Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta

PORUNCA A CINCEA DIN DECALOG

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta,ca să-ţi fie

bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care
Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie!

Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta ca să-ţi fie

bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ.

1. Iubeşte-i şi cinsteşte-i pe părinţii tăi.

Dacă am fi împlinit cu adevărat această

Ai tensiunea poruncă a Decalogului, din buzele noastre n-ar

arterială mare? fi ieşit niciodată cuvinte urâte la adresa

părinţilor, nu mai vorbesc de obrăznicia unora
dintre noi, care se poartă foarte urât cu părinţii
Doar 1 lingură pe stomacul gol și lor.
vei uita ce este hipertensiune

Timbernc
 7 Moduri De Post
Intermitent
Plan De Post Intermitent
Personalizat Pentru
Pierderea În Greutate

BetterMe

Deschideți

Dacă am fi împlinit cu adevărat această poruncă dumnezeiască, atunci ne-am fi străduit

din toate puterile să împlinim voia părinţilor noştri şi toate îndemnurile lor cele bune; să-i
ajutăm cu multă răbdare la bătrâneţe, fără a cârti. Ne-am fi îngrijit cu dragoste de ei
atunci când se întâmplă să se îmbolnăvească. Ne-am fi rugat la Dumnezeu să le
prelungească viaţa, iar după trecerea lor din această viaţă în cea veşnică, am fi făcut şi
mai multe rugăciuni ca Dumnezeu să-i odihnească în împărăţia cerurilor.

Astfel se cuvine unui creştin să-şi respecte părinţii. Iar noi ce facem? Ar trebui să ne fie
ruşine să ne mai ridicăm privirea către sfintele icoane! Oare-i cinstim noi cu adevărat pe
părinţii care ne-au născut? In acest veac în care trăim nu mai e la modă ca fiii să-şi
respecte, să-şi cinstească părinţii. Tinerii se ruşinează să le spună părinţilor „tata" sau
„mama". Şi atunci când sunt în cercul unor prieteni îi numesc „moşnegi" ori „moşul",
„bătrânul". Dacă e cineva aici care a căzut în acest păcat, să se pocăiască şi să-şi ceară
iertare de la Dumnezeu pentru fapta lui!

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii

Cei ce v-aţi căsătorit, cei care v-aţi întemeiat o familie, vă străduiţi voi oare să vă ajutaţi
părinţii la bătrâneţe, sau vi se pare, aşa cum se obişnuieşte să se creadă în zilele
noastre, că „de fapt părinţii sunt datori să ne ajute până la moartea lor"? Astfel, ce facem
noi? Ii obligăm, nu-i rugăm, ci îi obligăm pe părinţi să aibă grijă de gospodăria noastră,
să-i educe pe copiii noştri, să aibă grijă chiar şi de noi. Şi încă ne mai motivăm şi
pretenţiile, zicând: „Noi mergem la serviciu, iar ei stau acasă mai mult degeaba!" Şi dacă
din anumite pricini părinţii refuză să ne fie robi, sau ne ajută, dar nu într-atât de mult cât
am fi dorit noi, îndată ne mâniem şi ne indignăm de comportamentul lor.

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Iar de li se întâmplă părinţilor noştri să se îmbolnăvească la bătrâneţe, să stea la pat,

deznădăjduim şi cu greu răbdăm acest necaz, dar şi aceasta nu din milă faţă de părinţi,
ci din milă faţă de noi înşine! Am devenit atât de nesimţitori, încât nici nu ne mai dăm
seama cum şi cu ce drept am ajuns să le cerem părinţilor aceste lucruri.

Dacă au ieşit la pensie, dacă sunt acum mai mult acasă, înseamnă că au meritat să se
odihnească, că au în spatele lor o viaţă lungă, plină de osteneli şi de izbânzi: este vorba
aici de educaţia pe care v-au dat-o, de bolile prin care au trecut, de toate ostenelile şi
pierderile grele pe care au trebuit să le îndure pentru voi. Dacă acum din dragostea ldr
părintească ne ajută cu ceva, pentru aceasta ar trebui să le sărutăm picioarele. Iar noi
îndrăznim să-i mai şi jignim cu cuvinte urâte şi să-i sâcâim cu tot felul de nimicuri. Ne
irită şi neputinţele lor, iar dacă părinţii ne învinuiesc de ceva, le răspundem cu cuvinte
atât de urâte, încât sărmanii încep să plângă în hohote de necaz şi de supărare.

Doamne, se pare că am înnebunit, dacă ar fi să judecăm omeneşte faptele noastre,

nemaivorbind de faptul că ne-am pierdut cu totul frica de Tine, Doamne, şi poate, din
cauza nepăsării noastre, nici nu ne mai dăm seama că Ţie, Doamne, îţi este atât de urât
păcatul necinstirii părinţilor, încât în legea lui Moise Tu ai poruncit ca astfel de păcătoşi
să fie ucişi cu pietre. Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa!
Şi tot poporul să zică: Amin! (Deut. 27,16). Şi apoi ne mirăm că uite, „am numai
ghinioane", ne întrebăm de ce suntem atât de nefericiţi.
Doamne, iarta-ne pe noi, păcătoşii!

Cel mai înfricoşător lucru pentru un creştin este să nu-şi cinstească părinţii care l-au
născut şi l-au crescut: să se comporte urât cu ei sau să le vorbească urât şi după
aceasta să îndrăznească să mai meargă şi la biserică... Cum îndrăzneşti să mai mergi la
biserică? Credeţi că rugăciunile şi jertfele aceluia vor fi primite înaintea lui Dumnezeu?
Nu! In zadar. Vă înşelaţi! De la astfel de oameni Dumnezeu nu primeşte nici o
rugăciune, nici o jertfă. Şi vă dau drept exemplu o întâmplare care a avut loc în zilele
Sfântului Alexandru din Svir.

Odată, la sfinţirea unei biserici cu hramul Preasfintei Treimi, la sfârşitul slujbei, după
Tedeum, cuviosul strângea prinoase pentru finalizarea lucrărilor de construcţie a
bisericii. Atunci, un creştin cu numele Grigorie a vrut să fie ctitor, să dea o jertfă
bănească. Dar sfântul nu a vrut să-i primească jertfa... Omul a încercat iarăşi, de două
sau de trei ori, să-i pună în patrafir cuviosului jertfa lui. Părintele însă, fiind văzător cu
duhul, la început îl ocolea tăcut, iar în cele din urmă n-a mai putut răbda şi i-a spus:
„Omule, de la mâna ta miroase urât - ai bătut-o pe mama ta, şi prin aceasta ţi-ai atras
mânia lui Dumnezeu!" „Şi ce să fac acum?" - l-a întrebat Grigorie.

1. „Mergi şi cere-ţi iertare de la ea şi de azi înainte să nu mai îndrăzneşti să o mai

jigneşti sau să o superi cu ceva."

Acest sfat pe care i l-a dat Sfântul Alexandru din Svir lui Grigorie este vrednic de urmat
de toţi copiii care, printr-o purtare dispreţuitoare, au avut marea nefericire de a-şi jigni
proprii lor părinţi. Aţi auzit? Jignirea părinţilor - iată cea mai mai mare nefericire pe care o
poate avea un creştin!

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Dacă părinţii noştri au trecut la cele veşnice, ne rugăm noi cu osârdie pentru ei? Facem
milostenie pentru sufletele lor? îi pomenim atunci când se fac pomenirile morţilor la
biserică, în zilele numelui lor şi în ziua morţii lor? De câte ori i-am trecut la slujbele
Bisericii? De câte ori am mers sau am îngrijit mormintele lor?
Mai au cruce mormintele părinţilor noştri, aşa cum s-a obişnuit să se pună la mormintele
tuturor creştinilor? Pocăiţi-vă în faţa lui Dumnezeu, voi, cei ce uitaţi de fiecare dată să
faceţi aceste lucruri, motivând permanent că sunteţi ocupaţi cu serviciul şi cu alte treburi!
Nu, astea nu sunt ocupaţii, ci sunt o adevărată deşertăciune şi o manifestare a
nedorinţei de a vă îngriji de sufletele celor adormiţi.

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

2. Incălcăm cea de-a cincea poruncă a Legii celei Dumnezeieşti şi prin răceala pe care o
ma- nifestăm faţă de cei de un neam cu noi, faţă de rudeniile noastre. Adeseori se
întâmplă să auzi de la cei ce astăzi se numesc creştini: „Ei... da..., ce-am eu cu fratele
meu şi cu sora mea, ei sunt mai răi decât străinii!" Dar să ştiţi că de fapt după îngrijirea
pe care trebuie s-o acordăm părinţilor, trebuie apoi să ne îngrijim de cei de un neam cu
noi, de rudele noastre. Este o obligaţie, o îndatorire. Ce spunem noi: „Ei, bine, dar ei nu
cred în Dumnezeu, eu n-am nimic în comun cu ei!" Cu atât mai mult ar fi trebuit să ne
îngrijim de ei, ca prin exemplul dragostei noastre, prin exemplul comportamentului
nostru să aprindem în ei dorinţa de a afla mâi multe lucruri despre Domnul Hristos. Iar
noi facem totul pe dos, fugim de ei, evităm să mai stăm de vorbă cu ei de parcă ar fi
bolnavi de lepră. Cât de răi creştini putem fi! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii! Dacă
suntem creştini adevăraţi, atunci, în cazul în care fiul tău îţi aduce în casă o noră, sau
fiica un ginere, prin bunăvoinţa noastră faţă de noii membri ai familiei am putea să le
arătăm ce este creştinismul şi cât de importantă este credinţa în Dumnezeu. Dar unele
mame, dintre care multe au venit astăzi să se spovedească, din cauza invidiei lor
stârnesc certuri atât de mari între cei de curând căsătoriţi, încât, Doamne, fereşte-ne!..,
se întâmplă să distrugă familiile copiilor lor, în cele din urmă aceştia divorţând.

Dacă cineva a făcut astfel de păcate, să se pocăiască în faţa lui Dumnezeu!

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

3. Dacă sunteţi voi înşivă părinţi, să ştiţi că şi voi puteţi păcătui împotriva celei de-a
cincea porunci divine prin neacordarea atenţiei cuvenite educării copiilor voştri.
Am devenit acum atât de egoişti, iubitori de sine, încât nici nu vrem să auzim de copii,
nu mai dorim să avem copii pentru a nu ne îngreuna viaţa cu educarea lor. Multe mame,
chiar creştine, ar prefera mai degrabă să lucreze, numai să nu crească şi să nu-şi educe
copiii, uitând de cuvintele apostolului care spune că femeia se va mântui prin naştere de
prunci, adică prin educarea copiilor: Dar ea - spune Sfântul Apostol Pavel - se va mântui
prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (I
Tim. 2,15).
O altă problemă este că nu le dăm deloc copiilor exemple de evlavie creştină. Şi nu
numai atât, ci mai rău: prin propriul nostru exemplu îi învăţăm să fie mincinoşi, să se
prefacă că sunt mai buni, îi învăţăm să fie leneşi, să nu-i respecte pe cei mai mari, să
vorbească urât şi chiar să înjure, îi irităm cu comportamentul nostru greşit faţă de cei din
jur, cu toate că ştim foarte bine că la copii simţul dreptăţii şi al adevărului este deosebit
de sensibil. Iar cu timpul ne mirăm „de ce sunt copiii noştri atât de răi şi de neascultători"
sau „cum de au crescut aşa şi nu cum am fi dorit să-i vedem".

Ne lenevim să ne rugăm pentru copiii noştri, ne lenevim să-i împărtăşim, ne lenevim să-i
ducem la biserică. Toţi se plâng zicând că în secolul în care trăim este tot mai greu să
creşti şi să formezi un copil creştin. De ce stai atunci cu mâinile în sân când simţi că
parcă ceva lipseşte? De ce nu faci ceva, de ce nu încerci să faci cel mai important
lucru? Impărtăşiţi-vă copiii cât se poate de des, şi credeţi că sufletul unui astfel de copil
nu va putea să uite de deasa lui întâlnire şi împărtăşire cu însuşi Hristos.

Dar şi aici am putea să cădem în cealaltă extremă şi să le pricinuim copiilor mai degrabă
pagubă, în loc să le aducem vreun folos duhovnicesc, împărtăşindu-vă des copilul, ar fi
trebuit să nu-l aduceţi oricum la împărtăşire, ci de îndată ce el va începe cât de cât să
înţeleagă ce se întâmplă, să fie deprins să meargă conştient la Sfânta împărtăşanie, cu
bucurie şi cu evlavie. Nu trebuie să amăgim copilul spunându-i tot felul de cuvinte
profane despre Sfânta împărtăşanie cum spun de exemplu unii oameni: „Hai la părintele.
O să-ţi dea miere şi ai să vezi ce gustoasă el" ş.a., ci spuneţi-i copilului astfel: „Hai să ne
împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine!" îmbrăcaţi-l frumos, creaţi-i o dispoziţie specială,
favorabilă împărtăşirii. Dacă e posibil, ţineţi copilul ' flămând, ca până la primirea Sfintei
împărtăşanii să nu guste nimic sau aduceţi-l mai de dimineaţă special pentru
împărtăşire.

Nedorind să ne ascundem nemăsurata, nebuna dragoste părintească faţă de copiii

noştri, adeseori îi alintăm, îi răsfăţăm până într-o astfel de măsură, încât în cele din urmă
facem din ei adevăraţi egoişti - simpli consumatori, care nu vor nici măcar să muncească
pentru a-şi asigura existenţa, nici să înveţe pentru a deprinde o meserie, le oferim fără o
dreaptă judecată tot ceea ce avem, iar mai târziu ne plângem, că „iată, încă n-am
îmbătrânit şi deja fecioru-meu sau fiică-mea mă alungă din casă". Oare nu
dumneavoastră i-aţi crescut egoişti? Şi, dacă i-aţi crescut astfel, să aveţi răbdare şi să
cereţi de la Dumnezeu iertare pentru lipsa sufletească pe care aţi cauzat-o copiilor voştri
prin educaţia incorectă!
Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Poate că cineva dintre voi şi-a blestemat copiii la mânie? Blestemul părinţilor este un
lucru înfricoşător! Vai de copiii care şi-au atras asupra capului blestemul părinţilor prin
comportamentul lor! Dar nu e mai mic necazul nici pentru părinţii care-şi blestemă copiii.
Poate că cineva dintre părinţi la mânie şi-a trimis copiii „la dracu"? Să ştiţi că noi suntem
înconjuraţi cât se poate de real de o lume nevăzută, de o lume atât a duhurilor rele (a
dracilor), cât şi a duhurilor bune (a îngerilor). Trimiteţi sufletul propriului copil în mâinile
satanei...

De aceea pocăiţi-vă, cereţi-vă iertare de la Dumnezeu, pentru ca blestemele voastre să

fie şterse de milostivirea Lui şi să nu mai stea asupra copiilor voştri!

4. Dacă suntem naşi de botez - părinţi spirituali ai finilor pe care i-am botezat -, ne
împlinim noi oare datoria faţă de ei sau pur şi simplu ne-am prins ca simpli cumetri
pentru a rămâne în relaţii bune cu cunoscuţii noştri? îi ajutăm noi oare pe părinţii finilor
noştri să-şi educe copiii în dreapta credinţă şi evlavie?

Ştim cu toţii că la botez naşii se leapădă de satana şi de toate lucrurile lui în numele
finilor lor. De aceea, să nu uităm de faptul că, dacă condiţiile vieţii nu ne permit să ne
ocupăm direct de educarea lor, suntem obligaţi măcar să ne rugăm pentru ei. Dar nici să
ne rugăm cum trebuie pentru ei nu ştim. Şi dacă finii cresc nişte blasfemiatori - hulitori
de Dumnezeu -sau pur şi simplu oameni necredincioşi, să nu credeţi că noi, ca nişte
creştini şi mărturisitori ai credinţei finilor noştri, nu suntem mai puţin vinovaţi decât
părinţii lor de păcatele lor, de viaţa lor păcătoasă.

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Fiecare om mai are nădejde de îndreptare până în ziua morţii sale. Poate că astăzi
Domnul o să ne ierte neputinţa noastră şi, dacă ne vom ruga cu stăruinţă şi cu credinţă
pentru finii noştri, cred că vom putea dobândi pentru ei de la Dumnezeu viaţa veşnică.

5. Mai încălcăm cea de-a cincea poruncă dumnezeiască şi prin neascultarea noastră
faţă de şefii de la serviciu, faţă de superiorii instituţiilor în care suntem angajaţi, prin
comportamentul inadecvat la locul de muncă. Şi aici se pare că nu este nimeni fără de
păcat.
A fi şef, a conduce este un lucru foarte dificil. Să nu credeţi că şefii voştri îşi iau salariul
degeaba!

Orice şef - şi cel de la serviciu, şi stareţul unei mănăstiri, şi directorul unei instituţii de
stat sau şeful administraţiei Bisericii -, toţi sunt responsabili nu numai de realizarea
planului de lucru, ci şi de soarta angajaţilor lor. Ce drept avem noi să discutăm despre
activitatea altora, adeseori neînţeleasă de noi, sau să-i mustram pentru acţiunile lor?

In mănăstiri ascultarea de cei mai mari, de conducere, de duhovnic, de stareţul

mănăstirii este o lege duhovnicească strictă. Monahul care urmează calea ascultării
necondiţionate se mântuieşte foarte uşor. Ascultarea este calea directă care conduce
spre desăvârşirea cea duhovnicească. Tocmai această cale uşoară de mântuire este
uitată astăzi chiar şi de monahi. Pe calea aceleiaşi ascultări trebuie să meargă şi
mireanul, atunci când i se cere să facă ascultare de superiorii săi, de şeful de la serviciu.

Dacă ne-am obişnuit să-i contrazicem, să-i irităm pe superiorii noştri prin nesupunere, să
ştiţi că aici iarăşi păcătuim împotriva celei de-a cincea porunci dumnezeieşti.
Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii, pe cei ce nu vrem să ne supunem nimănui din cauza
mândriei noastre fără de margini, a samavolniciei şi a încăpăţânării noastre!
Poate că cineva dintre cei care aţi venit astăzi să vă împăcaţi cu Dumnezeu este
cântăreţ de biserică sau citeţ. Nu aţi păcătuit voi oare prin nesupunerea şi neascultarea
voastră de parohul bisericii sau de preotul de rând? N-aţi produs cumva sminteală în
timpul slujbei, făcându-i părintelui observaţii inutile şi nepotrivite, stricând astfel
dispoziţia sfântă a rugăciunii şi chiar şi rânduiala liturgică? Nu cumva v-aţi mâniat atunci
când părintele sau dirijorul v-a făcut observaţie pentru corectarea greşelilor voastre? N-a
greşit cineva intenţionat în timpul citirii sau al cântării?.N-aţi făcut în timpul slujbelor ceva
rău intenţionat, din răutate şi din mânie? Decât să-l superi pe fratele tău cu răutatea ta,
asumându-ţi o responsabilitate mai mare decât cea pe care o ai la strană, mai bine te-ai
îngrădi cu tăcerea. Sau poate dimpotrivă, aţi refuzat să ascultaţi observaţiile dirijorului şi
aţi făcut greşeli intenţionate în timpul cântării ori în timpul cititului.

Cei care participă la slujbele bisericeşti din ascultare sau din dragoste trebuie să se
abţină de la anumite lucruri - dacă vor să aibă un oarecare folos şi să nu-şi atragă mânia
lui Dumnezeu, atunci trebuie în primul rând să respecte o disciplină strictă. Să se
supună necondiţionat preotului paroh, preotului slujitor, cântăreţului responsabil de
rânduiala slujbei, dirijorului, citeţului. Să nu încalce nicicum rânduiala slujbei, unind în
chip smerit slavoslovia şi cântarea noastră sărăcăcioasă cu corul îngerilor. Altminteri,
mai bine să nu intre în strană, mai bine să se roage liniştit într-un colţişor al bisericii, şi
mai mare folos va avea.

Pocăiţi-vă, cei care aţi deranjat prin comportamentul vostru rânduiala dumnezeieştii
slujbe!

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

6. Dacă Domnul a pus pe careva dintre voi şef peste cineva, nu cumva păcătuiţi printr-o
toleranţă sau, dimpotrivă, printr-o severitate exagerată faţă de supuşii voştri? Sau poate,
din cauza obligaţiilor de şef, aţi uitat că aveţi sub stăpânirea voastră oameni vii, suflete
vii şi că nimeni nu ne-a scutit de datoria de a fi oameni în raport cu supuşii noştri? Acest
lucru se cere în mod special de la noi, creştinii! Nu cumva i-aţi supărat pe subordonaţii
voştri prin nervozitate? Nu cumva v-aţi ales oameni preferaţi, cărora le-aţi iertat totul,
descărcând-vă pe alţii mânia pentru greşelile lor? Nu i-aţi hărţuit oare pe subordonaţi cu
sâcâieli mărunte, cu tot felul de nedreptăţi?

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

7. Greşim împotriva celei de-a cincea porunci şi prin nerespectarea celor mai în vârstă
decât noi. Folosindu-ne de faptul că suntem puternici şi tineri, ne permitem să ne
comportăm cu oamenii mai mari decât noi de parcă aceştia n-ar mai fi oameni, iar
cuvântul „pensionar" a devenit pentru noi un fel de expresie ironică. Mai ales în oraşele
mari, oamenii care au muncit toată via ţa lor, care au îndurat toate greutăţile războiului,
distrugerile, foametea, care au purtat pe umerii lor nenumărate suferinţe, necazuri,
greutăţi, primind de la stat dreptul meritat de odihnă, din-tr-odată au început să-i
„încurce" mai ales pe tineri. „Iar pensionarii aceştia!... De-ar sta mai bine acasă, la ce să
se plimbe prin magazine, prin policlinici, să mai ocupe loc în transportul public...", ca şi
cum ar spune: „Pentru ce mai trăiţi, nu vedeţi că ne încurcaţi?" Nu cumva careva dintre
voi, creştinii, care încă mai sunteţi angajaţi, aţi îndrăznit nu numai să spuneţi oamenilor
bătrâni în faţă cuvinte umilitoare şi supărătoare, ci chiar gândiţi astfel?

Dacă sunteţi vinovaţi de acest păcat grozav, gândiţi-vă că tinereţea va trece foarte
repede, va trece şi maturitatea şi oricum veţi ajunge şi voi la bătrâneţe, şi atunci copiii
vor striga la voi cu aceleaşi cuvinte: „Nu ne încurca să trăim!" Deci căiţi-vă pentru
nebunia şi pentru răutatea voastră!
Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

8. Mai greşim împotriva celei de-a cincea porunci a Legii dumnezeieşti, mai ales
vieţuitorii mănăstirilor, prin manifestarea nemulţumirii faţă de ctitori şi binefăcători. Orice
mănăstire îşi menţine astăzi existenţa cu jertfele benevole ale pelerinilor, ale
binefăcătorilor - oameni ai rugăciunii -, adică cu jertfele acestor rugători „sâcâitori" care
ne vizitează mănăstirea. Ei sunt cei care ne hrănesc şi ne adapă.

Cât de frumos ar trebui să ne comportăm cu ei, cât de mult ar trebui să ne rugăm pentru
ei! Cu atât mai mult că trăim într-un loc binecuvântat, cu toate că avem fiecare ispitele
noastre; dar oare poate fi comparată situaţia noastră cu situaţia lor? Ce-i atrage la
mănăstire? Da, dorinţa de a se odihni de agitaţie, de tulburare, de sălbăticia acestei
lumi, dorinţa de a se concentra asupra rugăciunii, de a asculta o slujbă mănăstirească.
Dacă din cauza noastră careva dintre întreţinătorii noştri, dintre binefăcătorii noştri nu-şi
va afla mângâierea căutată aici, atunci vai nouă, celor ce mâncăm casele văduvelor şi
ale orfanilor!

Doamne, iartă-ne pe noi, cei nemulţumitori!

9. Mai greşim împotriva celei de-a cincea porunci prin faptul că nu-i cinstim pe păstorii
Bisericii, pe părinţii noştri duhovniceşti. La acest capitol dăm atâta libertate limbilor
noastre celor rele, încât nu cruţăm nici potcapul alb, nici că-runteţea preotului din sat.
Poate am evitat să luăm binecuvântare de la preot sau am evitat să primim Sfintele
Taine de la preoţii care ni s-au părut nevrednici de preoţie. Pocăiţi-vă, pentru că aţi jignit
pe Duhul Sfânt, Care sfinţeşte Tainele chiar şi prin cel mai nevrednic preot!

N-am ascultat de sfaturile, nici de povăţuirile părintelui duhovnic. Să vă verificaţi

conştiinţa, ca nu cumva careva dintre voi să fi pus în umbră chipul lui Hristos prezent în
părintele du hovnic. Nu cumva vi s-a întâmplat una ca aceasta? Domnul este zelos!
Pocăiţi-vă şi schimbaţi-vă atitudinea faţă de duhovnic cât încă nu aţi căzut întru înşelare
- o altă boală duhovnicească foarte periculoasă.

Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Arhim. Ioan Krestiankin

Cum sa ne spovedim dupa indreptarul celor Zece Porunci si al Fericirilor, Editura
Sophia

Cumpara cartea "Cum sa ne spovedim dupa indreptarul celor Zece Porunci si al

Fericirilor"

 
Pe aceeaşi temă

De ce sa-i cinstim pe parinti

Publicat in : Morala

Like 593 people like this. Sign Up to see what your friends like.

Publica un articol

Articole recomandate

Sfantul Arsenie cel Mare Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan

Publicat in : Vietile sfintilor Publicat in : Sfantul Evanghelist Ioan

Inaltarea Domnului - Parintele Sofian Constantin si Elena, Sfintii Imparati

Boghiu care au scos crestinismul din
catacombe
Publicat in : Inaltarea Domnului
Publicat in : Sfintii Constantin si Elena

Aducerea la Bari a moastelor Fantana lui Iacob sau Biserica, loc

Sfantului Ierarh Nicolae de intalnire a lui Dumnezeu cu omul
Publicat in : Religie Publicat in : Duminica Samarinencii