Despre adevărurile amare ale

împărăţiei cerurilor

Ionuţ Tănase
O carte despre parabolele lui Isus -mult prea
strîmbe pentru lumea rafinată în care trăim

Parabola semănătorului

1. În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă şi şedea lângă mare.

2. O mulţime de noroade s-au strâns la El, aşa că a trebuit să Se suie să şadă într-o
corabie; iar tot norodul stătea pe ţărm.
3. El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde şi le-a zis: "Iată, semănătorul a ieşit să
semene.
4. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au
mâncat-o.
5. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată,
pentru că n-a găsit un pământ adânc.
6. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat.
7. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o.
8. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul,
şaizeci, şi altul, treizeci.
9. Cine are urechi de auzit să audă."
10. Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: "De ce le vorbeşti în pilde?"
11. Isus le-a răspuns: "Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei
cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.
12. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua
chiar şi ce are.
13. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud,
nu aud, nici nu înţeleg.
14. Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: "Veţi auzi cu urechile
voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea.
15. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii,
ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se
întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec."
16. Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!
17. Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile
pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu
le-au auzit.
18. Ascultaţi, dar, ce înseamnă pilda semănătorului:
19. Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine cel rău şi
răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum.
20. Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată
cu bucurie;
21. dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o
prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.
22. Sămânţa căzută între spini este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului
acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt, şi ajunge neroditor.
23. Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce
rod: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci."
(Matei 13:1-23)

"În ziua a şaptea (Dumnezeu) S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.
Dumnezeu a binecuvîntat ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta S-a
odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse." (Genesa 2:2,3)
Ziua a şasea este foarte bună, dar ziua a şaptea este sfinţită. Primele şase zile
sunt zilele Creaţiei , dar a şaptea zi este ziua lui Dumnezeu. De fapt, ziua a
şaptea este cununa Creaţiei lui Dumnezeu. E ziua în care Creatorul nu a făcut
nimic. Textul spune de două ori că "s-a odihnit de toată lucrarea Lui".
Scriptura nu afirmă că S-a odihnit după toată lucrarea Lui, aşa cum noi,
oamenii, simţim nevoia să ne tragem sufletul după o muncă dificilă sau după
cele cinci zile de lucru.

Dumnezeu "S-a odihnit de toată lucrarea Lui" - cu alte cuvinte, El a ales să

pună un zid între Creaţie şi El. Astfel caracterul Său a rămas acelaşi, aşa cum
era înainte de a crea lumea. Nu a devenit cu nimic mai bogat sau mai
puternic. El nu e în nici un fel mai bun cînd aduce binecuvîntări decît atunci
cînd pămîntul se usucă pe zi ce trece din cauza arşiţei.

Cine înţelege esenţa zilei a şaptea nu va mai ridica niciodată pumnul spre El
trăgîndu-L la răspundere pentru urgiile şi nenorocirile care se întîmplă pe
acest pămînt.

Şi totuşi, de ce e înălţat acest zid între noi şi El? De ce trebuie să fie o

distanţă de miliarde de galaxii între oameni şi Creatorul lor?

Răspunsul pe care îl găsesc la aceste frămîntări ţine de însăşi trăsătura cea mai
adîncă şi mai vitală pe care o are VIAŢA - Aceasta e însăşi libertatea omului
de a alege între bine şi rău, de a asculta de Dumnezeu sau de a se răzvrăti faţă
de Creatorul lui.

E ca şi cum un tată îl trimite pe fiul său de 20 de ani într-un alt oraş, şi pe acest
drum are să prin ţinuturi pustii, munţi, ape, mlaştini. Dar tatăl îi dă fiului tot
ce e necesar pentru călătoria lui: merinde, busolă, hartă. Şi dacă ar fi atacat de
fiare sălbatice, i-ar veni în ajutor, deşi tînărul e dator să meargă singur în
această călătorie. Depinde de el să respecte instrucţiunile şi să meargă pe
traseele marcate.

Esenţa sufletelor noastre este că putem face alegeri.

Omul asamblează maşini, Dumnezeu creează suflete. Tehnologia făureşte

obiecte care funcţionează după un sistem logic, oamenii aleg în fiecare zi cum
să trăiască. Şi păsările, leii, tigrii aleg cum să-şi ducă viaţa. Astfel Dumnezeu îl
lasă pe om să ia singur deciziile, să nu fie un copil care trebuie ajutat tot
timpul de părinţii lui.
Asta înseamnă că Dumnezeu a sfinţit şi a binecuvîntat ziua a şaptea.

Dumnezeu a binecuvîntat Creaţia în care El e în Cer şi omul e chemat să

meargă în călătorie singur, să înfrunte necazurile singur, să construiască
planuri serioase de viaţă în sufletul lui iar Tatăl, Creatorul Său, să fie în cer, la
miliarde de galaxii departe de el.

Cred că în planul Creaţiei, Dumnezeu a planificat să făurească un om liber,

care, cu resurse limitate, să-l înfrîngă pe îngerul căzut - diavolul.

Dumnezeu i-a lăsat omului mandatul de a avea grijă de grădina Eden. E

posibil că Dumnezeu nu avea în plan să-l ţină pe Adam într-un cadru mirific
pentru totdeauna, ci el era chemat la o confruntare deschisă cu forţele răului,
dar Adam a ales să facă jocurile celui mai mare duşman al lui Dumnezeu.
Astfel startul istoriei omului nu a fost în forţă, ci într-o alungare umilitoare
din Eden.

Şi astfel munca oamenilor lui Dumnezeu de a-l înfrînge pe diavol e acum

nespus de grea. Duşmanul are multe redute puternice, construite cu multă
grijă timp de secole la rînd + planurile bine puse la punct de conducatori plini
de ei insisi (apostolul Pavel, Luther, Calvin, evanghelistul Ioan). De asemenea,
există oameni foarte fideli lui care transmit generaţiilor următoare
stricăciunea în care trăiesc.

Creatorul Universului a binecuvîntat Creaţia în care eu şi tu suntem chemaţi

să înfruntăm necazurile şi întunericul din jurul nostru chiar dacă ne simţim
groaznic de singuri, de multe ori cu sufletul apăsat ori fără nicio nădejde.
Tocmai cînd simţim că drumul e unul printr-o noapte adîncă, cînd nu mai
vedem nici o lumină înaintea noastră şi totuşi nu ne oprim, nu facem cale-
ntoarsă, ei bine, tocmai atunci cîştigăm cele mai importante bătălii ale
Împărăţiei Cerurilor.

De aceea, ziua a şaptea nu înseamnă în nici un fel caz acele clipe de odihnă
plăcută într-o zi de duminică după-masă, ci e durerea şi chinul oamenilor lui
Dumnezeu cînd nu primesc nici un ajutor de la Comandantul lor, singura lor
salvare fiind să continue să meargă înainte, să nu cedeze nici o palmă de
pămînt. Dar tocmai în aceste clipe diavolul, îngerii lui şi oamenii lui suferă
cele mai mari pierderi.

O astfel de atitudine neclintită te va face să aduci roade pentru Creatorul tău.

Ceea ce El a investit în tine va avea un impact cum nu ţi-ai fi închipuit
vreodată asupra semenilor tăi.

Şi care să fie, în detaliu, drumul de la semănarea seminţei pînă la rodirea ei?

În parabola semănătorului, Isus ne arată în detaliu acest proces.

În primul rînd, Dumnezeul meu seamănă Cuvîntul Său fără să-i pese în ce fel
de locuri ajunge sămînţa să cadă. Să sufere el că oamenii, în răzvrătirea lor, Îi
întorc spatele? Dar cei care ascultă Cuvîntul vor fi binecuvîntaţi, iar ceilalţi
vor rămîne cu pumnii goi.

"Căci celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar
şi ce are." (Matei 13:12)

Cine să fie cel care seamănă în parabola Semănătorului - Dumnezeu sau

credincioşii Lui? Din prisma zilei a şaptea prioritate au oamenii Lui destoinici.
Dumnezeu poate să-i cerceteze pe oameni, dar chemarea îmi este adresată în
primul rînd mie şi ţie.

"Da, copiii aceştia la care te trimit sunt neruşinaţi şi cu inima împietrită. Tu să le

spui: "Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu! Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta, -
căci sunt o casă de îndărătnici - vor şti totuşi că în mijlocul lor este un prooroc.

Tu, fiu al omului, să nu te temi de ei, nici să nu te sperii de cuvintele lor, şi măcar că
ei sunt nişte mărăcini şi spini lîngă tine, şi măcar ca locuieşti împreună cu nişte
scorpii, totuşi nu te teme de cuvintele lor şi nu te înspăimînta de feţele lor, căci sunt o
casă de îndărătnici. Ci să le spui cuvintele Mele, fie ca vor asculta, fie că nu vor
asculta; căci sunt nişte îndărătnici!" (Ezechiel 2: 4-7)

Dumnezeul meu nu are o inimă sensibilă. Lui nu-i pasă cum e întîmpinat. El
lucrează pe baza valorilor aristocratice, nu din prisma impactului asupra
maselor. Împărăţia cerurilor se descoperă celor ce au "ochi să vadă" şi "urechi
să audă".

Atitudinea lui Isus faţă de ucenici vs. faţă de mulţime este emblematică. E, de
fapt, atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei ce Îi sunt credincioşi şi faţă de cei
indiferenţi sau care se prefac că sunt credincioşi.

Faţă de cei cu inima curată, Dumnezeu e alături cu toată inima Lui, dar faţă
de indiferenţi, superficiali, prefăcuţi şi El este indiferent, chiar ostil.

În acest capitol 13, mulţimea se adună curioasă să-L asculte. Isus e nevoit să se
suie într-o corabie ca să le vorbească. Dar El nu le vorbeşte limpede, ci în
pilde, în povestiri codificate. El ştie că rîvna lor e una de suprafaţă. Mulţimea
venea să-L asculte pe Isus, dar inimile lor erau tot împietrite. Poate ucenicii ar
fi vrut ca Isus să vorbească astfel încît oamenii să se pocăiască, să-i înveţe
lucrurile de bază ale Împărăţiei aşa cum o învăţătoare le arată celor mici cum
să scrie, să citească.

Vedem în această parabolă trei feluri de reziduuri care anihilează rodirea

seminţei:

1) pămîntul bătătorit;
2) pămîntul fără adîncime;
3) pămîntul înecat de spini.

Păsările cerului, stîncile şi spinii sînt pietrele de moară care înăbuşă Împărăţia
Cerurilor în inima unui om.

Sămînţa căzută lîngă drum e atitudinea omului neglijent faţă de lucrurile de

preţ. E ca atunci cînd un om cultivă un ogor, dar nu-l îngrădeşte, aşa că vin
vitele şi se hrănesc din roadele lui. Mai mult, în Luca e scris nu doar că
sămînţa e mîncată de păsări, dar e şi călcată în picioare.

Am fost învăţaţi că în Cristos noi suntem liberi, nu mai suntem sub robia
Legii şi că "totul e curat pentru cei curaţi." Putem să ne expunem unui mediu
murdar pentru că şi Daniel a trăit în Babilon şi a fost plăcut lui Dumnezeu.
Nu e nimic grav dacă "mîncăm din carnea jertfită idolilor" atît timp cît cugetul
nostru e curat. Cei care au reguli stricte în viaţă sînt adesea etichetaţi ca
legalişti, înguşti şi sunt priviţi cu îngăduinţă, ca fiind oameni slabi.

Aşa procedează creştinii care nu mai sunt sare şi preferă să trăiască liniştiţi, cu
multe compromisuri. Se poate ca acel om să înţeleagă bine cum stau treburile
cu pocăinţa şi creştinismul, chiar să creadă în Cristos, dar să fie mai mult sau
mai puţin indiferent la ce colcăie în mintea lui. Şi dacă mai adăugăm la
aceasta ingredientul "siguranţa mîntuirii", treaba diavolului de a fura sămînţa
e una mult simplificată.

Chiar dacă ar avea o credinţă de 20 de ani, dacă un om nu veghează ca mintea

lui să fie tot timpul curată, diavolul şi oamenii lui vor face ca traiectoria acelui
om să nu fie spre Cer, ci în jos.

De asemenea, omul care care are pămînt bătătorit în suflet e omul care nu are
frămîntări adînci înaintea lui Dumnezeu, care se ia după alţii sau după sfînta
tradiţie. El e şters, fără nici un cuvînt de spus în Agora, omul care vrea să fie
pe placul tuturor şi ajunge să fie îndrăgit de oamenii de nimic.
Oamenii cu pămînt fără adîncime sunt uşuraticii care se arată foarte entuziaşti
la început, dar apoi, cînd vine o încercare se leapădă de credinţă. Interesant de
observat e că o astfel de sămînţă "răsare îndată", e primul care se arată deschis
faţă de Evanghelie, vrea să se pocaiască şi să devină din tot sufletul un om
nou...

Ce e specific acestui fel de oameni e că nu au rădăcini. E tare încetăţenită

convingerea cam prin toată creştinătatea că momentul decisiv din viaţa unui
om este atunci cînd ia o decizie pentru Cristos. Atunci viaţa lui ia o altă
turnură. Mai mult, din acel moment Dumnezeu i-a promis Cerul şi toate
binecuvîntările cereşti. De drept, el e sfinţit, justificat, îndreptăţit. De atunci
încolo, el nu are altceva de făcut decît să trăiască cu credinţa că, prin Isus, e
„mai mult decît biruitor".

Mă întreb acum: liderii noştri spirituali cum de se gîndesc doar la promisiuni

şi o deplină acceptare a lui Dumnezeu faţă de orice om care ia o decizie
pentru El?? Oare ei nu se întreabă şi dacă Dumnezeu e de acord să-l
primească pe acel om în cer? Acceptă Dumnezeu rugăciunea de pocăinţă ca
să-l mîntuiască?

Acum mulţi lideri evanghelici s-ar enerva şi ar bate cu pumnul în masă,

susţinînd sus şi tare că Dumnezeu e dragoste şi El vrea ca orice om să vină la
pocăinţă.

CHIAR AŞA?
Oare Dumnezeu chiar acceptă pe oricine, oricum în Cerul Său?

Dacă creştinii ar fi mai puţin superficiali, şi-ar da seama că nu la întîmplare e

scris versetul 21 „dar n-are rădăcină în el, ci ţine pînă la o vreme; şi, cum vine
un necaz sau o prigonire din pricina Cuvîntului, se leapădă îndată de el."

Doar oamenii care dovedesc credincioşie în mijlocul încercărilor,

împotrivirilor, sunt primiţi în Împărăţia Lui.

Aud rugăciuni precum: "Doamne, Îţi mulţumim pentru pacea pe care ne-o dai
în suflet" şi ne salutăm cu toată inima cu tradiţionalul "Pace, frate". Asta se
întîmplă pentru că cei mai mulţi creştini au învăţat să nu facă valuri în jurul
lor, să nu fie prea neprihăniţi ca să nu se piardă singuri. Dar credinţa
autentică dă naştere la ură din partea celorlalţi şi chiar dispreţ din partea celor
apropiaţi.
Cum ar fi dacă un om aflat în spital s-ar hotărî să nu mai dea mită la medici.
Toată familia i-ar sări în cap şi, în mod realist, chiar ar risca să moară în spital.
Dar ce să spunem de mita către funcţionarii publici? Însuşi Isus afirmă că
viaţa cu Dumnezeu nu îţi aduce linişte interioară, ci multă frămîntare şi chiar
relaţii rupte cu cei din familia ta.

Creştinismul ortodox, catolic, protestant a ajuns să fie uşor ca un fulg de nea

şi împodobit cu mult sclipici. E ca o prăjitură cu mult zahăr. Nu poţi să o
mănînci cînd eşti hămesit de foame, pentru că ţi s-ar face rău.

Un al treilea fel de pămînt este cel înecat de spini. Omul din această categorie
e cel care se simte atras de strălucirea acestei lumi. În Apocalipsa aceasta e
numită "curva Babilonului".

„El a strigat cu glas tare, şi a zis: «A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un
locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări
necurate şi urîte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mîniei curviei ei, şi
împăraţii pămîntului au curvit cu ea, şi negustorii pămîntului s-au îmbogăţit prin
risipa desfătării ei.»

Şi împăraţii pămîntului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, cînd vor
vedea fumul arderii ei, o vor plînge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă
în chinul ei, şi vor zice: «Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o
clipă ţi-a venit judecata!»

Negustorii pămîntului o plîng şi o jălesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa:

marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură,
de mătase şi de stacojiu; nici feluritelor lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de
fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fer şi de marmoră; nici
scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămîia, nici vinul, nici
untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grîul, nici boii, nici oile, nici caii, nici
căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor." (Apocalipsa 18: 2,3, 9-13)

În ispitirea lui Isus, diavolul Îi cere să se închine şi-I va da toate împărăţiile,

căci toate sunt ale lui. Fascinaţia pentru pentru frumuseţile acestei lumi,
pentru bogăţiile şi splendorile ei e modul prin care diavolul îi prinde pe cei
mai mulţi în cursă.

O astfel de atracţie se lipeşte de inima omului cu putere şi nu cedează la

imperative morale, dorinţe bune sau gînduri înalte. Cei cu jumătate de inimă
pentru Dumnezeu pot să poarte în ei duhul Babilonului pînă la adînci
bătrîneţe. Mai mult, dacă şi-au însuşit o teologie uşoară, nu-Şi vor da seama
cînd Dumnezeu i-a alungat din Împărăţia Sa. Diavolul ştie că PLĂCEREA de
a avea şi a vedea lucruri otravite, dar frumos impodobite îi face pe oamenii
lumii acesteia să-i fie supuşi şi ascultători. Şi supunerea devine oarbă cînd
poftele le sunt satisfăcute.

Dar în mijlocul atîtor oameni de nimic mai sunt şi cei care aud Cuvîntul, îl
înţeleg şi aduc roadă. Isus pare să descrie acest proces ca fiind unul simplu,
firesc. Dar dacă vedem cum lumea, greutăţile, înşelăciunea bogăţiilor îi ţin pe
unii departe de Împărăţia cerurilor, tocmai astfel de greutăţi are de îndurat şi
un om al lui Dumnezeu. El este chemat să stea de strajă ca să alunge păsările,
să construiască un gard în jurul ariei, să taie spinii.

Un astfel de om e asemenea celui descris de Isus în predica de pe munte:

"Pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face îl voi asemăna cu un om cu
judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat
vînturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia
zidită pe stîncă." (Matei 7:24,25)

Cei care aduc roadă sunt cei care înţeleg Cuvîntul lui Dumnezeu. Iar din
prisma Împărăţiei lui Dumnezeu a înţelege mesajul Lui nu e un lucru
cognitiv, intelectual, ci ţine de cele mai adînci coarde ale sufletului.

"Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun, că
mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi
nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit." (Matei
13:16,17)

Oamenii lui Dumnezeu sunt cei neprihăniţi, proorocii - oamenii care trăiesc
cu demnitate şi credincioşie şi care la evaluarea din Cer vor sta în picioare cu
fruntea sus înaintea Dumnezeului întregului Univers.