PORUNCA A IV-A:

„CINSTEŞTE PE TATĂL TĂU

ŞI PE MAMA TA…”
1. Demnitatea părinţilor
Când Dumnezeu i-a dat pe
Muntele Sinai lui Moise cele
zece porunci, i le-a dat scrise pe
două table de piatră: primele trei
porunci, pe care Dumnezeu le-a
dat oamenilor, le aminteau
despre datoriile pe care ei le au
faţă de Dumnezeu: adoraţia
datorată lui Dumnezeu, cinstirea
numelui său şi cinstirea zilei
Domnului. Aceste trei porunci au
fost scrise pe prima dintre pietre.
Celelalte porunci, scrise pe altă
piatră, stabilesc obligaţiile pe
care le au oamenii faţă de ei
înşişi şi între ei, datoriile pe care
le are fi ecare faţă de aproapele
său. Cum cei mai apropiaţi nouă
ne sunt părinţii, era normal ca
prima dintre porunci să ne pună
în faţă datoriile faţă de părinţi.
Cea de-a patra poruncă a lui
Dumnezeu spune: „Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta”. Am
crede că porunca a patra îi
priveşte numai pe copii. Dar nu
este aşa; ea stabileşte nu numai
datoriile copiilor faţă de părinţi,
dar şi datoriile părinţilor faţă de
copii; de asemenea, datoriile
servitorilor şi ale stăpânilor,
datoriile elevilor, datoriile
învăţătorilor, ale profesorilor, ale
superiorilor şi supuşilor. Astăzi,
câteva cuvinte despre
demnitatea şi autoritatea
părinţilor. De ce trebuie să fi e
respectaţi şi ascultaţi părinţii?
Între copii şi părinţi există o
legătură, o afecţiune naturală.
Priviţi cu câtă grijă o pasăre îşi
creşte şi îşi îngrijeşte puişorii,
sau un copilaş cu câtă dragoste
cuprinde cu mânuţele sale gâtul
mamei. Dar oare este de ajuns
această dragoste naturală dintre
părinţi şi copii? De ce să-i
respect? Ei nu sunt tot oameni
ca şi mine? Ba încă eu sunt mai
ceva ca ei, ştiu mai multe ca ei,
am mai multă şcoală. Pe câţi
copii din zilele noastre nu-i auzi
spunând: „Ce ştii dumneata,
tată? Ce ştii dumneata, mamă?
Sunteţi rămaşi în urmă. Cum
spuneţi voi, a fost odată. Astăzi,
altfel stau lucrurile, noi ştim mai
multe ca voi”. De ce trebuie să-i
asculte, să-i respecte copiii pe
părinţi? Pentru că însuşi
Dumnezeu a orânduit acest
lucru, pentru că însuşi
Dumnezeu i-a înzestrat pe
părinţi cu putere şi autoritate
asupra copiilor. „Nu este
autoritate”, zice sfântul Pavel,
„decât de la Dumnezeu”. Părinţii
ţin locul lui Dumnezeu pe
pământ, şi cine nu-i respectă pe
părinţi, pe Dumnezeu nu-l
respectă. De-am fi noi cei mai
învăţaţi, şi părinţii noştri cei mai
simpli oameni, neştiutori de
carte, de am fi noi înstăriţi, în
funcţiile cele mai înalte,
conducători de ţară, iar părinţii
noştri nişte cerşetori, trebuie să-i
respectăm şi să-i ascultăm. Câtă
cinste i se cuvine unui
preşedinte, unui rege, unui
împărat, pentru că a primit de la
Dumnezeu puterea, autoritatea
de a conduce un popor! Dar într-
o familie, un tată sau o mamă au
o demnitate şi o putere mai
mare decât cea a unui rege într-
o ţară. Căci Isus Cristos nu a
orânduit nici un sacrament
pentru a ridica pe cineva la
demnitatea de rege, ci a
orânduit un sacrament pentru a-l
înălţa pe om la demnitatea de
părinte; e sacramentul sfi ntei
Căsătorii. Aşa cum un preot este
cinstit şi respectat pentru darul
şi demnitatea cea mare pe care
a primit-o prin sacramentul sfi
ntei Preoţii, la fel, părinţii trebuie
să fi e respectaţi şi cinstiţi pentru
demnitatea cea mare pe care o
primesc de la Dumnezeu prin
sacramentul sfi ntei Căsătorii.
Dar dacă Dumnezeu i-a
înzestrat pe părinţi cu atâta
demnitate, dacă Dumnezeu le-a
pus pe cap o coroană regală,
mulţi dintre ei îşi distrug singuri
autoritatea şi demnitatea, îşi
aruncă în noroi coroana. De
când Cain şi-a bătut joc de tatăl
său, mulţi copii au urmat
exemplul său urât; de când
Absalon şi-a ridicat mâna
împotriva tatălui său, David,
mulţi copii au umplut de
amărăciune viaţa părinţilor lor;
de când marele preot Eli a fost
pedepsit pentru că nu a ştiut să-
şi crească copiii, mulţi părinţi au
tras păcatele copiilor lor. Totuşi,
de când e lumea, nu a existat în
societate şi în familii situaţia
dezastruoasă din zilele noastre.
Niciodată nu au curs atâtea
lacrimi din ochii părinţilor.
Niciodată nu s-au mai pomenit
copii atât de descreieraţi,
neascultători, nesupuşi;
răspund, îi dispreţuiesc pe
părinţi, nu-i ajută, le dau cu
piciorul, pleacă de acasă, îşi fac
de cap în lume, nu mai scriu, nu
ştiu părinţii de rostul lor. Casele
de corecţie gem de atâţia copii.
„Unde sunt copiii buni de
altădată, ascultători, pentru care
cuvântul tatălui lor sau al mamei
era, într-adevăr, cuvânt?”, se
întreabă, desigur, mulţi părinţi.
Care este cauza că sunt atât de
răi şi neascultători copiii? Cauza
principală şi vina principală o
poartă înşişi părinţii. Căci unde
sunt părinţii buni şi cu frică de
Dumnezeu de altădată? Ei înşişi
se înjosesc şi-şi distrug orice
demnitate în faţa copiilor. Ce
demnitate, ce autoritate şi
respect vrei să ai în faţa copiilor
tu, tată, pe care te culege soţia
de prin şanţuri şi te aduce beat
acasă? Cum vrei să te
cinstească copiii când tu nu
cinsteşti ziua Domnului, când
duminica dormi toată ziua sau
mergi la cârciumă şi nu mergi la
biserică, şi nu-ţi trimiţi nici măcar
copiii la biserică? Cum vrei tu să
nu-şi bată joc copiii de tine când
tu îţi baţi joc de Dumnezeu prin
înjurăturile tale, când eşti toată
ziua cu „dumnezei” şi „cristoşi”
în gură, când vorbeşti toate
murdăriile în faţa lor? Cum vrei
să asculte copiii şi să aibă frică
de tine, atâta vreme cât tu nu
asculţi şi nu-ţi este frică de
Dumnezeu? Ce ai semănat,
aceea vei culege. Un scriitor
francez de la Academia
Franceză de Ştiinţe ne
povesteşte că pe vremea lui
trăia la Bezuez un tată cunoscut
ca liber-cugetător; trăia fără
Dumnezeu, în indiferenţă
religioasă, şi aşa şi-a crescut şi
copiii. Când ei au crescut mari,
au apărut roadele unei astfel de
educaţii. Avea doi băieţi şi o
fată. Toţi au devenit nişte
nerecunoscători, nu-l ascultau,
au ajuns mari jucători de cărţi şi
desfrânaţi. Sărmana lor mamă a
murit curând de scârbă. Copiii
au moştenit toată averea şi pe
tatăl lor l-au lăsat în mizerie.
Unul dintre copii şi-a sfârşit viaţa
la spânzurătoare din cauza
crimelor săvârşite. Un altul,
părăsit de femeia cu care trăia
în destrăbălare, a ajuns într-o
stare fatală de decădere,
mizerie şi ruşine. Nefericitul tată
a devenit nebun şi striga în delir
în timp ce îşi lovea pieptul şi îşi
zgâria faţa: „Unde sunt copiii
mei? Ei sunt în prăpastie! Eu le-
am săpat această prăpastie!”
Câţi părinţi nu ar putea să spună
acelaşi lucru! Prin viaţa lor
stricată, indiferentă, îşi
nenorocesc copiii, le sapă ei
înşişi prăpastia. De aceea, şi
grecii din vechime, pentru
greşelile copiilor, îi pedepseau
pe părinţi, căci socoteau că
părinţii sunt de vină pentru ceea
ce fac copiii. Filozoful Diogene l-
a auzit într-o zi pe un copil
spunând cuvinte murdare. Nu i-a
spus nimic. L-a căutat pe tatăl
copilului şi, fără să-i spună ceva,
i-a ars o palmă peste gură. „De
ce dai în mine fără nici un
motiv?”, l-a întrebat omul.
Filozoful i-a răspuns: „Te lovesc
pentru cuvintele urâte pe care
le-a rostit gura copilului tău”. În
zilele noastre sunt mulţi copii răi,
mai ales pentru că sunt foarte
multe mame care nu sunt cu
adevărat mame: nu sunt bune,
evlavioase, credincioase, la
locul lor. Ce demnitate, ce
autoritate mai poate avea în faţa
copiilor o mamă destrăbălată, o
beţivă, care înjură şi vorbeşte
murdar în faţa copiilor, pe care
copiii nu o văd niciodată la
biserică, la Spovadă şi la sfânta
Împărtăşanie? Cât vor fi mici,
poate îi va stăpâni pe copiii ei cu
ciomagul, cu înjurături şi
blesteme; dar după ce vor
creşte mai mari, vor pune copiii
mâna pe ciomag şi o vor înjura
în faţă pe mamă. O mare
răspundere au mamele; bărbaţii
pleacă dimineaţa la serviciu şi
se întorc seara sau după o
săptămână; aproape toată
educaţia copiilor rămâne în
seama mamei. Câtă
răspundere! De aceea, să ştie
bine mamele că nu se vor
mântui singure, precum nici nu
se vor osândi singure; ori se vor
mântui împreună cu copiii lor, ori
se vor osândi împreună cu ei. În
Franţa, o nenorocită de femeie
s-a hotărât să se sinucidă. Avea
doi copilaşi. Le-a trecut câte o
frânghie în jurul gâtului şi i-a
legat apoi de picioarele ei. Apoi
şi-a pus şi ea laţul de gât şi şi-a
dat drumul de sus, de pe grindă,
murind toţi trei odată. Acea
mamă a fost călăul ei, al copiilor
şi spânzurătoare pentru copiii ei.
O crimă nemaiauzită! Acea
mamă este o imagine a atâtor
mame ce se osândesc pe ele
din cauza vieţii lor şi îşi
osândesc o dată cu ele şi copiii.
Secolul nostru este numit
secolul progresului. Şi pe drept
cuvânt. Asistăm în zilele noastre
la descoperiri şi realizări de-a
dreptul uluitoare. Omul a ajuns
să pună piciorul pe Lună, a
ajuns să trăiască cu inima altuia
etc. Dar dacă din punct de
vedere ştiinţifi c şi tehnic
oamenii au înaintat atât de mult,
din punct de vedere moral, au
dat înapoi încă pe atâta. Dacă
au ajuns cu navele lor cosmice
pe Lună şi pe Venus, în trăirea
lor, în viaţa lor, s-au scufundat în
noroiul cel mai adânc, ei
cuceresc Cosmosul şi se pierd
pe ei înşişi. Oare nu vedem noi
cu ochii noştri cum lumea devine
pe zi ce trece tot mai rea, mai
stricată? Oare cine va salva
lumea de la pieire, de la
dezastru? Oare cine va pune
omenirea pe făgaşul cel bun?
Cosmonauţii? Cei care au ajuns
pe Lună? Cei care organizează
congrese, întruniri unde oamenii
se adună şi discută tot felul de
probleme? Ştiinţa, tehnica? Ele
vor salva lumea? Nu! Acestea
sunt bune, dar nu ele vor scoate
lumea din starea mizerabilă în
care se află. Avem nevoie de
altceva. Avem nevoie de părinţi
adevăraţi, de părinţi creştini.
Avem nevoie, mai ales, de
mame sfi nte. Avem nevoie de
părinţi buni, evlavioşi, cu frică de
Dumnezeu, care să-şi dea
seama de marea misiune şi
demnitate cu care i-a înzestrat
Dumnezeu, care să nu-şi arunce
în noroi coroana pe care
Dumnezeu le-a pus-o pe cap la
sfânta Căsătorie. Dea bunul
Dumnezeu ca toţi părinţii care
mă ascultă să fi e pătrunşi de
această concepţie, de această
învăţătură creştină despre
familie, să-şi dea seama că ei
sunt reprezentanţi ai lui
Dumnezeu în familie; să-şi dea
seama că fericirea pământească
şi de după moarte a copiilor
depinde în cea mai mare
măsură de părinţi; crescându-şi
în frica de Dumnezeu copiii,
părinţii să trăiască în pace şi
mulţumire pe acest pământ, iar
după moarte, să fi e împreună
moştenitori ai cerului.
2. Datoria părinţilor de a-şi
iubi copiii
Una dintre obligaţiile
fundamentale ale părinţilor este
aceea de a-şi iubi copiii. Dacă
părinţii vor ca copiii să ţină la
dânşii, să-i iubească, mai întâi ei
trebuie să le arate dragoste,
afecţiune. Un tată lucrează toată
ziua, poate departe de casă, dar
gândul lui, inima lui trebuie să fi
e lângă copilaşii lui, să
muncească cu drag pentru ei.
Copilul are nevoie să simtă
iubirea tatălui său. Dar de câte
ori nu se întâmplă contrariul!
Tatăl lucrează departe zi şi
noapte, câştigă bani, dar cât
egoism! Numai la el se
gândeşte, la copiii lui, deloc.
Copiii sunt ca nişte străini pentru
el. Poate el trece în fi ecare zi
pe la cârciumă, se cinsteşte, dar
la copiii lui nu se gândeşte, să le
aducă şi lor ceva când se
întoarce acasă, să le facă o
mică bucurie, o mică atenţie.
Eram într-o zi la un aprozar,
unde se vindeau şi băuturi
alcoolice. Veneau mulţi bărbaţi
să cumpere. „Dumneata ce
vrei?” „Un rachiu”. „Dumneata?”
„Un rachiu”. Vine altul.
„Dumneata ce doreşti?” „O
jumătate de vin”. Nici unul dintre
cei care au venit acolo nu a luat
câteva fructe sau câteva
bomboane să ducă la copii.
„Las’ să beau, căci eu muncesc,
eu câştig banul!” Cât egoism din
partea lor! Totul pentru ei,
pentru gâtlejul lor, iar copiii
umblă goi şi flămânzi. Să ne mai
mirăm că, atunci când ajunge la
bătrâneţe, copiii îl lasă pe
drumuri pe un astfel de tată, îl
lasă în mizerie, nici nu se uită la
el? În alte familii, tatăl este un
adevărat călău, un zbir, un tiran.
Niciodată nu are pentru copiii lui
o vorbă dulce, o vorbă bună de
mângâiere; ştiu numai să-i bată
şi să-i înjure. De aceea, copiii se
simt acasă ca într-o închisoare;
când vine tatăl lor acasă, nu ştiu
pe unde să se mai ascundă; de-
abia aşteaptă să crească mari,
ca să plece în lumea mare.
Lumea este plină de vagabonzi,
închisorile sunt pline de hoţi şi
criminali, care au ajuns în
această situaţie pentru că,
atunci când au fost mici, nu au
simţit căldura dragostei de tată.
În mai 1901, în Germania a fost
condamnat la moarte un tânăr
de numai 26 de ani. Îşi ucisese
tatăl, un om lipsit de credinţă şi
de moravuri. Un an de zile crima
a rămas nedescoperită.
Ucigaşul fugise în America, timp
în care cadavrul fusese ascuns
sub o grămadă de gunoi. După
un an şi o zi, cadavrul a fost
descoperit, poliţia s-a pus pe
urmele făptaşului şi a reuşit să-l
aducă înapoi în Germania. A
fost judecat şi condamnat la
moarte prin spânzurare. A venit
preotul în închisoare ca să-l
pregătească de moarte. „Nu te-
ai îngrozit când a pus poliţia, pe
neaşteptate, mâna pe tine?”
„Nu”, a răspuns ucigaşul. „Am
fost chiar bucuros. Remuşcările
mă chinuiau zi şi noapte, aşa
încât eram bucuros să mor cât
mai degrabă”. Totuşi, în ziua
execuţiei, când a văzut că în
curtea închisorii se ridică
spânzurătoarea, a început să
tremure şi i-a spus preotului:
„Părinte, faceţi o cerere să fi u
iertat, îmi voi ispăşi fapta toată
viaţa; voi fi un alt om”. „Prea
târziu pentru lumea aceasta”, i-a
spus preotul, „dar nu şi pentru
cealaltă. Pregăteşte-ţi sufl etul,
pentru ca măcar dincolo să
găseşti un judecător mai blând”.
„Prea târziu…” Aceste cuvinte
au fost ca o lovitură de măciucă
pentru sărmanul tânăr. Şi-a pus
capul în mâini şi a început să
plângă amar şi să se tânguiască
cu disperare: „Ah! Dacă aş fi
avut un alt tată, nu mi-aş fi
sfârşit zilele în felul acesta!” Câţi
copii nenorociţi în lumea
aceasta nu sunt nevoiţi să
exclame ca acel tânăr: „Ah,
dacă aş fi avut un alt tată, nu aş
fi sfârşit în felul acesta! Aş fi fost
un alt om!”? Dar copilul are
nevoie, mai ales, de iubirea
mamei. Aşa a creat Dumnezeu
inima mamei, ca să-şi iubească
copiii. Iubirea de mamă este fără
margini. Însuşi Dumnezeu, în
Sfânta Scriptură, vrând să ne
arate iubirea sa nemărginită,
compară iubirea sa cu iubirea
unei mame. „Poate oare o
mamă să-l uite pe copilul său,
astfel încât să nu mai simtă milă
pentru rodul sânului său? Şi
chiar dacă o mamă şi-ar uita fi
ul, eu nu te voi uita pe tine”.
Inima de mamă! Multe minuni
sunt în univers, dar capodopera
creaţiei, lucrul cel mai minunat
de pe lume, rămâne inima unei
mame. Iubirea unei mame nu se
uită niciodată. Ea este ca o
pâine minunată, pe care
Dumnezeu o împarte tuturor şi o
înmulţeşte. De această hrană
toţi au parte în casa părintească.
Pâine din care toţi au partea lor
şi pe care toţi o au întreagă,
oricâţi copii ar avea o mamă. Cu
cât drag nu ne aducem aminte
de mama noastră, care ne-a
hrănit la sânul ei, ne-a purtat în
braţele ei, ne-a ţinut pe
genunchii ei! Inima de mamă
este singurul loc de pe lume
unde ne putem refugia, chiar şi
atunci când părul ne este cărunt.
Şi abia după ce ne-a murit
mama, ne dăm seama de
iubirea pe care ne-a purtat-o.
Gândul la mama ne mângâie şi
ne încurajează în necazurile şi
greutăţile vieţii, ne dă putere să
rezistăm pe timp de ispită.
Glasul mamei îl auzim chiar şi
atunci când iarba a crescut mare
pe mormântul ei din cimitir.
Acest glas îl auzea şi poetul
nostru naţional, Mihai Eminescu,
atunci când scria aceste
minunate versuri: „O, mamă,
dulce mamă, din negură de
vremi Pe freamătul de frunze la
tine tu mă chemi; Deasupra
criptei negre a sfântului
mormânt Se scutură salcâmii de
toamnă şi de vânt, Se bat încet
din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei
dormi mereu”. Inima mamei ştie
să ierte şi să iubească, oricât de
tare ar supăra-o un copil. În
sudul Franţei circulă o legendă
care spune că, odată, un tânăr
nenorocit s-a lăsat prins în
mrejele unei femei stricate şi
ambiţioase. „Dacă mă iubeşti cu
adevărat”, i-a spus ea într-o zi,
„să mi-o dovedeşti. Să aduci
inima mamei tale, ca s-o dau
câinelui meu s-o mănânce”. Acel
copil denaturat şi orbit de patimă
şi-a ucis mama, i-a scos inima şi
i-a dus aceleia care o ceruse. În
drum s-a poticnit şi a căzut, şi
inima aceea plină de sânge,
inima aceea de mamă, s-a
rostogolit mai la o parte şi,
spune legenda, că imediat a
prins glas şi l-a întrebat cu
compătimire pe ucigaş: „Copilul
meu, te-ai lovit cumva?”
Nemărginita dragoste de mamă!
Dumnezeu a sădit chiar şi în
inima animalelor şi a păsărilor
această dragoste de mamă.
Priviţi o găină cât este de
sperioasă. Dar când are pui, cât
devine de curajoasă! Sare la
oricine îi atacă puii. Cu câtă grijă
îi păzeşte, îi hrăneşte, îi strânge
sub aripile sale! Sau un tigru.
Cât de fi oros, de feroce este!
Sfâşie, mănâncă tot ce-i iese în
cale. Dar nu s-a pomenit
vreodată ca un tigru să-şi sfâşie,
să-şi mănânce proprii săi pui.
Odată a luat foc o pădure din
India. Incendiul se întindea cu
repeziciune. Pe un copac se afl
a un cuib cu puişori mici în el.
Focul se apropia de cuib.
Păsările, mai ales mama acelor
puişori, se învârteau în jurul
cuibului şi ţipau cu disperare.
Copacul a luat foc şi cuibul a
început să ardă şi el. Mama
puişorilor s-a aşezat pe cuib ca
să-şi ocrotească puişorii şi a ars
împreună cu ei. Ce eroism, câtă
dragoste la aceste fi inţe lipsite
de raţiune! Dar câte femei
înzestrate de Dumnezeu cu
minte, cu judecată, nu coboară
mai prejos decât animalele!
Mame degenerate, denaturate,
adevăraţi monştri, care au smuls
instinctul matern, iubirea de
mamă pe care a sădit-o
Dumnezeu în inima lor, care nu-
şi iubesc copiii. Şi cum să-i
iubească dacă nu-i doresc, dacă
prin orice mijloace încearcă să
oprească venirea lor pe lume?
Pentru atâtea mame, copiii sunt
ca nişte duşmani ce atentează
la fericirea lor, care le tulbură
liniştea, fericirea vieţii lor,
mulţumirea, îi împiedică în
ambiţii, îi stingheresc să-şi
trăiască viaţa aşa cum ar vrea
ele. Dacă totuşi, nepoftiţi, copiii
vin la ospăţul vieţii, nu sunt
bucuroşi de ei, sunt în stare să-i
înjunghie înainte de venirea lor
pe lume, iar dacă au venit, nu
sunt bucuroase, caută să scape
de ei. Altfel, cum se explică
faptul că atâtea femei fug de
medic, nu se prezintă la
dispensar cu copiii lor când se
îmbolnăvesc, când intenţionat
nu-i îngrijesc? Cum se explică
cuvinte de acestea în gura unei
mame: „Las’ să moară. Vrei să
ruginească clopotele de la
biserică?”, sau alte cuvinte de
felul acesta? De neînchipuit.
Spuneţi: mai sunt aceste femei
mame sau adevăraţi monştri?
Acum poate că nu sunt
cunoscute toate, dar la judecata
de apoi veţi vedea câte mame
criminale vor ieşi la iveală,
mame care şi-au ucis copiii sau
intenţionat i-au lăsat să moară, i-
au neglijat, ceea ce este totuna
cu a-i ucide. „Voi, părinţilor, să
nu-i provocaţi pe copiii voştri la
mânie, ci creşteţi-i în disciplina
şi învăţătura Domnului” (Ef 6,4).
Dacă părinţii şi-ar iubi copiii,
altfel ar fi copiii lor; nu ar fi
nevoie de ciomag, de
ameninţări, de înjurături, de
blesteme. Inimile copiilor se
câştigă prin blândeţe, prin
bunătate, prin dragoste. E drept
că Sfânta Carte spune că cine
cruţă varga nu-şi iubeşte copilul;
dar pedeapsa trebuie să fi e
ceva excepţional, rar. Părinţii să
nu uite că şi ei au fost odată
copii. Să-i pedepsească cu
regret, cu strângere de inimă, nu
din mânie, nu dintr-o pornire
animalică. Să nu-i maltrateze, să
vadă copilul că din dragoste
este pedepsit. Sfânta Familie din
Nazaret să fi e model pentru
toate familiile noastre. Aşa cum
în familia din Nazaret nu s-au
auzit cuvintele „bou”, „prost”,
„drac”, la fel, nici în familiile
noastre astfel de cuvinte să nu
se audă. Părinţii să-şi iubească
copiii aşa cum Iosif şi Maria l-au
iubit pe Isus, şi atunci copiii vor
fi buni, ascultători, cuminţi ca şi
Isus; atunci, pacea, armonia,
mulţumirea vor domni în familiile
noastre.
3. Obligaţia părinţilor de a-şi
creşte copiii în frica lui
Dumnezeu
Spuneam în ultima predică
faptul că sunt unii părinţi care nu
îşi iubesc copiii; nu au niciodată
o vorbă bună, de gingăşie
pentru ei, îi cresc numai cu
ciomagul şi înjurătura, îi
maltratează pentru orice fl eac,
uitând că au fost şi ei odată
copii. Dar dacă sunt şi astfel de
părinţi, exagerat de severi, călăi
cu copiii lor, sunt mulţi alţii care
cad în extrema cealaltă: sunt
exagerat de buni şi îngăduitori.
Copiii sunt adevăraţi idoli pentru
ei: îi alintă, îi cocoloşesc, le
îndeplinesc toate dorinţele, toate
mofturile, toate capriciile, nu le
refuză niciodată nimic; le caută
în coarne, nu-i dojenesc, nu-i
pedepsesc niciodată. Atunci
când greşesc şi sunt vinovaţi, le
iau apărarea în faţa altora. Le
suportă toate blestemăţiile, ba
se bucură, se laudă, se amuză,
zicând: „Ia te uită ce copil isteţ
avem!” Aceşti copii, care au fost
nişte idoli cât au fost mici, când
cresc mari, devin crucea şi
calvarul părinţilor. Părinţii,
neştiind să fi e severi cu ei când
trebuie, îşi distrug singuri
autoritatea şi distrug sufl etele
copiilor, căci, în general, copiii
alintaţi de mici devin nişte răi şi
stricaţi când ajung mari. Ei, care
sunt obişnuiţi de mici să aibă de
toate, când cresc mari, le cresc
şi pretenţiile, şi ajung să
lovească în părinţi dacă aceştia
nu le mai pot intra în voie, ajung
să fure şi să omoare ca să aibă
tot ce le trebuie, căci ei n-au
ştiut ce-i lipsa. În piaţa unui oraş
se ridica o spânzurătoare. Era
spânzurat un tânăr. Înainte de a
i se pune funia la gât, a chemat-
o pe mama lui ca să-şi ia rămas-
bun de la ea. S-a aplecat să o
sărute, dar, în loc să o sărute, a
muşcat-o, rupându-i o bucată de
obraz. Apoi a strigat cu voce
tare ca să audă toţi: „Nenorocită
de mamă, tu eşti vinovată că am
ajuns aici, pentru că mi-ai făcut
întotdeauna mofturile, nu ai ştiut
să-mi porunceşti, nu m-ai
îndreptat niciodată; nu mi-ai fost
o mamă adevărată, ci, mai
curând, un călău, mi-ai ucis sufl
etul şi acum îmi pierd şi viaţa
prin spânzurătoare”. Nu ştiu
dacă aţi văzut vreodată o pasăre
cu câtă iubire îşi alintă şi îşi
mângâie puişorii. Dar deseori se
întâmplă că, strângând puiul la
piept şi mângâindu-l, îl omoară.
La fel se întâmplă cu unii părinţi,
care, iubindu-şi prea mult copiii,
îndeplinindu-le toate mofturile, le
omoară sufl etul. Le vine greu
să-şi dojenească sau să
pedepsească odraslele lor când
sunt vinovate, ca să nu le
supere. Închipuiţi-vă că un copil
cade într-o fântână. Tatăl sau
mama, fi ind de faţă, ar putea
să-l salveze trăgându-l de păr.
Dar pentru a nu-l supăra pe
copil apucându-l de păr, mai
degrabă îl lasă să se înece. Ce
nebunie şi cruzime! Aceeaşi
nebunie şi cruzime o săvârşesc
acei părinţi cărora le este milă
să-i pedepsească pe copii,
lăsându-i să ajungă nişte vicioşi
şi să-şi piardă sufl etul. Sunt, de
altfel, părinţi buni şi virtuoşi, dar
care vor fi pedepsiţi de
Dumnezeu pentru că au fost
prea îngăduitori cu copiii lor. Aşa
a fost cazul lui Eli, preotul din
Vechiul Testament. Copiii lui,
Ofni şi Fineas, apucaseră pe căi
greşite. Dar tatăl lor, în loc să-i
dojenească şi să-i pedepsească
cu severitate, le-a atras doar
atenţia: „Copiii mei, ce aud de
voi? Voi faceţi fapte nepermise.
Nu vă purtaţi aşa, pentru că vă
stricaţi cinstea”. Pentru
slăbiciunea şi laşitatea lui, a
atras pedeapsa lui Dumnezeu. A
murit pe neaşteptate, împreună
cu copiii lui. Unii părinţi îşi dau
seama de greşeala lor când
copiii sunt mari, dar e prea
târziu; încep să-i bată atunci
când copiii sunt deja flăcăi, fete
mari; dar e prea târziu. Un
copac îl îndrepţi când este mic;
când e mare, degeaba încerci,
sau cum spune vorba românului:
„picioarele calului bătrân nu le
mai îndrepţi”; aşa este şi cu
copilul. Copiii aparţin părinţilor,
dar, mai presus de toate, aparţin
lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a
încredinţat părinţilor şi părinţii
vor da socoteală de cea mai
mică neglijenţă. E drept că cei
mai mulţi părinţi se îngrijesc de
trupul copiilor; muncesc pentru
ei să-i hrănească, să-i îmbrace,
să-i poarte la şcoli, dar uită de
sufl etul copiilor lor. Uită că
Dumnezeu le-a încredinţat
soarta veşnică a trupurilor
nemuritoare. Împăratul roman
Titus avea un animal favorit, o
căprioară domesticită, care
păştea toată ziua prin grădina
imperială; pentru ca nimeni să
nu se atingă de ea când rătăcea
în voie prin pădure, împăratul i-a
legat de gât o zgardă de aur cu
următoarea inscripţie: „Nu mă
atinge, sunt a împăratului”. La
fel, orice părinte ar trebui să
vadă scris pe fruntea copilului
său: „Nu-mi faceţi nici un rău,
sunt al lui Dumnezeu”. De multe
ori, părinţii reprezintă o piedică
în calea mântuirii copiilor.
Amintiţi-vă de scena din
Evanghelie: Într-o seară, după o
zi obositoare de muncă,
Mântuitorul stătea înconjurat de
copii. Apostolii, oameni serioşi,
căutau să-i alunge. Dar Isus îi
dojenea cu asprime: „Lăsaţi
copiii să vină la mine, căci a
unora ca aceştia este împărăţia
cerurilor”. La fel le spune Cristos
părinţilor: „Lăsaţi copiii să vină la
mine, nu-i îndepărtaţi”. În zilele
noastre, părinţii, în loc să-şi
crească copiii în frică de
Dumnezeu, în spirit de evlavie,
de rugăciune, în loc să le
întipărească în sufl et groaza de
păcat, îi cresc în totală
indiferenţă religioasă sau chiar îi
îndepărtează, îi împiedică să fi e
religioşi: „Ce atâta biserică, ce
atâta evlavie? Vrei să te râdă
lumea că eşti sfânt?” „Părinţilor”,
spune Sfânta Carte, „învăţaţi-i
pe copiii voştri poruncile
Domnului, pentru ca într-însul
să-şi pună speranţa, să nu uite
niciodată binefacerile făcute
pentru ei şi să împlinească
voinţa lui”. Ascultaţi cum ar
trebui să vorbească un tată sau
o mamă adevărată: „Copilul
meu, să nu faci asta sau asta, e
păcat, îl superi pe Dumnezeu;
bunul Dumnezeu ne porunceşte
să fi m buni, să nu facem nici un
păcat, să nu spunem minciuni,
să ne rugăm, chiar dacă oamenii
nu ne văd. Iar pentru că suntem
slabi şi cădem în păcat, să
mergem des la Spovadă, la
sfânta Împărtăşanie, ca să
dobândim putere”. Ia întrebaţi-vă
de câte ori aţi spus copiilor
aceste cuvinte? De câte ori v-aţi
apropiat împreună cu copiii de
sfânta Împărtăşanie? În fi ecare
zi, după cum spune sfântul Ioan
Crisostomul, auzi părinţi
spunând copiilor: „Ia te uită la
cutare ce calic era şi cum s-a
ridicat, ce gospodar s-a făcut, ce
bine s-a aranjat, ce bine s-a
căsătorit: luaţi exemplu”. Le
insuflă ambiţia şi lăcomia după
avere, dar nu-şi deschid o dată
gura pentru a le vorbi de cer şi
de bunurile veşnice. Se îngrijesc
numai de fericirea lor
pământească şi câtuşi de puţin
de fericirea veşnică. Ei sunt ca
aceia care se îngrijesc foarte
mult de încălţăminte, dar nu pun
nici un preţ pe picioare. Prima
grijă a părinţilor trebuie să fi e
aceea de a-şi creşte copiii în
spirit de rugăciune şi evlavie. La
Ludwig Windhorst, un mare om
de stat german, a venit odată o
doamnă de lume şi i-a pus
următoarea întrebare: „Vreau să
fac o fotografi e cu copilul meu.
Ce poziţie să iau?” El i-a
răspuns: „Lăsaţi să fiţi fotografi
ată în timp ce împreunaţi
mânuţele copilului pentru
rugăciune. Aceasta este poziţia
cea mai bună pentru o mamă!”
De-ar înţelege lucrul acesta
toate mamele! Părinţii care
încearcă să-şi educe copiii fără
Dumnezeu şi fără frica de păcat
încearcă să clădească pe nisip.
Un tată, o mamă trebuie să fi e
gata mai degrabă să-şi vadă
copilul mort, decât să
săvârşească un singur păcat de
moarte. Sfânta Bianca din
Castilia, mama sfântului
Ludovic, regele Franţei, îşi lua
deseori copilul pe genunchi şi
spunea: „Copilaşul meu, tu ştii
că te iubesc cu toată iubirea cu
care poate iubi o mamă, dar mai
degrabă aş dori să te văd mort
la picioarele mele, decât să te
văd vreodată săvârşind un
singur păcat de moarte”. Nu l-a
învăţat să fi e viteaz, ambiţios
sau bogat, dar l-a învăţat să
aibă groază de păcat şi aceste
cuvinte l-au ajutat să devină un
sfânt. O adevărată sfântă a fost
şi Felicitas, mamă a şapte copii.
Deseori era văzută la sfânta
Împărtăşanie împreună cu toţi
cei şapte copii ai ei. Într-o
prigoană împotriva creştinilor, a
fost condamnată la moarte. S-a
prezentat împreună cu toţi copiii
ei. „Poţi să ne trimiţi la moarte”,
i-a spus ea judecătorului. „Noi
ştim să murim pentru
Dumnezeu. Voi, dragi copii,
priviţi cerul; acolo ne aşteaptă
Isus”. Au fost ucişi în faţa mamei
toţi copiii. Primul a fost bătut cu
nuiele, al doilea şi al treilea cu
cârlige de fi er, al patrulea a fost
aruncat într-o prăpastie, al
cincilea şi al şaselea au fost
străpunşi cu sabia, al şaptelea şi
apoi mama au fost decapitaţi.
Mama le repeta întruna: „Dragii
mei, priviţi cerul; acolo ne
aşteaptă Isus”. Aşa trebuie să fi
e adevăraţii părinţi. Să-i
călăuzească pe copiii pe care i i-
au încredinţat Dumnezeu pe
calea mântuirii, să le arate
mereu cerul. Să fi e mereu cu
grijă pentru ei, să-i crească în
frica de Dumnezeu. Creşterea
copiilor în frica de Dumnezeu
este pentru părinţi cea mai mare
mângâiere în ceasul morţii,
precum şi speranţa răsplăţii lor
după moarte.
4. Datoria părinţilor de a-şi
supraveghea copiii
Creşterea copiilor nu este un
lucru uşor pentru părinţi. Ea cere
uneori din partea lor eforturi
foarte grele. Şi spuneam că nu
este de ajuns ca părinţii să se
străduiască numai pentru viaţa
lor pământească, să-i vadă
sătui, să-i îmbrace ca pe păpuşi,
să-i înveţe carte, să le facă o
situaţie în viaţă, să le lase o
moştenire. Grija principală
trebuie să fi e îndreptată asupra
sufl etului copilului, să-i dea o
creştere cu adevărat
creştinească, să-l înveţe ce-i
păcatul, să-l educe în frica de
Dumnezeu, să-l înveţe să-l
iubească pe Dumnezeu; o
credinţă puternică este o
moştenire mai importantă decât
toate averile care trebuie să fi e
lăsate copilului. Se întâmplă
uneori ca, în ciuda creşterii şi a
educaţiei religioase, să apară în
viaţa copiilor anumite buruieni
veninoase. Să nu se mire
părinţii, copiii lor sunt urmaşi ai
lui Adam, zămisliţi întru păcat,
din fi re aplecaţi spre rău. De
aceea, se impune o altă datorie
deosebit de gravă, dar, din
nefericire, deosebit de neglijată
de către părinţi, şi anume
supravegherea copiilor. Sunt
părinţi buni, evlavioşi, care se
roagă mult, dar care se vor
osândi, pentru că nu şi-au
supravegheat îndeajuns copiii, i-
au lăsat de capul lor. Să ne
amintim de un fapt din Sfânta
Scriptură: Moise, conducătorul
poporului evreu, a urcat pe
Muntele Sinai. Acolo se ruga,
stătea de vorbă cu Dumnezeu;
ce ocupaţie poate fi mai bună şi
mai sfântă decât aceea de a te
întreţine cu Dumnezeu? Dar, în
timp ce el se afl a sus în extaz,
poporul jos a început să-şi facă
de cap. „Fă-ne viţei de aur”, i-au
spus lui Aron. Şi au început să
slujească şi să jertfească
idolilor. La fel se întâmplă cu unii
părinţi. Ce folos că mama merge
la toate Liturghiile şi se roagă
ceasuri întregi în fi ecare zi,
dacă în acest timp băiatul bate
drumurile sau fata are discuţii
periculoase la ore târzii din
noapte? Mama crede că a
câştigat multe merite cu
rugăciunile ei, dar nu-şi dă
seama că se face vinovată de
toate păcatele copiilor
nesupravegheaţi şi de toate
ocaziile de păcat pe care nu le
îndepărtează. Părinţii trebuie să-
i supravegheze, să-i urmărească
pas cu pas. Duminica, dacă îi
trimit la biserică, să-i
urmărească dacă merg acolo,
dacă se spovedesc şi se
împărtăşesc; să se intereseze
cu cine umblă, cu cine se
întâlnesc copiii lor, ce fac, ce
vorbesc, cum se comportă copiii
la şcoală, la muncă ş.a.m.d. Unii
părinţi îşi scot copiii afară pe
poartă ca pe gâşte şi nu-i mai
văd până noaptea, nu-i
interesează că învaţă de la alţii
să fure, să înjure, să vorbească
lucruri murdare. Dar cu cât cresc
copiii, cu atât cresc pentru ei
pericolele şi cu atât creşte şi
răspunderea părinţilor şi
obligaţia de a-i supraveghea. În
tinereţe, omul este orb din
pricina patimilor ce clocotesc în
el şi, de aceea, părinţii, şi mai
ales mama, trebuie să fi e numai
ochi. Era în Primul Război
Mondial. Într-o luptă, un tânăr
soldat şi-a pierdut vederea.
Schijele unei grenade i-au scos
amândoi ochii. A leşinat. Imediat
i s-a pus o legătură peste locul
ochilor scurşi şi a fost
transportat la spital. Când s-a
trezit din leşin şi şi-a simţit ochii
legaţi, l-a rugat pe medic să-i ia
legătura, pentru că dorea să
vadă lumina soarelui. Medicul
nu a avut curaj să-i spună că a
rămas orb pentru toată viaţa.
Peste câtva timp, a venit mama
să-l vadă. „Mamă”, i-a zis
soldatul când a auzit glasul
mamei, „nu-i aşa că voi vedea
iarăşi?” „Copilul meu”, i-a
răspuns mama, „de acum
înainte ochii mamei tale vor fi şi
ai tăi; cu ei vei vedea”. În orice
familie, ochii tatălui, şi mai ales
ai mamei, trebuie să vadă şi
pentru copiii lor. Dar, de fapt,
mulţi părinţi sunt mai orbi decât
copiii lor; nu îi supraveghează,
nu îndepărtează de la ei
primejdiile în care se află, se
încred orbeşte în nevinovăţia şi
cuminţenia aparentă a copiilor
lor. Copiii profi tă de această
lipsă de supraveghere, se
străduiesc să mărească această
aparenţă de nevinovăţie, în
secret însă, trăiesc în cele mai
murdare vicii şi păcate. După ce
aceste vicii ies la iveală, îi auzi
pe părinţi spunând: „Dacă am fi
ştiut, am fi luat măsuri la timp şi
am fi împiedicat răul”. „Dar de ce
n-aţi ştiut?”, întreabă sfântul
Bernard. „Nu trebuia să ştiţi? Ce
silinţă aţi depus voi pentru a
cunoaşte rătăcirile copiilor
voştri?” „Lucru ciudat”, zice
sfântul Ieronim, „că voi sunteţi
cei din urmă în a cunoaşte
dezordinile copiilor voştri, în timp
ce ele sunt ştiute de toată
lumea, toţi vorbesc despre ele,
toţi le critică, numai voi nu ştiţi
nimic, ba trăiţi într-o siguranţă
desăvârşită. Nici nu vreţi să-i
bănuiţi măcar şi-i socotiţi
nevinovaţi chiar şi atunci când
lucrurile sunt deja publice. Veţi
răspunde în faţa lui Dumnezeu,
căci sunteţi atât de lipsiţi de
minte”, încheie sfântul Ieronim,
„şi arătaţi mai mult ca nişte
statui fără ochi şi fără urechi,
zidite în mijlocul familiilor
voastre, decât ca nişte părinţi
adormiţi?” Dacă Dumnezeu ar
face o minune şi ne-ar deschide
în faţa ochilor iadul, am vedea
acolo multe lucruri îngrozitoare,
dar cred că cel mai îngrozitor ar
fi acesta: familii întregi osândite.
Ce durere pentru un tată să
vadă sub ochii săi copilul cum
arde şi strigă cu disperare:
„Blestemat să fi i, tată, căci n-ai
ştiut să mă stăpâneşti, să mă ţii
din scurt!” Sau mama să vadă
trupul fetei ca un cărbune uriaş
aprins în timp ce-i strigă:
„Blestemat să fi e sânul care m-
a purtat şi pieptul care m-a
alăptat! Blestemată să fi e ziua
în care am venit pe lume!
Blestemată să fii tu, mamă, căci
din cauza ta m-am osândit, că n-
ai ştiut să mă păzeşti, să mă
supraveghezi!” Fiecare tată şi fi
ecare mamă trebuie să spună
cum îi spunea mama sfântului
Alfons de Liguori copilului ei: „Eu
nu vreau să fi u mamă de copii
osândiţi”. În vechime era în
Cartagina o statuie uriaşă din
bronz consacrată zeului Saturn.
La anumite sărbători, i se dădea
foc acestei statui până ce se
înroşea. Mamele credeau că
aduc cinste zeului Saturn
aruncându-şi copiii din braţe
înlăuntrul acestei statui înroşite
ca un cuptor şi în câteva clipe
copiii se transformau în cenuşă.
Acele mame reprezintă
imaginea multor părinţi care
singuri îşi trimit copiii la osândă.
Reprezintă imaginea acelor
părinţi care îşi lasă copiii
noaptea pe drumuri să
hoinărească pe unde vor şi cât
vor, fără să le ceară socoteală.
Acele mame din Cartagina
reprezintă imaginea atâtor
mame care îşi lasă fetele de
capul lor noaptea la discotecă,
la petreceri, întâlniri şi discuţii de
noapte. Ele stau în casă şi dorm
liniştite. Chiar ele le trimit afară:
„N-auzi o fluierătură? Ieşi, te-a
chemat!” Ba, mai mult, ştie
mama că aceia care vin la
poarta ei sunt oameni suspecţi,
tot felul de şoferi şi derbedei,
ştie mama că fata ei întreţine
legături nepermise cu bărbaţi
căsătoriţi; şi ea n-are nimic de
spus? „Treaba ei ce face, doar e
mare şi judecă”. Sau e mai
dureros când însăşi mama îşi
trimite fi ica să se prostitueze ca
să aducă bani. Ce grozăvii!
Lucruri monstruoase, de
necrezut, şi care se întâmplă la
ora actuală peste tot. Auziţi
cuvinte ieşite din gura unei
mame: „Fă ce ştii, mergi unde
ştii, vorbeşte cu cine vrei, numai
să nu rămâi pe capul meu
nemăritată”. Mame inconştiente,
care au uitat prin ce pericole au
trecut când erau tinere, cărora
nu le pasă de cinstea şi
nevinovăţia copiilor lor. Acele
mame care nu-şi ţin din scurt
fetele, care le lasă de capul lor,
nu le supraveghează, se
trădează singure. E semn că nici
ele la vremea când erau tinere
nu şi-au preţuit cinstea şi
nevinovăţia. „Trebuie să-i dau
drumul afară noaptea”, se
îndreptăţesc unele mame, „să
se mărite fata, să-şi găsească
pe cineva”. Dar oare dacă n-ar
ieşi fetele la discuţii şi întâlniri
noaptea, tinerii din satul acesta
nu s-ar mai căsători?
Dimpotrivă, acele fete care stau
în casă şi nu discută cu oricine,
ar trebui să fi e mai căutate, să fi
e considerate cele mai cuminţi,
căci numai în ele poţi avea
încredere. Căci dacă înainte de
căsătorie fata a fost cu frica de
Dumnezeu, nu şi-a trădat
credinţa, e semn că nici după
căsătorie nu-şi va trăda soţul, nu
va pleca de acasă şi nu va primi
pe nimeni în casă în lipsa
soţului. Şi să se întrebe mamele
care au vrut să-şi mărite fetele,
nu contează sub ce formă: sunt
fetele lor fericite în căsătorie?
Nu. Şi dacă sunt atâtea
dezordini în familiile noastre şi
neînţelegeri, încât şi poliţia
spune că nu există atâtea femei
bătute de bărbaţi ca în acest loc,
una dintre cauze este faptul că
s-a pregătit căsătoria într-o
formă ce atrage blestemul, şi nu
binecuvântarea lui Dumnezeu.
„Fata mea e cuminte, e un
înger”, se apără iarăşi unele
mame, „am toată încrederea în
ea, e deşteaptă, băiatul cu care
vorbeşte e serios, retras, bun ca
un sfânt”. Nu vă încredeţi prea
mult. Nu ştiţi că şi îngerii din cer
au căzut odinioară? Nu uitaţi, de
asemenea, că numai sfi nţii din
cer nu mai pot cădea, ceilalţi de
pe pământ sunt formaţi tot din
sânge şi carne ca şi ceilalţi
oameni. N-a fost David un
sfânt? Şi tot a căzut, pentru că
n-a fost prudent. N-a fost
Solomon cel mai înţelept dintre
oameni? Şi tot a căzut, pentru
că nu a evitat ocazia. Sfânta
Scriptură compară femeia cu
focul, iar bărbatul cu paiele. Prin
aceasta ne dă de înţeles că
apropierea lor nu este niciodată
fără primejdie. Pământul este
bun, zice un scriitor, şi apa la fel.
Dar amestecaţi apa cu pământul
şi ce veţi obţine? Noroiul. La fel,
tânărul este bun, fata este bună,
când stau departe, dar lăsaţi-i să
se întâlnească, să fi e liberi, şi
veţi vedea viciul, noroiul,
murdăria păcatului. „De altfel”,
zice sfântul Leonard, „ar trebui
ca copiii voştri să aibă capul din
sticlă, ca să vedeţi ce gânduri,
ce închipuiri pângăresc mintea
şi închipuirile copilului după
astfel de întâlniri”. Aş vrea ca
cele spuse în această predică
să se întipărească bine în
mintea părinţilor. Cumpăniţi
serios aceste lucruri, căci sunt
de o importanţă extremă. Dacă
o pasăre, un animal nu-l ai o
noapte acasă, nu ai linişte, nu
poţi dormi, îl cauţi în toiul nopţii
până îl găseşti. Cu atât mai mult
să nu ai linişte, să nu poţi dormi,
când ştii că nu-ţi este copilul
lângă tine, nu e în casă, să
preţuieşti sufl etul şi nevinovăţia
lui. Chiar când copilul îţi este
departe, la şcoală, la muncă, să
tremuri pentru el, să te
interesezi de el, căci nu eşti
scutit de obligaţia de a-l
supraveghea. Bănuiala şi
neîncrederea să vă însoţească
mereu în creşterea copiilor. Să
fiţi cu ochii în patru, să-i
conduceţi pas cu pas în această
viaţă, ca să vă puteţi bucura cu
ei împreună după moarte de
fericirea cerului.
5. Exemplul bun
Voi începe această predică
povestindu-vă un fapt deosebit
de frumos din Sfânta Scriptură.
Împăratul egiptenilor dăduse
ordin ca toţi copiii evreilor de
parte bărbătească să fi e ucişi.
Prea se înmulţiseră şi era
pericol să se răscoale, să pună
mâna pe putere şi să fi e ei
stăpâni în Egipt. Prin urmare,
mamele erau nevoite să-şi
îngroape de vii copilaşii sau să-i
arunce în apele Nilului. A venit
pe lume Moise. Mama sa l-a luat
în braţe şi s-a dus să-l arunce în
apele Nilului. I se rupea inima;
cum să-l înece cu mâinile ei? L-
a aşezat într-un coşuleţ de
papură uns cu smoală, i-a dat
drumul pe apă şi coşuleţul
plutea încet, săltând pe valurile
râului. S-a întâmplat că chiar
atunci cobora fi ica faraonului la
râu, ca să se scalde. Printre
trestii a auzit un plânset de copil.
A căutat şi l-a găsit. Şi-a dat
seama că este un copil de
evreu. L-a luat în braţe; era un
copilaş atât de frumos, de
drăguţ, încât s-a hotărât să-l
crească ca pe copilul ei.
Surioara copilului, care era pe
malul râului, a alergat la fi ica
faraonului să vadă ce se
întâmplă şi a întrebat-o: „Nu vrei
să chem pe una dintre femeile
evreilor să-l alăpteze?” Ea a
spus: „Da, cheamă”. Fata a
alergat şi a chemat-o pe mama
pruncului. „Ia copilul acesta şi
creşte-l pentru mine”, i-a zis fi
ica faraonului mamei copilului,
fără să ştie că acest copilaş este
al ei. Şi acea femeie l-a crescut
pe propriul copil pentru fi ica
faraonului. Aceleaşi cuvinte le
spune Dumnezeu ori de câte ori
vine un copilaş pe lume: „Luaţi
copilul acesta şi creşteţi-l pentru
mine; voi sunteţi părinţii lui, dar
nu stăpânii lui; copilul este al
meu; voi sunteţi numai
instrumente. Voi trebuie să aveţi
grijă ca el să-mi fi e un slujitor
credincios pe pământ, iar apoi
să-l am lângă mine în cer”. E
drept că puţini sunt părinţii care
în mod direct să-şi abată copiii
de la calea mântuirii, să-i înveţe
direct de rău: părinţi care îi trimit
pe copiii lor la furat, îi pun să se
răzbune, îi opresc de la
sacramente sau îi împing pe
calea desfrâului şi altele de felul
acesta. Cei mai mulţi părinţi îi
învaţă pe copiii lor de bine: îi
învaţă, îi dojenesc, îi
supraveghează, îi pedepsesc, şi
totuşi, copiii lor se aleg nişte răi;
devin neascultători, stricaţi,
vicioşi, care umplu de
amărăciune viaţa părinţilor. Care
este cauza? Ce lipseşte?
Lipseşte exemplul bun din
partea părinţilor. Acei părinţi
care îi învaţă pe copii de bine, îi
îndrumă, dar apoi în faţa lor
săvârşesc şi vorbesc lucruri rele,
nu fac altceva decât să
clădească cu o mână şi să
distrugă cu cealaltă. În educaţie,
de nici un folos nu sunt sfaturile,
supravegherea, pedepsele,
dacă lipseşte exemplul bun. De
ce să-ţi baţi copiii ca aceştia să
facă ceea ce tu nu faci?
Privighetoarea nu-şi învaţă puii
să cânte smulgându-le penele
sau lovindu-i în cap cu ciocul, ci
cântând împreună cu ei. Nu
ajunge să-l înveţi pe copil, ci
trebuie să faci tu însuţi ceea ce
vrei să facă el. Nu ajunge ca un
ceas să indice ora fixă sau
jumătatea de oră, ci trebuie să
indice celor ce îl privesc în fi
ecare clipă cât este ora. În mod
obişnuit, cum sunt părinţii, aşa
sunt şi copiii: dacă părinţii sunt
buni, evlavioşi, la locul lor, aşa
sunt şi copiii; dacă părinţii sunt
răi, vicioşi, indiferenţi faţă de
Dumnezeu şi de Biserică, numai
o minune poate face să fi e altfel
copiii. Mărul nu cade departe de
copac, zice o vorbă
românească, sau aşchia nu sare
departe de trunchi. Acei părinţi
răi, care dau exemplu rău
copiilor mici, n-au dreptul să se
plângă de copiii lor că sunt răi,
neascultători. „Cine a cules
vreodată struguri din spini şi
smochine din ciulini?”, se
întreabă Isus. Copiii au un
instinct deosebit în a copia, în a
face tot ceea ce văd la părinţi.
Nu demult, a fost găsit la Napoli
un copil ucis cu 43 de lovituri în
cap şi peste faţă. Avea 9 ani.
Ucigaşul era un alt copil, în
vârstă de 12 ani. La cercetări a
fost întrebat de unde a învăţat
să lovească aşa. S-a afl at că
tatăl copilului la fel îşi bătea
soţia; copilul a făcut ce a văzut
la tatăl său. Iarăşi s-a întâmplat
undeva că un copil văzuse cum
mama sa a tăiat gâtul unui pui.
Rămânând singur acasă, a
căutat să prindă un pui ca să-i
taie gâtul, dar, nereuşind să
prindă un pui, i-a tăiat gâtul
frăţiorului său din leagăn. Iată,
până într-atât îi imită copiii pe
părinţii lor. Chiar dacă, atunci
când sunt mici, copiii sunt
struniţi, învăţaţi de bine,
pedepsiţi, căci n-au avut
exemplu bun, atunci când vor
creşte mari nu vor face ceea ce
au fost îndemnaţi să facă, ci
ceea ce au văzut la părinţii lor.
„Mamă”, îi zice într-o zi un copil
mamei sale, „eu când voi fi mare
ca tata?” „Şi de ce vrei, dragul
mamei, să fi i mare ca tatăl tău?”
„Ca să nu mai fi u nevoit să
spun rugăciunile dimineaţa şi
seara”. Copilul observase că
părinţii săi nu se rugau
dimineaţa şi seara. Stau uneori
şi mă întreb: de ce copiii, şi mai
ales tineretul, sunt atât de
nepăsători faţă de sfi ntele
sacramente? Noi, preoţii, îi
îndemnăm, dar degeaba.
Explicaţia este una singură: n-au
exemplul bun, nu-i văd pe
părinţii lor la Spovadă şi
Împărtăşanie şi, de aceea, nici
ei nu vin. Exemplul rău din
partea părinţilor este un venin, o
otravă pentru sufl etul copiilor.
Căci vipera îi ucide pe cei pe
care-i muşcă, îi otrăveşte, dar
ea nu moare. Părinţii care dau
scandal se pierd şi ei şi îi
osândesc şi pe copiii lor. La
Roma s-a întâmplat următorul
fapt cutremurător: Din cauza
unor decepţii, soţia unui ofiţer s-
a hotărât să se sinucidă. A băut
otrava, dar până să moară, s-a
gândit să-l mai alăpteze o dată
pe copilul ei. Dar laptele fi indu-i
otrăvit, a murit copilul întâi,
mama văzând cu disperare cum
se stinge, şi abia mai apoi a
murit ea. Ce lucru înfi orător!
Două crime dintr-odată. Crime
mai înfi orătoare săvârşesc acei
părinţi care păcătuiesc în faţa
copiilor şi le otrăvesc sufl etele,
osândindu-se o dată cu ei. O
adevărată crimă săvârşeşte acel
tată care înjură în faţa copiilor.
Ce să mai spun despre acea
mamă care înjură de
Dumnezeu, de cruce, în faţa
copiilor? Este o adevărată
mamă criminală. Criminali sunt
acei părinţi despre care copiii
ştiu că sunt nişte destrăbălaţi.
Cristos spune aceste cuvinte:
„Oricine scandalizează pe unul
dintre aceştia mai mici ai mei,
mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega
de gât o piatră de moară şi s-ar
arunca în fundul mării”. Păcatul
de scandal este atât de mare
încât trebuie spus la Spovadă în
faţa a câţi copii s-a săvârşit şi de
câte ori. Aş vrea ca toţi părinţii
să-şi dea seama de importanţa
exemplului bun în creşterea
copiilor. Renumitul poet Clement
Brentano scrie despre sine
aceste cuvinte: „Rătăceam fără
credinţă ca un naufragiat pe o
insulă pustie, nu aveam nici o
cârmă în viaţă, nici o putere.
Eram disperat. Nu mai aveam
somn, sufeream, simţeam un
pustiu imens în sufl etul meu; nu
mai găseam nici un sprijin în
viaţă şi nu ştiam ce mă putea
salva. Şi mi-am adus aminte
cum stătea mama aplecată
asupra mea când eram mic,
cum spunea Bucură-te, Marie,
rugăciunea către îngerul păzitor,
îmi făcea semnul sfi ntei cruci;
mi-am adus aminte de
rugăciunile din copilărie; eram
salvat. Altceva nu m-ar fi putut
ajuta cu nimic”. Fericiţi acei
părinţi care au fost mereu un
exemplu bun pentru copiii lor. Ei
nu se vor teme să apară în faţa
Judecătorului la moarte. Ei pot fi
siguri în ceasul morţii că şi copiii
vor merge pe urmele lor şi că
împreună se vor bucura de
fericirea pe care Dumnezeu a
pregătit-o acelora care îl iubesc
pe el.
6. Grija părinţilor faţă de viaţa
trupească a copiilor
În cadrul poruncii a IV-a a lui
Dumnezeu, am vorbit până
acum despre datoriile pe care le
au părinţii faţă de sufl etul
copiilor, datorii deosebit de
grave, pentru care vor avea de
dat o straşnică socoteală în faţa
lui Dumnezeu. Astăzi, să ne
oprim asupra obligaţiilor pe care
părinţii le au asupra vieţii
trupeşti a copiilor lor. Aşa cum
Dumnezeu a creat toate fi inţele
care se mişcă pe acest pământ
şi are grijă de ele prin legile
înţelepte ale providenţei sale, le
susţine, le apără, pentru ca fi
ecare să ajungă la maturitate şi
să-şi atingă scopul, la fel,
părinţii, adevăraţi reprezentanţi
ai lui Dumnezeu în sanctuarul
familiei lor, având obligaţia de a
transmite viaţa copiilor, au, în
acelaşi timp, obligaţia de a
apăra viaţa copiilor când sunt
mici, de a-i susţine, de a-i
îmbrăca, de a-i feri de orice
pericol până când cresc mari şi-
şi pot întreţine singuri viaţa.
Instinctul de a se îngriji de viaţa
puilor pe care îi aduc pe lume l-a
sădit Dumnezeu şi în inima
păsărilor şi a animalelor. Priviţi o
rândunică. Cu câtă migală îşi
construieşte cuibul, pune puf în
el, pentru ca, atunci când vor
ieşi din ouă, puii să se simtă
bine! Apoi îi hrăneşte în fi ecare
zi, iar dacă simte un pericol,
zboară în jurul cuibului, ţipând,
cerând parcă ajutor. În inima ei
micuţă simte iubirea de mamă.
Poate aţi observat într-o
herghelie de cai cum ştiu mama
şi ceilalţi cai să-i apere pe mânji.
Dacă simt vreun pericol, se
adună în jurul mânjilor şi stau
pregătiţi să lovească cu copitele
în cel care se apropie. Călătorii
care au vizitat Africa spun că au
văzut turme de elefanţi şi că puii
acestora erau aşezaţi
întotdeauna în mijlocul turmei, şi
vai de cine se apropia de ei! Dar
această iubire, pe care o au
păsările şi animalele pentru puii
lor, lipseşte uneori din inima
părinţilor care aduc pe lume
copii. Omul, înzestrat cu minte şi
voinţă de către Dumnezeu, are
tristul privilegiu de a smulge
instinctul de părinte sădit de
Dumnezeu în inima lui. Câţi
părinţi denaturaţi nu sunt, care
s-au unit în căsătorie parcă
numai pentru a înmulţi numărul
nenorociţilor, al cerşetorilor, al
criminalilor, al vicioşilor, de care
şi aşa este plină lumea! Taţi
degeneraţi, care pleacă în lume,
nu-i interesează că au lăsat
copiii acasă, beau toţi banii, le
lasă pe soţii să se descurce cu
copiii; de aceea, copiii se zbat în
mizerie, nehrăniţi, dezbrăcaţi,
bolnavi, palizi, sărăcia aducând
de multe ori cu ea viciul. Ce
monstruozitate să vezi o mamă
stăpânită de patima beţiei care
ia îmbucătura de la gura copiilor!
Vinde porumbul din pod, îl dă pe
băutură, iar copiii rabdă de
foame. Ce păcat îngrozitor în
faţa lui Dumnezeu! Mizeria şi
foamea îi fac pe copii să
părăsească casa părintească la
o vârstă când trebuiau să mai
simtă încă oblăduirea
părintească, şi îi împing la tot
felul de vicii şi păcate. Grija
părinţilor pentru copil trebuie să
se manifeste încă înainte de a
se naşte. Mama trebuie să evite
tot ce ar putea pune în pericol
venirea copilului pe lume sau ar
face să se nască copilul bolnav.
Prin urmare, se fac vinovate
acele mame care nu se prezintă
la control atunci când sunt
chemate de medic sau refuză să
facă un anumit tratament care li
se dă înainte de naştere. Viaţa
gravidei are o infl uenţă
covârşitoare asupra copilului. De
aceea, trebuie să evite ura,
mânia, cearta, nervozitatea, căci
toate acestea trec la copil, iar
acesta se naşte cu ele. De
neiertat este pentru o mamă să
bea, să se îmbete, căci alcoolul
trece la copil, iar acesta se
naşte deja cu înclinaţia spre
beţie. Din cauza beţiei părinţilor
vin pe lume copii anormali,
rahitici, debili, reduşi mintal,
având deja întipărite
amprentele, urmele viciilor în
trupurile lor. Orice mamă ar
trebui ca, înainte de naştere, s-o
imite pe mama sfântului
Bernard. Aceasta a murit încă
de tânără, dar a lăsat în urma ei
şapte copii. Înainte de a aduce
pe lume un copil, ea trăia în cea
mai mare nevinovăţie, în
evlavie, în unire completă cu
Dumnezeu, mergea zilnic la
Liturghie şi la sfânta
Împărtăşanie. Care a fost
rezultatul? Evlavia ei a trecut la
toţi copiii. Ea a dat Bisericii un
mare sfânt, pe sfântul Bernard;
toţi cei şase băieţi ai ei s-au
făcut preoţi, iar fata, călugăriţă.
După ce copilul vine pe lume, la
fel, el are nevoie de o deosebită
grijă şi supraveghere: mama
trebuie să-l hrănească, să-l
spele, să-l ferească de orice
pericol, să meargă imediat la
medic, dacă se îmbolnăveşte.
Câte mame nu greşesc în
privinţa aceasta! Nu le pasă de
sănătatea copilului. Se culcă
bete lângă copil şi dimineaţa îl
găsesc mort, înăbuşit din
neglijenţa mamei; este exact ca
şi cum l-ar fi ucis cu mâinile ei;
aceeaşi crimă. Până cresc mari,
copiii trebuie să fi e hrăniţi,
supravegheaţi etc. Mare
greşeală fac părinţii că nu-şi
iubesc toţi copiii la fel. Pe unul
care li se pare mai mic sau mai
frumos, îl favorizează, îl îmbracă
mai bine, iar la ceilalţi nici nu se
uită. Inima părinţilor să nu fi e
împărţită. Să fi e toată a tuturor.
Când copiii cresc mari, părinţii
au datoria să le creeze un viitor,
să-i înveţe o meserie sau, după
posibilitate, să-i înscrie la şcoli.
Ochii părinţilor să fi e mereu
îndreptaţi asupra copiilor:
asupra ţinutei, a îmbrăcămintei;
să nu umble cu îmbrăcăminte
indecentă, cu o ţinută
extravagantă. Mândria şi
comoara părinţilor trebuie să fi e
copiii lor. Ei trebuie să sufere
orice, să se sacrifi ce, numai
copiii lor să se simtă bine şi să
fie fericiţi. În vechime, la Roma
trăia o matroană bogată cu
numele de Cornelia, a cărei grijă
era numai familia şi copilaşii ei.
A primit vizita unei doamne
nobile din Capua. Aceasta a
venit înzorzonată cu tot felul de
podoabe şi bijuterii. A rugat-o pe
Cornelia: „Arată-mi şi mie, te
rog, bijuteriile tale. Trebuie să fi
e splendide”. Tocmai atunci,
copiii Corneliei se întorceau de
la şcoală. I-a chemat la sine, i-a
strâns la piept şi i-a spus:
„Prietena mea, iată bijuteriile şi
podoabele mele cele mai
frumoase ale mele”. Oare
aceleaşi cuvinte le-ar putea
spune şi celelalte mame care se
îmbracă cu tot luxul, iar copiii lor
umblă rupţi şi murdari? Părinţii
trebuie să fi e gata să-şi dea
oricând viaţa pentru copiii lor. La
Trentino, pe vârful unei coline,
era, nu demult, o căsuţă
acoperită cu paie. Deşi erau
foarte săraci, cei doi soţi
împreună cu cei patru copilaşi ai
lor, dintre care cel mai mare
abia avea şapte ani, erau foarte
fericiţi. Dar într-o zi s-a întâmplat
ceva ce le-a distrus fericirea.
Mama era la o oarecare distanţă
de casă, când i-a auzit deodată
pe copii strigând. Ridicând ochii,
şi-a văzut casa în flăcări. „Copiii
mei, copiii mei!”, a strigat femeia
disperată şi a alergat să-i
salveze. Fără să stea prea mult
pe gânduri, a intrat în acel
cuptor aprins şi strângând la
pieptul ei primul copil pe care l-a
văzut, l-a scos afară. Imediat a
intrat şi a scos al doilea copil.
Fără să ia în seamă hainele
care îi luaseră foc şi arsurile pe
care i le provocau flăcările, a
intrat încă de două ori în casă şi
i-a scos şi pe ceilalţi doi copii.
Când a ieşit pentru ultima dată
afară, era toată numai carne vie.
Hainele arseseră complet, păr
nu mai avea pe cap. A căzut la
pământ leşinată. Când s-a trezit,
i-a văzut pe copii plângând în
jurul ei. După câteva ceasuri, a
murit şi a mers în paradis ca să
se unească cu copilaşul cel mai
mic, care murise mai înainte. Ca
şi această mamă eroină, orice
mamă şi orice tată trebuie să fi e
gata să-şi jertfească viaţa pentru
copiii lor. Dar se pune
întrebarea: până când părinţii
trebuie să se îngrijească de
copii? Până la căsătorie. Părinţii
trebuie să respecte libertatea
copiilor la căsătorie, nu-i pot sili
să se căsătorească, dacă ei nu
vor. Un tată nu are dreptul să-i
impună fetei să se căsătorească
cu cine vrea el: „Ţi-am găsit
bărbat. Mergi după el”. După
căsătorie, părinţii nu mai au nici
un drept să comande copiilor
sau să se amestece în casa lor,
cum fac unele mame ce strică
liniştea şi căsnicia copiilor
căsătoriţi. Nu demult, ziarele
americane anunţau că foarte
mulţi oameni s-au înscris pentru
zborurile pe Lună. De
asemenea, mulţi gineri şi multe
nurori, peste 100, şi-au înscris
soacrele pentru a le trimite pe
Lună. E un fapt curios, dar care
are un sâmbure de adevăr şi o
învăţătură: părinţii sunt cei mai
mari duşmani ai copiilor lor
căsătoriţi. Prin cuvintele, prin
intrigile lor, căutând să
comande, introduc discordie în
casă, strică familia copiilor. A fi
tată şi mamă este un lucru mare
şi plin de răspundere. Misiunea
de părinte cere multe jertfe,
multe sacrifi - cii. Dar aceste
jertfe, aceste sacrifi cii, primite în
spirit de credinţă, devin izvorul
cel mai bogat de merite pentru
viaţa de dincolo. Adevăraţii eroi
pe acest pământ sunt părinţii
care îşi îndeplinesc îndatoririle.
Adevăraţii eroi ai timpurilor
noastre nu sunt aceia pe care
ni-i prezintă presa, radioul,
televiziunea. Adevăraţii eroi nu
sunt cosmonauţii, campionii,
sportivii pe care îi aplaudă
lumea pe stadioane, nu sunt
cântăreţii sau actorii. Adevăraţii
eroi sunt acei taţi care muncesc
din greu ca să câştige pâinea de
toate zilele (despre aceştia,
presa nu vorbeşte), care, vara
sau iarna, pe vânt sau ploaie, pe
bicicletă, merg la lucru să
câştige un ban. Adevăraţii eroi
sunt acele femei despre care
nimeni nu vorbeşte, care se zbat
cu lipsurile şi nevoile de tot felul,
care nu dorm nopţi întregi,
veghind la căpătâiul copilului
bolnav, care răsuflă uşurate
când îşi văd copiii sătui, dar care
simt că le apucă durerea de cap
gândindu-se că la amiază sau
seara trebuie să le dea iarăşi
mâncare. Toţi aceşti eroi
necunoscuţi de nimeni, decât de
Dumnezeu, făcându-şi datoria
faţă de copii din iubire faţă de
Dumnezeu, se vor bucura în cer
de vederea lui.
7. Cum trebuie să-i cinstească
copiii pe părinţi
Într-una dintre cărţile lui Moise,
Dumnezeu rosteşte un blestem
deosebit de greu: „Blestemat să
fi e acela care nu cinsteşte pe
tatăl său şi pe mama sa”. În
această predică, mă adresez, în
special, celor căsătoriţi, cărora
le trăiesc părinţii. Căci, după ce
se căsătoresc, ei nu mai sunt
obligaţi să-i asculte pe părinţi în
ceea ce priveşte conducerea
casei lor; totuşi, sunt obligaţi să-i
respecte, să-i cinstească până
la moarte. Nimeni nu are dreptul
să spună: „Eu nu vreau să mă
uit la tata; e un rău. Nu vreau să
mă uit la mama; nu merită”.
Dacă aş fi dator cuiva cu o sumă
oarecare de bani şi acela s-a
făcut un beţiv, un stricat, un rău,
nu-i mai sunt oare dator cu
nimic, nu-i mai dau înapoi pentru
că s-a făcut un rău? Nu, datoria
rămâne datorie, oricum ar fi
părinţii noştri. Respectul faţă de
părinţi este o datorie şi trebuie
să li-l arătăm indiferent cum ar fi
părinţii noştri. Cât de vinovaţi
sunt, prin urmare, aceia care
vorbesc urât părinţilor, cu
nervozitate, le doresc răul,
moartea, îi vorbesc de rău. E
drept că omul la bătrâneţe este
poate mai cicălitor, mai
nerăbdător, are anumite
slăbiciuni şi pretenţii. Să nu-i
repezim, să nu ne răstim la ei.
Să nu uităm că şi noi vom fi
odată bătrâni. Să nu uităm
nopţile pe care ei le-au pierdut
pentru noi atunci când eram
mici, căutând să ne legene, să
ne liniştească. Nu era nici pentru
ei uşor atunci când nu puteau
dormi, pentru că noi plângeam şi
le spărgeam urechile cu ţipetele
şi gălăgia noastră. Dar deosebit
de vinovaţi se fac aceia care au
îndrăzneala să lovească părinţii
care i-au adus pe lume sau să-i
blesteme. „Oricine loveşte în
tatăl său sau în mama sa, să fi e
pedepsit cu moartea”,
porunceşte Dumnezeu în
Vechiul Testament. „Iar trupul
să-i rămână neîngropat. Corbii
să scobească ochii şi să
ciugulească carnea de pe trupul
aceluia care îl insultă pe tatăl
său şi o dispreţuieşte pe mama
sa”. De o astfel de pedeapsă a
fost lovit Absalon, care a avut
îndrăzneala să ridice mâna
asupra tatălui său, David. Fiind
urmărit de soldaţii regelui, tatăl
său, Absalon alerga în goană
nebună călare, mânându-şi calul
în galop printr-o pădure. Părul i
s-a încurcat în ramurile unui
stejar, calul a fugit de sub el;
rămânând spânzurat, trei suliţe
i-au fost împlântate în trup.
Cadavrul i-a fost aruncat într-o
groapă şi acoperit cu pietroaie.
Cei care vizitează Palestina
povestesc că şi astăzi trecătorii
aruncă cu pietre asupra acelei
gropi. Părinţii le poruncesc
copiilor să arunce cu pietre,
spunându-le: „Vedeţi? Aici
putrezeşte acel copil care s-a
ridicat împotriva tatălui său”. O
datorie deosebit de grea este
pentru copii de a se îngriji, de a-i
susţine pe părinţii neputincioşi,
ajunşi la boală sau la bătrâneţe.
Cum am putea noi să-i răsplătim
pe părinţii noştri pentru câte au
suferit pentru noi până când am
crescut mari? Câtă grijă, câte
nopţi nedormite, câtă trudă, câte
lacrimi! Şi după toate acestea,
ce spectacol urât este să-i vezi
pe unii părinţi bătrâni sau
bolnavi, lăsaţi în mizerie,
flămânzi, fără foc, neîngrijiţi; n-
are cine să le cheme nici
medicul sau preotul. Iar copiii îşi
văd numai de interesele lor; se
invită unii pe alţii să aibă grijă de
bătrâni; aceştia au devenit o
povară pentru ei; nici n-au închis
bine bătrânii ochii şi copiii încep
imediat să se certe pentru
avere. Un proverb italian spune
că un tată poate ţine şapte copii,
pe când şapte copii nu pot ţine
un tată. Copiii să nu uite că, aşa
cum se poartă ei cu părinţii lor,
aşa se vor purta şi copiii lor cu ei
când vor fi bătrâni. Regele de
Savoia, August al II-lea, s-a
apropiat într-o zi deghizat de un
muncitor şi l-a întrebat: „Cât
câştigi dumneata pe lună?”
Omul i-a spus cât câştigă. „Cam
puţin”, a zis regele. „Îţi ajunge ca
să-ţi duci viaţa?” „Da”, a răspuns
omul. „Din banii aceştia eu
plătesc unele datorii din trecut,
iar din altă parte, care îmi mai
rămâne, îmi fac un capital
pentru viitor”. „Nu cred”, a zis
regele. „Vino şi vezi”, i-a spus
omul. Muncitorul l-a dus acasă
la el. Într-o cameră, i-a arătat doi
bătrâni şi i-a zis: „Iată-i pe tata şi
pe mama. Ei au muncit mult ca
să mă crească, dar acum nu mai
pot face nimic. Hrănindu-i, eu
îmi plătesc o datorie pe care o
am faţă de ei”. Apoi l-a condus
în altă cameră şi i-a arătat şase
copii voinici şi frumoşi, care o
înconjurau pe mama lor, şi i-a
zis: „Iată-i pe copiii mei.
Crescându-i, eu îmi investesc
banii, îmi formez un capital pe
care ei mi-l vor da înapoi la
bătrâneţe. Atunci eu nu voi mai
putea munci şi ei mă vor
întreţine...” Obligaţia copiilor de
a-şi iubi părinţii nu încetează nici
după moartea lor. Ei sunt datori
să se roage pentru părinţii lor,
să plătească şi să asculte
Liturghii pentru ei, să primească
sacramentele pentru ei. Dar câţi
nu sunt cei care, după ce le mor
părinţii, nici nu se mai gândesc
la ei, nu se apropie de sfânta
Împărtăşanie nici măcar în ziua
înmormântării părinţilor lor.
Ascultaţi ce cuvinte grele le
spune acestora sfântul Leonard:
„Vouă, care nu vă daţi nici o
silinţă să uşuraţi suferinţele
părinţilor voştri, care se
chinuiesc în suferinţele
purgatoriului, eu v-aş spune:
«Plecaţi de la mine,
blestemaţilor, pentru că sunteţi
mai răi decât diavolul, căci
diavolii nu chinuiesc decât sufl
etele osândite de Dumnezeu;
voi chinuiţi sufl etele celor aleşi
de el, pe prietenii lui Dumnezeu;
sunteţi mai răi decât barbarii,
pentru că barbarii îi chinuiesc
numai pe duşmanii lor, pe când
voi îi chinuiţi pe tatăl şi pe mama
voastră». Ei v-au păzit de foc
când eraţi mici, iar voi nu faceţi
nimic pentru a-i scoate din focul
purgatoriului. Găsiţi bani pentru
băutură şi petreceri, dar nu aveţi
bani pentru a plăti o sfântă
Liturghie”. Pe pământ nu are
cine să vă ceară socoteală, dar
veţi cădea în mâinile lui
Dumnezeu şi veţi fi judecaţi fără
cruţare pentru nedreptăţile şi
cruzimile voastre faţă de cei
morţi, pentru că scris este:
„Judecată fără milă pentru cel
care n-a avut milă”. De câte ori
nu am insistat ca, în ziua
înmormântării, familia întreagă,
şi mai ales copiii, să se
spovedească şi să se
împărtăşească aşa cum se face
în alte locuri? Dar aproape
degeaba vorbesc. Am trimis la
unele familii şi răspuns acasă.
Degeaba. În ziua înmormântării,
nimeni din familie nu se
împărtăşeşte. Nu pricep; parcă
v-aş cere ceva de pomană
pentru mine, şi nu să ajutaţi
sufletele părinţilor care v-au
adus pe lume şi v-au crescut. Se
mulţumesc să bocească. Dar
prin aceasta nu l-au ajutat cu
nimic pe cel mort. Câtă
făţărnicie este uneori în aceste
bocete! Nu zic să nu plângi,
pentru că şi eu aş plânge dacă
mi-ar muri tata sau mama. Un
copil care nu plânge când îi
moare tata sau mama este un
monstru fără inimă. Dar să
boceşti numai pentru spectacol,
pentru reprezentaţie, ca să fi i
auzit de alţii, să fi i cuprins de
mândrie când ar trebui să fi i
cuprins de durere, este culmea
monstruozităţii. N-am să uit
niciodată un astfel de spectacol
la care am fost de faţă. Murise
un bătrân în mizerie, neîngrijit
de copii. Atât spuneau copiii:
„Nu-l mai ia odată…?” Cine? Nu
pot să spun de pe altar. Dar iată
că în ziua înmormântării copiii
leşinau de durere şi disperare,
plângeau de s-ar fi înduioşat şi
bolovanii de pe malul gropii şi se
văitau: „Scoală, tătăică, hai
acasă, tătăică!” Dacă s-ar fi
sculat „tătăica”, desigur ei s-ar fi
speriat primii şi ar fi spus: „Ai
luat-o în serios? Culcă-te la loc
în sicriu, că ne-ai necăjit destul
tătăică!” Cine vrea să arate că
şi-a iubit părinţii, să se roage
pentru ei după moarte, să ofere
pentru ei jertfa de la sfântul
altar, să se împărtăşească, să
facă pomană. Voi încheia acest
capitol despre părinţi cu un fapt
petrecut în noaptea de Crăciun
a anului 1846, la Breslavia. Un
copilaş de vreo şase anişori îi
pierduse unul după altul pe tata
şi pe mama lui. Era ţinut din milă
de o familie care îl punea la tot
felul de treburi. A venit seara de
Crăciun. Toţi copiii se bucurau
în jurul pomului de Crăciun,
primiseră daruri frumoase,
numai el nu avea nimic. Copilul
şi-a simţit inima grea de tristeţe
şi amărăciune şi se gândea cât
de bine era când trăiau părinţii
lui. „Anul acesta”, îşi zicea el,
„pruncuşorul Isus nu l-a mai
trimis la mine pe Moş Crăciun.
Ah, dacă aş putea merge eu la
el!” În toiul nopţii, pe când ceilalţi
copii dormeau, el a ieşit din casă
desculţ şi aproape dezbrăcat, a
plecat direct la cimitir, unde erau
mormintele părinţilor săi, a
îngenuncheat pe zăpadă în faţa
crucii de pe mormântul mamei şi
a spus cu lacrimi în ochi:
„Mămică dragă, cât mi-e de greu
şi de urât singur pe lume! Îl rog
pe Dumnezeu să mă ia şi să mă
ducă la voi. Ah, dacă aş putea în
noaptea aceasta să merg la
pruncul Isus şi să fi u lângă voi,
dragi părinţi, acolo, în cer! Pe
când zicea acestea, a auzit
trenul şuierând peste câmpie în
depărtare. Gara era aproape. A
luat-o la fugă, a mers la gară şi
s-a prezentat imediat în faţa
casei de bilete. A cerut un bilet
ca să poată merge la pruncul
Isus. Omul de la ghişeu, nervos
şi ocupat, l-a alungat cu cuvinte
aspre. Copilul nu s-a descurajat.
Trenul sosise. Voia neapărat să
ajungă în cer în noaptea aceea.
De aceea, a alergat la
conductorul trenului şi l-a rugat:
„Nene, ia-mă şi pe mine până la
pruncul Isus”. „Drăguţule”, i-a zis
conductorul zâmbind la acea
rugăminte nevinovată de copil,
„trenul acesta nu merge în
paradis la pruncul Isus, ci
următorul. Aşteaptă-l, că vine
mai târziu”. Copilul s-a aşezat
pe o bancă liniştit, ca să aştepte
trenul următor. Era sumar
îmbrăcat, flămând şi obosit. A
adormit şi nu a mai auzit fl
uieratul trenului, care a venit mai
târziu. Era frig şi peste noapte a
început să ningă. Dimineaţă,
când s-a făcut curăţenie în
staţie, s-a măturat, pe bancă a
fost găsit un copilaş care
dormea adânc acoperit de
zăpadă. Au încercat să-l
trezească; era ţeapăn,
îngheţase, murise... În acea
noapte de Crăciun, copilul a
călătorit cu pruncul Isus, ca să fi
e împreună cu părinţii. Nu există
pe lume fericire mai mare pentru
copii, decât să fi e cu părinţii lor.
De câte ori, mai ales în
necazuri, nu ne poartă gândul la
anii fericiţi şi plini de farmec ai
copilăriei! Cât de bine ne
simţeam în casa părintească!
Dar anii au trecut, am crescut
mari, şi poate moartea ni i-a
răpit pe părinţii care ne-au
crescut. Fericirea noastră s-a
destrămat. Totuşi, nu pentru
totdeauna. Părinţii noştri sunt în
cer, ne aşteaptă acolo.
Gândurile noastre să fi e mereu
îndreptate către ei. Ca şi acel
copil, să nu avem alt gând şi altă
dorinţă decât aceea de a ajunge
în cer ca să fi m împreună cu
părinţii noştri şi să-l lăudăm pe
Dumnezeu pentru toată
veşnicia.
8. Respectul faţă de
autoritatea civilă
Porunca a IV-a a lui Dumnezeu,
în afară de respectul şi
ascultarea faţă de părinţi, ne mai
impune ascultarea faţă de
autoritatea pământească, civilă.
Doresc să nu mă înţeleagă
nimeni greşit. În această predică
nu am de gând să fac politică;
nu atac şi nu apăr pe nimeni,
dar astăzi vreau numai să expun
doctrina, învăţătura Bisericii cu
privire la datoriile faţă de
puterea pământească. Acelaşi
Dumnezeu, care porunceşte
celor de la conducere, de la
cârmă, să asigure fericirea,
bunăstarea poporului, nu cu
vorba, ci în realitate, acelaşi
Dumnezeu, care le porunceşte
să nu abuzeze de puterea lor,
să nu exploateze, să nu
obijduiască lumea, să respecte
în om ceea ce omul are mai
scump decât lumina ochilor,
libertatea, acelaşi Dumnezeu
porunceşte tuturor oamenilor să
respecte, să cinstească şi să fi e
supuşi autorităţii pământeşti.
Când un om vrea să
construiască o casă, nu aruncă
la întâmplare cărămizile una
peste alta, şi gata, a ieşit casa,
poate intra în ea. Mai întâi, omul
îşi face un plan al casei, apoi
toarnă o temelie şi apoi aşază
cărămizile una câte una, după
planul fi xat mai înainte. La fel,
Dumnezeu a creat lumea şi a
voit ca în ea să fi e ordine. I-a
creat pe oameni şi nu i-a
aruncat la voia întâmplării. El a fi
xat o ordine, un plan, a stabilit
pentru întreaga societate
omenească o temelie puternică,
şi această temelie este
autoritatea. Însuşi Dumnezeu îi
înzestrează pe cei de la
conducere cu autoritate, cu
putere. Nu este autoritate, zice
sfântul Pavel, decât de la
Dumnezeu. În anul 1888, Victor
Hugo, renumit scriitor şi deputat,
declara cu mândrie în
Parlamentul francez: „De fi
ecare dată când se deschide o
şcoală, se închide o închisoare”.
Francezii au rămas încântaţi de
această profeţie. De aceea, au
început să construiască de zor
şcoli peste şcoli. Însă din aceste
şcoli s-a scos un obiect de
învăţământ: religia. Nu se mai
vorbea de Dumnezeu, de viaţa
veşnică, nici de vreo răspundere
în faţa lui Dumnezeu. Şi
rezultatul a fost altul: ori de câte
ori se golea o biserică, se
umplea o puşcărie. Statul nu
mai putea ţine în frâu generaţiile
crescute fără Dumnezeu. Numai
la Paris era nevoie ca forţele
poliţiei să crească anual cu 1000
de poliţişti, ca să ţină în frâu
mulţimea care mereu ameninţa
cu revolta. Şi-au dat seama
autorităţile că oamenii care nu
se supun autorităţilor din frică
faţă de Dumnezeu nu pot fi ţinuţi
în frâu decât cu lanţurile şi
căluşul în gură. Nici şcoala, nici
civilizaţia, nici poliţia nu pot
garanta respectul autorităţii, ci
numai credinţa în Dumnezeu.
Mereu auzim în zilele noastre
despre revolte, comploturi,
asasinate, lovituri de stat,
răsturnări de guverne. Întreaga
societate omenească este
zguduită din temelii. Este efectul
slăbirii credinţei în lume.
Oamenii nu-i mai văd în
conducătorii lor pe reprezentanţii
lui Dumnezeu. De când o parte
dintre îngerii creaţi de
Dumnezeu s-au revoltat
împotriva lui şi, în orgoliul lor
diavolesc, au strigat Non
serviam! – „Nu mă voi supune!”
-, o mulţime de oameni au reluat
aceste cuvinte şi încearcă să
scuture jugul autorităţii. Dar
poate niciodată nu a fost
autoritatea mai dispreţuită, mai
călcată în picioare, ca în ziua de
azi. Căci aproape că nu există
copil care să nu se creadă mai
deştept decât tatăl său, nu
există şcolar care să nu se
creadă mai înţelept decât
profesorul său, nici un soldat
care să nu se creadă mai
priceput decât comandantul său,
nu există cetăţean care să nu se
creadă mai destoinic să
conducă ţara mai bine decât cei
de la cârmă. Oamenii s-au
obişnuit să vadă în conducătorii
lor nişte paraziţi; dacă nu îi văd
muncind alături de ei pe câmp
sau pe şantier, îi socotesc ca fi
ind fără nici un rost pe lume. Dar
se înşală, asemenea acelui copil
pe care tatăl său l-a luat pentru
prima dată într-o călătorie pe
mare. Urcându-se pe vapor,
copilul a văzut cum toţi marinarii
forfoteau, alergau de ici-colo,
munceau de zor, numai
cârmaciul stătea nemişcat, cu
ochii aţintiţi înainte. „Tată”, a zis
copilul, „toată lumea lucrează,
numai acela din faţă – şi arătă
cu dispreţ spre marinarul de la
cârmă – stă pe loc şi numai din
când în când dă din mâini”. „Să
ştii copile”, i-a spus tatăl, „că
acela face treaba cea mai
importantă de pe vapor. Fără el,
munca celorlalţi nu ar avea nici
un rost, ar fi chiar periculoasă.
Dacă nu ar conduce el vaporul,
ne-am izbi de o stâncă şi ne-am
scufunda imediat”. La fel, într-o
societate fără conducere, viaţa
ar fi imposibilă; toţi ar munci fără
rost, ar fi un haos. Însuşi Isus
Cristos a întărit autoritatea
acelora care sunt la conducere.
Primul lucru pe care l-a făcut
când a venit pe lume a fost un
gest de supunere faţă de
împărat, faţă de autoritatea
pământească. A voit să meargă
la Betleem, după cum poruncea
împăratul, şi acolo a fost înscris
la recensământ. În altă parte, le
spune clar fariseilor: „Daţi
cezarului ceea ce este al
cezarului şi lui Dumnezeu ceea
ce este al lui Dumnezeu”. El s-a
supus judecăţii lui Pilat, cu toate
că Pilat era un păgân ce abuza
de puterea sa, iar Isus era
Dumnezeu. Şi când Pilat i-a
spus: „Nu ştii că eu am putere
să te eliberez şi am putere să te
răstignesc?”, Isus i-a răspuns:
„Nu ai avea nici o putere asupra
mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de
sus”. Sfântul Pavel ne vorbeşte
la fel de clar în Scrisoarea către
Romani (13,1): „Oricine să se
supună autorităţilor rânduite
pentru că nu există autoritate
decât de la Dumnezeu, iar cele
existente sunt rânduite de
Dumnezeu”. De asemenea, zice
sfântul Pavel, oricine se
împotriveşte puterii se
împotriveşte ordinii fi xate de
Dumnezeu; şi aceia care se
împotrivesc îşi atrag asupra lor
osânda. „Ascultaţi de
reprezentanţii puterii”, zice în
altă parte, „şi de autoritatea
stabilită; priviţi-i pe cei de la
putere ca ţinând locul lui
Dumnezeu”. Dar oare cine era la
putere atunci când Pavel scria
aceste rânduri? Nero, cel mai
crunt persecutor al
creştinismului. Puterea şi
autoritatea lui o apăra. Împăratul
Nero a fost un om nebun în
adevăratul înţeles al cuvântului.
El le-a ucis pe mama sa,
Agripina, şi pe sora sa, a
încercat să-şi omoare copilul, i-a
ucis pe profesorii şi pe sfetnicii
săi, a dat foc Romei fără nici un
rost, i-a ars de vii pe creştini, dar
toate acestea nu au nici o
importanţă pentru sfântul Pavel;
împăratul ţine locul lui
Dumnezeu, este înzestrat de
Dumnezeu cu autoritate şi nu
vede în el omul, ci autoritatea şi
pe reprezentantul lui Dumnezeu.
Prin urmare, chiar presupunând
că la conducere s-ar afl a
oameni răi, tirani, oameni care
îşi fac de cap, imorali, care în
viaţa lor particulară nu merită
nici un respect, trebuie să
respectăm în ei autoritatea şi să
ne supunem, atunci când nu ne
poruncesc ceva împotriva legilor
lui Dumnezeu sau ale Bisericii.
Grecii au o fabulă foarte
instructivă în această privinţă.
Un morar din împrejurimile
Atenei, într-o bună zi, foarte
emoţionat, a mers la măgarul
său şi i-a spus: „Ai auzit ce s-a
întâmplat? Ieri a fost ucis regele
şi s-a instalat la putere poporul,
democraţia. Ce zici de toate
acestea?” Măgarul a ascultat
liniştit, apoi a mişcat un pic din
urechile sale lungi, după care a
zis gânditor: „Ce să zic? Cred
că, cu noii stăpânitori, nu voi
avea de purtat mai puţine poveri
decât pe vremea celor dinainte.
Sacii pe care îi voi purta în spate
de acum înainte vor fi la fel de
grei”. Învăţătura este aceasta:
orice regim ar fi la putere,
oricum ar fi el, pentru noi datoria
rămâne mereu aceeaşi: de a fi
supuşi, de a respecta
autoritatea, când ea este
legitimă. Cei dintâi creştini, cu
toate că erau torturaţi,
schingiuiţi, urmau îndemnul
sfântului Pavel, care le spunea:
„Vă îndemn, aşadar, ca, înainte
de toate, să faceţi cereri,
rugăciuni, mijlociri, mulţumiri
pentru toţi oamenii, pentru regi
şi pentru aceia care sunt în
funcţii înalte, ca să ducem o
viaţă liniştită şi tihnită, căci
acesta este lucru bun şi primit
înaintea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru, care voieşte
ca toţi oamenii să se mântuiască
şi să ajungă la cunoştinţa
adevărului”. Sfântul Acaciu, care
a trăit la începuturile Bisericii,
scria în Faptele martirilor: „Cine
îl iubeşte mai mult pe împărat
decât creştinii, pentru că
rugăciunea noastră este
neîntreruptă ca el să trăiască
mulţi ani pe pământ şi să
conducă popoarele în dreptate
şi pace?” Scriitorul Tertulian,
care a trăit tot pe vremea aceea,
îi scria proconsulului Scapula:
„Ai găsit vreodată vreun creştin
printre cei care fac revoltă? Au
fost ucigaşi de rege creştinii
care aduc jertfe şi se roagă
pentru binele regelui?” Aceste
gânduri să ni le însuşim în
legătură cu datoriile faţă de
puterea pământească. Să ne
rugăm şi să dorim tuturor binele.
Să ne rugăm aşa cum sfântul
Clement, papă, îi îndemna pe
credincioşii din Corint să se
roage pe vremea persecuţiei lui
Domiţian: „O, Doamne, tu le-ai
dat celor de sus o putere mare,
încredinţându-le conducerea
ţării, pentru ca noi, recunoscând
puterea şi onoarea pe care tu le-
ai dat-o, să ascultăm de ei şi să
nu ne împotrivim voinţei tale; dă-
le, Doamne, sănătate, pace,
unire, putere, ca să poată folosi
aşa cum se cuvine puterea pe
care tu le-ai dat-o!”