buzunarul lui. Patrick
ridica din umeri şi nu se uita la nimeni. Doamna Hunt nu înţelegea nimic.
- Ei, mai bine mergeţi la toaletă şi spălaţi-vă pe faţă amîndoi şi apoi mergeţi în clasă la lecţii cît de
repede puteţi, spuse cu stilul ei caraghios, de modă veche. Hai, daţi-i drumul!
Nu aveau nevoie să li se spună de două ori. Nici unul dintre ei nu rosti nici un cuvînt pînă cînd
ajunseră în toaleta băieţilor. Patrick se duse direct la o chiuvetă şi dădu drumul la apa rece. Se spălă pe
faţă udîndu-şi şi gulerul. Omri stătea şi se uita la el. Era clar că şi el era la fel de supărat ca şi Omri,
dacă nu chiar mai supărat. încă o dată Omri simţea că prietenia lor era pe cale să se distrugă. Respiră
adînc.
- I-ai arătat, spuse el în sfîrşit cu o voce tremurată. Patrick nu spuse nimic. Se şterse pe faţă cu
şerveţelul. încă mai respira ca atunci cînd plîngea.
- Dă-mi-i înapoi. Pe amîndoi.
Patrick băgă mîna încet în buzunar. Scoase mîna cu pumnul strîns. Omri privea în timp ce degetele
lui Patrick se deschideau încet. Pui-de-Taur şi Boone stăteau absolut îngroziţi. De fapt erau agăţaţi
unul de celălalt. Chiar şi Pui-de-Taur îşi ascundea faţa şi amîndoi tremurau.
Cu mare grijă şi foarte încet, ca să nu-i sperie mai tare, Omri îi luă în mîna lui.
- Acum totul e-n regulă, şopti aducîndu-i aproape de faţa lui. Vă rog, liniştiţi-vă.
Apoi îi puse cu grijă în buzunar şi-i spuse lui Patrick cu voce înceată:
- Tîmpitule.
Patrick se întoarse. Faţa lui îl făcu pe Omri să tresară chiar mai mult decît faţa domnului Johnson.
Era albă şi cu pete roşii, şi avea ochii umflaţi.
- A trebuit să-i spun! zise. A trebuit! I-ar fi dat telefon lui tata! M-ar fi făcut să spun pînă la urmă.
Oricum n-a crezut. Credea că are vedenii. Stătea pironit şi se uita fix la ei. Nici măcar nu i-a atins.
Cînd s-au mişcat, a tras un strigăt şi pe urmă am crezut că o să cadă. S-a făcut alb la faţă ca o stafie. L-
ai văzut şi tu. Nu-i venea să-şi creadă ochilor, Omri, zău! O să creadă că a visat!
Omri continua să se uite la el nemişcat.
- Poţi... poţi să mi-l dai pe Boone? întrebă Patrick încetişor.
-Nu.
-Te rog! îmi pare rău că am spus... dar trebuia!
-Cu tine nu sînt în siguranţă. Te foloseşti de ei. Sînt oameni, nu înţelegi? Nu poţi să te foloseşti de
oameni.
Patrick n-a mai insistat. Mai oftă o dată şi apoi plecă.
Omri îi luă pe cei doi omuleţi din buzunar şi îi ridică în dreptul feţei. Boone stătea întins pe burtă,
ţinîndu-şi pălăria mare peste urechi ca şi cum încerca să se ascundă de lumea exterioară. Dar Pui-de-
Taur se ridică.
-Omul mare ţipat. Fost frică! spuse supărat. Urechi mici... zgomot mare... nu bine!
-Ştiu. îmi pare rău, spuse Omri. Dar acum e-n regulă. O să vă duc acasă.
- Şi ce facem cu nevasta? Promisiunea! Omri uitase de asta.
încă un indian! încă o persoană de care să aibă grijă... Omri auzise de oameni care au albit peste
noapte din cauza prea multor griji. Simţea că i se putea întîmpla şi lui asta. Se gîndi înapoi, doar cu
cîteva zile înainte, cînd începuse totul şi cînd îşi imaginase că o să fie cea mai mare distracţie din viaţa
lui. Acum îşi dădea seama că era mai mult un coşmar.
Dar Pui-de-Taur se uită la el provocator. Promisese.
-Imediat după ore, spuse, o să mergem la magazin. Mai era încă o oră. Din fericire erau două jumătăţi
de lecţie la desen. în sala de desen puteai să te aşezi într-un colţ şi chiar să stai cu spatele la profesoară
dacă voiai. Omri se duse în colţul cel mai depărtat şi cel mai întunecat.
- Omri, nu încerca să desenezi acolo, spuse profesoara de desen. îţi iei singur lumina şi nu e bine
pentru ochi.
- Am să desenez ceva imens oricum, spuse Omri. Toţi ceilalţi se aşezară pe lîngă ferestre la lumină.
El era singur şi dacă profesoara se apropia îi putea auzi paşii pe podeaua goala. Deodată simţi că
trebuie, pur şi simplu trebuie, să se distreze şi el puţin. Cu atenţie îi pescui pe Pui-de-Taur şi pe Boone
din buzunar.
Stăteau pe coala albă de desen ca pe o întindere de zăpadă şi se uitau în jur.
-Asta şcoala? întrebă Pui-de-Taur.
-Da. Sst!
- Nu prea arată ca şcoala la care am mers eu! exclamă Boone. Unde-s şirurile de bănci? Unde sînt
tabla şi bucăţica de cretă? Profesoara de ce nu vorbeşte?
-Sîntem la ora de desen. Putem sta unde vrem. Ea nu prea vorbeşte, doar ne lasă în pace, răspunse
Omri cît putu de încet.
-Ah, desen? întrebă Boone luminîndu-se. Ia ascultă, la asta eram cel mai bun! Eram întotdeauna cel
mai bun la desen, singurul lucru la care eram bun! Şi acum mai desenez cîte puţin cînd mai am ocazia
dacă nu e nimeni în jur care să rîdă de mine.
Căută în buzunarul pantalonilor şi scoase o bucăţică de creion prea mic ca să se poată vedea.
- Pot să desenez şi eu puţin pe hîrtia ta? întrebă.
Omri aprobă din cap. Boone se duse pînă în centrul colii, se uită în jur la întinderea albă şi scoase
un oftat de satisfacţie. Apoi îngenunche şi începu să deseneze. Pui-de-Taur şi Omri se uitau. Din vîrful
microscopic al creionului lui Boone apăru cea mai uimitoare scenă. Era un peisaj de prerie, cu dealuri
şi cactuşi şi cîteva smocuri de salvie. Boone schiţă, cu tuşeuri sigure, nişte clădiri de lemn aşa cum
Omri văzuse adesea în filmele cu cowboy - o cîrciumă cu o firmă atîrnată pe care scria Dolarul de Aur
cu un scris întortocheat; o poştă şi un magazin general, un grajd pentru animale şi o casă de piatră cu
ferestrele cu gratii şi o placă pe care scria închisoare. Apoi mutîndu-se repede în genunchi, ca şi cum
trecea dintr-un capăt al străzii lui pînă la celălalt capăt, Boone desenă în fundal figuri de bărbaţi, de
femei, căruţe, cai, cîini şi toate amănuntele unui mic orăşel.
Din punctul lui de vedere, Boone făcea un desen foarte mare, folosind cît putea mai bine bucata de
hîrtie; dar din punctul de vedere al lui Omri, desenul era minuscul, perfect în toate detaliile, dar mai
mic decît ar fi putut să-l facă orice mînă de om. El şi cu Pui-de-Taur îl urmăreau fascinaţi.
- Boone, eşti un artist! spuse Omri în cele din urmă, cînd Boone făcu chiar şi noroiul de pe strada
nepavată să arate real.
Pui-de-Taur mormăi.
- Dar nu ca locul adevărat, spuse.
Boone nu catadicsi să răspundă. De fapt, era prea absorbit ca să audă. Dar Omri se încruntă. Apoi
înţelese. Desigur! Oraşul lui Boone făcea parte dintr-o Americă la care Pui-de-Taur nici nu se putea
gîndi în timpul lui.
-Boone, şopti, aplecîndu-şi capul, ce an este... în oraşul tău... care este timpul tău?
-Ultima oară cînd am văzut un ziar era în 1889, spuse Boone. Gata. Ăsta-i desenul meu. Nu-i rău, nu?
- E absolut excelent, spuse Omri fascinat.
-Omri!
Omri tresări. Amîndouă mîinile i se aşezară instinctiv peste cei doi omuleţi.
Din capătul celălalt al camerei, profesoara spuse:
- Văd că n-are nici un rost să încerc să te fac să taci din gură. Vorbeşti chiar şi singur! Adu-mi
desenul tău.
Omri ezită un moment. Dar era prea minunat ca să renunţe la el. îi puse pe amîndoi omuleţii în
buzunar şi luă foaia de hîrtie. De data asta n-o să mai stea să se gîndească! O să se distreze.
Duse desenul lui Boone pînă la profesoară şi i-l puse nevinovat în mînă.
Ceea ce a urmat a compensat puţin din grijile şi din supărarea generală pe care i-au provocat-o
omuleţii. La început profesoara doar a aruncat o privire. La o privire neatentă, desenul din mijlocul
paginii părea doar o mîzgălitură.
- Mi s-a părut că voiai să desenezi ceva uriaş, spuse ea rîzînd. Ăsta nu prea e...
Şi apoi se mai uită o dată mai de aproape.
Se uită fără să spună nimic timp de două minute, în timp ce Omri simţea pe dinăuntru că începe un
rîs imens, vesel, necontrolabil. Brusc, profesoara, care stătuse cocoşată pe o bancă, se ridică şi se duse
la un dulap. Omri nu era surprins să vadă o lupă în mîna ei cînd se întoarse.
Puse hîrtia pe o masă şi se aplecă deasupra ei cu lupa. Examina desenul cîteva minute. Merita să-i
vezi figura! Cîţiva copii care stăteau mai aproape îşi dădură seama că se întîmplă ceva deosebit şi se
adunară să vadă la ce se uită profesoara cu atîta atenţie. Omri stătea cu aceeaşi privire inocentă pe faţă,
aşteptînd, rîsul din interior crescînd încet-încet. Distracţie? Dacă vreţi să ştiţi, asta era într-adevăr
distracţie! Asta era ceea ce îşi imaginase.
Profesoara se uită la el. Faţa ei nu era chiar aşa de mirată ca a domnului Johnson, dar era imaginea
absolută a uluielii.
- Omri, spuse, cum Dumnezeu ai făcut asta?
-îmi place să desenez mărunt, spuse Omri cu sinceritate.
-Mărunt! Dar asta nu-i mărunt! E foarte mărunt! E infinitezimal! E microscopic!
Vocea ei se ridica cu un ton la fiecare cuvînt. Cîţiva dintre ceilalţi copii se ridicaseră şi se adunaseră
în jurul hîrtiei, uitîndu-se la ea absolut stupefiaţi. Din toate părţile se auzeau exclamaţii de uimire.
Rîsul reţinut al lui Omri ameninţa să explodeze.
Ochii profesoarei se micşorară de mirare - şi îndoială.
- Arată-mi, spuse, creionul pe care l-ai folosit. Asta îl încurca puţin pe Omri, dar numai pentru o
secundă.
- L-am lăsat acolo. O să mă duc să-l iau, spuse amabil.
Se duse apoi la masa lui cu mina în buzunar. Stînd cu spatele, se aplecă, aparent căutînd ceva pe
masă. Apoi se întoarse, zîmbind şi tinînd ceva în mînă. Veni înapoi.
- Poftim, spuse şi întinse mîna.
Toată lumea se aplecă înainte. Profesoara de desen îi luă mina şi o trase spre ea.
-îţi baţi joc de mine, Omri? Nu e nimic aici!
-Ba da, este.
Se uită mai aproape pînă cînd Omri putu să-i simtă respiraţia în palmă.
- Nu respiraţi prea tare, spuse Omri, rîsul tremurîndu-i acum pe buze. O să-l suflaţi. Poate că-l
vedeţi mai bine prin lupă, adăugă amabil.
încet ridică lupa. Se uită prin ea.
- Pot să văd şi eu? E acolo? Pot să mă uit şi eu? vociferau ceilalţi copii.
Toţi în afară de Patrick. El stătea singur fără să dea nici o atenţie mulţimii adunate în jurul lui Omri.
Profesoara de desen coborî lupa. Ochii îi străluceau.
-Nu cred.
-E acolo.
-Cum l-ai ţinut în mînă?
- Ei, acesta este un secret al meu.
- Da, spuse ea. Da, aşa trebuie să fie. Şi nu vrei să mi-l spui, nu-i aşa?
-Nu, răspunse Omri cu o voce tremurată. Rîsul era pe punctul să explodeze.
-Pot să mă duc la W.C.?
- Da, spuse cu o voce în care se simţea uluirea. Du-te.
îşi luă şi desenul şi merse spre uşă. Reuşi să iasă înainte ca rîsul să explodeze. Dar era aşa de tare,
aşa de puternic, încît a fost obligat să meargă afară pe terenul de joacă. Acolo se aşeză pe o bancă şi
rîse pînă ce simţi că-l lasă puterile. Ce faţă avea! Niciodată nu se bucurase mai mult în viaţa lui.
Meritase.
Clopoţelul sună. Orele s-au terminat. Omri îi scoase afară pe cei doi şi îi ridică.
- Băieţi, spuse, mi-a plăcut asta. Mulţumesc. Acum mergem la magazin.
Omri alergă tot drumul pînă la Yapp şi ajunse acolo înainte ca ceilalţi copii să iasă din clasă. în zece
minute locul va fi plin de copii care cumpără cartofi prăjiţi şi dulciuri şi jucării şi cărţi cu benzi
desenate. Acum, pentru că era doar el, trebuia să profite de minutele pe care le avea.
Se duse direct în colţul unde erau cutiile cu figurine de plastic şi se aşeză cu spatele la tejghea. încă
îi avea pe Pui-de-Taur şi pe Boone în mînă şi îi aşeză în cutia cu figurine de indieni şi cowboy. Nu
ţinuse seama însă de firea sensibilă a lui Boone.
-Doamne sfinte! Ia uite la cadavrele astea! ţipă acoperindu-şi ochii. Probabil că a fost un masacru!
-Nu cadavre, spuse Pui-de-Taur dispreţuitor. Plastic.
Dădu cu piciorul într-un cowboy de plastic.
- Prea mulţi, îi spuse lui Omri. Tu găseşti femei. Eu aleg.
- Trebuie să te grăbeşti, spuse Omri cu voce scăzută Deja căuta prin cutie, alegînd indience. Erau
foarte
puţine. Din cele cinci pe care le găsise, una era clar bătrînă, şi două aveau copii legaţi şi prinşi la spate
cu şireturi ca la ghete.
- Nu vrei una cu un copil, nu? Pui-de-Taur îi aruncă o privire.
- Nu... aşa m-am gîndit şi eu, spuse Omri repede. Ei bine, ce zici de astea?
Puse celelalte două figurine pe marginea mesei. Pui-de-Taur sări jos şi se uită la ele. Se uită cu
atenţie mai întîi la una şi apoi la cealaltă. Amîndouă păreau la fel pentru Omri, cu excepţia faptului că
una avea o rochie galbenă şi cealaltă albastră. Fiecare avea o coadă pe spate. Şi o bentiţă pe frunte cu o
singură pană, iar în picioare mocasini.
Pui-de-Taur ridică privirea. Pe faţa lui se citeau dezamăgirea şi furia.
-Nu sînt bune, spuse.
-Dar altele nu sînt.
-Mult, mult plas-tic! Uită-te bine, caută alta! Omri căută cu disperare, chiar pînă pe fundul
cutiei. Copiii începeau să intre în magazin.
Aproape renunţase cînd în sfîrşit o văzu. Stătea cu faţa în jos chiar pe fundul cutiei, pe jumătate
ascunsă de doi cowboy pe cai. O scoase de acolo. Era la fel ca celelalte (aparent), doar că avea o rochie
roşie. Sigur toate proveneau din acelaşi tipar, pentru că erau în aceeaşi poziţie, ca şi cum ar fi în mers.
Dacă celelalte erau urîte, probabil că aşa era şi asta.
Fără prea multă speranţă, o aşeză în faţa lui Pui-de-Taur.
Acesta se uită la ea. Magazinul începu să se aglomereze. în orice moment cineva care voia să
cumpere o figurină din plastic putea să apară în spatele lui.
- Ei, ce zici? întrebă Omri nerăbdător. Pui-de-Taur se mai uită încă cinci secunde. Apoi,
fără un cuvînt, aprobă din cap.
Omri nu aşteptă să se răzgîndească. îi băgă pe Pui-de-Taur şi pe Boone în buzunar şi, apucînd
figurina, pomi spre tejghea
- Numai asta, vă rog, spuse.
Domnul Yapp se uită la el. Avea o privire foarte ciudată.
- Eşti sigur ca n-o vrei decît pe asta? întrebă.
-Da.
Domnul Yapp luă figurina de plastic, o băgă într-o pungă şi i-o dădu lui Omri.
- Zece penny.
Omri plăti şi ieşi din magazin. Deodată simţi o mînă pe umăr. Se întoarse. Era domnul Yapp. Faţa
lui nu mai era ciudată acum, ci roşie şi supărată.
- Acum poţi să-mi dai cele două figurine pe care le-ai furat?
Omri rămase trăsnit.
-N-am furat nimic!
-Nu mai adaugă la celelalte păcate şi minciuna, băiete! Te-am văzut cînd le-ai băgat în buzunar, un
cowboy şi un indian.
Omri rămăsese cu gura deschisă. Simţea că i se face rău.
- N-am..., încercă să spună ceva, dar vorbele nu ieşeau.
-întoarce-ţi buzunarele.
-Sînt ai mei! reuşi Omri să bîlbîie.
- Ce poveste! Presupun că i-ai adus ca să te ajute să o alegi pe cea nouă?

-Da.
- Ha, ha, ha, spuse domnul Yapp. Lasă-te de farse. Pierd marfă în valoare de sute de lire pe an din
cauza puştilor hoţi ca tine. Cînd prind unul, nu pot să-l las să plece aşa uşor... vă ştiu eu... dacă te las în
pace, te duci şi te lauzi amicilor la şcoală ce uşor ai scăpat şi mîine vii iarăşi după alte furtişaguri!
Omri se lupta acum cu lacrimile. Se adunase o grămadă de lume, cam la fel ca în sala de desen -
unii erau chiar aceiaşi - dar el nu mai era deloc la fel de vesel. îşi dorea să moară pe loc sau să dispară.
- N-are nici un rost să încerci să plîngi! strigă domnul Yapp.
- Dă-mi-i înapoi... acum sau chem poliţia! Deodată, Patrick fu lingă el.
- Sînt ai lui, spuse. Ştiu că sînt ai lui pentru că mi i-a arătat la şcoală. Un cowboy cu o pălărie albă şi
un indian cu o podoabă de pene de căpetenie. Mi-a spus că vine să cumpere încă o figurină. Omri nu
fură.
Domnul Yapp îi dădu drumul lui Omri şi se uită la Patrick. îl ştia bine pe Patrick pentru că fratele
lui fusese vînzător de ziare la el.
-Poţi să garantezi pentru el, atunci?
-Sigur că da! spuse Patrick. Vă repet, i-am văzut pe amîndoi azi după-amiază.
Dar proprietarul magazinului tot nu era absolut convins.
- Hai să vedem dacă se potrivesc cu descrierea ta, spuse.
Omri, care se uita la Patrick ca la un salvator miraculos, îşi simţi din nou inima în gît. Dar îi veni o
idee.
Băgă amîndouă mîinile în buzunare. Apoi scoase o mînă uşor, încă închisă, şi toată lumea se uită la
ea deşi, de fapt, era goală. Cealaltă mînă o ridică pînă la gură ca să-şi acopere un tuşit şi şopti:
- Staţi nemişcaţi! Nu mişcaţi! Plastic!
Apoi aduse amîndouă mîinile în faţă şi le deschise.
Omuleţii pricepură perfect. Stăteau pe cîte o parte, ţepeni, cît se putea de lipsiţi de viaţă. în orice
caz, Omri nu riscă prea mult. îi arată domnului Yapp doar atît cît să vadă că erau îmbrăcaţi aşa cum
spusese Patrick şi apoi îşi strînse pumnul.
Domnul Yapp mormăi.
-Ăştia nu sînt din magazinul meu oricum, spuse.
-Toate căpeteniile mele de trib stau aşezate, iar cowboy-ii - întotdeauna călare. Ei, bine, îmi pare rău,
băiete. Te rog să mă scuzi, dar trebuie să recunoşti că păreai suspect.
Omri reuşi să zîmbească strîmb. Mulţimea se împrăştia. Domnul Yapp intră grăbit în magazin.
Omri şi Patrick rămaseră singuri pe trotuar.
-Mulţumesc, spuse Omri. Suna ca un orăcăit de broască.
-E-n regula. Ia o bomboană.
Luară fiecare cîte una şi porniră unul lîngă altul. După un timp îşi rînjiră rapid.
- Să le dăm şi lor.
Se opriră, scoaseră omuleţii şi le dădură fiecăruia cîteva bucăţele din ciocolata care învelea
bomboana.
- Asta e răsplata, spuse Patrick, pentru că aţi făcut pe morţii.
Pui-de-Taur întrebă apoi, normal, despre ce fusese vorba şi băieţii îi explicară cît putură de bine.
Pui-de-Taur era intrigat.
-Omul a crezut că Omri furat Pui-de-Taur?
-Da.
-Şi Boone?
Omri aprobă din cap.
- Omri nebun fure Boone! tună Pui-de-Taur rîzînd.
Boone, îndopîndu-se cu ciocolată, îi aruncă o privire urîtă.
-Unde femeie? întrebă Pui-de-Taur nerăbdător.
-E la mine.
-Cînd faci adevărată?
-Diseară.
Patrick îi aruncă o privire rugătoare. Dar nu spuse nimic. Porniră din nou. Se apropiau de casa lui
Omri. Omri se gîndea. După un timp, spuse:

-Patrick, ce-ar fi să vii la mine? Faţa lui Patrick se lumină ca un bec.
-Aş putea? Şi să văd.
-Da.
-Hei! Mulţumesc!
Alergară tot restul drumului pînă acasă.
14.CHEIA DISPĂRUTĂ
Fraţii lui Omri stăteau deja la masă cînd cei doi băieţi dădură buzna.
- Bună! Ce avem la ceai? întrebă Omri automat. Gillon şi Adiel nu răspunseră. Adiel avea un surîs
afectat pe faţă. Omri abia observă.
- Hai să ne facem un sandvici şi să-l mîncăm sus, îi sugeră lui Patrick.
Puseră nişte unt de arahide pe pîine, îşi turnară două căni de lapte şi se grăbiră să urce scările către
camera lui Omri, şoptind tot drumul.
-Numai cîteva minute.
-Pot s-o văd şi eu?
-Aşteaptă pînă ajungem sus.
Omri deschise uşa şi se opri împietrit. Dulăpiorul alb pentru medicamente dispăruse.
- U-unde e? bolborosi Patrick.
Omri nu spuse nici un cuvînt. Se întoarse şi o luă la fugă în jos pe scări, cu Patrick după el.
- O.K., unde l-aţi ascuns? strigă imediat ce intră în bucătărie.
-Nu ştiu la ce te referi, spuse Adiel sfidător.
-Ba ştii! Mi-ai luat dulăpiorul!
-Şi dacă ţi l-aş fi luat? Am vrut să-ţi dau o lecţie. Tu întotdeauna îmi iei lucrurile şi mi le ascunzi.
Acum o să vezi că nu e distractiv.
-Cînd ţi-am mai luat eu vreun lucru? Spune-mi doar un lucru, în ultima lună!
-Şortul de fotbal, spuse Adiel prompt.
-Nu m-am atins de şortul tău idiot, am jurat deja!
- Nici astăzi nu am putut să joc pentru că n-am avut şortul şi am primit şi o pedeapsă pentru asta,
aşa că poţi să fii mulţumit că te pedepsesc doar atît şi că nu te şi bat, spuse Adiel cu un calm
înnebunitor.
Omri era aşa de furios, încît s-a gîndit, o clipă, dacă n-ar fi meritat să sară la bătaie. Dar Adiel era
enorm şi n-avea nici o şansă. Aşa că, după ce se mai uită la el cu ochii plini de ură, Omri se întoarse şi
o luă din nou la fugă în sus, pe scări, aproape dărîmîndu-l pe Patrick.
-Ce ai de gînd să faci?
-O să-l caut, desigur!
întorcea camera lui Adiel cu fundul în sus, ca un nebun, cînd Adiel, urcînd scările în direcţia temei
pentru acasă, auzi zgomotul şi sosi în fugă.
Stăm în cadrul uşii uitîndu-se la teatrul de război, cu sertarele trase, dulapurile cu toate lucrurile
dinăuntru scoase şi cu mobila mutată.
-Porcule! urlă şi se repezi la Omri. Omri căzu la podea cu Adiel peste el.
-Am să stric tot ce ai, bucăţele le fac, pînă mi-l dai înapoi!- striga Omri cu pauze, în timp ce Adiel îl
scutura şi îl lovea cu pumnii.
- Atunci, scoate-mi şortul!
- Nu E La Mine Şortul Tău Împuţit! ţipă Omri.
- Asta e? întrebă o voce înceată din spate. Adiel şi Omri se opriră din bătaie şi Adiel, stînd călare pe
Omri, îşi întoarse capul ca să vadă. Patrick tocmai ridica ceva bleumarin, şifonat, de după un calorifer.
Omri simţi că furia îl părăseşte pe Adiel.
- Ah... da. Acela este de fapt. Cum a ajuns acolo...?
Dar Omri ştia foarte bine cum: Adiel l-a atîrnat acolo ca să se usuce şi a căzut după.
Adiel se ridică cu o figură de oaie. Chiar îl ajută şi pe Omri să se ridice.
-Da, dar mi-ai ascuns alte lucruri altă dată, mormăi. De unde era să ştiu?
-Poţi să-mi dai dulapul acum?
-Da, e în pod. Am pus o grămadă de lucruri peste el.
Omri şi Patrick urcară scările pîna în pod, două cîte două.
Găsiră dulăpiorul destul de repede, sub o grămadă de mărunţişuri. Dar Omri îl dusese deja jos
înainte de descoperirea fatală.
-Cheia!
Cheiţa întortocheată cu panglică de satin roşu lipsea.
Din nou Omri alergă în camera lui Adiel care, fără să se plîngă, punea lucrurile la loc.
-Ce s-a întîmplat cu cheiţa?
-Ce cheiţa?
- Era o cheiţă în uşa dulapului... cu o panglică roşie!
- N-am observat.
Ieşi şi închise uşa. Omri era disperat.
- Trebuie s-o găsim. Nu merge fără cheiţă. Căutară în pod pînă la cină. Niciodată nu a înţeles
Omri mai bine îndemnurile mamei lui de a pune lucrurile la locul lor. Podul era un fel de groapă unde
se puteau juca şi puteau lăsa mizerie, ceea ce se întîmpla întotdeauna, curăţînd doar spaţiul de care
aveau nevoie pentru un nou amplasament sau pentru un joc special. Iar stilul lor de a curăţa era să
împingă totul spre margine, la grămadă.
Sub grămezi erau o mulţime de lucruri mititele, suficient de mici ca să se strecoare sub cele mai
mari - bile, roţi de la maşinuţe din beţe de chibrituri, bucăţele de Lego, unelte mititele, paraşutişti, cărţi
de joc şi aşa mai departe, plus tot felul de bucăţele care puteau fi orice. La început scotociră peste tot.
După un timp, Omri îşi dădu seama că trebuiau să caute sistematic. Astfel, era ca vechea zicală cu
căutarea acului în carul cu fîn.
Găsi nişte cutii goale şi începu să sorteze lucrurile - Lego aici, parte din jocuri dincolo, pistoale cu
apă, şmecherii şi lucruri noi în cealaltă. Lucrurile mai mari le puseră cu atenţie pe ceea ce tatăl lui
numea cu sarcasm „rafturi la dispoziţia dv.", care de obicei erau goale pentru că toate lucrurile zăceau
pe jos.
într-un timp incredibil de scurt, podeaua era curată, cu excepţia cîtorva lucruri disparate pe care nu
găsiseră unde să le pună; mai rămăsese mult noroi, praf şi nisip.
- De unde au apărut toate astea? întrebă Patrick.
- Ah, Gillon a adus cutii cu nisip din grădină ca să facă o scenă din deşert, spuse Omri. Acum cîteva
luni de zile. Ar fi putut să măture.
Se uită în jur. în ciuda supărării provocate de cheie, se simţea oarecum mîndru. Podul arăta cu totul
altfel, era destul spaţiu de joacă acum.
Coborî şi luă o mătură, un făraş şi o perie moale.
- Va trebui să facem asta cu mare grijă, spuse. Ar fi groaznic dacă am arunca-o o dată cu nisipul.
-Am putea să-l cernem, sugeră Patrick.
-Ce idee bună! în grădină.
Au cărat nisipul într-o cutie de carton şi Omri împrumută sita mare de grădină a tatălui lui. Omri o
ţinea şi Patrick punea nisip şi pămînt cu un făraş. Mai multe mici comori ieşiră la iveală, ca, de pildă, o
monedă de zece penny. Dar nu cheiţa.
Omri era disperat. Se aşeză cu Patrick pe pajişte, sub un copac, şi Omri îi scoase pe cei doi omuleţi
din buzunar.
- Unde femeia? întrebă Pui-de-Taur imediat.
- Lasă femeile, unde e haleala? întrebă Boone înfometat.
Omri şi Patrick le mai dădură nişte ciocolată şi, cu un profund sentiment de neputinţă, Omri scoase
indianca din buzunar. Pui-de-Taur se opri din mestecat cînd o văzu şi se uită la ea fascinat. Era clar că
era pe jumătate îndrăgostit de ea. întinse mîna şi îi atinse tandru părul de plastic.
-Fă adevărată! Acum!
-Nu pot, spuse Omri.
-De ce nu poţi? întrebă Pui-de-Taur aspru.
-Vraja a dispărut.
Acum se opri şi Boone din mestecat şi amîndoi schimbară o privire speriată.
- Vrei să spui... că nu poţi să ne mai trimiţi înapoi? întrebă Boone într-o şoaptă disperată.
Niciodată? Trebuie să trăim în lumea uriaşilor pentru totdeauna?
Era clar că Pui-de-Taur îi explicase cum stau lucrurile.
- Nu vă place cu noi? întrebă Patrick.
- N-aş vrea să-ţi rănesc sentimentele, spuse Boone, dar gîndeşte-te cum te-ai simţi dacă eu aş fi tot
atît de mare pentru tine cît eşti tu pentru mine!
- Pui-de-Taur? întrebă Omri.
Pui-de-Taur îşi luă ochii de la figurina de plastic şi şi-i fixă - ca nişte bucăţele strălucitoare de sticlă
neagră - asupra lui Omri.
- Omri bun, spuse în sfîrşit. Dar Pui-de-Taur viteaz indian - şef de trib. Cum să fie viteaz, şef de
trib, fără alţi indieni?
Omri deschise gura să spună ceva. Dacă n-ar fi pierdut cheiţa, s-ar fi oferit, imprudent, să aducă la
viaţă un trib întreg de indieni, numai ca să-l vadă mulţumit pe Pui-de-Taur. Prin minte îi trecu rapid
imaginea a ceea ce ar fi însemnat asta. Nu mai avea importanţă distracţia, noutatea sau vraja. Important
era ca Pui-de-Taur să fie fericit! Pentru asta ar fi făcut aproape orice.
Stăteau cu toţii tăcuţi pe pajişte. Se părea că nu mai era nimic de spus.
Omri văzu cu coada ochiului o mişcare în spatele casei. Era mama lui, care venea să întindă nişte
rufe la uscat. I se părea că era obosită şi sătulă de treabă. Stătu puţin pe balconul din spatele casei
uitîndu-se la cer. Apoi oftă şi începu să agate hainele pe frînghie. Impulsiv, Omri se ridică şi se duse la
ea.
- N-ai... n-ai găsit ceva de-al meu, nu-i aşa? întrebă.
- Nu... nu cred. Ce-ai pierdut?
Dar lui Omri îi era prea ruşine să recunoască faptul că a pierdut cheia de care îi spusese să aibă
grijă.
- A, nimic, spuse.
Se întoarse la Patrick, care le arăta omuleţilor o furnică. Boone încerca să o mîngîie pe cap, dar ea
nu reacţiona nicicum.
- Ei bine, spuse Omri, să luăm partea cea bună a lucrurilor. De ce să nu aducem caii afară să îi
lăsăm pe băieţi să călărească puţin?
Asta înveseli pe toată lumea şi Omri alergă sus şi aduse caii într-o cutie goală. Apoi Patrick calcă
bine în picioare o bucată de pajişte ca să poată caii să galopeze bine. Un gîndac mare şi negru ateriza
pe pajiştea bătătorită şi Pui-de-Taur îl omorî cu o săgeată. Asta îl înveseli puţin (deşi nu prea mult). în
timp ce caii mîncau nişte iarbă proaspătă, el scotea nişte oftaturi şi Omri ştia că se gîndea la indiancă.
- Acum poate că nu vrei să mai stai, îi spuse Omri lui Patrick.
- Ba da, vreau să stau, spuse Patrick. Dacă nu te deranjează.
Omri era prea supărat ca să-l mai intereseze. Cînd au fost chemaţi la masă, observă că Adiel încerca
să fie prietenos, dar Omri nu vorbea cu el. Pînă la urmă, Adiel îl luă deoparte.
- Ce-i cu tine? Eu încerc să fiu amabil. Ţi-ai primit dulapul ăla tîmpit înapoi.
- Nu e bun fără cheie?
- Ei, bine, îmi pare rău! Probabil că a căzut pe drumul spre pod.
Pe drumul spre pod! Omri nu se gîndise la asta.
- Vrei să mă ajuţi s-o găsesc? întrebă entuziasmat. Te rog! E foarte important!
- Of... bine.
Toţi patru căutară o jumătate de oră. Dar n-o găsiră.
După aceea, Gillon şi Adiel trebuiau să meargă la şcoală, aveau de îndeplinit o obligaţie şcolară, aşa
că Patrick şi Omri au rămas singuri la televizor.
Îi scoaseră pe cei doi omuleţi şi le explicară această nouă vrajă şi apoi se uitară cu toţii. Mai întîi a
fost un film cu animale care i-a ţintuit locului pe amîndoi omuleţii. Apoi urmă un film western. Omri
se gîndea că ar trebui să închidă televizorul, dar Boone, mai ales, făcu aşa un tămbălău, încît Omri
spuse:
- Bine, bine. Doar zece minute.
Pui-de-Taur stătea turceşte pe genunchiul lui Omri în timp ce Boone, care gravitase cumva înapoi la
Patrick, prefera să stea în buzunarul lui de la piept sprijinindu-şi coatele de margine, şi cu pălăria dată
pe spate, mestecînd o bucată de tutun pe care o avea la el. Patrick, care auzise cîte ceva despre
obiceiurile cowboy-ilor, îi spuse:
-Să nu îndrăzneşti să scuipi! Nu există scuipători aici, să ştii.
-Te rog, lasă-mă să-i aud ce spun, vrei? spuse Boone. Nu pot să mă obişnuiesc cu limbajul lor!
înainte să se termine cele zece minute, indienii din film începură să facă necazuri. Era secvenţa
obişnuită în care căruţele cu colonişti erau puse în cerc şi indienii galopau în jurul lor în timp ce puţinii
bărbaţi ai convoiului trag cu puştile printre roţile căruţelor. Omri simţea că Pui-de-Taur devenea
nervos şi încordat, în timp ce viteaz după viteaz indian cădea, el sări deodată în picioare.
- Nu film bun! strigă.
-Despre ce vorbeşti, indianule? urlă Boone dispreţuitor peste prăpastia care îl despărţea de Pui-de-
Taur. Aşa a fost! Mama mea şi tatăl meu au fost într-o încăierare ca asta şi tatăl meu mi-a spus că a
împuşcat aproape cincisprezece-douăzeci de sălbatici din ăia nespălaţi.
-Oamenii albi s-au mutat pe pămîntul nostru. Au folosit apa! Au omorît animalele!
-Şi ce dacă? Cel mai bun să cîştige! Şi noi am cîştigat! Ura! adăugă în timp ce un alt indian de la
televizor căzu cu calul peste el.
Omri se uita la ecran cînd s-a întîmplat. într-o pauză a sonorului filmului a auzit un fluierat uşor şi l-
a auzit pe Boone gemînd. S-a uitat repede la Boone şi i-a îngheţat sîngele în vine. Cowboy-ul avea o
săgeată înfiptă în piept.
Cîteva secunde rămase drept în buzunarul lui Patrick. Pe urmă, încet, căzu în faţă.
Omri s-a mirat de multe ori cum actorii în filme, mai ales fetele şi femeile, scot ţipete puternice în
momentele groaznice sau dramatice. Acum simţea şi el ca îi vine să ţipe şi ar fi făcut-o dacă Pui-de-
Taur n-ar fi ţipat el primul.
Patrick, care nu observase nimic pînă acum, se uită la Pui-de-Taur, văzu unde era îndreptat arcul şi
se uită apoi în jos la propriul buzunar. Boone atîrna cu capul în jos, la fel de moale ca o păpuşă de
cîrpă.
-Boone! Boone!
-Nu, strigă Omri. Nu-l atinge!
Ignorîndu-l pe Pui-de-Taur, care se rostogoli de-a lungul pantalonilor pînă la podea atunci cînd s-a
mişcat, Omri îl ridică pe Boone cu două degete şi-l puse în palmă. Cowboy-ul stătea pe spate cu
săgeata înfiptă în piept.
-E... e mort? şopti Patrick îngrozit.
-Nu ştiu.
-N-ar trebui să-i scoatem săgeata?
-Nu putem. Pui-de-Taur trebuie s-o scoată.
Cu extrem de multă grijă şi încetineală, Omri îşi lăsă mîna pe covor. Boone stătea nemişcat. Cu aşa
un corp micuţ era imposibil să fii sigur dacă săgeata intrase în inimă sau puţin mai sus spre umăr -
coada săgeţii era atît de mică, încît nu puteai să-i vezi decît mănunchiul de pene din capăt.
- Pui-de-Taur, vino încoace!
Vocea lui Omri era de oţel — o voce pe care chiar domnul Johnson ar fi invidiat-o - ordona
supunere.
Pui-de-Taur, ridicîndu-se în picioare după căzătură, merse nesigur spre mîna lui Omri.
- Urcă-te şi vezi dacă l-ai omorît.
Fără un cuvînt, Pui-de-Taur se urcă pe marginea mîinii lui Omri şi îngenunche lîngă Boone. îşi lipi
urechea de pieptul lui chiar sub săgeată. Ascultă, apoi se îndreptă, dar fără să se uite la nici unul dintre
băieţi.
- Nu omorît, spuse supărat. Omri oftă uşurat.
- Scoate săgeata. Cu grijă. Dacă moare acum, o să fie de două ori vina ta.
Pui-de-Taur puse o mînă pe pieptul lui Boone cu săgeata între degete şi cu cealaltă mînă o apucă de
unde intrase în corpul lui Boone.
- Vine sînge, trebuie astup gaura.
Mama lui Omri ţinea cutii cu şerveţele în fiecare cameră pentru ca nimeni să nu aibă motiv să-şi
tragă nasul. Patrick sări şi aduse un şerveţel, rupse un colţişor şi-l împături făcînd un tampon nu mai
mare decît un vîrf de ac.
-Acum are microbi de pe mîna ta, spuse Omri.
-Unde-i dezinfectantul?
-în dulăpiorul din baie. Să nu te vadă mama.
în timp ce Patrick era plecat, Omri stătea nemişcat şi tăcut, cu ochii pe Pui-de-Taur, care se
concentra să scoată săgeata. După un foarte lung minut, indianul mormăi ceva.
Omri îşi lăsă capul în jos.
-Ce?
- Pui-de-Taur pare rău.

Omri îşi îndreptă spatele cu inima rece şi neimpresionat.
- O să regreţi şi mai mult dacă nu-l salvezi, a fost tot ce-a spus.
Patrick se întoarse în fugă cu sticluţa de Listerine. Turnă o picătură în capac şi înmuie mingiuţa de
hîrtie în ea. Apoi duse capacul lîngă Pui-de-Taur.
- Hai, ordonă Omri. Scoate-o!
Pui-de-Taur părea că îşi adună curajul. Apoi începu să tremure.
-Pui-de-Taur nu face. Pui-de-Taur nu doctor. Adu doctor înapoi. El ştie facă rana bine.
-Nu putem, spuse Omri scurt. Vraja a dispărut. Trebuie s-o faci tu. Acum. Acum, Pui-de-Taur!
Din nou indianul se încorda, ţinînd strîns mîna în jurul săgeţii. încet şi sigur o scoase şi o aruncă
departe. Apoi, în timp ce sîngele ţîşnea prin cămaşa în carouri a lui Boone, Pui-de-Taur stoarse lichidul
din mingea de hîrtie pe care o presa pe rană.
- Acum foloseşte-ţi cuţitul. Taie-i cămaşa murdară. Fără ezitare, Pui-de-Taur se supuse. Boone
zăcea
nemişcat. Faţa îi devenise cenuşie pe sub bronz.
- Ne trebuie un bandaj, spuse Patrick.
- Nu avem ce să folosim. Nu putem să-l mişcăm ca să-l înfăşurăm. Va trebui să folosim o bucăţică
mică de leucoplast.
Patrick merse din nou în baie. Din nou Omri, Pui-de-Taur şi Boone rămaseră singuri. Pui-de-Taur
îngenunche cu mîinile în poală şi cu capul plecat. Umerii se ridicară şi coborîră o dată. Plîngea cu
suspine? De teamă sau de ruşine? Sau poate de părere de rău?
Patrick se întoarse cu cutia de leucoplast şi cu o foarfecă. Tăie un pătrat suficient de mare ca să-i
acopere tot pieptul lui Boone şi Pui-de-Taur îl lipi cu mare grijă şi chiar cu tandreţe, se gîndi Omri.
- Acum, spuse Omri, scoate-ţi mantia de şef şi acoperă-l ca să-i fie cald.
Pui-de-Taur făcu aşa fără să se plîngă.
- O să-l ducem sus şi o să-l punem în pat, spuse Omri. Of, tare mult aş vrea să am cheia şi să-l aduc
înapoi pe doctorul acela!
In timp ce urcau încet scările, îi povesti şi lui Patrick despre soldatul din primul război mondial pe
care l-a înviat ca să aibă grijă de rana lui Pui-de-Taur.
- Trebuie să găsim cheia! spuse Patrick. Pur şi simplu trebuie!
Pui-de-Taur, care era încă lîngă Boone în palma lui Omri, nu spunea nimic.
în camera lui Omri, Patrick făcu un pat pentru cowboy dintr-o batistă împăturită şi dintr-un alt
pătrat de lînă tăiat din puloverul lui Omri. Omri introduse o bucăţică de carton între Boone şi palma lui
şi, astfel, îl transferă pe omuleţul rănit fără prea mari zdruncinări care ar fi putut să pornească o
hemoragie. Era tot inconştient. Pui-de-Taur stătea lîngă el. Deodată, se ridică. îşi luă podoaba de pe
cap şi o aruncă pe jos. înainte ca Omri să-l poată opri, începu să sară pe ea, şi, în cîteva secunde, toate
acele minunate pene lungi de curcan erau îndoite şi rupte.
Lăsîndu-le să zacă acolo, Pui-de-Taur o luă de-a lungul covorului, fugind cît de repede putea peste
smocurile de lînă, împiedicîndu-se uneori, dar alergînd mereu în direcţia cutiei cu seminţe şi a casei
lui. Patrick încercă să se ridice, dar Omri îi spuse încet:
- Lasă-l în pace.
15.AVENTURA DE SUB PODEA
Omri şi Patrick hotărîră că trebuie să-l vegheze pe Boone toată noaptea, pe rînd. Asta putea să fie o
problemă din cauza luminii care se va vedea pe sub uşă, dar Omri descoperi rămăşiţele unei luminări
pe care şi-o făcuse dintr-un set special pentru făcut luminări.
- Putem s-o punem în spatele comodei. Atunci n-o să se vadă lumina.
S-au îmbrăcat în pijamale, Patrick urma să doarmă pe un pat pliant, aşa că l-au pregătit ca să nu dea
de bănuit.
Cînd mama lui Omri veni să le spună noapte bună, erau amîndoi în pat şi citeau. Faptul că Omri
citea în semiîntuneric nu era un lucru neobişnuit; întotdeauna îi atrăgea atenţia asupra acestui lucru.
- Of, Omri! De ce nu vrei să-ţi aprinzi veioza? O să-ţi strici ochii!
- Nu merge, spuse Omri prompt.
-Ba da, merge. A reparat-o tata azi-dimineaţă. Ştii ce avea?
-Ce? întrebă Omri nerăbdător, dorindu-şi, doar de data asta, să plece mai repede.
-Şobolanul ăla mizerabil al lui Gillon şi-a făcut cuib sub podea şi şi-a pus pe margine bucăţi din
izolaţia firului electric. Mă mir că nu s-a electrocutat.
Omri se ridică brusc.
- Vrei să spui că a scăpat din cuşcă? Mama lui zîmbi.
-Pe unde ai fost în ultimul timp? E liber de ieri seară. N-ai observat cum îl căuta Gillon disperat? Se
pare că s-a ascuns sub patul tău.
-Sub patul meu! strigă Omri dîndu-se jos din pat şi aşezîndu-se în genunchi.
-N-are rost să-l cauţi. Vreau să spun că e sub podea. Tata l-a zărit astăzi cînd a dat podelele la o parte,
dar nu l-a putut prinde, desigur. Trebuie să aşteptăm pînă iese să caute de mîncare şi atunci...
Dar Omri nu mai asculta. Un şobolan! Ăsta era ultimul lucru de care aveau nevoie.
-Mamă, trebuie să-l prindem! Trebuie!
-De ce, doar nu ţi-e frică de el?
-Mie, frică de şobolanul ăla tîmpit? Bineînţeles că nu. Dar trebuie să-l prindem! spuse Omri disperat.
Era furios. Cum a putut Gillon să-l lase să scape? Pericolul pe care-l reprezenta un şobolan pentru
omuleţi îi îngheţa sîngele în vine. Şi de ce îşi alesese tocmai camera lui din toată casa?
Trăgea furios de marginea covorului încercînd să-l scoată de sub pat cînd mama lui îl ridică în
picioare.
- Omri, covorul ăsta şi podelele au fost scoase o dată astăzi, au fost puse la loc şi s-a făcut ordine.
Cu sau fără şobolan, n-am de gînd să mai fac asta încă o dată acum. Hai, urcă în pat şi culcă-te.
-Dar...
- în pat am spus. Acum!
Cînd folosea acest ton, nu se mai putea face nimic. Omri se urcă în pat, mama îl sărută şi apoi stinse
lumina şi închise uşa. Imediat ce paşii se îndepărtară, şi el, şi Patrick se sculară.
- Acum chiar că trebuie să stăm de veghe toată noaptea. Nu trebuie să închidem ochii nici o clipă,
spuse Omri.
Căută prin colecţia lui de chibrituri un băţ al cărui capăt să nu fie rupt de tatăl lui. în sfîrşit găsi unul
şi aprinse luminarea. Cu foarte mare grijă, mutară patul lui Boone din ascunzătoare pe noptieră, puseră
luminarea lingă el şi, fiecare de cîte o parte a patului, se uitau la faţa îngrozitor de bolnavă a lui Boone.
Pătratul roz de leucoplast se mişca uşor în sus şi în jos în timp ce respira, abia vizibil. Era ca şi cum
urmăreau limbile unui ceas, numai cu multă concentrare puteau observa o mişcare uşoară.
- N-ar fi mai bine să mutăm şi cutia cu seminţe aici sus? şopti Patrick.
în momentul în care Pui-de-Taur a tras în Boone, Omri fusese atît de supărat, încît aproape că l-ar fi
dat de bunăvoie de mîncare la şobolan; dar acum furia i se domolise. Nu voia să i se întîmple nimic
rău.
- Da, haide.
Eliberară un spaţiu între ei pe masă şi ridicară cutia cu seminţe, cu casa lungă, cu locul pentru foc,
cu stîlpii pentru priponit caii, departe de mamiferul rozător.
- Cu grijă. Nu speria caii.
Caii se obişnuiseră să fie căraţi şi abia dacă mai ridicau capetele din iarbă. Nu se vedea nici un
semn de viaţă dinspre casa lungă.

Urmă o perioadă nedefinită în care doar stăteau în linişte cu ochii fixaţi pe faţa nemişcată a lui
Boone luminată de luminarea pîlpîitoare. După un timp, Omri începu să-şi simtă capul mai uşor:
flacăra lumînării se stingea şi corpul lui Boone părea că vibrează în timp ce se uita la el. în mintea lui
era ceva supărător... Nu se întreba ce anume pentru că avea superstiţia că, dacă şi-ar fi mutat gîndul de
la Boone, chiar şi numai pentru o clipă, acesta ar fi murit. Ca şi cum numai voinţa lui Omri - şi a lui
Patrick - făceau inima aceea micuţă să bată.
Deodată un gînd - ca un peisaj luminat de un fulger - îi trecu prin minte. Se ridică în picioare cu
ochii mari şi ţinîndu-şi respiraţia.
- Patrick!
Patrick tresări. Era pe jumătate adormit.
-Ce?
- Cheia! Ştiu unde e!
-Unde? Unde?
- Chiar sub picioarele mele. Probabil a căzut între scînduri cînd le-a dat tata la o parte. Nu poate fi
în altă parte.
Patrick se uita la el cu admiraţie, dar şi cu groază.
-Cum o s-o luăm? şopti.
-Va trebui să ridicăm mai întîi covorul. Poate că tata n-a bătut în cuie toate scîndurile.
Mişcîndu-se foarte încet, reuşiră să ridice colţul patului şi să scoată covorul de sub el. Mai era o
bucăţică sub piciorul mesei şi asta era mai greu de scos, dar pînă la urmă au reuşit s-o scoată împreună,
îndoiră colţul covorului cu grijă, lăsînd podeaua goală. Apoi Omri îşi băgă degetele prin crăpăturile de
la capetele scîndurilor, ca să vadă dacă pot fi ridicate. Una singură se putea ridica. Celelalte erau bătute
în cuie de grinzile de dedesubt.
Făcînd cît mai puţin zgomot posibil - nu îi auzise pe părinţii lui plecînd la culcare - Omri ridică de
capătul scurt al scîndurii. în lumina luminării pe care o ţinea Patrick apăru o gaură, cam de mărimea
unei labe de picior. Chiar cînd puse luminarea în gaură, tot nu putură să vadă prea bine.
- Va trebui să încercăm cu veioza, spuse Omri.
Aprinseră veioza şi o duseră pînă la gaură. îngenunchind, se uitară amîndoi în gaură. Puteau să vadă
acum reţeaua de grinzi şi de ciment în adîncime de cîţiva centimetri - plafonul camerei de dedesubt.
Camera în care stăteau acum părinţii lui Omri.
- Acum trebuie să facem o linişte mormîntală dacă nu, ne aud.
-O linişte mormîntală şi ce facem? întrebă Patrick. Nu-i aici. Am vedea-o dac-ar fi.
-Probabil că e sub una dintre scîndurile bătute în cuie, spuse Omri disperat.
în momentul acela, ei îl auziră pe Pui-de-Taur strigîndu-i şi se ridicară.
Stătea în faţa casei lungi, gol, doar cu cîrpa din jurul şoldurilor. Părul îi era lăsat pe spate, faţa,
braţele şi pieptul erau mînjite cu cenuşă. Era în picioarele goale.
-Pui-de-Taur! Ce faci? întrebă Omri mirat de cum arăta.
-Vreau foc, vreau dans, chem spirite să-l facă pe Boone să trăiască.
Omri se uită la el un moment şi simţi o durere în gît care-i aminti de zilele cînd era un bebeluş, cînd
plîngea tot timpul, zile care credea că au trecut definitiv.
- Pui-de-Taur, dansul nu poate face nimic. Spiritele nu pot ajuta. Avem nevoie de doctor. Ca să
aduc doctorul ne trebuie cheia. Poţi să ne ajuţi s-o găsim?
Lui Pui-de-Taur nu i se mişcă nici un muşchi.
- Eu ajut.
încet, Omri îl ridică. îngenunche pe podea şi duse mîna la gaură. Patrick ţinea veioza. Omri deschise
palma şi Pui-de-Taur coborî, uitîndu-se prin tunelul întunecos care se întindea pe sub podea.
- Cred că este pe aici pe undeva, spuse Omri încet. Pe cealaltă parte a peretelui de lemn. Trebuie să
găseşti o cale să treci dincolo, o gaură sau o crăpătură, ceva. O să-ţi dăm cîtă lumină putem, dar o să fie
foarte întuneric de cealaltă parte. Crezi că poţi să te descurci?
-Eu merg, spuse Pui-de-Taur imediat.
-Bine, caută o cale să treci.
Pui-de-Taur, mic şi vulnerabil, pomi prin praf, în întunericul de sub podea.
Omri scoase abajurul de la veioză şi băgă becul în gaură. Nu putea să-şi bage şi capul ca să vadă, iar
Pui-de-Taur dispăru aproape imediat.
-Poţi să treci dincolo? şopti prin tunel.
-Da, veni vocea lui Pui-de-Taur. Gaură mare. Trec prin ea. Omri dă lumină.
Omri împinse becul cît de departe putu, dar stativul lămpii îl împiedica.
- Poţi să vezi ceva? întrebă cît de tare îndrăzni.
Nimeni nu răspunse. El şi cu Patrick au stat îngenuncheaţi acolo o veşnicie. Nu se auzea nici un
sunet. Apoi Patrick spuse deodată.
-Şi-a luat arcul şi săgeţile?
-Nu. De ce?
-Omri, dacă... se întîlneşte cu şobolanul? Omri uitase complet de şobolan datorită emoţiei
provocate de faptul că şi-a dat seama ce se întîmplase cu cheiţa. Acum simţea o convulsie ciudată în
piept, ca şi cum i-ar fi sughiţat inima.
îşi lăsă capul în jos pînă cînd faţa ajunse în dreptul găurii. Putea să miroasă praful. Becul era între el
şi locul pe unde presupunea că a trecut Pui-de-Taur în cealaltă secţiune a spaţiului de sub podea. O
gaură! Dar ce-ar fi putut face o gaură într-o stinghie de lemn? Ce altceva decît un şobolan care a ros o
zi întreagă? Un şobolan care în momentul ăsta a plecat după prada de noapte, un şobolan înfometat
care n-a mai mîncat de douăzeci şi patru de ore, un şobolan uriaş cu ochii roz, cu dinţii ca acele,
omnivor?
- Pui-de-Taur, strigă Omri disperat în întuneric, întoarce-te! întoarce-te!
Linişte deplină. Şi apoi auzi ceva. Dar nu era vocea lui Pui-de-Taur. Era zgomotul făcut de
picioarele fără păr ale unui rozător care fugea pe ciment şi pe grinzi.
- Pui-de-Taur!
- Omri! Era o voce din camera de dedesubt. Ce faci acolo sus?
Era mama lui. Apoi auzi clar vocea tatălui lui.
- Cred că-l aud pe şobolanul ăla nenorocit lipăind deasupra. Probabil că nu-i lasă pe băieţi să
doarmă.
- Mai bine mă duc pînă sus, spuse mama lui.
O uşă se închise jos şi o auziră venind pe scări. Chiar şi această perspectivă îngrozitoare n-a avut
altă putere decît să împingă disperarea lui Omri mai departe. Probabil că nu s-ar fi mişcat din locul
acela de pe jos dacă Patrick nu ar fi acţionat repede.
- Repede, stinge lumina, în pat!
îl ridică pe Omri, îi smulse lampa din mînă şi o stinse. Luminarea era tot în gaură. Patrick puse la
loc scîndura şi mută covorul la loc ca să acopere mai mult sau mai puţin podeaua, dacă nu te uitai cu
atenţie. Apoi îl împinse pe Omri în pat, îl acoperi - paşii erau aproape la uşă - şi se aruncă în patul
pliant exact cînd uşa se deschise.
Omri stătea în pat cu ochii strînşi rugîndu-se:
- Nu aprinde lumina! Nu aprinde lumina!
Venea lumina de pe hol, dar nu suficienta ca să se vadă prea bine. Mama lui a stat ceea ce li s-a
părut o sută de ani. în final, şopti:
- Sînteţi adormiţi, băieţi?
Nu mai trebuie să spunem că n-a primit nici un răspuns.
- Omri? încercă din nou.
Apoi, după încă o sută de ani, timp în care Omri îşi imagina că Pui-de-Taur era pe jumătate mîncat
de şobolanul de dedesubt, uşa se închise din nou şi îi lăsă pe întuneric.
- Aşteaptă, aşteaptă! şopti Patrick.
Era o adevărată tortură să aştepţi. Şobolanul nu se mai clintise de cînd începuseră mişcarea şi
zgomotul de paşi, şi asta era ceva; dar acum era din nou linişte şi Omri şi-l imagina fîrîndu-se spre
pradă, cu nasul lui roz mişcîndu-se, cu mustăţile albinoase tremurînd înfometate... Of, Doamne! Cum
l-am lăsat pe Pui-de-Taur să meargă acolo? Moartea lui Boone cel puţin n-ar fi fost din vina lui, dar
dacă Pui-de-Taur ar fi murit, Omri ştia că nu şi-ar fi iertat-o niciodată.
După mult timp, uşa de la sufragerie se închise şi amîndoi băieţii se dădură jos din pat din nou.
Patrick ajunse primul la veioză. Omri o apucă, dar Patrick insista să vadă mai întîi dacă Boone mai
respiră. Respira... Se rostogoliră înapoi pe covor şi ridicară scîndura din nou, speriaţi că fiecare
mişcare o să-i aducă din nou sus pe părinţi. Luminarea meşterită în casă ardea ca o torţă într-o mină
dezafectată, aruncîndu-şi lumina slabă prin tunel.
Omri stătea întins pe jos. Nu îndrăznea să ridice vocea, dar strigă încet:
- Pui-de-Taur! Eşti acolo? întoarce-te! Eşti într-un pericol îngrozitor.
Linişte.
- Of, Doamne! De ce nu vine? şopti Omri disperat.
în momentul acela auziră ceva. Era greu de identificat sunetul, era şobolanul, clar, dar ce făcea? Nu
părea că aleargă, doar un fel de bufnitură ca şi cum ar fi făcut o mişcare scurtă, bruscă. O săritură?
Omri îşi simţea inima în gît. Apoi urmară alte zgomote. Dacă nu ar fi fost obişnuit să fie atent la
vocile omuleţilor, nu le-ar fi auzit. Dar le-a auzit. Şi speranţa aproape că l-a ridicat în aer. Era un
zgomot slab de corp care se strecoară printr-o gaură în grabă. Omri scoase lampa din gaură şi băgă în
schimb mîna lui cu palma deschisă. Aproape imediat îl simţi pe Pui-de-Taur alergîndu-i în palmă.
Omri strînse degetele exact atunci cînd ceva cald şi cu blană trecu pe lîngă ele. Mai era ceva în mîna
lui - ceva rece şi noduros, de două ori mai greu decît Pui-de-Taur. Deschise degetele şi amîndoi băieţii
se aplecară să vadă. în palma lui Omri, murdar şi ud, dar victorios, stătea Pui-de-Taur şi, la el în braţe,
plină de pînze de păianjen şi cu o bentiţă roşie de satin, era cheiţa care dispăruse.
- Ai reuşit! O, Pui-de-Taur, bravo! Acum, repede... spuse Omri. Patrick, ia luminarea şi pune
scîndura la loc. Eu o să-l caut pe sanitar.
Mai neatenţi de data asta, aprinseră lumina. Patrick, cît putea de încet, puse scîndura la loc şi
covorul în timp ce Omri căută printre figurinele din cutia de biscuiţi. Din fericire, sanitarul era chiar
deasupra, ţinîndu-şi în mînă geanta lui preţioasă. între timp, Pui-de-Taur stătea lîngă patul-paletă pe
care era aşezat Boone, uitîndu-se la el, încă ţinînd cheiţa în braţe.
Omri i-o luă, puse omul de plastic în dulap şi învîrti cheia în broasca. Numără pînă la zece în timp
ce Patrick se uita cu ochii mari şi abia respirînd. Apoi deschise uşa.
Prietenul lui, Tommy, era acolo cu geanta la picioare, frecîndu-se la ochi şi încruntîndu-se. Faţa i se
lumină cînd îl văzu pe Omri.
-Ia uite! Iarăşi tu? Trebuie să mărturisesc că nu prea îmi aleg bine momentele în care să adorm! Cu
Minnie cea tunătoare pe deasupra capetelor, am crezut că sînt un om pierdut.
-Ce e Minnie? întrebă Patrick cu glas răguşit.
-Ce? încă unul? întrebă Tommy mirat. Cred că am mîncat prea multă brînză la cină! N-ar trebui să ne
dea brînză înainte de un atac... Cade foarte greu la stomac, mai ales cînd e agitat şi nervos. Ce e
Minnie? Aşa îi spunem noi la Minnenwerfer, una dintre bombele alea mari ale nemţilor. Fac un
zgomot îngrozitor chiar înainte să aterizeze, un fel de fluierat care creşte din ce în ce mai tare şi apoi -
BOOM! Atunci tipii ca mine trebuie să se ridice şi să fugă cît pot de repede acolo unde a căzut, dacă a
căzut într-o tranşee, să aibă grijă de răniţi.
-Avem şi noi un rănit aici de care am vrea să ai grijă, spuse Omri repede.
-Ah, da? Iar indianul, nu-i aşa?
-Nu, e altul. Poţi să te urci pe mîna mea?
Omri îl ridică pînă unde zăcea Boone şi Tommy îngenunche imediat lîngă el şi începu să-l
examineze profesional.
- Nu e bine, spuse după cîteva minute. I-ar folosi o transfuzie de sînge. Trebuie să scot bandajul şi
să mă uit la rană...
în timp ce vorbea, tăia bandajul cu o foarfecă minusculă. Cînd bandajul se desfăcu, văzură că
bucăţica de şerveţel era roşie de sînge, dar Tommy spuse:
-Sîngerarea s-a oprit, asta e un lucru bun. Ce a fost, un glonţ?
-O săgeată, spuse Omri, iar Pui-de-Taur se cutremură.
-Ah, da, desigur, acum văd. Nu sînt prea bun la rănile făcute de săgeţi. Sper că vîrful nu mai e acolo?
-Nu, a fost scos.
-Bine, bine. Din fericire i-a trecut pe lîngă inimă. Ei, bine, să văd ce pot face.
Scoase seringa din geantă şi se învîrti cu ea puţin, după care înfipse acul în pieptul lui Boone. După
asta cusu rana, aplică un bandaj şi-l puse pe Pui-de-Taur să-l ajute să scoată şi restul de bandaj vechi,
pătat de sînge.
- Eşti amicul lui, nu? îl întrebă pe indian. Pui-de-Taur se uită la el, dar nu negă.
-Atunci, fii atent. Cînd se trezeşte, să-i dai pastilele astea. Sînt pastile cu fier, înţelegi? îl vor fortifica.
Şi astea sînt pentru durere. Trebuie să sperăm că nu o să facă o infecţie.
-Avem nevoie de penicilină, spuse Patrick care a avut odată o tăietură la picior care s-a infectat.
Tommy se uită la el nedumerit.
-Penicilină? Ce-i aia? Omri îl înghionti pe Patrick.
-Nu descoperiseră asta în vremea lui, şopti.
- Cel mai bun lucru pe care pot să-l sugerez este o picătură de coniac, spuse Tommy şi, scoţînd o
sticlă, turnă ceva pe gîtul lui Boone. Ascultaţi, spuse vesel, are o culoare mai bună deja. O să deschidă
ochii în curînd. Nu m-aş mira. Ţineţi-l la cald, ăsta-i secretul. Acum trebuie să mă întorc - să mă
trezesc vreau să spun. Dacă Minnie a aterizat, o să fie nevoie de mine, fără îndoială!
Omri îl duse din nou la dulap. Tommy, spuse:
- Ce s-ar întîmpla dacă Minnie ar cădea pe tine?
- Nu s-a întîmplat, nu-i aşa? Dacă aşa ar fi fost, n-aş mai fi avut visul ăsta, nu-i aşa? Aş cînta în rai
cu un cor de îngeri acum! îngeraşi - grăbeşte-te şi închide uşa aia, cred că deja îi aud strigînd,
brancardier!
Omri îi zîmbi recunoscător. Nu-i plăcea că îl trimite înapoi, dar era clar că voia să meargă.
- La revedere, Tommy. Mulţumesc. Şi noroc!
Şi închise uşa La celălalt capăt al mesei, Pui-de-Taur strigă deodată:
- Omri, vino! Boone a deschis ochii! Boone s-a trezit!
Omri şi Patrick se întoarseră. Boone se uită la Pui-de-Taur.
- Ce s-a întîmplat? spuse cu o voce slabă, tremurată. Nimeni nu voia să-i răspundă dar, în cele din
urmă, Pui-de-Taur a trebuit să-i mărturisească.
- Eu tras săgeata.
- Despre ce vorbeşti, indian nebun? Te-am întrebat ce s-a întîmplat în film? Coloniştii i-au bătut pe
pieile-roşii şi au ajuns unde voiau, sau indienii au luat femeile şi au scalpat bărbaţii, sălbaticii ăia
josnici şi murdari?
Pui-de-Taur respiră adînc. Capul care fusese aplecat de ruşine se ridică brusc şi, spre groaza lui
Omri, mîna i se duse la curea după cuţit. Din fericire, nu era acolo. Dar sări în picioare.
- Boone să tacă. Să nu insulte viteji indieni. Sau Pui-de-Taur trage din nou. De data asta omoară, ia
scalpul şi atîrnă pe stîlp - scalpul lui Boone e prea murdar ca să atîrne la cureaua unui şef de trib!
Şi smulse mantia de şef de pe Boone şi şi-o puse mîndru pe umeri.
Omri era şocat, dar Patrick rîdea atît de tare, încît abia se mai putea abţine. însă se controla destul
pentru a-l înfăşură pe Boone în pătură ca să-i ţină cald.
Omri îl apucă pe Pui-de-Taur între două degete.
- Ah, eşti şef din nou, nu? sîsîi furios. Şefii ar trebui să ştie să se stăpînească. Poftim, luă podoaba
de cap ruptă de pe jos şi i-o puse lui Pui-de-Taur pe cap. Acum, şefule, uită-te la tine în oglindă.
Şi-l duse pe Pui-de-Taur în faţa unei oglinzi. Pui-de-Taur se uită şi apoi îşi ascunse faţa în mîini.
- Aminteşte-ţi ce i-ai făcut prietenului tău!
- Nu prieten, duşman, mormăi Pui-de-Taur. Dar furia îi trecuse.
- Orice ar fi, ai o treabă de făcut. Unde sînt pastilele alea? Trebuie să ai grijă să le ia. Noi nu putem
- nu putem nici să le vedem. Aşa că depinde de tine. Şi cînd Boone o să se simtă mai bine, ştii ce o să
faci? O să-l faci fratele tău de cruce. Pui-de-Taur îi aruncă o privire mirată.
- Fraţi de cruce?
- Amîndoi vă tăiaţi la încheieturile mîinii şi vi le puneţi una peste alta astfel încît sîngele să se
amestece şi, după aceea, n-o să puteţi să fiţi niciodată duşmani. Este un vechi obicei indian.
Pui-de-Taur părea mirat.
-Nu obicei indian.
-Sînt sigur că este. Am văzut într-un film.
-Ideea om alb. Nu indian.
- Ei, n-ai putea s-o faci totuşi, de data asta? Pui-de-Taur tăcu un moment, gîndindu-se. Apoi
Omri văzu acea privire vicleană pe care o ştia apărînd pe faţa indianului.
-Bine, spuse. Pui-de-Taur dă lui Boone medicamente. Face fratele meu cînd este puternic. Şi Omri
pune plastic în cutie, face nevastă adevărată pentru Pui-de-Taur.

-Nu în seara asta, spuse Omri ferm. Am avut destule emoţii. În noaptea asta tu îl păzeşti pe Boone, îi
dai medicamentele cînd are nevoie, apă şi aşa mai departe. Mîine, dacă toate merg cum trebuie, am să-
ţi transform femeia, promit.
16.FRAŢII
Omri intenţionase să se culce - Patrick a adormit aproape imediat - dar Omri n-a putut, deşi era
obosit.
în schimb stătea întins în lumina luminării cu capul spre masa pe care zăcea Boone, şi unde Pui-de-
Taur stătea turceşte, chiar lîngă Boone, drept şi atent.
Cîteodată, Omri închidea ochii, dar doar aţipea puţin; de fiecare dată cînd deschidea ochii, întîlnea
privirea fixă a lui Pui-de-Taur.
Omri stătea treaz, pe de o parte, din cauza şobolanului. S-a auzit pe sub podea ore întregi,
enervîndu-l pe Omri, dar fără să se apropie de omuleţi. Nu, nu ăsta era motivul principal. Motivul
principal pentru care nu adormea erau gîndurile.
Ce o să facă mai departe?
O să-i dea viaţă şi femeii lui Pui-de-Taur, aşa cum a promis. Şi pe urmă?
Fusese destul de greu cu un singur omuleţ, să-l hrănească, să-l protejeze şi să-l ţină ascuns. A
devenit mult mai greu după ce a apărut Boone. Acum or să fie trei - şi o femeie printre ei. Chiar aşa
mic cum era, Omri ştia că o femeie şi doi bărbaţi însemna scandal.
Cu toate toanele, pretenţiile, cruzimile lui Pui-de-Taur, Omri ţinea la el. Ar fi vrut să-l păstreze. Dar
acum îşi dădea seama că asta era imposibil. în orice fel analiza lucrurile, pînă la urmă rezultatul era
acelaşi, un dezastru. Vraja care a făcut posibilă această aventură trebuia folosită din nou pentru a-i
trimite pe omuleţi înapoi în timpul şi la locul lor.
După ce a luat această decizie, oricît de tristă şi de nedorită era, gîndurile supărătoare ale lui Omri
începură să-l lase în pace. Adormi. Cînd deschise ochii, zorii apăraseră; începuse corul matinal al
păsărelelor. Luminarea se terminase. Şobolanul adormise. Adormise şi Pui-de-Taur, capul căzîndu-i,
din cînd în cînd, pe deasupra arcului. Omri se uită cu atenţie la Boone. Bandajul galben de pe pieptul
lui se mişca în sus şi în jos; pielea nu mai avea culoarea aceea gri. Era mai bine. Desigur că Pui-de-
Taur nu ar fi trebuit să adoarmă, dar făcuse şi el tot ce putuse. Omri se dădu jos din pat.
Haina lui era agăţată de un cuier de pe uşă. Mergînd în vîrful picioarelor, se duse la dulap, scoase
soldatul de plastic, puse înăuntru indianca şi încuie dulapul.
Cînd auzi nişte mişcări înăuntru, deschise dulapul şi crăpă uşor uşa, ca să nu-i fie frică indiencei în
întuneric. Apoi se băgă din nou în pat, se acoperi pînă sub ochi şi stătu perfect nemişcat să vadă ce se
întîmplă.
La început nu se întîmplă nimic. Apoi încet, tiptil, uşa se deschise mai mult. Dinăuntru ieşi o
indiancă minunată. Acum era destulă lumină în cameră ca să-i poată vedea părul, culoarea castanie a
pielii, roşul aprins al rochiei. Nu putea să-i vadă expresia de pe faţă, dar bănuia că era copleşită de
uimire. Se uită în jur şi deodată îi zări pe Boone care zăcea pe jos şi pe Pui-de-Taur care aţipise lîngă
el.
Se apropie de ei cu grijă. Cîteva momente stătu lîngă Pui-de-Taur neştiind dacă să-l atingă şi să-l
trezească sau nu. Se hotărî să nu-l trezească şi trecînd pe lîngă picioarele lui Boone, se aşeză de partea
cealaltă turceşte, faţă în faţă cu Pui-de-Taur.
Stătea acolo uitîndu-se la el. Toţi trei erau aşa de nemişcaţi, încît chiar ar fi putut să fie de plastic.
Apoi o mierlă de afară scoase un sunet mai ascuţit şi Pui-de-Taur tresări.
Deodată o zări. Tot corpul îi tresări. Orari simţi o înţepătură la ceafă. Cum se uitau unul la celălalt!
A durat destul de mult. Apoi încet, amîndoi odată, se ridicară.
Pui-de-Taur vorbea cu ea încet într-o limbă ciudată. Ea răspunse. El zîmbi. Stînd acolo de fiecare
parte a lui Boone, fără să se atingă, vorbiră în şoaptă cîteva minute. Apoi el întinse mîna şi ea îşi puse
mina într-a lui.
Stăteau tăcuţi. Apoi îşi dădură drumul mîinilor. Pui-de-Taur arătă către Boone şi începu din nou să
vorbească. Fata se lăsă în jos şi îl atinse pe Boone uşor, cu mînă de expert. Se uită la Pui-de-Taur şi
dădu din cap. Apoi Pui-de-Taur se uită prin cameră. îl zări pe Omri.
Omri îşi duse degetul la buze şi dădu din cap ca şi cum ar fi spus: „Nu-i spune de mine".
Pui-de-Taur aprobă din cap. Luă fata de mînă şi o duse în cutia cu seminţe, sus, pe rampă şi apoi în
casa lungă. După o clipă sau două ieşi. Alergă pe toată masa pînă cînd ajunse pe margine, cît putea de
aproape de Omri.
- îţi place de ea? întrebă Omri. Pui-de-Taur îşi duse mîna la brîu şi îl desfăcu.
- Place. Nevastă potrivită pentru căpetenie. Plătesc mult pentru ea.
Şi îi dădu brîul, făcut din sfori albe, strălucitoare, lui Omri.
- Acum Omri ascultă Pui-de-Taur. Femeia spune Boone bine. Nu moare. Pui-de-Taur mulţumit.
Omri ia Boone, pune în casa lungă. Femeia grijă, dă medicamente.
Arătă cutiile cu pastile.
-Omri aduce mîncare. Facem nuntă.
-Cum poţi să faci nunta doar cu doi indieni?
-Da... nu bine. Omri face mulţi indieni, vine la nuntă? întrebă cu speranţă în glas.
Cînd Omri clătină din cap, Pui-de-Taur se întrista.
- Pui-de-Taur, n-ai vrea să faci nunta acasă, cu cei din tribul tău?
Pui-de-Taur nu era prost. înţelese imediat. Stătea liniştit uitîndu-se la Omri.
- Omri pune în dulap. Trimite înapoi, spuse. Vocea îi era plată. Omri nu putea să-şi dea seama
dacă ideea îi plăcea sau nu.
-Ce crezi? N-ar fi mai bine? Foarte încet, indianul aprobă din cap.
-Şi Boone?
-Şi Boone.
-Fă-l fratele meu mai întîi.
-Da. Apoi vă trimit pe toţi.
-Cînd?
-Cînd se face bine Boone.
O dată ce hotărîrea era luată, frecare zi care trecea era importantă pentru că era cu o zi mai aproape
de ultima.
Patrick era cît se poate de trist, dar nu s-a împotrivit deciziei lui Omri.
- E singurul lucru pe care-l putem face, spuse Patrick.
După aceea n-au mai vorbit despre asta, ci doar încerca să stea cît mai mult posibil la Omri acasă.
Nu putea să facă prea multe lucruri cu Boone, desigur, deşi, într-o zi sau două, Boone se ridicase şi
ceruse să stea de vorbă cu calul lui (care a fost adus pînă la intrarea în casa lungă pentru asta) şi cerea
tot felul de mîncări speciale. Şi băutură.
- Nu pot să-mi recapăt puterea dacă nu-mi daţi ceva tărie, se plîngea.
Chiar s-a prefăcut că are o nouă cădere. Omri luă într-o pipetă cîteva picături de whiskey din barul
părinţilor lui şi îi dădu o picătură pe gît înainte ca indianca (al cărei nume era Stele-Gemene, o referire
la ochii ei, presupunea Omri) să-i explice că Boone era bine şi că leşinul era fals.
Cu toate astea, după ce bău, Boone părea că se simte mult mai bine, aşa că Omri şi Patrick hotărîră
că nu-i va face nici un rău (E obişnuit, de altfel!) şi, de atunci încolo, Boone primea o raţie de alcool de
trei ori pe zi. Şi îi mergea foarte bine.
- Mîine o să fie gata să meargă înapoi, spuse Omri în a patra zi cînd Boone, ajutat de Pui-de-Taur,
reuşi să călărească uşor în jurul cutiei cu seminţe. Probabil că vor avea grijă de el, acolo în timpul lui,
mai bine decît noi.
îi trecu un gînd prin minte şi scoase din buzunar desenul pe care l-a făcut Boone.
-Boone, ăsta e oraşul tău?
-Sigur!
Omri se uita la el cu atenţie, cu o lupă. în josul străzii văzu o firmă pe care scria Doctor.
-E un doctor bun?
-Cred că la fel de bun ca orice doctor din vest. Poate să scoată un glonţ din mînă sau să taie un picior
muşcat de şarpe cît de bine se poate. L-am văzut înviindu-l pe un amic de-al meu doar punîndu-i un
cărbune fierbinte pe buric. Nu operează decît atunci cînd omul e beat mort şi nu cere mai mult pentru
asta!
Omri şi Patrick se uitară unul la altul.
-Crezi că te-ai simţi în mîini bune cu - ei, doctorul ăsta - dacă ar avea el grijă de tine? întrebă Patrick
îngrijorat.
-Sigur! Oricum, acum nu mai am nevoie de ferăstrău, rana mi se vindecă bine. Atîta timp cît am
whiskey-ul meu, o să fiu ca nou.
Boone nu-i purta nici un fel de pică lui Pui-de-Taur pentru că l-a rănit.
- Aşa e firea unui indian. Biata creatură nu se poate abţine, aşa cum nu mă pot abţine eu de la
băutură şi de la călărit!
în noaptea dinainte ca Omri să hotărască să-i trimită înapoi au ţinut ceremonia frăţiei de cruce.
-Aş vrea să le spunem şi fraţilor noştri! îi zise Patrick lui Omri la şcoală. Dacă o să le povestim
vreodată despre toate astea, n-or să ne creadă.
-Dacă-i trimitem înapoi, spuse Omri încet, nu înseamnă că vraja nu mai merge. O să pun cheiţa undeva
deoparte ca să nu mă tenteze; dar o să fie întotdeauna acolo.
Patrick se uita la el mirat.
-Nu m-am gîndit niciodată la asta, spuse încet. Aşa că nimic n-o să ne împiedice - peste luni de zile sau
chiar ani - să-i aducem înapoi pe Boone şi pe Pui-de-Taur. In vizită.
-Nu ştiu, spuse Omri. Poate că timpul lor e diferit de al nostru. Ar fi groaznic dacă ar fi bătrîni, sau...
Dar n-a putut să spună morţi. Şi Boone şi Pui-de-Taur veneau din vremuri periculoase. Omri se
cutremură şi schimbă subiectul.
- Cît despre fraţii noştri, spuse, tot ce vreau de la fraţii mei e să ţină şobolanul ăla în cuşca lui.
Omri prinsese şobolanul după o lungă şi răbdătoare pîndă, cu brînză şi cu plasa de prins peşte, şi îl
ameninţase pe Gillon cu cea mai groaznică soartă pentru şobolan dacă îl mai lasă să scape.
Cei doi băieţi se duseră la Yapp şi cumpărară rnîncare pentru ceremonie - nuci sărate, cartofi prăjiţi
şi ciocolată. Omri cumpără şi un sfert de livră din cea mai bună came tocată de la măcelar pentru nişte
ham-burgeri mititei (o linguriţă de came ar fi fost de ajuns, dar măcelarul nu voia să vîndă atît de
puţin). Luară pîine, biscuiţi, prăjituri şi apă minerală de la mama lui Omri, iar Omri mai luă şi cîteva
picături de „tărie" fără de care Boone n-ar fi considerat ocazia festivă deloc.
Omri a fost destul de surprins că Boone a fost de acord să se facă frate de cruce cu un indian, dar lui
Boone ideea chiar i-a plăcut.
- Nu oricine poate fi frate cu o căpetenie de trib, ştii, spuse mîndru, pe cînd îşi sufleca mînecile, iar
Stele-Gemene îl spăla cu apă şi săpun.
Dar cînd îl văzu pe Pui-de-Taur că îşi ascute cuţitul de o pietricică, se făcu alb la faţă.
- Doamne! O să doară! mormăi, dar Patrick îi spuse să nu fie laş.
- E doar o tăietură mică, nu-i nimic serios.
- E simplu pentru tine. Nu sînt aşa de sigur că e o idee bună...
Dar se înveseli cînd văzu focul şi cînd mirosi carnea pe care Stele-Gemene o frigea cu un băţ
ascuţit; şi cînd Omri îi dădu o picătură din pipetă se duse împleticindu-se pînă la Pui-de-Taur și își
întinse braţul cu o vitejie de beţiv.
- Taie, frate, spuse tare.
Pui-de-Taur trecu mai întîi printr-un întreg ritual, spălîndu-se, cîntînd cu voce tare rugăciuni către
spirite şi dansînd un minunat dans în jurul focului. Apoi se crestă la încheietură cu vîrful cuţitului.
Sîngele ţîşni. Boone aruncă o privire şi izbucni în plîns.
- Nu vreau! M-am răzgîndit, zbiera ca din gură de şarpe.
Dar era prea tîrziu. Pui-de-Taur îl prinse de braţ şi, înainte ca Boone să-şi dea seama, treaba era
gata.
Stele-Gemene le legă încheieturile împreună cu o bucată de piele ruptă din tivul rochiei roşii.
Boone se uita amuzat şi spuse:
- Ei, Doamne. Am făcut-o şi pe asta! Sînt pe jumătate indian. Ei, bine... cred că acum n-o să mai
pot spune nimic împotriva lor.
Cei doi fraţi se aşezară pe jos şi Stele-Gemene îi servi cu carne friptă şi cu toate celelalte. Patrick şi
Omri îi felicitară şi începură să mănînce şi ei din mîncarea lor. Ţinură focul aprins cu bucăţele de beţe
de chibrit şi cu puţin praf de cărbune pe care Omri îl luase de afară şi atunci cînd îl arunca peste flacără
se transforma într-o mulţime de scîntei. Uitîndu-se la ele şi la cele trei figuri micuţe, băieţii îşi pierdură
treptat sensul proporţiilor.
-Mă simt de parcă aş fi la fel ca ei, murmură Patrick.
-Şi eu, spuse Omri.
-Aş vrea să fiu de aceeaşi mărime cu ei. Atunci n-ar mai fi nici o problemă.
-Nu fi caraghios! Nici o problemă cu doi indieni adulţi şi un cowboy plîngăcios?
-Am vrut să spun dacă am fi mici ca ei. Dacă am putea intra în lumea lor, să dormim în casa lungă, să
călărim poneii...
-Mi-ar plăcea să mănînc şi eu un hamburger de-al lor, spuse Omri. Stele-Gemene stătea acum
ghemuită lîngă foc, avînd grijă de el, cîntînd încetişor. Unul dintre cai necheza. Boone părea că a
adormit pe umărul lui Pui-de-Taur. Pui-de-Taur era singurul care îşi dădea seama că băieţii erau acolo
urmărindu-i. îi făcu semn lui Omri cu mîna liberă. Cînd Omri se aplecă spre el îi spuse:
-Acum!
-Acum? Vrei să spui să mergeţi înapoi?
- Moment bun. Toţi fericiţi. Nu aşteptăm pînă dimineaţa.
Omri se uită la Patrick. Acesta aprobă din cap încetişor.
-Cînd intri în dulap, spuse Omri, trebuie să o strîngi în braţe pe Stele-Gemene. Altfel s-ar putea să nu
meargă cu tine.
-Femeia merge înapoi cu Pui-de-Taur. Pui-de-Taur ţine, nu lasă plece. Şi cal! Pui-de-Taur singurul
indian irochez cu cal!
-Dar Boone trebuie să meargă separat. Nu-l trage şi pe el în timpul tău. Oamenii din timpul tău l-ar
omorî chiar dacă tu eşti fratele lui.
Pui-de-Taur se uita la Boone adormit pe umărul lui şi la încheieturile lor legate împreună. Apoi îşi
luă cuţitul şi tăie legătura. Patrick îl ridică încet pe Boone.
- Să nu-i uiţi pălăria! N-o să te ierte niciodată-dacă i-o uiţi.
Pentru mai multă siguranţă, îl aşezară pe Boone pe cal. Cowboy-ii dorm deseori în şa şi Boone nu
se trezi cînd Pui-de-Taur îl conduse în josul rampei, de-a lungul mesei, şi apoi pe o altă rampă pe care
Omri o aşeză pe marginea dulapului. Apoi Pui-de-Taur merse înapoi la cutia cu seminţe. Cu grijă, el şi
Stele-Gemene stinseră focul cu pămînt. Pui-de-Taur mai aruncă o ultima privire la casa lui. Apoi o
aşeză pe Stele-Gemene pe cal şi o conduse după Boone. Stăteau împreună în fundul dulapului. Nimeni
nu vorbea. Omri era deja cu mina pe uşa dulapului cînd Patrick spuse:
- Am să-l trezesc pe Boone. Nu-mi pasă. Trebuie să-i spun la revedere.
Auzindu-şi numele, Boone se trezi atît de brusc, încît era gata să cadă de pe cal şi a trebuit să se ţină
de oblînc.
-Ce vrei, puştiule? îl întrebă pe Patrick, a cărui faţă era aproape de el.
-Te duci acasă, Boone. Vreau să-ţi spun la revedere.
Boone se uită la el apoi i se încruntă.
- Nu pot să sufăr despărţirile.
Se înecă în timp ce lacrimile începură să-i apară. Scoase o imensă batistă roşie din buzunar.
- Refuz să spun la revedere, şi gata. O să izbucnesc în plîns dacă spun.
Şi îşi suflă nasul ca o trompetă.
Omri şi Pui-de-Taur se uitau unul la celalalt. Se simţea nevoia de ceva special. Pui-de-Taur fu cel
care avu ideea.
- Omri dă mîna.
Omri întinse mîna. Calul îşi încorda muşchii, dar Pui-de-Taur îl ţinu. Pui-de-Taur îl prinse pe Omri
de degetul mic, îşi scoase cuţitul şi îl înţepă în buricul degetului. Apăru o picătură de sînge. Apoi Pui-
de-Taur îşi puse solemn încheietura de la mîna dreaptă pe picătura de sînge şi o ţinu acolo.
- Frate, spuse uitîndu-se cu ochii lui negri la Omri pentru ultima oară.
Omri îşi trase mîna. Pui-de-Taur sări pe ponei în spatele lui Stele-Gemene ţinînd-o de mijloc în aşa
fel încît el, ea şi calul să fie un tot unitar, de neseparat în călătoria nepămînteană pe care o aveau de
făcut prin tărîmurile necunoscute ale timpului, spaţiului, proporţiilor.
Pui-de-Taur ridică braţul pentru un salut indian.
Omri puse mina pe uşă. Aproape că nu putea să o facă. Trebui să siringă din dinţi. Boone şi calul lui
stăteau liniştiţi, dar calul indianului începu să se ridice în două picioare. întinse capul înainte şi scoase
un nechezat lung.
- Acum, strigă Pui-de-Taur.
Omri oftă, închise uşa şi răsuci cheia.
El şi cu Patrick stăteau supăraţi, înciudaţi. Vraja lucra chiar acum... Amîndoi numărară încet pînă la
zece. Apoi, foarte încet, Omri, a cărui mînă rămăsese pe cheie, o răsuci din nou şi deschise uşa. Erau
acolo, două grupuri din plastic - forme, linii ale fiinţelor adevărate care fuseseră. Fiecare băiat îşi luă
propria figurină şi o examina. Detaliile care dădeau viaţă acum erau şterse - plasticul nu poate arăta
mărgelele fine, perfecţiunea părului şi a muşchilor, cutele tivului, strălucirea pielii calului sau
frumuseţea pielii unei fete. Figurile erau acolo, dar oamenii, personalităţile, dispăruseră.
Privirea lui Patrick o întîlni pe a lui Omri. Amîndoi aveau ochii umezi.
- Am putea să-i aducem înapoi tot atît de repede, spuse Patrick răguşit.
-Nu.
- Nu. Ştiu. Acum sînt la ei acasă.
Omri îşi puse grupul lui - indianul, fata şi calul - pe raftul cel mai apropiat de patul lui, unde putea
să-i vadă uşor. Patrick îl băgă pe cowboy-ul călare în buzunar, ţinînd mîna pe el ca să-i ţină de cald.
Apoi Omri luă cheia şi ieşi din cameră.
Mama lui era în bucătărie pregătind pentru toată lumea o băutură caldă înainte de culcare. Se uită la
Omri şi mîinile i se opriră.
-Ce s-a întîmplat? E ceva în neregulă?
-Nimic. Mamă, vreau să păstrezi cheia asta pentru mine. O pierdusem. Din fericire, am găsit-o; mi-ai
spus că e importantă. Mai bine o păstrezi tu, te rog.
Aproape că era gata să-l refuze, dar, pe urmă, uitîndu-se la el se răzgîndi şi luă cheiţa.
-Am să fac rost de un lanţ şi am s-o port, spuse ea. întotdeauna am vrut să fac asta.
-N-o s-o pierzi, nu-i aşa?
Clătină din cap şi, deodată, îl trase spre ea şi-l îmbrăţişa. Omri tremura. Se desprinse din îmbrăţişare
şi alergă din nou în camera lui, unde Patrick stătea cu mîna în buzunar uitîndu-se la dulap.
- Haide, o să pun tot felul de medicamente în el, spuse Omri cu voce tare. Sticluţe cu pastile şi tot
felul de lucruri pe care mama le aruncă. O să pretindem că este dulapul unui doctor şi putem să le
amestecăm...
Vocea i se stinse. Acelea erau jocuri prosteşti, aşa cum se jucase înainte. Nu-l mai interesa deloc
acum.
-Mai bine mă duc să mă plimb, spuse Patrick.
-Dar ce să fac cu dulapul? întrebă Omri disperat.
-Lasă-l gol, spuse Patrick. Pentru orice eventualitate.
N-a spus pentru care eventualitate. Dar nici nu trebuia să spună. Doar ca să ştie că se putea. Era de
ajuns.
Aventurile lui Omri, Patrick şi ale micuţului indian nu se încheie aici!
Citiţi în continuare:
Întoarcerea indianului
Secretul indianului
Misterul dulapului

1indianul Din Dulap-Banks

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1indianul Din Dulap-Banks

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|indianul din dulap banks

INDIANUL DIN DULAP

The Indian in the Cupboard 1980

2.UŞA ESTE ÎNCHISĂ

- Ce s-a întîmplat, Omri? Spune-mi, îl întrebă mama lui blînd.

Spuneai că ţi-e frig. Am să-ţi fac un cort de indian adevărat.

-Carne, spuse indianul imediat.

- Cal? Pui-de-Taur părea surprins.

4.ÎN AER LIBER

timp, ne cheamă datoria şi aşa mai departe!

6.ŞEFUL A MURIT, TRĂIASCĂ ŞEFUL

-De ce ţi-ai luat încă un indian?

cavalerul - să-i ia armele şi apoi să-l transforme din nou în plastic.

- Vrea foc ca să gătească? întrebă Patrick încet.

-Seamănă a ponei, spuse Adiel.

-Stai! Hoo! Nu vă fac nici un rău! E-n regulă!

-Pui-de-Taur, ştii să dansezi?

10.ARMISTIŢIUL DE LA MICUL DEJUN

- Nu fi prost, Boone, spuse ferm.

- S-ar putea să-ţi fi venit ideea să-l ascunzi, răspunse Adiel.

întuneric, la cald! Nu respir, nu văd! Vreau distrez!

Patrick ateriza pe jos.

- Ce poveste! Presupun că i-ai adus ca să te ajute să o alegi pe cea nouă?

Omri. Omri se gîndea. După un timp, spuse:

- Pui-de-Taur pare rău.

15.AVENTURA DE SUB PODEA

semn de viaţă dinspre casa lungă.

pune plastic în cutie, face nevastă adevărată pentru Pui-de-Taur.

Aventurile lui Omri, Patrick şi ale micuţului indian nu se încheie aici!

S-ar putea să vă placă și