PORUNCA A II-A:

„SĂ NU SPUI NUMELE

DOMNULUI DUMNEZEULUI
TĂU ÎN ZADAR”

1.Înjurătura
Să trecem azi la porunca a
doua. „Să nu spui numele
Domnului Dumnezeului tău în
zadar”. În această poruncă,
Dumnezeu ne cere să-i cinstim
numele. Nu demult, un mare
necredincios spunea aceste
cuvinte: „Dacă există un
Dumnezeu, de ce nu şi-a scris
numele cu litere uriaşe pe bolta
cerului, pentru ca toată lumea
să-l poată citi? Dacă ar face
lucrul acesta, nu ar mai exista
pe pământ necredincioşi”. Dar
acest necredincios nu se
întreba în ce limbă să-şi scrie
Dumnezeu numele pe cer; în
româneşte? L-ar putea citi
numai românii, dar alţii nu. În
franţuzeşte? L-ar putea citi
numai francezii. Ceilalţi ce ar
face? Şi to- tuşi, Dumnezeu şi-
a scris numele pe cer într-o
limbă pe care o pot citi şi
înţelege toţi oamenii, toate
popoarele; este limbajul ordinii,
al exactităţii matematice pe
care a pus-o Dumnezeu în
toate legile universului. Numele
lui Dumnezeu este scris de
stelele de pe cer, care se învârt
într-o armonie desăvârşită, fără
să se ciocnească între ele,
vestind tuturor oamenilor
mărirea Domnului. Există un
nume mai presus de orice alt
nume; este numele sfânt şi
adorat al lui Dumnezeu, pe
care îngerii nu îl pot pronun- ţa
fără să se cutremure, pe care
oamenii cu judecată şi credinţă
l-au rostit întotdeauna cu
respect.
Renumitul astronom Newton,
care contempla maies-
tatea lui Dumnezeu în
imensitatea cerului înstelat, îşi
ridica pălăria şi îşi înclina capul
ori de câte ori cineva pro- nunţa
în prezenţa sa numele lui
Dumnezeu. Dumnezeu ţine la
cinstea numelui său; în Vechiul
Testament, poruncea
ca oricine îi necinstea numele
să fie ucis cu pietre. Însuşi Isus
Cristos ţinea la cinstea Tatălui
său mai mult ca la orice lucru.
Ce ne învaţă el în rugăciunea
Tatăl nostru? Primele cuvinte
sunt acestea: „Tatăl nostru,
care eşti în ceruri, sfinţească-se
numele tău”. Dacă noi, oamenii,
am fi inventat această
rugăciune, primele cuvinte ar fi
fost acestea: „Tatăl nostru, care
eşti în ceruri, dă-ne nouă as-
tăzi pâinea cea de toate zilele”.
Pentru Isus, sfinţirea nu- melui
lui Dumnezeu înseamnă mai
mult decât pâinea noastră de
toate zilele. Sunt pe lume nume
care ne sunt deosebit de
scumpe şi de dragi: sunt
numele părinţilor noştri, ale
copiilor, ale binefăcătorilor, ale
prietenilor noştri. Dar cât de
drag tre- buie să ne fie şi cu cât
respect nu trebuie să
pronunţăm numele lui
Dumnezeu, care este Tatăl
nostru preaiubit, binefăcătorul
cel mai mare, prietenul cel mai
credincios!
„Şi cu toate acestea”, zice un
scriitor, „oamenii îşi bat joc şi
necinstesc numele lui
Dumnezeu mai mult decât îl
adoră”. Iar păcatul cel mai
îngrozitor, prin care oamenii
batjoco- resc, terfelesc,
murdăresc cu o răutate
diabolică numele cel sfânt al lui
Dumnezeu, este înjurătura.
Înjurătura de Dumnezeu şi de
lucrurile sfinte; iată păcatul
îngrozitor de răspândit printre
creştinii noştri. Dacă ar mai fi în
vi- goare porunca lui
Dumnezeu din Vechiul
Testament, ca toţi cei ce-i
batjocoresc numele să fie ucişi
cu pietre, nu ştiu câţi ar mai
rămâne în viaţă, nu ştiu dacă s-
ar găsi pe drum atâtea pietre ca
să fie ucişi toţi cei ce îşi bat joc
de numele lui Dumnezeu prin
înjurătură. Înjură fără ruşine
bătrâni cu părul alb, cu un
picior în groapă, care se aş-
teaptă în orice clipă să cadă în
mâinile Dumnezeului pe care ei
îl batjocoresc. Înjură bărbaţii şi
cei tineri, fără să le pese, aşa
cum înghit apa, altfel, dacă nu
ar înjura, ar râde alţii de ei. Nici
nu ar fi bărbaţi dacă nu ar
înjura. Înjură femei lipsite de
ruşine, mame incoştiente, care
îşi cresc copiii cu înjurături.
Înjură copiii care abia ştiu să
vorbească; nu ştiu să facă
cruce, dar ştiu să trântească
„dumnezei” şi „cruci”, căci asta
au învăţat de la părinţi, şi mai
ales de la mamele lor. Cel care
fură, care minte, trage un folos
din păcatul său; beţivul,
desfrânatul simt plăcere
păcătuind. Dar ce folos au cei
care înjură? Nici un folos, e
numai răutate diabolică.
Înjurătura este limbajul
diavolilor şi al acelora care
iubesc mai mult iadul decât
cerul. Mulţi se miră, rămân
uimiţi: cum a putut diavolul,
care a luat formă de şarpe, să
vorbească omeneşte cu pri- mii
noştri părinţi şi să-i atragă în
păcat? Dar iată că se întâmplă
tocmai invers. Oamenii,
înjurând, vorbesc lim- ba
diavolului, şi nimeni nu se miră.
Un preot francez, auzind pe un
jurnalist înjurând în tot felul, l-a
întrebat: „Prietene, vii din iad?”
„Nu înţeleg, pă- rinte”, a spus
ziaristul. „Ce vreţi să spuneţi?”
„La noi”, explică preotul, „se
vorbeşte franţuzeşte; când aud
pe unul vorbind nemţeşte, mă
gândesc imediat că a venit din
Ger- mania. Unul care vorbeşte
italiana, spun că a venit din Ita-
lia, englezul din Anglia. La fel,
când cineva înjură, trag con-
cluzia că a venit din iad, căci
vorbeşte limba diavolului”.
Acela care înjură este fiinţa cea
mai nesimţită şi mai
nerecunoscătoare faţă de
Dumnezeu.
Un tânăr se îmbolnăvise de
cancer la limbă; pentru a i se
salva viaţa, trebuia să i se taie
limba; s-a apropiat mo- mentul
operaţiei. Rudele se adunaseră
în jurul lui. Tână- rul trebuia să
rostească ultimele cuvinte din
viaţa sa îna- inte de a deveni
mut pentru totdeauna. Dar
medicului care trebuia să-i taie
limba, i s-a făcut milă de el. „O
să te faci sănătos”, a zis el,
„fără să-ţi pierzi limba”. L-a
trimis în ţări străine, la spitalele
cele mai renumite din lume,
susţinându-i toate cheltuielile.
Dar ce credeţi? În loc să-i
mulţumească, tânărul a început
să spună cuvintele cele mai
murdare şi mai batjocoritoare la
adresa binefăcătorului său,
care îi salvase graiul. Ce
nerecunoscător mizerabil!
Nu face la fel cel care înjură?
Dumnezeu i-a dat graiul, limba,
ca să se folosească de ea, să
se înţeleagă cu ceilalţi oameni,
şi, în loc să-i mulţumească cu
ea şi să-l binecu- vânteze, îşi
bate joc de el, îl necinsteşte
prin înjurăturile cele mai
murdare. „Sunt nervos”, se
scuză atât de uşor unii. „Nu pot
să mă stăpânesc, mă
enervează alţii, mă supără. Nu
mă ascultă copiii, mi se
întâmplă ceva. Iaca, înjuri, ce
să faci? Mai scapi”. Ce scuză
tâmpită şi absurdă! Dacă eşti
nervos, ai un necaz, ieşi în
drum, te iei de un om nevinovat
şi începi să-l batjocoreşti?
Trebuie să fii nebun ca să faci
treaba asta. Atunci, dacă eşti
nervos, eşti necă- jit, de ce te
iei de Dumnezeu? Cu ce drept
îl batjocoreşti prin înjurăturile
cele mai josnice, de vreme ce
Dumnezeu nu este vinovat cu
nimic? „Nu pot să mă
stăpânesc”, spun unii. Nu poţi?
Nu vrei! Dacă pentru fiecare
înjurătură ar trebui să plăteşti o
amendă de cinci lei, sunt sigur
că ai putea să te stăpâneşti şi
nu ai mai scoate o înjurătură.
Mussolini a dat o lege prin care
oricine era auzit înju-
rând era amendat. Poliţişti
îmbrăcaţi civil patrulau, mai
ales prin porturi, unde se înjura
mai mult, şi, cum auzeau pe
cineva înjurând, cum îl
amendau. Erau văzuţi hamali
nevoiaşi, necăjiţi, muşcându-şi
limba ca să nu înjure. În-
cepeau înjurătura, dar se
opreau imediat. De frică să nu
piardă câţiva bani, omul se
poate stăpâni, dar pierzând
împărăţia cerurilor prin
înjurăturile sale, incredibil, nu
se poate stăpâni!
Toţi aceia care au acest obicei
nelegiuit să-l scoată din sufletul
lor, să-l înlocuiască cu
rugăciunea. La drept vor- bind,
Dumnezeu fie că e înjurat, fie
că e lăudat, rămâne acelaşi.
Nici nu creşte, nici nu scade în
putere şi strălucire, aşa cum
soarele rămâne la fel de
strălucitor, chiar dacă aruncăm
spre el fie cu praf, fie cu flori.
Dar răul sau binele cad tot
asupra noastră: îl înjurăm pe
Dumnezeu, ne osân- dim; îl
lăudăm, ne mântuim. La câmp,
la distracţii, pe drum, să-i
certăm pe cei care înjură, nu să
ne distrăm, să nu râdem când îi
auzim. Să ne rugăm pentru ei
în inima noastră: „Doamne,
iartă-i, căci nu ştiu ce spun!” Iar
pă- rinţilor, şi mai ales mamelor,
care înjură în faţa copiilor, le
amintesc cuvintele grele ale lui
Isus: „Cine scandalizează pe
unul dintre aceştia mai mici ai
mei, mai bine i-ar fi lui dacă şi-
ar lega o piatră de moară de
gât şi s-ar arunca în fundul
mării”. Să cinstim numele sfânt
al lui Dumnezeu şi să facem
rugăciuni de ispăşire, să cerem
iertare pentru toţi aceia care îl
batjocoresc prin înjurăturile lor.

2.Rostirea în zadar a numelui

lui Dumnezeu şi blasfemia
În ultima predică, v-am arătat
că acela care îl înjură pe
Dumnezeu sau lucrurile sfinte
săvârşeşte un păcat greu, o
mare nelegiuire. Dar cine mai
păcătuieşte împotriva po- runcii
a doua? Păcătuiesc toţi aceia
care, din nerăbdare, din mirare,
din uşurătate, pronunţă în
zadar, fără rost, numele lui
Dumnezeu sau al sfinţilor. Şi,
într-adevăr, sunt unii care toată
ziua, la orice vorbă, spun: „Of,
Doamne, Doamne. Doamne
Dumnezeule! Doamne, Maica
Domnu- lui...” şi aşa mai
departe. A pronunţa numele lui
Dumne- zeu în zadar, fără
trebuinţă, nu este păcat de
moarte, este păcat venial, lesne
iertător, totuşi, nu este un lucru
per- mis, căci însuşi Dumnezeu
ne opreşte să-i pronunţăm fără
trebuinţă numele cel sfânt. De
ce ne opreşte? Am să vă arăt
printr-un exemplu.
Trăia undeva o femeie care
avea obiceiul ca la tot pasul să
spună: „Doamne,
Dumnezeule!” Trăia la un loc cu
dânsa ginerele său, care, tot
auzind-o rostind fără rost
numele Domnului, mereu o tot
îndemna să-şi lase obiceiul
acesta. Dar ea se mulţumea
doar să-i răspundă de fiecare
dată:
„Dar ce rău fac?” Într-o zi,
munceau amândoi în grădină.
Ginerele omora omizile de pe
căpăţânile de varză. „Mamă
soacră”, a strigat el, „ia te uită
ce omidă!” Şi mai stătea cât
mai stătea, şi iar spunea:
„Mamă soacră, ia te uită ce
omidă!” Tot auzindu-se strigată,
femeia s-a supărat de la o
vreme: „Îţi baţi joc de mine? Ce
tot strigi atâta fără rost? Mamă
soacră, mamă soacră...” „Dar
ce rău spun? Mamă soacră, ia
te uită...” Femeia a plecat de
acolo ner- voasă. „De ce te
superi?”, i-a spus ginerele. „Eşti
o simplă muritoare şi nu-ţi place
când te strigă cineva degeaba.
Oare lui Dumnezeu îi place
când tu, de dimineaţă şi până
seara, îi pronunţi numele în
zadar, îl strigi fără rost?”
Însă nu numai împotriva
poruncii a II-a, dar dintre toate
păcatele, cel mai mare este
blasfemia: păcatul de ură şi de
dispreţ direct împotriva lui
Dumnezeu. Săvâr- şesc acest
păcat aceia care se revoltă
împotriva lui Dum- nezeu,
scrâşnesc din dinţi, îşi ridică
pumnul împotriva lui
Dumnezeu; toţi aceia care
rostesc cuvinte de hulă la
adresa lui Dumnezeu, a
sfinţilor, a lucrurilor sfinte,
aceia care spun că Dumnezeu
este nedrept, că nu-i ascultă,
că e surd, că are grijă numai de
unii, iar de alţii nu, că i-a ui- tat,
aceia care spun că Dumnezeu
este un mit, o poveste, care
spun că Dumnezeu e
îmbătrânit şi, prin urmare, ori-
cine îşi poate face de cap, căci
Dumnezeu nu mai este în stare
să-i facă nimic; cei care îşi bat
joc şi îi dispreţuiesc pe sfinţi şi
lucrurile sfinte. Săvârşesc
păcatul de blasfemie acei
creştini, dacă mai pot fi numiţi
creştini, căci, în rea- litate, sunt
uneltele şi servitorii diavolului,
care dispreţu- iesc sfânta
Împărtăşanie, care nu numai că
se ruşinează de masa sfântă,
dar îşi bat joc, îi iau peste picior
pe cei care se hrănesc des sau
zilnic cu trupul şi sângele Dom-
nului; cei care au cuvinte de
dispreţ faţă de Biserică, care
spun cuvinte ca acestea: „Ce
folos ai că tot mergi la bise-
rică? Ce, îţi dă de mâncare
acolo?” Şi alte cuvinte care
arată dispreţ şi lipsă de
credinţă. Deseori Dumnezeu
pe- depseşte în lumea aceasta
blasfemia. Să vă povestesc nu-
mai un fapt petrecut în 1901, în
Alsacia: Într-o cârciumă, un
beţiv tocmai terminase de băut
ra- chiul pe care îl comandase.
„Cârciumar, a strigat el, să mă
ia dracul, mai dă-mi o măsură!”
„Am să-ţi dau”, a spuse
cârciumarul, „şi fără să te
blestemi”. „Dracul nici nu
există”, a spus beţivul, „şi dacă
este vreunul, nu are decât să
mă ia”. Acestea i-au fost
ultimele cuvinte. Cum le-a
pronunţat, a şi căzut mort la
pământ, lovit de apoplexie.
Observaţi şi dumneavoastră
câţi dintre aceia care îşi bat joc
de Biserică, de Spovadă şi de
Împărtăşanie mor pe
neaşteptate, nespovediţi şi
neîmpărtăşiţi.
Văzând atâta ură şi dispreţ la
adresa lui Dumnezeu, auzind
atâtea înjurături şi batjocuri la
adresa lui, ne vine să spunem:
„Doamne, cum poţi să suporţi
atâtea nelegiu- iri? De ce
permiţi ca răul să triumfe în
lume? De ce taci? De ce rabzi?
De ce te laşi insultat, batjocorit,
călcat în pi- cioare? De ce îi laşi
pe oameni să-şi facă cum vor
de cap?” Să mergem cu mintea
cu mii de ani în urmă, când lu-
mea ajunsese în ultimul grad
de destrăbălare şi imoralitate,
la timpul când, după cum spune
Sfânta Scriptură, Dum- nezeu a
simţit o durere până în adâncul
inimii şi s-a căit că l-a făcut pe
om, căci abia dacă se mai
găsea câte un drept pe faţa
pământului. Dumnezeu i-a
poruncit lui Noe să-şi facă o
corabie. O sută de ani a
aşteptat Dumnezeu. Noe îi
îndemna pe oameni la
pocăinţă, dar ei îşi băteau joc
de bătrânul cu păr alb, care se
necăjea să-şi construiască
corabia, nu le mai era frică de
Dumnezeu. Dar, când mă- sura
răbdării s-a umplut, răzbunarea
lui Dumnezeu s-a dezlănţuit.
Potopul a înecat totul: munţi,
câmpii, bogăţii, oameni,
animale, păcate, totul. La fel se
va întâmpla cu lumea stricată
din zilele noastre, care îşi bate
joc de Dum- nezeu,
dispreţuieşte lucrurile sfinte;
rabdă Dumnezeu cât rabdă, dar
când măsura răbdării se va
umple, răzbunarea lui va fi
groaznică. Nu va mai fi, poate,
un potop, dar va fi un război
atomic, care e mai grozav ca
un potop. Savanţii spun că,
dacă va izbucni un război
atomic, nu vor rămâne pe
pământ atâţia oameni vii cât să
poată să-i îngroape pe cei
morţi. Iată un exemplu:
Fiul lui Dumnezeu e răstignit pe
cruce şi mulţimea de jos îi
aruncă în faţă cele mai josnice
blasfemii. Isus tace şi rabdă,
pare cu totul neputincios, iar
duşmanii săi trium- fează.
Cristos moare, este aşezat în
mormânt şi totul este pierdut.
Victoria completă este de
partea duşmanilor. Dar, după
trei zile, iată-l pe Cristos
învingător, iar pe duşmani la
pământ. El, cel scuipat, lovit cu
biciul, insultat, învie glorios din
morţi. Tot el are ultimul cuvânt.
De aceea, când vedem că
Dumnezeu este batjocorit, că
cei răi tri- umfează, îşi fac de
cap cum vor, să nu ne
descurajăm. Toţi vor ajunge în
mâna lui Dumnezeu, nimeni nu
va scăpa. Dumnezeu va avea
ultimul cuvânt.
Să cinstim numele lui
Dumnezeu şi să nu-l
batjocorim. Să nu pronunţăm
numele lui Dumnezeu niciodată
fără trebuinţă. Să ne străduim
să scoatem din noi şi din alţii
obiceiul urât de a înjura. Să-l
lăudăm pe Dumnezeu cu limba
noastră, căci de aceea ne-a
dat-o, nu ca să-l batjoco- rim
prin înjurături şi cuvinte
neruşinoase, pentru ca, după
ce-l vom fi binecuvântat pe
pământ, să avem ferici- rea de
a-l preamări pentru toată
veşnicia în cer.

3.Cinstirea numelui lui

Dumnezeu
Dacă în porunca a doua
Dumnezeu ne opreşte să-i
luăm numele în zadar, să nu-l
batjocorim prin înjurături sau
hule, ea ne impune şi o
obligaţie: aceea de a-i cinsti
numele. Există în lumea
aceasta, spune sfântul Pavel,
un nume mai presus de orice
nume. E numele sfânt al lui
Isus. E un nume din cer, pe
care îngerii l-au adus pe
pământ:
„Iată”, îi spune îngerul Gabriel
Preacuratei, „vei zămisli şi vei
naşte un fiu pe care îl vei numi
Isus”. E un nume pu- ternic. La
auzul numelui lui Isus, spune
Apostolul, trebuie să se plece
tot genunchiul în cer, pe
pământ şi în iad, iar sfântul
Petru spune că nu este dat
oamenilor sub cer un alt nume
prin care să ne putem mântui.
Isus este numele pe care
învaţă să-l rostească copilaşul,
o dată cu numele de tată şi de
mamă, şi e ultimul cuvânt pe
care îl rosteşte muribundul pe
patul de moarte. Numele lui
Isus este un nume faţă de care
nimeni nu poate să rămână
indiferent; unii îl iubesc cu
iubirea cea mai înfocată, alţii îl
urăsc cu ura cea mai
înverşunată. Pentru creştinul
adevărat, nu- mele lui Isus este
numele cel mai drag şi mai
adorat. Nu- mele lui Isus, zice
sfântul Bernard, este miere
pentru bu- zele noastre,
melodie plăcută pentru urechile
noastre, bucurie pentru inimile
noastre.
Sfântul Pavel, în scrisorile sale,
a scris de 237 de ori numele lui
Isus şi de 417 ori numele lui
Cristos. Numele lui Isus era
rostit cu bucurie de sfinţi când
trăiau şi era unicul cuvânt pe
care îl rosteau martirii când
erau sfâşi- aţi prin circuri, când
erau arşi de vii, când erau
aruncaţi în lacuri îngheţate sau
în cazane cu ulei clocotit.
Sfântul Ignaţiu, episcop de
Antiohia, mai înainte de a li se
da dru- mul fiarelor pentru a fi
sfâşiat, le-a spus călăilor săi:
„Voi îmi puteţi smulge numele
lui Isus de pe buze, dar nu şi
din inimă”. Şi ne spune tradiţia
că fiarele i-au sfâşiat tor trupul,
dar de inima lui nu s-au atins, şi
că pe inima lui a fost găsit scris
cuvântul „Isus”.
Sfântul Francisc de Assisi,
după ce pronunţa numele lui
Isus, îşi lingea buzele ca şi cum
acest nume i-ar fi lăsat urme de
dulceaţă. Când îl auzea
rostindu-se, i se părea că aude
cântece de harfă, şi când
mergea pe drum, ridica de jos
orice hârtie, ca nu cumva să fie
scris pe ea numele lui
Dumnezeu şi să fie călcată în
picioare.
Sfânta Ecaterina din Genova,
deşi era dintr-o familie nobilă,
vizita des bolnavii din spitale.
Odată a găsit în spital o
bătrână bolnavă de ciumă, care
de opt zile zăcea în agonie,
fără să poată vorbi. „Cheamă-l
pe Isus”, i-a spus sfânta. Dar
bătrâna nu mai putea să
vorbească, ci doar mişca din
buze, încercând să rostească
numele sfânt al lui Isus. Atunci
sfânta Ecaterina a sărutat gura
acelei bolnave, pe buzele
căreia se găsea numele lui
Isus, motiv pentru care s-a
îmbolnăvit şi ea de ciumă. Dar
dacă nu- mele lui Isus este
numele cel mai iubit de unii, el
este numele cel mai urât, cel
mai dispreţuit şi batjocorit, cel
mai persecutat de alţii.
Semnalul l-au dat mai-marii
sina- gogii din Ierusalim, care i-
au tras pe apostoli în faţa tri-
bunalului şi le-au poruncit sub
ameninţarea cu moartea:
„Vai vouă dacă mai pronunţaţi
acest nume, vai vouă dacă îl
mai predicaţi altora!”
Şi de atunci, oare, care nume a
fost mai atacat şi per- secutat?
Câte cărţi nu s-au scris
împotriva lui! Unii spun că nici
nu a existat, alţii că a fost un
halucinat, alţii că a fost un
escroc, un înşelător şi alte hule
de felul acesta. Mai sunt şi alte
nume, au fost şi alţi oameni
mari, filozofi, învăţaţi, dar
împotriva lor nu s-a scris nici o
carte; pe aceştia lumea de ce
nu-i atacă? De ce nu se ia
nimeni de Homer, de Aristotel
sau de mai ştiu eu cine cu
aceeaşi ură diabolică? Dar nu
numai duşmanii credinţei îl
urăsc şi îl batjocoresc pe
Cristos; şi printre creştinii care
se numesc urmaşi ai lui Cristos
sunt dintre aceia care înjură
numele lui Isus.
Sfântul Ioan, într-un extaz, a
văzut ridicându-se din mare o
vedenie îngrozitoare: o fiară
care semăna cu un leopard,
care avea picioare de urs şi
gură de leu; avea şapte capete,
zece coarne, şi pe fiecare
câte o coroană. Avea otrava
veninului asemenea şarpelui.
Şi-a deschis deodată gura şi a
început să hulească împotriva
lui Dumnezeu; i-a batjocorit
numele.
Oare nu este o fiară la fel de
monstruoasă acela care îşi
deschide gura şi huleşte, înjură
numele lui Dumnezeu şi al lui
Isus Cristos? Numele lui Isus
să-l pronunţăm cu cel mai mare
respect şi admiraţie. Să-l rostim
în inima noas- tră când
începem munca, când ne
chinuiesc ispitele, când alţii îl
înjură. Este o invocaţie căreia
Biserica îi acordă 100 de zile
de indulgenţă ori de câte ori
este rostită, şi anume
invocaţia: „Lăudat să fie Isus
Cristos”. Această invocaţie, pe
vremuri, era salutul creştinilor.
Dar, răcin- du-se credinţa,
lumea l-a dat uitării şi l-a
înlocuit cu alte saluturi. Cu
aceste cuvinte sunt salutaţi
preoţii. Dar unii nici preoţilor nu
le mai spun aşa, ci: „Sărut
mâna, părinte!” Aşa li se spune
doamnelor şi preoţilor de alte
confesiuni. De aceea, vă rog ca
pe preoţii catolici să-i salutaţi cu
salu- tul tradiţional, frumos şi
creştinesc: „Lăudat să fie Isus
Cristos”. Această invocaţie de
preamărire a numelui lui Isus
să o rostim cât mai des. Acum
câţiva ani, unui bolnav din Bonn
(Germania) trebuia să i se taie
limba, căci era atinsă de
cancer. Pe masa de operaţie,
înainte de a fi ador- mit,
medicul i-a spus: „Prietene! De
acum înainte nu vei mai putea
rosti niciodată nici un cuvânt.
Vrei să spui ceva pentru ultima
dată?” Au urmat câteva clipe de
tăcere, timp în care bolnavul
părea că se gândeşte. Cui să-i
adre- seze cuvintele?
Copilaşilor adunaţi în jurul său?
Soţiei? În sfârşit, s-a hotărât şi
a rostit aceste cuvinte: „Lăudat
să fie Isus Cristos!”
Va sosi şi pentru noi clipa
morţii, când va trebui să rostim
ultimele cuvinte. Numele lui
Isus îl vom rosti şi la moarte,
dacă l-am rostit cu respect şi
dragoste toată viaţa noastră.
Orice facem, pe toate să le
facem în numele lui Isus
Cristos: „Acolo unde vor fi
adunaţi doi sau trei în numele
meu, voi fi şi eu în mijlocul lor”,
a spus Isus. Aceşti doi pot fi
soţul şi soţia. Ei s-au unit în
căsătorie în numele lui Isus
Cristos. Dar mai este oare
Cristos în mijlocul lor, în casa
lor? Rar de tot, din cauza
certurilor, a înjurăturilor, a
păcatelor pe care le săvârşesc
soţii. Se adună creştinii câte doi
sau trei la petreceri sau la locul
de muncă. Dar este oare
Cristos în mijlocul lor? Nu,
Cristos nu este în mijlocul lor,
căci nu poate să asculte
certurile, înjurături- le, bârfele şi
cuvintele ruşinoase pe care le
rostesc când se adună.
Rugăciunile noastre să le
facem în numele lui Isus
Cristos. „Oricine va fi dat în
numele meu chiar şi un pa- har
cu apă unui sărac nu va
rămâne nerăsplătit”. În sfâr- şit,
să urmăm exemplul sfântului
Pavel, care ne spune:
„Orice faceţi, cu fapta sau cu
vorba, fie că mâncaţi, fie că
beţi, fie că faceţi altceva, pe
toate să le faceţi în numele
Domnului nostru Isus Cristos”.

4.Jurăminte şi voturi
Dacă Dumnezeu ne interzice
prin porunca a II-a să-i rostim
numele fără trebuinţă, ce
trebuie să spunem des- pre
rostirea fără trebuinţă a numelui
diavolului? Unii cred că a rosti
cuvântul „diavol” este un păcat,
şi încă un păcat foarte mare. În
realitate, nu este nici un păcat a
rosti acest cuvânt. Totuşi, nici
nu-i lucru prea de lăudat. De
aceea, nu fac prea bine aceia
care au mereu în gură numele
celui mai mare duşman al lui
Dumnezeu şi al oa- menilor,
numele diavolului.
Cine mai păcătuieşte împotriva
poruncii a doua, cine mai
abuzează de numele lui
Dumnezeu? Toţi aceia care fac
jurăminte false, precum şi aceia
care fac voturi, pro- misiuni cu
jurământ lui Dumnezeu şi nu le
îndeplinesc. Ce înseamnă a
jura? A jura înseamnă a-l lua
pe Dumne- zeu drept martor că
ceea ce spui este adevărat.
Jurămân- tul este un lucru
serios şi greu de tot, dar de
acest lucru nu sunt convinşi unii
creştini, care sunt gata oricând
să jure fals; doi se ceartă, se
acuză unul pe altul, vin la paro-
hie, şi fiecare e gata să pună
mâna pe cruce şi să jure că ce
spune el este adevărat şi că
este nevinovat. Este permis
jurământul?
„Eu însă vă spun”, zice Isus,
„să nu juri deloc. Nici pe cer,
pentru că este tronul lui
Dumnezeu. Nici pe pământ,
pentru că este scăunelul
picioarelor sale. Nici pe Ierusa-
lim, pentru că este cetatea
marelui rege. Nici pe capul tău
să nu juri, căci nu poţi face nici
un fir de păr alb sau negru.
Deci cuvântul vostru să fie: da,
da; nu, nu” (Mt 5,34-36).
Prin aceste cuvinte, Isus nu
interzice jurământul, ci ne
porunceşte să spunem
întotdeauna adevărul, astfel în-
cât să nu fie nevoie de
jurământ. Dar cum în lume
dom- neşte mai mult minciuna
decât adevărul, jurământul este
uneori chiar necesar. Însuşi
Isus Cristos s-a jurat. „Te conjur
pe Dumnezeul cel viu”, i-a zis
marele preot, „să ne spui dacă
tu eşti Cristos, Fiul lui
Dumnezeu”. Şi i-a răs- puns
Isus: „Tu ai zis”. „De Domnul
Dumnezeul tău te vei teme”,
porunceşte Dumnezeu în
Vechiul Testament, „lui îi vei
sluji şi pe numele lui vei jura”.
Iar sfântul Pavel spune: „Spun
adevărul în Cristos, nu mint.
Martor îmi este conştiinţa în
Duhul Sfânt” (Rom 9,1).
Jurământul este permis, dar
numai în anumite împre-
jurări importante, ca, de
exemplu: la judecată, la tribu-
nal, sau când este un caz greu
de neînţelegere în faţa pre-
otului sau la căsătorie, sau în
alte împrejurări, când îl prescrie
Biserica sau legea civilă.
Dumnezeu nu poate fi chemat
ca martor pentru orice fleac.
Rău fac, prin urma- re, aceia
care la tot pasul, pentru a fi
crezuţi, spun: „Să mă
trăsnească Dumnezeu dacă nu
e aşa”; sau: „Dumne- zeu vede
că este adevărat”; sau: „Jur pe
sfânta cruce, jur pe sufletul
meu, jur pe ce am mai sfânt
că nu mint” ş.a.m.d. Jură fără
nici un rost, fără nici un motiv.
Sfântul Toma de Aquino spune
că jurământul este ca un
medicament. Un medicament
este bun şi de folos numai dacă
îl iei atunci când eşti bolnav.
Dacă îl iei când eşti sănătos, îţi
strică şi poţi chiar muri. La fel,
pentru suflet, jurământul este
de folos numai în anumite
situaţii grele; când este
făcut fără folos, este dăunător
şi poate aduce chiar moar- tea.
Dar păcat groaznic este a jura
strâmb, a-l aduce pe
Dumnezeu martor pentru o
minciună. „Să nu chemi nu-
mele Domnului Dumnezeului
tău, pentru că oricine îl va
chema pentru un lucru fals va fi
pedepsit”. Jurământul este ca o
ştampilă. Ştampila este semnul
că ceea ce este scris într-un act
este adevărat. De aceea, un
act neştam- pilat nu are nici o
valoare. Dar ce aţi spune de un
funcţi- onar care ar ştampila
acte, adeverinţe, diplome false?
Le- gea îi pedepseşte grav
pe aceşti falsificatori. La
fel, Dumnezeu îi pedepseşte pe
aceia care îl cheamă ca mar-
tor pentru a adeveri o minciună.
Şi acum, câteva cuvinte despre
vot. Votul este o promi-
siune făcută lui Dumnezeu.
Votul este un lucru plăcut în
ochii lui Dumnezeu, căci el
însuşi îl recomandă în Sfânta
Scriptură în repetate rânduri.
Sfântul Pavel a făcut vot la
Ierusalim să postească şi să
facă pocăinţă şapte zile în
templu. Lucrul promis lui
Dumnezeu prin vot sau jură-
mânt trebuie să fie un lucru
bun. Aceia care se jură că nu
vor mai vorbi cu alţii toată viaţa,
că nu-i vor ierta pe alţii toată
viaţa, că se vor răzbuna cu
orice preţ, săvârşesc un păcat
greu de tot, şi un astfel de vot
nu trebuie ţinut. Un vot bun fac
aceia care promit cu jurământ
că nu vor mai bea cel puţin un
timp, că vor evita un păcat
oarecare, că vor posti, că vor
da de pomană ş.a.m.d. Aceştia
fac un lu- cru bun şi vrednic de
răsplată. Cine însă îşi încalcă
votul, jurământul, păcătuieşte.
Cine jură pe cruce că nu va mai
bea şi apoi merge şi se îmbată
face două păcate: unul îm-
potriva cumpătării şi altul
împotriva poruncii a II-a, căci şi-
a încălcat jurământul. „Dacă
faci vot lui Dumnezeu”, spune
Sfânta Scriptură, „dă-ţi silinţa
să-l îndeplineşti, căci lui
Dumnezeu nu-i plac smintiţii”.
Ţine-ţi promisiu- nea, căci mai
bine nu faci vot, decât să faci şi
să nu-l înde- plineşti. Şi este un
lucru foarte folositor ca, mai
ales în boală, în necazuri, în
pericol, să-i promitem lui
Dumne- zeu o faptă bună, dacă
ne scapă din încercare. Este un
mijloc de a obţine de la
Dumnezeu ajutorul cerut.
În anul 1713, o ciumă
groaznică izbucnise în Viena.
S-au luat toate măsurile, s-au
închis şcolile, bisericile, dar
molima tot se întindea. Sute de
victime cădeau zilnic. În mijlocul
acestei nenorociri, împăratul
Carol al VI-lea a mers
împreună cu toată curtea sa la
biserica „Sf. Ştefan” şi a făcut
vot să construiască o catedrală
măreaţă în cin- stea sfântului
Carol Borromeu, dacă
Dumnezeu îi va scăpa de
flagelul care bântuia. Din
acea zi, ciuma a dispărut.
Împăratul şi-a ţinut promisiunea
şi a lucrat 21 de ani la
frumoasa catedrală, care se
vede şi astăzi la Viena.
Renumitul poet şi muzician
Benedetto Marcello se plimba
într-o seară prin faţa unei
biserici din Veneţia, aş- teptând
pe cineva. Biserica era
construită pe un loc unde
fusese cimitir. Deodată, tânărul,
călcând pe o lespede de piatră,
s-a trezit că se afundă în
pământ. Căzuse într-un cavou
adânc şi nu mai putea să iasă
afară. Văzându-se în întuneric
printre sicrie şi cadavre, a
început să strige, dar nimeni
nu-l auzea. Tânărul se vedea
îngropat de viu şi îşi aştepta
moartea îngrozit. A trecut o oră,
au trecut două; el stătea tot
acolo. A început să se
gândească la trecutul său. A
invocat ajutorul lui Dumnezeu şi
i-a promis că, dacă îl va salva,
îşi va consacra tot talentul său
de poet şi muzician pentru a-i
preamări numele. Îndată a auzit
paşi deasupra sa. A cerut ajutor
şi a fost cos din prăpastia în
care căzuse. Şi-a schimbat
viaţa şi a compus până la
moarte numai poezii şi cântece
religioase.
Să reţinem aceste gânduri şi
învăţături despre jură-
minte şi voturi şi să le punem în
practică; să nu abuzăm, să nu
necinstim numele lui
Dumnezeu, ci să facem ca el
să fie cât mai respectat şi
preamărit pe pământ.