Cercetati Scripturile! Nu-i prea de tot?
Vom continua cercetarea
Scripturii cu fragmentul din
Epistola întâia către Tesaloniceni,
cap.5.14b:
„...să fiţi răbdători cu
toţi.”
Din păcate sunt pe pământ oameni care trebuie
răbdați. Și nu puțini. E adevărat că pe unii trebuie să-i
răbdăm pentru că n-avem încotro; de așa fel este
situația. Dar pe toți? Chiar pe toți? Asta este datoria
unui credincios: să-i rabde pe toți? Și așa mereu,
mereu? Dacă așa stau lucrurile, la ce folos viață?
Da, sunt în viață situații când a răbda pe cineva
se dovedește că nu este deloc ușor. Iată câteva din
aceste împrejurări, subliniind faptul că fragmentul
biblic luat pentru cercetare nu se referă la lucruri sau
situații care trebuie răbdate, ci la semeni, la oameni
care trebuie răbdați, deci mă voi referi la persoane care
deși sunt mai greu de răbdat, ca și credincioși în
Dumnezeu, trebuie s-o facem:
Bătrânețea! Da, oamenii bătrâni, chiar
credincioși fiind ei, sunt adesea greu de răbdat. Asta în
primul rând pentru că lucrurile nepotrivite din viața lor,
nerezolvate la timp, la bătrânețe iau deseori forme greu
de gestionat. Adică de exemplu o persoană care toată
viața a fost nemulțumită în felul ei de a fi, când ajunge
bătrână, nemulțumirea va deveni insistentă,
supărătoare, violentă chiar. Parcurgând viața, oamenii
adună multe cunoștințe și experiență, ceea ce-i face să
ajungă la concluzia că știu mai bine ce trebuie făcut la
un moment dat, cu privire la o anumită situație. Dar
când ajung bătrâni, pot să nu ia în calcul că anumite
lucruri care alcătuiesc viața s-au schimbat în timp și
ceea ce știau ei nu mai potrivește cu realitatea prezentă.
Dar ei pretind cu insistență că au dreptate! De exemplu
au fost oameni care și-au construit existența pe
dictonul: „Vaca ține casa!” Așa era în comunitatea
sătească în care au trăit. La vremea lor cine nu făcea
așa, nu era gospodar, risca să nu aibă ce pune pe masă
la copii. Ori când alte mijloace de a trăi s-au dovedit a
fi mai productive, n-a fost simplu de depășit astfel de
situații cu bătrânii. „Nu vindeți vaca că vă vindeți
viitorul!” Și câte altele asemenea... Apoi din ce în ce
mai mulți oameni ajung să aibă la bătrânețe, probleme
de sănătate mintală... Și poate una dintre cele mai urâte
situații întâlnite și nu tocmai rar, sunt acelea în care
oameni – uneori credincioși – au păstrat ascunse în
Lumina Vechilor Cărări
sufletul lor tendințe spre destrăbălare. Am întâlnit de
mai multe ori asemenea oameni, bărbați sau femei,
care la bătrânețe spuneau și uneori făceau niște lucruri
greu de povestit!
Desigur pot fi întâlniți și bătrâni care continuă să
fie bucuria întregii lor familii, oameni a căror cuvânt
exprimă înțelepciunea și care sunt așteptați de
mulțimea nepoților lor. Însă adesea bătrânii sunt greu
de răbdat...
Cu toate acestea, omul credincios este chemat de
Scripturi să fie răbdător cu bătrânii, atunci când unii
dintre aceștia devin greu de răbdat. Până la urmă
bătrânii aceștia pe când erau tineri, au răbdat la rândul
lor destule din pricina copiilor mici și nu numai mici...
Nedreptatea! Presupun că aici nu este nevoie de
argumentații pentru a susține că nedreptatea doare. În
același timp viața are multe exemple în care oameni
credincioși au fost răbdători cu cei care le-au
nedreptățit, până acolo încât aceștia din urmă au rămas
ei înșiși uimiți de cei pe care le-au nedreptățit. „De
aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi,
în prigoniri, în strâmtorări,” (2Co. 12.10). Acest
cuvânt al Scripturii nu trebuie rostit sau pretins în mod
demagogic, adică pretindem una și în realitate trăim
alta. Mai degrabă recunoaștem dificultatea de a suferi
nedreptatea, că ne doare, că devenim triști, că simțim
nevoia de a ne plânge cuiva... Cu toate acestea oamenii
credincioși în Dumnezeu sunt chemați de Scripturi să
fie răbdători cu cei ce le nedreptățesc.
Disprețul! Este vorba de defăimarea despre care
vorbește fragmentul biblic de mai sus. De cele mai
mult ori devine și mai greu de suportat disprețul din
pricina unei forme de mândrie bine mascate în sufletul
creștinului. Datorită acestei mândrii personale, pică
foarte greu dacă cineva are o părere mai rea despre
mine. Din pricina aceasta de exemplu, apar rețineri cu
privire la primirea de oaspeți sau simple vizite între
frați. „Ce-o să spună cei ce vin despre ce avem în casă
sau ce avem pe masă?!” Sau dacă ne vin oameni în
casă, se tremură la fiecare privire a acestora sau la
fiecare gest: „Oare nu cumva ceva nu le va place și ne
1
vor vorbi?!” Tare nu vrem să fim vorbiți! Să fim
disprețuiți cumva din pricina a ceea ce avem sau nu
avem... Și de ce? De ce nu se poate suporta disprețul?
Până la urmă ce vodă papură sunt de mă simt așa de
deranjat când sunt disprețuit? Aici e mândrie bine
mascată; mândrie dusă la adunare și la rugăciune și
care stă totuși acolo în suflet!
Nu este aceasta singura situație în care apare
disprețul. Uneori a răbda disprețul are o oglindire în
cuvântul din Epistola apostolului Iacov, cap.1.12:
„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost
găsit bun, va primi cununa vieții pe care a făgăduit-o
Dumnezeu celor ce-L iubesc.” De exemplu într-o
fabrică între muncitori era unul care a ajuns să fie pus
șef de echipă. Din acel moment a început să se poarte
de sus cu colegii săi de muncă și curând a luat în
atenția lui pe câte unul de care-și putea bate joc mai
ușor. Oamenii se mai supărau, mai răspundeau, mai
răbdau... Dar a ajuns în echipa lor un credincios.
Câteva zile șeful de echipă l-a tot cântărit să vadă dacă
i-ar merge și cu acesta și curând a început. După un
timp însă și-a dat seama că credinciosul nu se
comportă ca și ceilalți în urma șicanelor lui. Acesta nu-
i dădea satisfacția de a-l vedea amărât în urma a tot
felul de vorbe de dispreț, dimpotrivă era serios și părea
că-l ignoră. Ba mai mult, spre deosebire de ceilalți,
arăta că nu-i poartă pică. Și șeful... a încetat. Când
cineva din echipă l-a întrebat de asta, el a răspuns:
„Este mai bun decât mine!”
Nu întotdeauna se întâmplă repede la fel, dar
oricum, Scriptura ne învață să fim răbdători și cu cei ce
ne disprețuiesc. Mai ales când o fac pentru simplu fapt
că sunt credincios în Dumnezeu.
Neadevărul spus despre noi! Este o cântare care
spune că adevăru-i adevăr chiar dacă doare! Dar și
neadevărul spus despre noi doare... Poate chiar mai
mult. Desigur că întotdeauna este bine să optăm pentru
clarificări, dar furia cu care se cere „să se dea pe față”
sau întrebarea din secunda doi: „Cine a spus?”
dovedește că nu este tocmai ușor de a răbda
neadevărul. Dar dreptate are proverbul care zice:
„Minciuna are picioare scurte”. Astfel că de cele mai
multe ori, la un timp adevărul iese la suprafață. Uneori
și atunci doare pentru că se apreciază că acum când
toate s-au dovedit, nimeni nu pare interesat să ia în
considerare lucrurile, ca atunci când se întindea un
neadevăr care ne umplea de noroi. Totuși, un creștin
trebuie să trăiască în așa fel încât atunci când se spune
ceva rău despre el, chiar adevărat să fie, cei din jur,
pocăiți sau nu, să nu poată crede.
„Căci este un lucru plăcut dacă cineva, pentru
cugetul lui faţă de Dumnezeu, sufere întristare şi
sufere pe nedrept.” (1Pt. 2.19). Da, pe lângă toți
ceilalți, trebuie să fim răbdători și cu cei care ne
vorbesc de rău pe nedrept.
Nepriceperea! În această privință oamenii diferă
unii de alții, mai mult sau mai puțin: unii sunt foarte
pricepuți la multe lucruri iar alții destul de nepricepuți.
Și de obicei pricepuții se enervează repede și des pe cei
mai puțin pricepuți. Uneori țipă la ei și îi ocărăsc! Și de
cele mai multe ori nu scapă nicio ocazie, mai ales față
de nevestele lor, să spună ce nepricepuți au întâlnit în
Lumina Vechilor Cărări
cale. E creștinește așa? Până la urmă a cumpărat cineva
priceperea de la magazin; capacitatea de a ști de unde s
-o iei și unde s-o pui? Nu sunt toate darul lui
Dumnezeu? Se putea foarte bine ca eu priceputul să mă
fi născut la fel sau mai nepriceput decât cel de lângă
mine. Deseori cei nepricepuți își doresc să lucreze cu
cineva și nu-și doresc să lucreze cu altcineva, tocmai
pentru că unii sunt mai răbdători decât alții în ceea ce-i
privește.
Deseori nu se pot pune multe în plan cu oamenii
nepricepuți, dar dacă împrejurările sunt de așa fel, ca și
creștini, trebuie să fim răbdători și cu cei nepricepuți.
Lingușeala, lăudăroșenia, sâcâiala, cerșetoria și
alte anomalii ale caracterului unor oameni, pentru un
om demn sunt deseori greu de suportat. Deși este
adevărat că cine se aseamănă se adună și prin urmare
oameni cu deficiențe din categoriile celor de mai sus se
adună adesea împreună, nimeni nu aprobă aceste feluri
de a fi. Nu cred că există cineva care să aprobe
lingușeala sau lăudăroșenia ca fiind lucruri bune, care
pot fi apreciate. De aici există o modalitate bună de a
ne ajuta pe noi înșine în cazul în care nimeni nu ne
spune că ne comportăm nepotrivit, dovedind prin ceea
ce spunem, că suntem lăudăroși sau lingușitori sau cu
alte lipsuri: întreabă-te care sunt lucrurile care nu-ți
plac la alții, care sunt greu de suportat, care te
enervează și întreabă-te cu seriozitate dacă nu cumva
tu ești acela!
Din păcate puțini oameni am întâlnit în viață
care să se fi vindecat de asemenea deformări de
caracter; de obicei cum i-am cunoscut de tineri, așa au
îmbătrânit! Totuși, deși nu este deloc confortabil în
preajma lor, ba chiar în unele situații ți se poate albi
părul dacă ai de a face un timp mai îndelungat în
preajma lor, Scriptura ne cheamă să fim răbdători cu
asemenea oameni. Poate mulțumind Domnului că nu
suntem în locul lor.
Interesele meschine! Oameni care se fericesc că
sunt descurcăreți și le merge, atunci când se ocupă de
fel de fel de mașinații pentru a obține cine știe ce
fantezii pe care le visează, mai ales când este vorba de
Biserică, sunt disprețuiți pe drept, de mulți! Și totuși
îngăduiți... pentru simplu fapt că va veni o zi când se
vor deștepta și vor primi și ei mântuirea.
Lista desigur că poate continua... Lucrul de
căpătâi este că trebuie: „...să fiți răbdători cu toți!”
Desigur că se poate argumenta că procedând așa, adică
răbdând pe toți, să îi încurajăm a fi așa și mai departe.
Nu contest că se poate întâmpla și așa, dar munca
noastră ca și credincioși rămâne aceeași: „să fim
răbdători cu toți ”. Aceasta nu este o cerință absurdă și
fără țintă, găsită în Scripturi, ci are un motiv, un rost:
„Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie
blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de
îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe
potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa,
ca să ajungă la cunoştinţa adevărului şi venindu-şi în
fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au
fost prinşi ca să-i facă voia.” (2 Tm. 2.24-26). Este
greu, dar se merită...
Din „Comorile mele”
2
 Slăvit să fie Domnul! Frați și surori, mă simt așa
constrâns să reiau afirmația care se spunea de la
început, să continuați să vă rugați pentru cei care sunt
aici, pentru ca Dumnezeu să se îndure și să lase ungere
de sus. În zadar ar fi să tragem o sanie pe un asfalt
uscat. De aceea, dorim ca Dumnezeu să se îndure de
noi. Dorim ca Dumnezeu să lase în continuare
bunătatea Lui care Și-a revărsat-o încă de la început
peste noi. Dacă avem certitudinea că Dumnezeu ne-a
ascultat rugăciunea în seara aceasta, eu zic că suntem
câștigați.
Frați și surori, am fost atent la călăuzirea Duhului
Sfânt de la început, în cuvintele care s-au rostit aici și
pentru mine au fost cuvinte care n-au fost spuse în vânt.
Au fost cuvinte care au ajuns în inima mea, unele ca o
săgeată, altele ca un îndemn blând, dar aș vrea să vă
spun frați și surori: în toate am observat că Dumnezeu
vrea ceva de la noi și aș vrea să continui să rămânem în
Cuvântul lui Dumnezeu.
Frați și surori, spuneau frații aici că a fost mai
demult un Iosif, care a fost dus și vândut rob în Egipt.
Și m-am gândit de multe ori la băiatul acesta. Îmi
tremură inima de multe ori când citesc istoria acestui
tânăr. Și poate și dumneavoastră vi s-a întâmplat așa. Și
m-am gândit de multe ori la următorul lucru: ce l-a
făcut pe tânărul acesta să aibă atitudinea pe care a avut-
o în Egipt? I-au spus oare iscoadele, negustorii aceia în
drumul spre Egipt: „Măi băiete, fii atent că tu ai să
ajungi rob, să te porți cum trebuie. Să fii băiat pocăit.” I
-o fi zis așa? Nu cred. I-o fi zis Potifar când l-a luat în
casa lui: „Băiete, fii atent, nevasta mea e așa cum e.”
Nu cred nici asta. Dar acest tânăr a avut un străbunic
despre care Dumnezeu a făcut o afirmație în Biblie și
dumneavoastră o știți singuri. Geneza 18 spune că
Dumnezeu îl cunoștea pe Avraam și știa ceva despre
Avraam: știa că va porunci fiilor lui și
urmașilor lui după el să păzească legea
Domnului! Dar care lege? Că cele zece
porunci încă nu le-a avut Iosif în față,
să le citească și să spună: „A,
Dumnezeu nu-i de-acord cu lucrul
ăsta. Dumnezeu nu-i de-acord cu
lucrul celălalt.” Frați și surori, Duhul
lui Dumnezeu care a fost în Avraam, a
fost și pe muntele Sinai. Același Duh
Sfânt, slăvit să fie Domnul! Frați și
surori, tineri de aceștia încă-i nevoie în
veacul acesta. E nevoie, frați și surori.
Dar străbunici, bunici și părinți ca
Avraam, ca Isaac și ca Iacov, mai este
nevoie? Doamne, ajută-ne să fim!
Frați și surori s-a amintit în seara
Lumina Vechilor Cărări
aceasta un alt lucru care m-a făcut să îmi răscolesc
puțin gândurile; despre tinerii din Babilon. Și m-am
gândit că tinerii aceștia au fost duși la școală nu așa
cum trimitem noi copiii la școală, cu un ghiozdănel
frumos, echipat. Mămicile se străduiesc să-i trimită cu
hăinuțe curate la școală. Dragii mei tineri, dragii mei
copii care sunteți în seara aceasta aici, tinerii aceștia au
plecat la școală robi! Poate plângând. Poate gândindu-
se că nu vor mai vedea niciodată casa părintească.
Totuși au rămas mărturii în Scriptură că acești tineri au
rămas în picioare, dar nu datorită faptului că au fost ei
cu sânge rece... Nu, nu. M-am întrebat și de data
aceasta: ce i-a făcut pe tinerii aceștia să rămână în
picioare? Oare nu cumva învățătura pe care au primit-o
acasă de copii? Oare nu cumva Cuvântul lui Dumnezeu
care a răsunat ca un ecou peste veacuri, peste granițe și
le-a spus: „Fiți pocăiți!”
Haideți să deschidem Bibliile dacă le aveți la
dumneavoastră și să urmărim Cuvântul lui Dumnezeu
din cartea Judecători, din capitolul treisprezece de la
versetul opt până la versetul doisprezece: „Manoah a
făcut Domnului următoarea rugăciune: „Doamne, Te
rog, să mai vină o dată la noi omul lui Dumnezeu pe
care l-ai trimis şi să ne înveţe ce să facem pentru
copilul care se va naşte!” Dumnezeu a ascultat
rugăciunea lui Manoah şi Îngerul lui Dumnezeu a venit
iarăşi la femeie. Ea şedea într-un ogor şi Manoah,
bărbatul ei, nu era cu ea. Ea a alergat repede să dea de
veste bărbatului ei şi i-a zis: „Iată că omul care venise
în cealaltă zi la mine, mi s-a arătat iarăşi”. Manoah s-
a sculat, a mers după nevastă-sa, s-a dus la omul acela
şi i-a zis: „Tu ai vorbit femeii acesteia?” El a răspuns:
„Eu”. Manoah a zis: „Acum, dacă se va împlini
cuvântul Tău, ce va trebui să păzim cu privire la copil
şi ce va fi de făcut?”
3
 Frați și surori, m-am gândit că atunci când
Dumnezeu a dat poruncile în Vechiul Testament, nu a
scăpat din vedere să menționeze de câteva ori, această
responsabilitate. Această întrebare care l-a frământat și
pe Manoah mă frământă și pe mine. Îl rugăm pe
Dumnezeu și noi, ca și familie, cum s-a rugat și
Manoah odinioară: „Doamne, arată-ne ce va trebui să
păzim cu privire la copil și ce va fi de făcut.” Doamne
ajută-ne la lucrul acesta. Știți frați și surori, noi de
multe ori am vrea, dacă putem să ne disculpăm și dacă
putem să aruncăm cumva responsabilitatea la cineva...
Să spun: asta nu-i treaba mea, asta-i treaba fraților, asta
-i treaba surorilor. Cui a lăsat Dumnezeu
responsabilitatea aceasta de a învăța copiii? A lăsat-o
Dumnezeu păstorilor, prezbiterilor această lucrare? Iată
ce spune Scriptura: „Când fiul tău te va întreba într-o
zi: „Ce înseamnă învățăturile acestea, legile acestea şi
poruncile acestea pe care vi le-a dat Domnul,
Dumnezeul nostru?” Să răspunzi fiului tău...” (Dt. 6.20
-21a). Aș vrea să vă întreb dragi părinți, dragi bunici
care sunteți în seara aceasta aici: pe cine întreabă prima
dată copilul ceva în casă? Îl sună pe fratele conducător?
Se duce la vecinul? Când te va întreba într-o zi fiul tău,
tu ce ai să faci? Eu ce să fac când mă va întreba într-o
zi fiul meu, care crește? Și se nasc sute de întrebări!
Vine de la școală cu sute de întrebări în cap. Și te va
întreba într-o zi fiul tău...
Trăim vremea când ne trimitem mult mai ușor
copiii la școala duminicală sau la grupele de copii sau
la întâlnirile care se fac de vârsta lor și spunem: „O, se
îngrijesc acele surioare de ei foarte bine. Îi învață
psalmi, îi învață cântări așa de frumos. Mai spun câte
un poem în față.” Să nu încurcăm prioritățile lui
Dumnezeu. Să nu încurcăm această responsabilitate și
să o aruncăm de pe umerii noștri. Ne va costa scump.
Spune Asaf în psalmul 78:3-7: „Ce am auzit, ce ştim,
ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de
copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va
veni, laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe
care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o
lege în Israel şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe
în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni
după ei, de copiii care se vor naşte, şi cari când se vor
face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru
ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu
uite lucrările lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile
Lui.” Cam auzim multe în vremea aceasta. Unde
auzim? Punem preț pe ce auzim la adunare sau pe ce
auzim la știri? Auzim multe în vremea aceasta și
vorbim multe, așa de la unul la altul. Noi nu avem
televizoare și nici conectări online la știri, dar poate
suntem cu ochii pe radio. Poate suntem cu urechea la ce
vorbesc colegii a doua zi la lucru, de ceea ce s-a
întâmplat și de ceea ce a fost dat la știri aseară. Dați-mi
voie să spun, ce am auzit și ce știm, dar din Cuvânt. Nu
tot ce auzim la muncă, nu tot ce auzim pe șantier, nu tot
ce auzim de la primărie e de adus în casă, frații mei. Nu
tot ceea ce auzim și aud urechile noastre să spunem
copiilor noștri. Nu, nu. De ce? De ce e necesar lucrul
acesta? De ce a dat Dumnezeu porunca aceasta? Pentru
că a poruncit părinților noștri, nu învățătorilor de școală
duminicală, nu fetelor tinere pe care le găsim și noi așa:
„Măi, tu tare te-ai potrivi. Tare îți plac copiii. Hai du-te
Lumina Vechilor Cărări
și învață copiii la grupă.” Și porunca aceasta s-a înfipt
ca o săgeată și în inima mea, că e poruncă. Nu e așa:
dacă vreau sau dacă nu vreau. „A poruncit
părinților...” Este un scop în asta, urmărește Dumnezeu
ceva prin asta? Haideți să vedem ce spune mai departe
aici Scriptura: „Și care, când se vor face mari...” Ce să
facă? Să facă și ei la fel, cu alte cuvinte din generație în
generație, această responsabilitate să nu o mai aruncăm
de pe umerii noștri. Mai degrabă să ne plecăm, dacă
povara este grea. A fost Unul care ne-a promis că ne
ajută, că ne dă izbândă. Că ne învață El cum să facem,
ne învață El cum să-i învățăm. Și mai presus de toate
acestea, nu vrea Dumnezeu doar să creștem copii și
tineri în adunare cu capul mare, să fie cei mai înțelepți.
Nicidecum nu-i acesta scopul lui Dumnezeu. Scopul
principal al lui Dumnezeu este în versetul șapte și
spune: „...pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în
Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să
păzească poruncile Lui.” Doamne ajută-ne la lucrul
acesta.
Cam la ce nivel ar vrea Dumnezeu să ne raportăm
față de ceea ce trebuie să le spunem urmașilor noștri?
Iată un cuvânt din cartea lui Iov, în această privință:
„Atunci El le dă înștiințări şi le întipăreşte învățăturile
Lui, ca să abată pe om de la rău,” (Iov 33.16-17a). Ce
înseamnă acest cuvânt, „întipărește”? Nu facem
filosofie, dar vrem să fim atenți, să luăm seama la ce
scrie. Ce înseamnă să întipărești? Să spui așa, înainte
de plecarea copilului la școală: „Copile, să fii pocăit, să
fii credincios, fii atent să nu minți, să nu furi.” A
întipări înseamnă că se vrea ceva mai mult. Când se
tipărește o carte, când se tipărește un text, o foaie la
tipografie, aia rămâne acolo pentru mai mult timp, nu?
Cam așa ar trebui să ne raportăm noi la ceea ce oferim
copiilor noștri și urmașilor noștri după noi. Să crească o
grădină frumoasă. Pomișorii să crească sănătoși de
mici. Atunci când vorbește să poată da rod să ne
bucurăm. Să se bucure frații în vârstă de nepoți. Să se
bucure frații mai tineri de copii. Vrem să întipărim
lucrurile acestea? Vrem să punem puțin umărul la
treabă? Să nu ne gândim că e foarte simplă treaba,
venim din când în când și citim un psalm înainte de
culcare, ne rugăm și mergem mai departe. A doua zi de
la capăt.
M-am gândit de multe ori, este un verset în 2
Cronici 19:10a: „În orice neînţelegere, care vă va fi
supusă de fraţii voştri care locuiesc în cetăţile lor şi
anume: cu privire la un omor, la o lege, la o poruncă,
la învăţături şi rânduieli, să-i luminaţi, ca să nu se facă
vinovaţi faţă de Domnul,” Acolo e dat un detaliu de
care noi am vrea să luam aminte și să-l aplicăm în
dreptul nostru. Uitați care e responsabilitatea noastră.
Responsabilitatea noastră este să producem lumină în
viața copiilor. Să aducem lumina lui Dumnezeu în viața
lor. Să le arătăm Cuvântul lui Dumnezeu așa cum scrie
el. Și Dumnezeu să ne ajute la lucrul acesta. Dumnezeu
să ne dea izbândă să vedem că aceasta nu este o joacă,
ceva ce să facem în timpul liber.
Există momente în viața noastră când nu știm
cum să ne raportăm și adeseori greșim. Ca și părinți,
adeseori facem și noi greșeli. Nu ne așezăm pe o
poziție în care noi suntem părinți desăvârșiți. Nu. De
multe ori trebuie să ne cerem iertare chiar de la copiii
4
noștri. E greu sau ușor lucrul acesta? Frați mai în
vârstă, e greu sau ușor să îți ceri iertare de la copilul
tău? Eu cred că e destul de greu, nu? Să te smerești, să
spui: „dragul mamei, dragul tatei, am greșit. Nu, nu e
așa cum am crezut eu.” Dumnezeu să ne ajute.
„Să învăţaţi pe copiii voştri în ele şi să le vorbeşti
despre ele când vei fi acasă, când vei merge în
călătorie, când te vei culca şi când te vei
scula.” (Deuteronom 11:19). Când să învățăm pe copii,
pentru că ne punem întrebarea și unii dintre noi
spunem: „N-am vreme. Nu știu cum au alții timp să
stea de vorbă cu copiii, să povestească, să citească din
Biblie. Eu nu știu cum au alții timp. Eu n-am vreme.”
Mereu și mereu auzim același lucru. Nu avem timp! Mi
se pare mie că ne-am rugat doar pentru ca Domnul să
ne dea înțelepciune pentru a ne câștiga banii? Versetul
19 spune să vorbim despre ele în anumite momente, în
anumite situații, dacă vreți. Haideți să le luăm pe rând.
Nu sunt multe.
- Să le vorbești despre ele când vei fi acasă. Uitați
ce interesant începe Cuvântul lui Dumnezeu, porunca
lui Dumnezeu. Nu începe cu adunarea. Nici nu
amintește. Puteau să zică când va fi o adunare generală,
va strânge Moise poporul, și va vorbi despre ele
copiilor. Nu cu asta începe. Să vorbești despre ele când
vei fi acasă. Locul unde se nasc copiii duhovnicești,
unde se nasc din nou, ar trebui să fie în căminele
noastre. Doamne ajută-ne la lucrul acesta. Unde-i locul
unde prind drag de Scriptură? Unde-i locul unde prind
drag de rugăciune? Ce să le vorbești acasă? Câteodată
te duci prin unele locuri, te întâlnești cu unii frați și cu
unele surori și parcă nici nu-ți dai seama că e sora cu
care te-ai întâlnit duminica trecută la adunare. Când te
întâlnești cu ea acasă sau la magazin, nu mai seamănă.
Când te întâlnești cu fratele la muncă, nu mai seamănă
cu fratele acela de la adunare. Vorbim acasă despre
Cuvântul lui Dumnezeu, tot așa cum vorbim la
adunare? Amin, Doamne ajută-ne la lucrul acesta. Păi
de ce acasă ne permitem altfel? De ce? Pentru că nu
luăm aminte la Cuvântul lui Dumnezeu. Doamne, iartă-
ne. Ai mila de noi. Să vorbești de ele când vei fi acasă
și Dumnezeu să ne ajute. Dacă va fi o zi când
predicatorii nu vor mai putea spune nimic, se va ridica
cineva să spună: „Tată, acasă n-ai predicat la fel de
frumos.”
- Să vorbești despre ele când vei merge în
călătorie. Interesant, nu? Când mergem în călătorie cu
copiii noștri, ducem cu noi aceeași Evanghelie? Sau
când pleacă copiii noștri în excursie, au aceeași
Evanghelie cu ei? Doamne ajuta-ne și la lucrul acesta.
Greu, nu? M-am gândit la cuvintele acestea și v-am
spus, mi s-au înfipt în inimă ca o săgeată. Să poți să
mergi și în călătorie cu copiii așa cum mergi la
adunare ? Cum vorbești la adunare din Cuvânt, așa să
vorbești și în călătorie. Am vrea să se bucure cerul de
noi. Am vrea să se bucure cerul de copiii noștri.
- Să vorbești de ele și când te vei culca și când te
vei scula. Uitați, în momentele acelea de liniște în
familie, înainte de culcare, când treaba e gata, când
treaba încă nu a început dimineața, să vorbești despre
ele și Dumnezeu să ne ajute la lucrul acesta. M-am
gândit de multe ori, oare a pus Dumnezeu la întâmplare
lucrurile acestea în Biblie? În Proverbe este un detaliu
Lumina Vechilor Cărări
care noi ca și părinți, ca și bunici, ar fi bine să luăm
aminte la acest verset: „Căci când eram încă fiu la
tatăl meu şi fiu gingaş şi singur la mama mea, el mă
învăţa atunci şi-mi zicea: „Păstrează bine în inima ta
cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele, şi vei
trăi!” (Pr.4.3-4). Ce făcea atunci mama? Îmi dădea
lapte, mă punea la culcare! Un fiu gingaș, eu înțeleg
ceva micuț, când începe să înțeleagă. Dar hai să
alergăm și în Noul Testament la un exemplu care mi-a
venit în minte. „Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai
învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la
cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele
Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la
mântuire, prin credinţa în Hristos Isus.” (2Timotei
3:15). Ce înseamnă „pruncie”? Așa, o vârstă?
Doisprezece ani înseamnă pruncie? Zece ani înseamnă
pruncie? Cam unde coborâm? Doi, trei ani? E prunc,
nu? De unde a știut Timotei, Scripturile din pruncie? A
fost așa cum a fost și în viața acelei fetițe care a fost
dusă roabă în casa lui Naaman Sirianul. O fetiță - fetiță
nu înseamnă fată. Micuță. Crescută și învățată cu un
adevăr al lui Dumnezeu care nu a fost șters, nici roabă
fiind. Spune în 2 Timotei 3:14: „...din pruncie...”, Asta
înseamnă că nu de la Pavel cunoștea Scripturile. Nu!
„...de care eşti deplin încredinţat,” Ce înseamnă
a fi deplin încredințat? Am stat și m-am gândit de
multe ori la expresia asta. Ce înseamnă să fiu deplin
încredințat? Dacă sunt deplin încredințat că vine
Domnul, cum mă raportez la asta? Îl aștept, nu? Mă
pregătesc. Dar dacă eu sunt deplin încredințat că un
lucru este bun, îl practic, nu? Dacă sunt încredințat că e
bine să mă rog, mă rog și acasă și mergând pe drum și
la adunare. Nu stau cu ochii deschiși la rugăciune, nu
caut prin Biblie, nu mă foiesc. Dacă am învățat lucrul
ăsta și sunt deplin încredințat că rugăciunea este bună.
Dacă am învățat și sunt deplin încredințat că un păcat e
păcat. Cum mă raportez? Păi, fug de el. Mă feresc. Îl
ocolesc. Îmi dă Scriptura exemple. De unele lucruri
trebuie să ne ferim, de altele trebuie să fugim chiar. Dar
dacă fugim și nu suntem deplin încredințați, nu facem
nimic. Nu luăm nicio decizie. Nu acționăm în niciun fel
până nu suntem deplin încredințați. Știți datoria noastră
a părinților? Să creștem copiii în adevărul lui
Dumnezeu, să fie deplin încredințați. Se spune: „Nu
știu, oare e adevărat ce spun frații la adunare? Dacă tata
nu e deplin încredințat, nu are cum copilul să fie altfel.
Dacă tu ca mamă, nu ești deplin încredințată cum să te
îmbraci, cum să te porți, nu aștepta de la fiica ta să fie
deplin încredințată. Timotei a fost deplin încredințat.
Haideți să vedem lucrurile acestea mici care strică via
în floare. Ne dăm silința să-i învățam pe copii până
acolo încât să le spunem o dată, de două ori, de câte ori
e necesar. Nu la toți e necesar să le spui de atâtea ori.
Unii pricep mai repede, alții pricep mai greu. Avem
înțelepciunea aceasta, avem răbdarea aceasta să
explicăm la fiecare în parte? Dumnezeu să vă ajute.
Sunt fetițele noastre din casele noastre, deplin
încredințate de ceea ce a însemnat păcatul Bat-Șebei?
Frații predică des despre păcatul lui David cu Bat-Șeba,
dar despre păcatul Bat-Șebei? Sunt fetițele deplin
încredințate de ceea ce este bine, atunci când merg să
își cumpere haine de la magazin sau din bazar? La ce se
expun când cumpără o haină transparentă? La ce se
5
expun când cumpără o cămașă mulată? La ce se expun
când cumpără o fustă mulată? Sunt copiii noștri deplin
încredințați când pleacă din casele noastre la magazin?
Dragul meu, trebuie să fii deplin încredințat de ceea ce
iubește Dumnezeu. Simplitatea, cumpătarea și alte
lucruri asemănătoare. Dumnezeu să ne dea
înțelepciune.
„Ea deschide gura cu înţelepciune şi învăţături
plăcute îi sunt pe limbă. Ea veghează asupra celor ce
se petrec în casa ei şi nu mănâncă pâinea lenevirii. Fiii
ei se scoală şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală,
şi-i aduce laude...” O mamă adevărată, o mamă
credincioasă veghează asupra căror lucruri? A ceea ce
se întâmplă la vecina? Pe stradă? E adevărat că trebuie
să stăm cu ochii pe copiii noștri. Cineva dădea
exemplul ăsta, un exemplu foarte bun și practic și
asemăna creșterea copiilor cu turnarea betonului. Noi
ca părinți, ca pedagogi, trebuie să construim un cofraj,
așa cum fac frații meseriași, un cofraj atunci când vor
să toarne beton și să rămână la urmă o formă bună și
frumoasă. Noi trebuie să construim un cofraj destul de
solid. Când torni betonul din cifă are tendința să forțeze
limitele, nu? Și dacă e scândura băută în doi țăruși la
întâmplare, ce se întâmplă? Ies scări de acolo? Betonul
are tendința să forțeze limitele și dacă nu-i făcut
cofrajul cum trebuie, nu iese nicio scară, nicio centură,
niciun stâlp. Atunci când ne concentrăm asupra
lucrurilor acestora și vrem ca din copiii noștri să iasă
ceva frumos, o construcție, o zidire frumoasă, haideți să
înțelegem că dacă nu facem bine cofrajul nu putem da
vina pe copii mai târziu. Mai degrabă să spunem cu
smerenie: n-am fost atent, nu am vegheat. A trebuit să
torn cofraj în dreptul copiilor mei. A trebuit să torn
beton în casă la mine, în formele copiilor mei și am
turnat beton în Italia. Costă mai mult copiii noștri decât
betonul dumitale din Belgia. Prețuiesc mai mult! Sunt
suflete pentru care ne-a lăsat Dumnezeu responsabili.
Repet, nu învățătorii de la școală duminicală. Nu, nu.
Școala duminicală e bună și o spun pentru ce-i bună: e
bună pentru două categorii de copii. E bună pentru
copiii străzii și pentru copiii orfani. Și pentru copiii
semiorfani. Și vă spun și ce înseamnă copiii semiorfani.
Copiii semiorfani înseamnă copiii care cresc fără
părinți, dar totuși părinții le trăiesc, dar sunt departe de
casă. Sunt plecați pentru că au prețuit mai mult betonul
din Belgia și din Italia, așa cum am spus. Dumnezeu să
Din acest număr:
„Schimbarea începe întotdeauna cu
cel care vede nevoia schimbării!”
Lumina Vechilor Cărări
ne dea înțelepciune. Dumnezeu să ne dea pricepere, să
ne dea călăuzire.
În Epistola către Tit, apostolul Pavel îi spune lui
Timotei: „Tu vorbește lucruri care se potrivesc cu
învățătura sănătoasă.” Și m-am gândit de multe ori,
între învățătura sănătoasă și cei cărora noi le vorbim
există ceva: o piesă de legătură. Și piesa de legătură
este vorbirea noastră. Între învățătura sănătoasă și frații
din adunare este cel care este pus să vorbească. Între
învățătura sănătoasă și copiii noștri este pusă vorbirea
noastră. „Tu vorbește lucruri care se potrivesc...” Dacă
nu vorbești, ce se întâmplă? Știți ce se întâmplă? E ca și
cum un motor puternic de vreo 5/6 kilowați vrea să
pornească o moară imensă, dar știți ce lipsește? Pana de
pe axa motorului. Știu frații la ce mă refer. O piesă
mică care dacă nu-i pusă acolo, se învârte motorul în
gol și angrenajul nu se mișcă deloc. Poate să fie
învățătura sănătoasă în Scriptură cât de multă ar fi; și
este. Dacă această pană mică care-i vorbirea noastră
dreasă cu har, cu sare, lipsește, angrenajul nu se mișcă.
Și cum trebuie să vorbim? În cartea lui Neemia găsim
scris astfel: „...Leviţii, lămureau poporului Legea şi
fiecare stătea la locul lui. Ei citeau desluşit în cartea
Legii lui Dumnezeu şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să
înţeleagă ce citiseră.” (Neemia 8:7a-8). Uitați ce
frumos spune aici. Leviții lămureau poporului Legea!
Citirea multă, trei capitole pe zi, să ne lăudăm și noi că
am citit Biblia într-un an, s-ar putea să nu lămurească.
Spunea apostolul Pavel într-un alt context: „mai bine
cinci cuvinte înțelese.” Mai bine cinci cuvinte înțelese
și pentru copiii noștri. Să le arătăm ce-au vrut să spună
aceste cuvinte, ca să-i facă să înțeleagă ce citesc. Dar
știți pe cine? „Şi preotul Ezra a adus Legea înaintea
adunării, alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce
erau în stare s-o înţeleagă.” (Ne. 8.2). Când copiii
încep să înțeleagă, noi trebuie să pornim angrenajul.
Dumnezeu să ne binecuvânteze. Dumnezeu să ne ajute
să trăim frumos și ceea ce rămâne în grădinile
familiilor noastre, să rămână niște pomi crescuți
frumos. Niște pomi de care să se bucure Dumnezeu. Să
ne bucurăm și noi ca părinți... Amin!
Propovăduirea fratelui Adrian Balmoș
Întrunirea zonală organizată de
Alianța Bisericilor Conservatoare
Rădăuți, 03.01. 2022
6
 O lume cu susul în jos
Toată lumea cunoaște faptul că liliecii stau
atârnați cu capul în jos, ore, zile sau luni în șir,
atâta vreme cât lumina prea puternică de afară îi
împiedică să iasă la vânătoare sau atunci când se
află în hibernare. Adaptările anatomice și
fiziologice le permit această poziție care pentru om
ar fi de-a dreptul o tortură. Se pare că unii lilieci își
încleștează atât de vârtos ghearele pe suportul de
care atârnă încât își păstrează această poziție chiar
și după ce mor!
Sunt oare valorile creștine prețuite în lume?
Răspunsul nu poate fi decât negativ, îndeosebi
acum, în pragul răpirii Bisericii. Mai mult ca
niciodată, în loc de adevăr se preferă minciună, în
loc de simplitate, extravaganță, în loc de smerenie,
mândrie stridentă, în loc de înfrânare, pofte cu
nemiluita... Mersul general al omenirii este o
coborâre vertiginoasă spre abis. E necesar un
caracter sfânt și statornic pentru a răzbi spre
muntele Noului Ierusalim. Luftul provocat de
mulțimea ce coboară, aproape că doboară sufletele
sleite de urcuș. În aceeași ordine de idei, constatăm
că: „Inima înţeleptului este la dreapta lui, iar
inima nebunului, la stânga lui.” (Eclesiastul 10:2),
subliniindu-se astfel că orânduirile divine sunt
diametral opuse de născocirile unui creier ateu,
chiar dacă acesta dispune de cele mai savante
cunoștințe. Filozofia veacului de acum îi îndeamnă
pe tineri la rebeliune, astfel încât au început să le
fie lehamite de expresia vârstnicilor: „Pe vremea
mea...” deși în continuarea acestui clișeu stau
mărturie niște exemple demne de urmat. Zicând
lucrul acesta mă gândesc la moralitate și principii
și nu efectiv la traiul de atunci. Iată doar două
exemple: „Pe vremea mea, tinerii soseau seara
acasă la ora când acum de-abia își încep aventurile
nocturne.” Sau: „Pe vremea mea se predica cinci
minute și se stătea o oră în rugăciune. Acum se
predică o oră iar rugăciunea ține cinci minute.”
Fiii întunericului
Ochii liliacului sunt mici și îi sunt de puțin
folos acestuia în orientare. În ciuda acestui fapt,
activitatea lui este predominant nocturnă și
crepusculară, fiind uimitor adaptat pentru condiții
Lumina Vechilor Cărări
de lumină scăzută. Rolul principal îl joacă aici
ecolocația. Aceasta este capacitatea acestor
mamifere de a emite ultrasunete și de a recepta
ecoul transmis de acestea. În acest fel ei sunt
capabili să detecteze chiar și o musculiță aflată la
câțiva metri distanță. Totuși, în epoca perucilor
imense, s-a creat panică datorită faptului că unii
lilieci aterizau în părul acestora. Acest lucru se
întâmpla datorită faptului că falsele podoabe
capilare erau acoperite cu praf de orez care are
capacitatea de absorbție a ultrasunetelor. Oricum,
asocierea cu întunericul a creat o frică atavică față
de lilieci, o repulsie instinctivă la fel ca și în cazul
șerpilor.
În așteptarea zorilor finale, creștinii de
pretutindeni se anevoiesc să rămână treji, adunând
în candele și în vase untdelemnul cel de preț. Asta
înseamnă că trăim de veacuri întregi sub auspiciile
unei nopți tenebroase, tot mai întunecate parcă. În
ciuda acestui fapt, crezând în jertfa Domnului Isus,
am fost transferați într-un Gosen al luminii: „El ne-
a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a
strămutat în Împărăţia Fiului dragostei
Lui,” (Coloseni 1:13). Lumina care altădată a
triumfat în țara lui Zabulon și a lui Neftali, a ajuns
să pătrundă în adâncul tuturor continentelor și în
cele mai îndepărtate insule, iar versurile unei vechi
cântări încearcă să redea amploarea acestei surse de
lumină: „Lumina cea din veșnicii/A tot aprins sute
și mii/Umplând cu luminițe vii, Pământul.” În
paralel însă cu luminițele la care am făcut referire
mai sus, puterea întunericului a născocit puzderie
7
de artificii, de lumini artizanale, afișate la noi
ostentativ cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Tot mai
mulți oameni sunt robiți de ecrane în puterea nopții
sau dau petreceri zgomotoase până în revărsatul
zorilor. Fiind dezrobiți de aceste fapte în care unii
am trăit odinioară, statutul nostru s-a schimbat:
„Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu
suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” (1
Tesaloniceni 5:5).
Cosmonauții, diverse nave sau sateliți, ne-
au adus imagini în care pe suprafața globului
pământesc apar puncte luminoase de diferite
mărimi. Ele reprezintă diferite orașe și metropole
ale lumii, înțesate cu lumini artificiale. Sunt
convins însă că acel ce măsoară pământul cu ochiul
(Habacuc 3:6) prețuiește adevărata lumină în cei ce
fac voia Lui.
Mirajul vampirilor
Doar două specii de lilieci din America de
Sud sunt consumatori de sânge, restul hrănindu-se
cu insecte, fructe, pești, amfibieni etc. Aceștia
dintâi sunt dotați cu substanțe analgezice și
anticoagulante în saliva lor, astfel că o vită sau un
om ce doarme, nu va simți decât vag mușcătura și
vor continua să sângereze și după ce aceștia își
părăsesc victima.
Chiar dacă lumea s-a modernizat și s-au
demontat nenumărate mituri, totuși gândirea
mistică apasă mereu sufletele oamenilor. Prin
literatură și filme horror, s-a dezvoltat tot mai mult
în zilele noastre o credință jalnică în vampiri,
vârcolaci și vrăjitori. Lumea pare însetată de
asemenea năluciri iar speculanții își burdușesc
conturile pe spinarea unei populații naive sau
dornice de povestiri sângeroase. Mitul lui Dracula,
pornit din sânul țării noastre, a făcut înconjurul
planetei. Ne dăm seama chiar și numai după nume
care sunt originile vampirismului. Liliecii fac casă
bună cu acești presupuși indivizi cu colți de fiară,
fiind promovați îndeosebi de Haloween, această
sărbătoare păgână ce capătă din nefericire, o tot
mai mare amploare. De ce? Pentru că mușcătura
liliacului paralizează conștiința, făcând să piară
strop cu strop puterea spirituală a celor care
altădată și-au păstrat verticalitatea în fața acestor
invazii de ideologii satanice și trăsnite.
Va veni însă o zi a judecății supreme când
idolii își vor dovedi în mod evident inutilitatea și
vor fi aruncați în paragina binemeritată: „În ziua
aceea oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi
idolii de aur pe care şi-i făcuseră ca să se închine
la ei, îi vor arunca la şobolani şi la lilieci.” (Isaia
2:20). Ferice de cine slujește doar Domnului,
izvorul etern de Viață și Lumină! Acela nu va avea
nicicând de plătit vreun tribut liliecilor.
de Bazga Toader Dorel - Bistrița

„În ce priveşte slujba din casa de rugăciune, aspectul festiv

nu este o ţintă în sine, chiar dacă fiind desfășurată în cinstea lui
Dumnezeu, se cade să fie făcută cu mult interes, şi cât mai bine.
Scopul principal al unei slujbe este închinarea și asta nu ține de
calitatea programului, ci de felul în care sufletele credincioşilor
adunaţi, se raportează la Dumnezeu, în adorare, în recunoştinţă,
în dor după El.”
Din Rânduiala Alianței Bisericilor Conservatoare

Lumina Vechilor Cărări 8

 Istoria unei vieţi
Simion Asoltanei
În toamna anului 1920, soţilor Dumitru şi Anica
Asoltanei, locuitori ai comunei Dumbrăveni, situată la
vreo 25 de kilometri de oraşul Suceava, li s-a născut cel
de-al treilea copil, un băiat căruia i-au pus numele
Simion. El a crescut în familia sa de agricultori,
îndeletnicindu-se de mic cu muncile specifice
agriculturii, ca toți ceilalţi copii ai satului. Tot în
localitate a umblat la şcoală şapte ani, după cum era în
vremea aceea așezământul şcolar.
Prin 1930, pe când Simion avea 10 ani, deci încă
elev, un frate de-al mamei lui, creştin după Evanghelie,
făcând parte din adunarea creştinilor după Evanghelie
din Dumbrăveni, şi-a înteţit vizitele în casa lor, stăruind
pe lângă tatăl lui să se pocăiască. Pentru sora acestui
om, mama lui Simeon, vizitele acestea deveniseră
stingheritoare din pricina insistenţelor lui, dar la o
vreme, Dumitru, tata lui Simion, se hotărâse să meargă
şi el la adunare. Erau pe vremea aceia peste treizeci de
creştini după Evanghelie botezaţi, în Dumbrăveni. Lui
Dumitru Asoltanei i-a plăcut la adunare şi a continuat
să meargă destul de des. Nu mult după aceea, între
creştini s-a răspândit un zvon interesant care a stârnit
multă agitaţie: un anume Ile Lanciu, sătean de-al lor,
mărturisea că Dumnezeu botează cu Duhul Sfânt aşa
cum scrie în Faptele Apostolilor, în Scriptură. Această
învăţătură era argumentată din Scriptură, mai cu seamă
de un anume Rotaru din Udeşti de peste apă, care
primise credinţa penticostală pe când era la lucru în
America, înainte de primul război mondial. (despre el s
-a mai scris în Lumina Vechilor Cărări). În scurt timp,
în jurul lui Ile Lanciu s-au mai adunat şi alţi oameni pe
care Dumnezeu i-a botezat cu Duhul Sfânt, formându-
se astfel o adunare de fraţi care se apropia repede din
punct de vedere numeric de creştinii după Evanghelie.
Dumitru Asoltanei s-a dus şi el la o astfel de adunare de
rugăciune şi Duhul lui Dumnezeu l-a cercetat în aşa
măsură încât s-a hotărât să se alipească şi el de fraţii
penticostali. În adunarea penticostală la vremea aceia, a
început să slujească ca prezbiter un frate local, pe nume
Ghiţă Vizitiu, care era şi proroc şi cântăreţ, un om
despre care se spunea că: „Dacă nu e Ghiţă Vizitiu la
adunare se cunoaşte!” Totuşi omul acesta nu a dăinuit
şi după relativ puţină vreme a trebuit înlăturat din
pricina unor păcate. Dovadă faptul că ceea ce ţine un
Lumina Vechilor Cărări
om pe calea pocăinţei nu este îndemânarea slujirii lui,
ci felul în care el însuşi se ţine curat, aproape de
Domnul.
Familia Asoltanei a luat foarte în serios noua lor
alegere în ce priveşte credinţa, după cum de altfel era
mersul frăţietăţii în vremea aceea. La puţin timp după
botezul lui în apă, la Dumitru s-a observat un dar
deosebit în a mărturisi cuvântul Evangheliei, lucru care
i-a făcut trecere între fraţi. Apoi, într-una din serile de
stăruinţă după Duhul Sfânt, Dumnezeu i-a dat şi darul
prorociei, lucru recunoscut de Biserică, aşa că după
aceea a lucrat între fraţi atât ca propovăduitor al
Evangheliei cât şi ca proroc. Când Dumitru şi Anica
Asoltanei au luat botezul în apă, în Biserica Apostolică
din Dumbrăveni slujea deja fratele Mihai Guranda.
Acest frate, Mihai Guranda, a rămas un om al lui
Dumnezeu nu numai în amintirea frăţietăţii din
Dumbrăveni, ci al întregii zone de la sud de oraşul
Suceava. Deseori se spune şi astăzi: „Pe vremea lui
Mihai Guranda era aşa sau aşa…” Ceea ce a contribuit
însă în mod deosebit la slujirea sa care a rămas ieşită în
evidenţă prin caracterul îngust şi hotărât al pocăinţei pe
care o trăia el însuşi şi o pretindea şi adunării întregi,
cât şi prin însoţirea Duhului Sfânt, a fost prima lui soţie
şi în mod deosebit un mic număr de bărbaţi care i-au
fost în preajmă şi care l-au influenţat în mod deosebit în
bine. Aceşti oameni simpli, ţărani care se îndeletniceau
cu munca câmpului şi creşterea animalelor, l-au
încurajat întotdeauna spre bine şi i-au stat întotdeauna
grabnic şi cu hotărâre împotrivă când se ivea o
posibilitate de abatere de la cuvântul curat al
Evangheliei. În numărul acestor bărbaţi s-a numărat şi
Dumitru Asoltanei şi apoi şi fiul său Simion.
În 1937, fratele Mihai Guranda s-a înţeles cu
Dumitru Asoltanei să intre împreună într-un post
necurmat înaintea lui Dumnezeu, pentru problemele cu
care se confrunta atunci Biserica lor. După aproape
zece zile de post, fără a pune nimic în gură în acest
timp, Mihai s-a oprit. Dumitru a postit în continuare
până în a treisprezecea zi şi s-a oprit şi el, mulţumind
împreună lui Dumnezeu pentru că le-a ajutat să stea
astfel înaintea Lui. Dacă fratele Mihai n-a avut nicio
dificultate în organism în urma acestui post, Dumitru,
când s-a hotărât să mănânce, a observat că mâncarea nu
9
mai intră pe esofag. Câteva zile s-a hrănit cu mâncăruri
mai lichide apoi n-a mai putut înghiţi nici apă. O
intervenţie chirurgicală nu era posibilă în vremea aceea,
aşa că la doar câteva săptămâni de la încetarea postului,
la vârsta de 47 de ani, la aproape opt ani de la venirea
lui la pocăinţă, Dumitru Asoltanei trece în veşnicii,
lăsând în urmă o tânără soţie văduvă cu cinci copii.
Aceasta, refuzând categoric orice idee de recăsătorire, s
-a străduit să continue împreună cu copiii, drumul
soţului ei, făcând faţă gospodăriei ţărăneşti, dar mai cu
seamă străduindu-se pe calea îngustă a pocăinţei, cale
pe care a încercat din răsputeri s-o imprime şi copiilor
ei, aşa după cum a trăit-o tatăl lor.
Faptul că toate acestea se petreceau înainte de
război, în vremea de libertate religioasă dinainte de
regimul Antonescu, nu înseamnă că pocăinţa nu se
confrunta cu problemele cu care se confruntă azi. Doar
că fraţii din frunte erau mai hotărâţi ca cei de astăzi să
păstreze drumul bun şi Dumnezeu a ajutat hotărârii lor.
Se iveau şi atunci neînţelegeri în adunare; erau şi atunci
dorinţe de întâietate; erau şi atunci tineri şi tinere între
credincioşi cărora le plăcea să stea serile târzii la râs şi
glume; erau şi atunci înclinaţii spre modă, spre mândria
hainelor, măcar că felul de a se îmbrăca al tuturor
oamenilor era cel căruia i se spune acum „naţional”,
adică iţari, cămaşă şi bondiţă la bărbaţi şi ie la femei, şi
fraţii trebuiau mereu să „tundă” florile şi zorzoanele de
pe mâneci şi de pe gulere; erau şi atunci felurite alte
provocări lumeşti numai că erau atunci fraţi care au
înţeles că slujirea lor nu înseamnă predici stufoase cu
vorbiri plăcute urechilor celor ce ascultă, ci încurajarea
binelui şi condamnarea categorică a răului. Când ne
lăudăm cu vremea lui Mihai Guranda şi trăim o
pocăinţă împuiată cu tot felul de lucruri lumeşti, stăm
de fapt în faţa cuvintelor Domnului Isus din evanghelia
după Matei, cap. 23.
Simion Asoltanei, un tânăr de 17 ani la moartea
tatălui său, a rămas hotărât să trăiască o pocăinţă
biblică, îngustă, nu numai ferindu-se de înclinaţiile
lumeşti ale tineretului de atunci, ci chiar condamnându-
le cu stăruinţă. A fost genul de om despre care în
timpul vieţii lui s-a tot spus: „Lasă că pică şi el. Îl
vedem noi când a merge şi el la fete… Lasă că om
vedea noi cum i-a fi nevasta… Lasă că om vedea noi
cum i-or fi copiii… şi tot aşa. Iar Simion Asoltanei, azi
la 88 de ani, spune la rândul lui:
- Am mers şi la fete când am vrut să mă însor şi
am făcut şi eu nuntă şi am crescut şi am căsătorit 11
copii, dar aşteptările acestor fraţi nu s-au împlinit
pentru că Domnul m-a ajutat ca aşa cum am vorbit aşa
să şi fac, adică după cum ne învaţă Scriptura!
După moartea timpurie a tatălui său, Simion a
continuat împreună cu mama, fraţii şi sora sa să
trăiască pocăinţa. Anii aceia au fost ani binecuvântaţi
pentru localitatea Dumbrăveni. Pocăinţa care se trăia
era una biblică, îngustă; deosebirea de lume cu lucrurile
ei era categorică şi Dumnezeu lucra între ei botezând
cu Duhul Sfânt. Serile de rugăciune prin case era un
lucru practicat cu multă râvnă. Pe lângă fraţii localnici
veneau şi din satele vecine şi de pe o parte şi de pe
cealaltă a râului Suceava. Aveau şi trei persoane care
aveau dar de prorocie. Mulţi oameni din Dumbrăveni s-
au pocăit, astfel încât în doar câţiva ani, Biserica
Lumina Vechilor Cărări
Apostolică a trecut de 200 de persoane, depăşind cu
mult creştinii după Evanghelie dintre care au ieşit.
Fraţii, la fel ca majoritatea cetăţenilor din zonă,
lucrau cu sârguinţă pământul, creşteau animale,
acoperind astfel necesarul gospodăriei iar ce prisosea
vindeau, făcând banii trebuincioşi pentru a cumpăra
ceea ce nu puteau produce ei singuri.
Însă doar după câţiva ani, la începutul anului
1939, au început a se auzi veşti despre războiul care se
apropia. În scurt timp, în cursul aceluiaşi an, ideea că
România ar putea rămânea neutră s-a dovedit o iluzie
iar pregătirile pentru război au început. În vară, s-a
instaurat regimul generalului Antonescu, care după
câteva luni a instaurat starea de urgenţă în virtutea
căreia credinţele evanghelice au fost scoase în afara
legii astfel şi fraţilor apostolici din Dumbrăveni li s-a
interzis să se mai adune la închinare. Nu numai că li s-a
închis şi sigilat casa de rugăciune pe care şi-o
construiseră, dar chiar şi două persoane pocăite care nu
erau rude de gradul unu, dacă erau văzute mergând pe
drum, era suficient motiv pentru cine voia să le facă o
reclamaţie, să fie învinuite de legături cu ruşii, de
propagandă comunistă, antisocială, antinaţională, etc.
Asta putea avea drept urmare invitaţii repetate la postul
de jandarmi, amenzi usturătoare, percheziţii la
domiciliu, rechiziționări de bunuri din gospodării,
bătăi, trimiteri în judecată, etc.
Din acest motiv, fraţii evitau să fie văzuţi
împreună în public, dar au găsit alte modalităţi de a-şi
potoli dorul de a se închina împreună lui Dumnezeu.
Toamna care a urmat ca şi verile următorilor ani până
când războiul a trecut, cât culturile de porumb erau
suficient de mari pentru a-i putea masca se adunau în
grupuri mici prin păpuşoaie, în lanurile care erau mai
departe de sat. Nopţile în case mai retrase, proprietate a
unor familii mai curajoase sau în beciuri, erau ocazii şi
locuri unde se adunau câteva zeci de persoane pentru a
se închina lui Dumnezeu. Nu o dată s-a întâmplat ca
autorităţile comunei să afle de unele din asemenea
întâlniri, totuşi dacă nu erau reclamaţii care să le
susţină, se rămânea doar la ameninţări. Nu întotdeauna
însă era aşa. De exemplu, într-un timp s-a dat veste
între fraţi, în secret, între cei consideraţi de încredere,
că în seara de înviere, înaintea Paștelui, vor avea Cina
Domnului, pentru o parte din frăţietate, în casa unei
familii care locuia la marginea satului, în vecinătatea
căreia erau mai multe ogoare cu porumb în care se
puteau ascunde dacă cei puşi de pază observau vreun
pericol. S-a considerat că în seara aceea oamenii au alte
preocupări şi nimeni nu le va purta grija. Însă n-a fost
să fie aşa. Un frate care era din Sălăgeni, un sat vecin,
căruia i s-a spus despre seara aceea, s-a pornit şi el pe
înserat spre Dumbrăveni. Ajuns în sat, l-a întâlnit
patrula de jandarmi şi cunoscându-l că este din alt sat şi
-l ştiau şi pocăit, l-au oprit pentru câteva întrebări.
Văzându-l că s-a intimidat şi răspunsurile lui sunt cam
împrăştiate, l-au luat la post şi acolo sub ameninţări,
până la urmă acesta le-a spus despre întâlnirea aceea de
Cina Domnului înspre care se ducea. Atunci jandarmii l
-au reţinut şi s-au anunţat între ei pentru a organiza o
razie acolo unde se adunaseră fraţii. În curtea postului
se găsea din întâmplare în acea seară, un tânăr, nepot de
-al lui Simion Asoltanei. Acesta a auzit cum jandarmii
10
vorbeau între ei şi a aflat astfel despre intenţia lor şi
totodată şi care era casa unde fraţii erau adunaţi. El a
alergat acolo şi i-a anunţat pe fraţi. De îndată slujba s-a
întrerupt şi toţi s-au împrăştiat prin ogoarele de porumb
din jur, înţeleşi să se reîntoarcă după ce jandarmii vor
termina percheziţia şi se vor duce. Însă timpul trecea şi
jandarmii nu mai veneau. Încet, încet, unul câte unul,
fugarii s-au reîntors şi după ce cei puşi de pază le-au
reconfirmat că nu este nicio ameninţare, au reînceput
slujba. Însă după puţin timp de la readunarea lor,
jandarmii au dat buzna fără să mai fie timp de anunţuri.
În prag s-a ivit şeful de post care, cu un rânjet pe buze li
s-a adresat:
-Aaaa, aici eraţi…
Şi erau 47 de fraţi şi de surori, şi tânărul care
alergase să-i anunţe, care măcar că nu era pocăit,
rămăsese şi el să vadă slujba la pocăiţi.
Au fost încolonaţi toţi şi scoşi în noapte, flancaţi
cu armele, pe direcţia postul de jandarmi, unde au fost
hărţuiţi cu tot felul de întrebări şi ameninţări, până
dimineaţă. Dimineaţă, dimineaţa de paşti, au fost puşi să
spele toate încăperile acelei clădiri care adăpostea postul
de jandarmi. Unii dintre fraţi au făcut-o de îndată, alţii
mai siliţi, dar până la urmă bărbaţii s-au apucat de cărat
apă şi femeile de frecat duşumelele, pereţii şi podurile,
ferestrele şi uşile şi după ce au terminat li s-a cerut s-o ia
de la capăt, astfel încât două nopţi şi două zile au lucrat
fără să li se dea nimic de mâncare, batjocoriţi de cei ce
veneau să-i vadă, ameninţaţi mereu de jandarmi. A doua
zi de paşti, li s-au reţinut actele şi li s-au făcut dosar de
trimitere în judecată la Curtea Marţială de la Iaşi, după
care au fost trimişi acasă. Pe când ieşeau din clădirea
postului de jandarmi, unii dintre ei le turnau fraţilor şi
surorilor motorină pe cap. Li se spunea: „păduchioşi
afurisiţi” şi se râdea zgomotos.
După aproximativ două săptămâni, au primit
citaţie la Curtea Marţială şi s-au pornit toţi 47 la Vereşti
de unde au luat trenul la Iaşi. Acolo, după ce au fost
audiaţi câţiva, li s-a cerut să-şi pună avocat, în caz
contrar li se va pune unul din oficiu. În tot acest timp,
întreaga frăţietate din Dumbrăveni şi chiar din
împrejurimi se ruga Domnului cu post pentru cei
inculpaţi. La a doua audiere, al doilea drum la Iaşi, au
fost asistaţi de avocat. Mai întâi a fost audiat acuzatorul
care era popa din sat şi care a răspuns destul de
împrăştiat la întrebările procurorului militar. Apoi a luat
cuvântul avocatul care l-a acuzat direct şi destul de
brutal pe popă şi acuzaţiile lui. Se părea că atât avocatul
cât şi procurorul nu erau foarte ataşaţi de ortodoxie şi de
popi. În pronunţare au primit fiecare, inclusiv tânărul
care îi anunţase, câte o amendă de 500 lei. 500 de lei era
valoarea a două drumuri dus întors până la Iaşi cu trenul.
Fratele Mihai Guranda a fost arestat şi întemniţat pentru
două luni, pentru că, fiind prezbiter, era considerat şeful
infracţiunii. Fratele Gâlgă, unul dintre propovăduitorii
Bisericii, a fost şi el închis pentru o lună iar gazda
adunării lor din acea seară, fratele Săvel Munteanu, de
asemenea pentru o lună. Detenția lor a fost tot la Iaşi şi
au lucrat în această perioadă la grădinile cu zarzavat ale
şefilor oraşului.
După întoarcerea lor în sat, autorităţile comunei,
în mod deosebit poliţia şi jandarmeria, au devenit mai
severi cu pocăiţii. Simpla reclamaţie precum că doi
Lumina Vechilor Cărări
pocăiţi mergeau pe drum şi vorbeau între ei, era urmată
de o chemare la post şi o bătaie pe măsură. Nu mult
după aceea au fost prinşi la închinare şi creştinii după
Evanghelie. Şi lor li s-a făcut dosar pentru Curtea
Marţială de la Iaşi unde, având în vedere întâmplarea cu
apostolicii, considerându-se recidivă încălcarea
interdicţiei de a face adunări publice, au fost amendaţi
cu sume mai mari şi unii dintre ei consideraţi
responsabili de adunări clandestine, au fost închişi pe
perioade mai lungi care au mers şi până la trei ani de
închisoare.
În 1942, au început chemările la primărie pentru a
se da declaraţii de lepădare de credinţă evanghelică şi
reîntoarcerea la ortodoxie. În localităţile Bucovinei
această procedură începuse încă de la începutul anului,
din iarnă şi refuzurile erau rezolvate mai aspru: 25 de
ani de închisoare la Tribunalul Militar din Cernăuţi.
Fratele Simion povesteşte că avea un cumnat la Pătrăuţi,
care s-a lăsat de credinţă, pentru a scăpa de închisoare.
El spune că într-una din adunările din jurul Sucevei, din
aproximativ 100 de fraţi şi surori botezate, doar două
familii au refuzat să se lepede de credinţă şi acestea au
fost luate la închisoare. În una dintre ele părinţii au lăsat
acasă un copil de leagăn când au fost arestaţi şi măcar că
copilul acela a fost folosit ca momeală în insistenţele
autorităţilor de a se lăsa de pocăinţă, ei au rămas hotărâţi
în dorinţa lor de a nu se lepăda. Toţi ceilalţi însă,
predicatori şi proroci s-au lăsat, s-au dus la popa care le-
a botezat copiii şi le-au mărturisit şi precistuit şi au trăit
viaţă de ortodocşi aproape doi ani. La doi ani s-a întors
frontul şi cei închişi s-au întors acasă unde au format din
nou Biserici. O parte dintre cei ce s-au lăsat au venit şi
ei înapoi la adunare. Curios că unii s-au apucat iar de
predicat Evanghelia şi chiar să prorocească. Unul din
această localitate, nume sonor măcar că acum e mort, a
prorocit până la bătrâneţile sale!!! Adevărat este ceea ce
a spus Domnul: „…mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt
aleşi.” (Mt.22.14).
Târziu, în vară, ceea ce se auzea că se petrece în
satele Bucovinei, a devenit realitate şi în satele de la sud
de Suceava şi totodată şi în Dumbrăveni. Printre cei
dintâi care au fost chemaţi la primărie pentru declaraţia
de lepădare a fost şi fratele Simion.
Încă nu se stinse mirarea provocată de numărul
extrem de mare al celor lepădaţi de credinţă în satele
Bucovinei, cu prilejul anchetării celor ce erau de
credinţă evanghelică, că şi în Dumbrăveni se răspândi ca
fulgerul printre fraţi vestea că şi unora dintre ei le-a
venit acasă citaţie pentru a se prezenta la postul de
jandarmi pentru a da declaraţia de lepădare. Şi în
celelalte sate de la sud de Suceava s-a întâmplat acelaşi
lucru, dar ca şi în Bucovina unde prigoana a fost cu mult
mai cruntă, erau diferenţe de la sat la sat în atitudinea
autorităţilor, în funcţie de caracterul celor ce erau la
putere local şi ataşamentul lor faţă de ortodoxie: în unele
sate fraţii au suferit mai mult, în altele mai puţin. În
Dumbrăveni printre cei dintâi care au fost chemaţi a fost
şi fratele Simion Asoltanei. Ca şi în cazul celorlalţi
câţiva care au fost chemaţi înainte, s-a dat de veste
printre fraţi cine sunt următorii iar aceştia s-au întâlnit în
ascuns pentru a se încuraja. Aşa că în ziua respectivă,
cei trei fraţi: Simion, un vecin de-al lui cam de-o seamă
cu el şi un alt frate mai în vârstă s-au reîntâlnit în casa
11
celui dintâi, întrebându-se iar unul pe altul cu
seriozitate:
-Ce faci, te laşi sau nu?
Şi fiecare a răspuns ca de fiecare dată când s-au
întâlnit în ultimele zile de când au primit citaţiile şi s-a
aflat printre fraţi că ei sunt la rând:
-Nu, cu niciun chip nu mă pot lăsa de Dumnezeu!
Cu această fermă încurajare în inimă, au pornit
înspre postul de jandarmi unde popa care era
anchetatorul, i-a chemat pe rând în camera unde se
făcea anchetarea. Primul a intrat vecinul lui Simion şi
după puțin timp a ieşit cu un zâmbet fericit pe buze. La
privirile întrebătoare ale celorlalţi doi, acesta a răspuns
trecând pe lângă ei, pentru a-i aştepta afară:
-Sunt condamnat, dar sunt fericit!
-Să intre Asoltanei Simion. – se auzi glasul
anchetatorului prin uşa rămasă întredeschisă.
După doar câteva întrebări scurte şi Simion a ieşit
cu acelaşi rezultat ca şi celălalt frate dinaintea lui şi a
fost chemat al treilea în timp ce primii doi au ieşit să-l
aştepte în drum. Când şi acesta a ieşit, au rămas fără
cuvinte când l-au auzit spunând că el s-a lăsat pentru că
nu poate lăsa casa pentru a merge la puşcărie. După ce
le-a spus în scurt care i-a fost alegerea i-a şi lăsat şi s-a
îndreptat singur înspre casa lui, în timp ce ceilalţi doi se
uitau unul la altul fără cuvinte. Doar cu mai puţin de o
oră înainte spunea şi fratele acela că nu poate
nicidecum să se lase de Dumnezeu iar la postul de
jandarmi nu l-a silit nimeni în niciun fel s-o facă… A
fost doar întrebat şi i s-a pus în vedere ca şi celorlalţi
care ar putea fi urmările refuzului. Asta se petrecea la
începutul iernii. La sărbătorile crăciunului la ortodocşi
şi la iordan în ianuarie, omul acela care se lepădase de
credinţă, l-a primit pe popa care l-a precistuit şi l-a
„încreştinat” şi pe el şi pe toată familia lui. După un an
şi jumătate însă, când imediat după război, adunarea s-a
deschis din nou, nu după mult timp a revenit şi el la
adunare, întinzând mâna fraţilor, salutându-i cu pacea
Domnului! Cum pot fi înţelese toate acestea?
Ceilalţi fraţi au fost şi ei chemaţi pe rând pentru a
da declaraţiile de „lepădare de erezie”, dar faptul că cei
dintâi întârziau să fie ridicaţi după cum li se spusese, i-
a încurajat să rămână pe poziţie. De altfel spre
deosebire de satele Bucovinei, în sud, toate acestea s-au
tot amânat de pe săptămână pe săptămână până când s-
au suspendat cu totul astfel încât şi la Dumbrăveni nu s-
a mai apucat ca toţi fraţii să fie chemaţi.
La puţin timp, după toate acestea, un nou val de
recrutări şi încorporări a umplut de jale satele
Moldovei. Aproape că nu se mai putea găsi bărbaţi prin
sate. Frontul, mereu mai flămând, cerea carne, mai
multă carne… Şi autorităţile erau silite să facă tot ceea
ce puteau pentru a sătura foamea de moarte a războiului
ce se afunda tot mai mult în stepele ruseşti. În această
perioadă din vara lui 1943, a fost chemat la arme şi
tânărul Simion Asoltanei.
A fost recrutat la Bălţi şi repartizat în regimentele
de artilerie nemotorizată, adică transportată de cai. Aici
s-a înscris în şcoala de radiotelegrafişti. Spre sfârşitul
perioadei de instrucţie, îngrijorarea cuprindea tot mai
mult tinerii recruţi. Se râdea mai puţin ca la început. Se
adunau grupuri, grupuri şi discutau ştirile de pe front,
ştiri care aveau drept urmare o şi mai mare apăsare: de
Lumina Vechilor Cărări
tot mai mulţi militari nu se mai ştia nimic… Toate
acestea pe fundalul apropiatului sfârşit al perioadei de
instrucţie după care urma şi plecarea lor în focul
luptelor. Tânărul Simion era şi el în luptă cu
îngrijorarea, dar ca unul care cunoştea deja ce înseamnă
părtăşia cu Domnul, se retrăgea deseori pe unde putea
pentru a încredinţa îngrijorarea în mâna Domnului lui.
Şi Domnul n-a rămas surd la rugăciunile lui, ci într-o zi
şi-a început lucrarea. Şi aşa cum deseori felul Lui de a
lucra nu-i înţeles uşor de oameni şi pare neplăcut, aşa s-
a întâmplat şi acum.
Dimineaţa s-a anunţat, spre nemulţumirea
tinerilor militari, o nouă zi de aplicaţii de război. Nici
pentru Simion nu se arăta o zi plăcută: trebuia să se
înscrie în toate exerciţiile de război, care presupuneau
alergături pe kilometri întregi, sărituri şi furişări, toate
cu generatorul de radiotelegrafist în spate, care cântărea
zece kilograme. După amiază, spre seară, se întorceau
cu toţii spre cazărmi, năduşiţi de alergătură, rupţi de
oboseală, dar tot în pas alergător. Curelele de la
generatorul lui Simion făcuseră spume pe spatele lui de
atâta alergătură. Nemulţumit de tratamentul din acea zi,
a ajuns la rândul lui la locul lui de cantonament,
neştiind că în toate acestea era degetul lui Dumnezeu la
lucru. Acolo, după ce a lăsat cu silă generatorul jos, s-a
dus direct la fântână şi a băut pe nerăsuflate cinci căni
cu apă rece, fără să-şi dea seama că aceasta înseamnă
boală curată. A doua zi abia mai putea umbla pe
picioare de slab ce se simţea. Următoarea zi, trebuia să
se ţină de pereţi din cauza ameţelilor. Ajuns la medicul
de campanie, acesta a stabilit diagnosticul rapid: apă la
plămâni şi a şi extras în cabinetul amenajat, aproape
jumătate de kilogram. Transferat la spitalul din Bălţi, în
următoarele zile a primit o nouă veste pe care nu ştia
cum s-o înţeleagă: una bună sau una rea; o îndurare a
Domnului sau un nou necaz: toată compania lui a fost
învoită acasă pentru o lună, după care urma să intre toţi
în şcoala de război şi trimişi pe front. Pe de o parte se
gândea că era un mare har de la Dumnezeu că n-a
rămas în cazarmă pentru că urma să plece acasă bolnav
şi nu se ştie până unde ar fi putut ajunge, pe când în
spital se putea trata. De altă parte, toţi s-au dus acasă iar
el cu două zile înainte de a avea posibilitatea să-şi aline
dorul după cei dragi, s-a internat şi nu se ştia dacă va
mai merge acasă degrabă sau cine ştie când. Oricum nu
avea de ales şi din nou şi-a încredinţat viaţa în mâinile
bunului Dumnezeu şi s-a dovedit mai apoi că le-a
încredinţat acolo unde trebuie. După două săptămâni de
spitalizare i s-a dat şi lui drumul acasă, dar nu pentru o
lună ca şi celorlalţi, ci pentru o lună şi jumătate. Mai
bine de o lună din nou între fraţi, cu bucurie alergând
din nou la rugăciune, încă pe ascuns, dar autorităţile
păreau a fi mai degrabă preocupate de mersul
războiului decât de pocăiţii din sat, aceasta spre bucuria
lui Simion şi a multora ca el, pentru care a fi împreună
la slujbă însemna mai mult decât orice alt câştig.
Dar o lună şi jumătate s-au scurs ca o zi şi din
nou s-a pornit spre Bălţi, de data asta însoţit de plânsul
mamei şi al celorlalţi dragi, pentru că ştiau că acest
drum nu se termina la garnizoana de la Bălţi, ci în
stepele ruseşti, pe malul Donului, unde ajunse frontul.
Şi pentru destul de mulţi din Dumbrăveni acesta a fost
deja ultimul lor drum. O singură speranţă le mai lumina
12
sufletul ca o rază îndepărtată în întunericul deznădejdii:
îndurarea lui Dumnezeu. Ajuns la Bălţi a aflat că din
pricina pierderilor mari suferite de armata română pe
front, nu se mai ţinea cont de nicio specialitate militară,
ci toţi ostașii s-au instruit pentru a ataca ca şi infanterie-
artilerie uşoară, în linia întâi a frontului. Adică carne de
tun, oameni de sacrificiu. Îngândurat de o asemenea
perspectivă, Simion s-a îndreptat şi el spre
comandament. Aici însă, i s-a spus că din pricină că
şcoala de război pentru compania lui era pe sfârşite, nu
putea fi aşezat în noua încadrare comună tuturor:
infanterie-artilerie uşoară şi să plece împreună cu toţi
ceilalţi pe linia întâi a frontului, pentru că nu era instruit
suficient, prin urmare a fost repartizat la vechea lui
specializare, cea de radiotelegrafist. Aşa lucrează
Dumnezeu! De aceea este El vrednic de laudă şi cinste.
A venit şi vremea încolonării pentru front. Era
sfârşit de august. Vremea caldă şi uscată nu prevestea
cu nimic viscolele cumplite şi gerurile năprasnice care
îi aştepta în stepele goale de pe malurile Donului în
iarna care urma să vină, friguri care au ucis aproape tot
atâţia oameni cât a ucis moartea ieşită de pe ţevile
armelor. Pe 8 septembrie au ajuns la râul Bug, pe care l
-au trecut cu nişte bărci mari. Apoi au continuat marşul
pe jos încă aproape o lună de zile. La începutul lui
noiembrie au ajuns pe front. Vremea deja era foarte
rece. Ploile reci şi mărunte alternau cu valuri de
ninsoare, toate învăluite în ceţuri groase. Noroiul pe
care-l mestecau în fiecare zi cu bocancii militari grei
din fabricaţie, dar mai cu seamă plini mereu de pământ,
constituia peisajul principal. Centrul radio era într-o
colibă de crengi, peste care se întinse o prelată kaki.
Era un cantonament ridicat de alţi militari care au stat
acolo înaintea lor. „Unde erau acum oare? Mai trăiau,
nu?” se mai întreba câte unul, zgribulindu-se de frig.
Curând îi fu dat şi lui Simion să aibă parte de
primul botez al morţii pe front, moment în care din nou
a putut vedea clar iubirea Celui pe care l-a slujit cu dor,
acolo, acasă la Dumbrăveni. Era 19 noiembrie 1943, o
zi pe care bătrânul Simion de astăzi, ajuns la vârsta de
88 de ani, şi-o aminteşte retrăindu-o ca şi cum s-ar fi
petrecut ieri. Un observator fusese găsit mort în post în
dimineaţa aceea. Nu se ştia prea bine dacă a fost ucis
sau a murit de frig sau de vreo boală. S-a pus problema
înlocuirii lui, dar nu mai era la acel moment în toată
compania niciun observator calificat, care să fie
disponibil. Toţi ceilalţi erau împrăştiaţi pe posturile lor.
Atunci cineva a venit cu propunerea să fie trimis
Simion, având în vedere că specialităţile de observator
şi radiotelegrafist se înrudeau. Oricum, era un pocăit
mai puţin la centru. De îndată ce primi ordin, Simion şi
-a luat aparatele de transmisie şi lunetele de observare
şi a pornit spre postul de observare care se situa la mai
bine de doi kilometri, spre râul Don. Odată ajuns pe
amplasament – o groapă de obuz mascată de nişte
mărăcini – şi-a montat lunetele şi a început observarea.
Prin lunete se putea vedea departe în zare, dincoace de
râu, trupe ruseşti în forfotă mare. Toată ziua a raportat
din când în când ceea ce vedea. Spre seară însă, i se
ordonă să se pregătească de reîntoarcere la centru
pentru că va fi schimbat. Calitatea transmisiilor la
centru a avut de suferit după plecarea lui Simion, care
era considerat cel mai clar şi mai rapid transmisionist
Lumina Vechilor Cărări
prin alfabetul Morse; câştigase câteva concursuri în
această privinţă. De aceea au adus un observator
calificat din altă parte iar pe tânărul Asoltanei l-au
rechemat la centru înainte de a veni noaptea. Şi cu ce
bucurie în suflet parcurgea cei doi kilometri înapoi, pe
înnoptat, după ce fusese schimbat, cu căciula în mână
mulţumind mereu lui Dumnezeu. Forfota aceea a
trupelor ruseşti nu-i mirosea a bine, măcar că
comandamentul se comporta pasiv şi liniştit ca şi cum
nimic nu se întâmpla. Spre dimineaţă a înţeles că
Dumnezeu din cer a lucrat pentru el. Începând cu ora
trei dimineaţa ruşii au pornit ofensiva cu un foc
ucigător care a bătut până la ora nouă. Pur şi simplu a
plouat cu foc pe coama de deal unde erau amplasate
avanposturile româneşti. Cei din adăposturile de la
centru încercau să ghicească după zgomote ce fel de
arme băteau şi se tot întrebau pentru ce bat ruşii aşa
câteva simple posturi înaintate. Când s-a făcut ziuă, în
toiul focului încă, Simion s-a căţărat pe o movilă de
pământ şi privind a rămas înmărmurit: pe
amplasamentul postului de observaţie pe care-l părăsise
seara, ploua cu foc fără să se oprească. Pământul era
răscolit de obuze ca şi cum ar fierbe. Atunci a înţeles
Simion de ce a trebuit să fie schimbat în seara aceea: ca
să trăiască pentru că Domnul a vrut să-i facă bine!
Pe la nouă s-a făcut linişte, dar liniştea aceea n-a
durat mult. Câteva trasoare au brăzdat cerul şi bubuitul
a reînceput. La început s-au ascuns iar pe fundul
tranșeelor, dar după puţin timp se auzi un strigăt:
-Vin încoaceee!
În tranşee s-a făcut forfotă. Oamenii nu ştiau ce
să creadă pentru că nu primiseră nicio informaţie
oficială, niciun ordin. Cineva a întrebat cu glas tare:
-Asoltanei ţi s-a transmis ceva, ai vreun ordin?
-Nu, a răspuns sec acesta şi s-a dus să se caţere
din nou pe grămada de pământ.
Înainte de a ajunge acolo cineva striga cu groaza-
n glas:
-Viiiin spre nooi!
Tânărul Simion privea de pe grămada de pământ
ceea ce n-a mai văzut niciodată în viaţa lui: peste o sută
de tancuri ruseşti năvăleau turbat peste câmp în direcţia
lor. Infanteriştii români adăpostiţi prin tranşeele liniei
întâi, ieşiseră şi fugeau în neştire. Tancurile scuipau foc
în urma lor şi pe mulţi îi urmăreau îndeaproape pentru a
-i prinde sub şenile. Fugarii s-au adunat luând-o spre o
lizieră de plopi goliţi de frunze, dar înainte de a ajunge
acolo mai multe tancuri i-au reperat şi obuzele lor i-a
măturat în câteva clipe. După ce s-a ridicat fumul
exploziilor nu se mai vedea mişcând nimeni. Era
măcel!
Dinspre tranşeele celor de la centrul de
transmisiuni s-au auzit strigăte repetate:
-Fugiiiţi… fugiiţi!
Simion se uită în urmă: unde să fugi? Tancurile
erau acum ca la mai puţin de un kilometru de ei şi erau
o puzderie de bolizi de metal care înaintau în viteză. Şi
niciun ordin de nicăieri… Atunci îşi dădu căciula jos şi
din nou îşi încredinţă viaţa în mâna lui Dumnezeu:
-Doamne, dacă vrei, poţi să mă scapi şi de data
asta!
Prelucrare ####
13
 Acolo îiti vei aseza darul pe
altar!
Am deschis cam la mijloc, așa din întâmplare, și s
-a deschis la cartea prorocului Isaia, capitolul 53. N-am
știut că în Vechiul Testament, parte a Scripturilor
noastre evreiești, scrie lucruri care nu pot fi puse pe
seama altcuiva decât a Domnului Isus. Au urmat nopți
de frământare; de acum și simțeam ceva care mă
cheamă pe calea cea nouă, dar mă urmărea și o teamă ca
nu cumva să greșesc și să ajung un proscris condamnat
la iad.
S-a oprit răsuflând greu. Probabil că așa de mult n
-a vorbit demult... A ridicat ochii spre tavan și a rostit
ușurat:
_ Acum cred în Domnul Isus!
Peste două zile, la asfințitul soarelui, după o zi
călduroasă de vară, pe un tăpșan de la marginea
cătunului Varaskaia, doi bărbați au coborât dintr-o
trăsură, un coșciug mic. Trăsura a plecat îndată după
aceea iar cei doi, unul în față și celălalt în spate, duceau
sicriul spre o groapă care-i aștepta ceva mai încolo,
printre brusturii înalți și alte bălării. Acolo era cimitirul
mahalalei cu încă puține morminte. Sau poate erau mai
multe, dar nu toate aveau vreun semn pe ele, cum se
întâmpla adesea în acele vremuri. Când au ajuns mai
aproape și cel din față a ridicat capul spre înainte, s-a
oprit brusc: lângă groapa goală ședea chircit o
cerșetoare care privea adâncul gropii fără să pară a fi
interesată de venirea celor doi. Cel din spate s-a văzut
nevoit să lase sicriul jos, după cum a făcut și cel din
față, dar văzând cauza opririi lor, uimit și el oarecum
pentru că doar tovarășul lui trebuia să fie acolo, a spus
scurt:
_Putem merge!
Fără a mai spune o vorbă, nici între ei, nici femeii
care aștepta acolo, au lăsat sicriul jos la marginea
gropii. Amândoi, cu mâinile împreunate peste burtă,
priveau în jos și tăceau. Într-un târziu, când amurgul
intra în stăpânire după plecarea soarelui peste câmpii,
cel mai slăbuț dintre ei a desprins de sicriu o funie care
era pusă acolo și a pregătit-o pentru a coborî sicriul.
După aceea s-a îndreptat spre niște bălării de unde a
scos două lopeți, dându-i una celuilalt.
_Nu pot face asta... – a spus acesta după numai
două lopeți de pământ aruncat peste sicriul din fundul
gropii.
_Nu pot! – și sprijinit în coada lopeții și-a dat
drumul la plânsul pe care și l-a stăpânit până atunci.
Atunci cerșetoarea, care continua să privească în
jos, spre adâncul gropii, s-a ridicat, a apucat cu o mână
coada lopeții din mâna bărbatului, în timp ce cu cealaltă
a întârziat pe mâna lui, ca o mângâiere. Dar era hotărâtă
în ceea ce voia, astfel că celălalt bărbat și-a lăsat jos
nedumerirea și s-a apucat de treabă, el de o parte a
movilei de pământ iar femeia de cealaltă parte. Celălalt
Lumina Vechilor Cărări
s-a depărtat printre cruci și alte semne de mormânt,
potrivite cu religia fiecărui trecut în veșnicii, sorbindu-și
durerea, umblând de colo, colo. Apoi totul s-a terminat.
Deja întunericul începea a se lăsa peste micul cimitir,
făcând ca sinistrul să se strecoare în jur. Cei doi priveau
acum spre cel ce continua să rătăcească printre tufării.
Și din nou femeia a luat inițiativa, pornind spre
copăcelul sub care tocmai s-a oprit omul cel îndurerat.
Când a ajuns lângă el, spre uimirea celuilalt, l-a cuprins
pe după mijloc și l-a strâns spre ea... Au stat o vreme
scurtă așa, timp în care ea îi vorbea cu glas scăzut...
Puțin mai târziu, toți trei se îndreptau spre trăsura
care revenise și aștepta deja de o vreme, în văioga de
unde pornea un drumeag spre oraș. După o lungă
porțiune de drum, hurducați în fel și chip de denivelările
drumului, datorită trapului calului, o ridicare mai iute a
scaunului pe care stăteau cei doi bărbați, l-a făcut pe cel
mai firav dintre ei să întoarcă capul spre locul din spate
unde stătea cerșetoarea. Aceasta însă nu mai era acolo;
pășea grăbită pe uliță, mergând spre înapoi, făcând
degrabă colțul unei alte ulițe.
_Asta nu-i cerșetoare... Acum când am văzut-o
mergând, se vede că este o femeie... o femeie...
Și sfiindu-se să rostească cuvintele care-i porneau
din minte, s-a oprit. Era doctorul evreu...
După toate acestea, cel mai potrivit refugiu pentru
Adam a rămas ferma de la iazuri. Muncea mai mult și
cu mai multă sârguință, pentru a se lua cu munca. Nu a
mai ieșit de acolo vreme de mai multe săptămâni. Era
conștient de bucuria în care a ajuns Vera, fetița lui, dar
după plecarea ei, trăia simțământul că a pierdut un
reazăm valoros. Abia acum își dădea seama că de fapt,
mai mult sprijin a fost fata pentru tatăl ei decât invers.
Și fără sprijinul credinței ei simple, dar hotărâte, se
simțea tulburat și fără curaj în ce privește viața de
credință. Ceea ce o făcea diferită pe Vera, în ce privește
credința ei în Dumnezeu, față în față cu diferite
persoane cu care avea de a face, era faptul că aceasta nu
încerca să convingă pe nimeni; dar nu se sfia să
vorbească despre Dumnezeu ca despre ceva la fel de
sigur ca lumina zilei. Vorbind astfel, devenea adesea
mai convingătoare decât mulți alți credincioși care în
dorința de a convinge pe cineva de adevărul privitor la
Dumnezeu, porneau cumva de la nesiguranța celuilalt,
construind dovezi peste dovezi. Ea nu încerca să
dovedească o idee, ci vorbea cu siguranța celui ce L-a
văzut și L-a cunoscut pe Dumnezeu. Ori de câte ori
cineva o contrazicea cu privire la ceea ce spunea despre
Dumnezeu, zâmbea cu îngăduința celui ce înțelege
necunoștința celuilalt, nu mai stăruia, dar îndată după
aceea când se ivea ocazia, se exprima la fel de
încrezătoare în ce spune, și asta în prezența aceluiași
om. De fapt, cei ce i-au fost în preajmă spuneau că Vera
14
rareori vorbea despre credința creștină; mai întotdeauna
vorbea despre Dumnezeu, ca despre Cineva care era
prezent în viața ei.
Cu treburile fermei, Adam cunoștea de acum
destul de bine nu numai orașul, dar și împrejurimile.
Aducea la fermă mâncare pentru animalele de acolo, dar
căra și alimente pentru diferiți oameni din oraș, după
cum era porunca lui Popov sau a altor șefi din preajma
lui. Și-a dat curând seama că de toată alergătura lui se
bucurau doar oamenii din partid. Printre ei s-au găsit și
oameni cu omenie care l-au întrebat de soarta lui și
unde are locuința. Aflând că este deportat, îi lăsau
uneori câte ceva din ceea ce transporta, pentru nevoile
lui sau ale familiei lui – după cum spuneau ei, deși
zilele treceau una după alta și încă nu se putea hotărî să
se reîntoarcă în sat. Ba au mai fost și dintre aceia care-i
spuneau că între deportați trebuie să fie oameni necăjiți
sau copii orfani și îi spuneau să ducă câte ceva și la
acești năpăstuiți ai soartei. De câteva ori s-a mai
întâmplat ca cineva să-i spună că ceea ce ei dau este de
„bogdaproste”, adică de pomană, în Numele Domnului
cumva. Asta spunea de fapt că acești oameni care pe
față spuneau că Dumnezeu nu există, în lăuntrul ființei
lor continuau să fie ortodocși, veniți și ei din cine știe ce
parte a Rusiei sau a Ucrainei. De fapt ucraineni a
întâlnit foarte mulți acolo. A fost foarte interesant când
între clienții lui a întâlnit și un român. Era un bărbat
roșcat și la față și la păr și spunea că este din raionul
Bârlad (astăzi în județul Vaslui). Nu era nici deportat,
nici refugiat, nici pușcăriaș eliberat... Spunea că a auzit
de la deportați care au reușit să fugă înapoi în România,
că în Kazahstan este pământ mult și gratis și o mulțime
de alte posibilități de trai. N-a fost singurul care auzind
astfel de lucruri - la care a contribuit și propaganda
comunistă - a pornit spre răsărit, pe lungul drum al
câștigului.
_N-a fost chiar așa cum am auzit noi. Pământ este
după cum vezi, pentru multe generații de oameni de
acum înainte, dar nu seamănă cu pământul roditor din
România. Cel puțin cât am putut vedea eu cu ochii.
Dar... ne încercăm norocul! Și ca să ai noroc, trebuie să
miști... Nu se poate cu una, încercăm cu alta.
De la acest om, Adam a aflat că în Kazahstan erau
ajunși foarte mulți români; cu sutele... sau poate cu
miile. E drept, cei mai mulți aduși cu sila. Dar ceea ce l-
a interesat cel mai mult a fost să afle cum s-ar putea
ajunge înapoi în România. Omul acela i-a spus că
pentru el ar fi foarte greu să se întoarcă în România
pentru că între România și Uniunea Sovietică este
granița foarte păzită. Și apoi chiar dacă ar ajunge în
țară, acolo conduc tot oamenii lui Stalin și armata rusă
de ocupație (de garanție a păcii – cum i se spunea) și nu
se știe dacă nu ajunge în vreo pușcărie. Dar dacă ar fi să
plece în Basarabia, cum era cazul lui Adam, pentru el ar
fi fost oarecum mai ușor, pentru că Basarabia era de
acum Republica Socialistă Moldovenească, parte a
Uniunii Sovietice și se putea circula mult mai liber. Dar
nu tot așa stăteau lucrurile pentru Adam pentru că el era
deportat și deportații nu aveau dreptul de a se muta
unde doreau în Uniunea Sovietică, cu atât mai puțin să
se întoarcă de unde au fost luați.
_Cel mai sigur poți ajunge în Siberia! - a adăugat
el cu un râset sinistru.
Lumina Vechilor Cărări
Povestind, i-a mai spus că în anii de după război
au mai fost români care au evadat din lagăre și au ajuns
în țară. Aceștia povesteau că cei mai mulți care s-au
pornit toamna, au înghețat pe stepele rusești, devenind
hrană pentru lupoi sau pentru câinii vagabonzi, fiindcă
călătoria pe jos sau în trenuri de marfă, putea dura și
câteva luni de zile. Cei care s-au pornit primăvara au
avut mai multe șanse, dar și pentru aceștia a fost o
muncă de câine fugărit. Mergeau mai mult noaptea, de
frică să nu fie prinși. Se orientau după lună sau după
stele sau după poziția soarelui la apus. Se hrăneau
adesea cu resturile din silozurile din toamna care
trecuse, ceea ce însemna gulii și iar gulii. Sau porumb
deja încolțit sau sfeclă furajeră. Uneori, când stomacul
nu mai suporta, se apropiau de vreun sat, înfruntând
riscurile. Deseori teama de câini se dovedea a fi
neîntemeiată fiindcă pentru foarte mulți oameni un
câine însemna o gură în plus de hrănit, așa că au
renunțat demult la ei. Pornind de la povestea cu câinii,
fugarii au mai învățat un lucru, asta în cazul în care
pentru unii n-a fost prea târziu și anume unde se auzea
lătrat de câine trebuiau să se depărteze în grabă. Asta
pentru că acolo unde se auzeau câini, de obicei locuiau
oameni cu oarecare stare încă, și de multe ori aceștia îi
primeau bine, ca îndată să anunțe autoritățile. Nu puțini
au plătit scump găzduirea unor astfel de gospodari. Dar
unde sărăcia era așa de lucie încât nici câinii nu mai
aveau ce aștepta acolo, se găsea adesea câte ceva de
băgat în gură. De multe ori găseau acolo văduve care cu
lacrimi în ochi, luau dintre copii câte ceva de mâncare
spunând că poate așa au rătăcit și soții lor care nu s-au
mai întors acasă. Și de asemenea se întâmpla ca în așa
situații, fugarii, văzând nenorocirea din bordeiele de lut,
acoperite cu paie, să refuze cele câteva îmbucături
oferite și să plece mai departe. Gândindu-se la ce au
lăsat în urmă, parcă și stomacul se mai domolea în
răcnetul lui.
Ascultând toate acestea, Adam se și vedea
înfruntând pericolele unei asemenea călătorii.
_Dar din moment ce conduci camionul partidului,
înseamnă că ai pasport și alte acte. Dacă te pui bine cu
cineva și-ți dă un bilet de liberă trecere până în
Basarabia... lucrurile stau altfel. În câteva săptămâni...
cu trenul...
„Partidul - se gândea Adam - de ce oare dă
partidul așa multe înlesniri celor ce-l acceptă!? Care ar
fi prețul pe care partidul îl cere pentru toate astea?” În
urechi îi venea glasul șefului lui, tovarășul Popov:
„...scoate din religiile astea ce este mai bun pentru viață.
Când religia înrobește un om pentru folosul ei, ce-i mai
rămâne omului aceluia mai bun de făcut decât să stoarcă
religia aceea în folosul lui.” „Da, dar mai spunea ceva
Popov: „Dacă tot ești și tu ca mine, fă ce am făcut și
eu!” Și eu nu vreau să fiu ca el!”
Asupra acestor lucruri se pierdea adesea dus pe
gânduri. Înțelegea de acum că partidul comunist nu
potrivea cu credința în Dumnezeu pentru simplu fapt că
propovăduia că Dumnezeu nu există. „Totuși de ce
partidul nu numai că îngăduie, dar chiar sprijină în
anumite locuri unele religii creștine?” - asta numai nu
putea pricepe, oricât de mult s-a gândit la asta. Alteori
se gândea la conducătorii de partid mai mari sau mai
mici față în față cu restul populației. Era clar pentru el,
15
mai cu seamă că la asta lucra în fiecare zi, că cei dintâi
aveau parte de tot ce era mai bun iar ceilalți se bucurau
de ce mai rămânea sau chiar trebuiau să ducă o viață
presărată cu multe lipsuri. La aceasta mai adăuga faptul
că a văzut de mai multe ori cum un oarecare conducător
de partid, care chiar se credea conducător și se purta
astfel, dintr-odată cădea în dizgrația altor șefi mai mari
și se alegea praful de el; devenea adesea mai rău ca un
simplu muncitor. Concluzia lui la toate acestea era
aceea că partidul este asemenea regilor din vremea de
care povesteau bunicii. Cineva este undeva sus pe scara
aceasta și are o curte de supuși, care se pot bucura de tot
ce este mai bun în împărăție vreme îndelungată sau din
diferite motive sau supărări regești, poate ajunge de la
ospăț la juvăț!
Apoi s-a întâmplat adesea să care și oameni. Mai
cu seamă muncitori care trebuiau duși dintr-o parte în
alta. Atunci punea în lada camionului niște bănci de
lemn. Mai rău era când îi prindea ploaia... Dar mai rău
era că de cele mai multe ori muncitorii vorbeau foarte
urât, înjurau mult și fluierau după femeile de pe drum și
le strigau lucruri urâte. Adam se gândea adesea la
oamenii aceștia, mulți dintre ei deportați ca și el, cu
sărăcia pe spate, cu familii în mari nevoi, în multe
cazuri mamele și nevestele lor au fost bătute în drumul
spre Kazahstan și militarii strigau la ele cum strigau ei
acum la femeile de pe drum. Cum puteau oamenii
aceștia care au gustat necazul, să se poarte așa josnic?!
N-au învățat nimic din ce-au tras pe pielea lor? Păreau a
fi ajuns un fel de animale pe două picioare, sărmanii;
mulți dintre ei cheltuind bruma lor de câștig, pe votcă și
alte băuturi. Un fel de iad care domnea fără putință de a
fi înlăturat. Tovărășia muncitorilor acestora era unul
dintre lucrurile cele mai greu de suportat pentru el.
Adesea întreaga zi avea simțământul pustiu că a fost
cumva obligat să stea la masa diavolului.
Dar uneori trebuia să ducă de colo colo și
persoane mai sus puse. Pe aceștia le ducea pe scaunele
din cabina largă. Încăpeau în față patru oameni cu tot cu
șofer. Toți aceștia erau dintre șefii de la partid sau dintre
rudele lor apropiate. Și dintre aceștia se găseau oameni
care semănau bine la caracter cu muncitorii din ladă,
dar erau și din cei care citiseră multe, au umblat prin
multe locuri și știau multe. Adam era întotdeauna
însetat să audă povestirile lor.
Uneori se întreba până când va hoinări în sufletul
lui, fără a se întoarce în Varaskaia, locul care după
simțămintele lăuntrice a devenit cumva casa lui. Dar din
această amorțeală l-a scos altcineva. Într-o seară pe
când se întorcea dintr-o călătorie cu camionul, la poarta
fermei aștepta o căruță cu roți de lemn, la fel ca cele
mai multe atelaje de acest fel. De îndată ce a văzut-o
Adam a tresărit puternic: cunoștea calul. Undeva pe
acolo era și străinul: era calul lui Simidaru. După ce și-
au găsit locul, Adam a rămas cu capul plecat ca un
vinovat iar prietenul lui îl privea cu asprime:
_Păi de ce taci? N-ai tăcut destul o lună și ceva?
Dar tăcerea continua. Adam știa că Simidaru are
dreptate. Trebuia demult să spună ceva pentru frații de
aproape din Varaskaia. Dar... la început nu prea mai
voia să știe de nimica iar mai apoi... s-a obișnuit așa. Se
aștepta ca Simidaru să-l întrebe de ceea ce i se părea și
lui că era lucrul cel mai nepotrivit: n-a mai fost deloc la
slujbele Bisericii în tot acest timp.
Lumina Vechilor Cărări
_Bine! Hai s-o luăm cu începutul ca la abecedar.
Abecedarul ăla al nostru de acasă: De ce a trebuit ca la
înmormântare să fiți doar trei? Noi nu trebuia să fim
acolo?
Cu toate că a rămas uimit de cuvintele acestea,
dându-și seama că Simidaru știa ce el credea că nu știe
nimeni, Adam părea că și-a plecat capul și mai mult iar
buza de jos i-a început a tremura, lucru observat de
tovarășul lui.
_Aici n-am nimerit-o eu și promit că nu mai pun
întrebări. Da, am întrebat ceea ce știam. Știam că ești
omul care își ascunde durerea. Omul care suferă greu
mângâierile ieftine ale mulțimii...
Sâmbăta care a urmat, Adam s-a dus în sat.
Oamenii care-l cunoșteau îl salutau tăcuți, dar nimeni,
nimeni nu l-a întrebat nimic legat de moartea fetiței lui
doar spuneau mâhniți:
_Dumnezeu să te binecuvânteze în necazul tău! -
sau alte vorbe asemănătoare.
Mai târziu însă, l-a întrebat pe Simidaru de unde
știa de faptul că la groapă au fost doar trei persoane,
deși bănuia că s-a întâmplat să treacă pe acolo într-una
din hoinărelile lui fără sfârșit. Simidaru a încuviințat cu
un semn dat din cap această bănuială; era așa. Dar
îndată după aceea a spus scurt, cu glas mormăit:
_Ar trebui să te însori...
Adam a înțeles că a fost văzut când Maia l-a
strâns spre ea, acolo lângă groapă, dar n-a spus nimic.
Uneori se întreba ce s-a mai ales de femeia aceea.
Înclina să creadă că ceva rău s-a întâmplat cu ea, altfel l
-ar fi căutat cumva în atâta timp trecut de atunci. „Sau
poate că socotește că nu-i bine să mă mai vadă...” – se
gândea.
După un timp, probabil prinzând curaj după ce a
văzut că vreme îndelungată Adam nu mai amintește
nimic de moartea soției lui, ci îl privește senin, la
sfârșitul unei slujbe, Mihail s-a apropiat de el, ceea ce n
-a făcut niciodată până atunci; de obicei îl ocolea:
_Nu știu cum ți-ai găsit spate aici așa de repede...
Totuși adu-ți aminte de propunerea mea: e mai bine
pentru amândoi dacă pleci de aici!
Nici de data asta Adam nu i-a dat niciun răspuns.
Deși Mihail încă se temea să nu intre într-o zi în
răzbunarea lui Adam, acesta și-a liniștit sufletul,
gândind că așa a fost voia lui Dumnezeu ca soția lui să
plece la moarte, vândută de acest om ticălos... De fapt
să plece în raiul lui Dumnezeu, ferită să mai vadă atâta
nenorocire cât a urmat după aceea.
În acel timp, câte unul, altul dintre apropiați l-au
mai întrebat cu privire la nevoia de a porni o vreme de
înviorare sufletească între credincioșii din Varaskaia, cu
temelia pusă pe împlinirea învățăturilor Sfintei
Scripturi, așa cum sunt ele scrise. Adam avea însă
piedicile lui sufletești și văzând stăruința unora dintre
credincioși, s-a gândit să vorbească cu nea Grigoi
despre acestea. Omul acesta care a îmbătrânit mai
devreme decât anii pe care-i avea, așa liniștit și tăcut
cum era, dovedea totuși o înțelegere adâncă a lucrurilor
duhovnicești și avea o prețuire adâncă în ochii lui
Adam. Așa cum s-a hotărât cu o vreme înainte, într-o
noapte după o binecuvântată seară de rugăciune când
Domnul i-a vorbit prin prorocie, Adam voia să plece în
căutarea lui Arcip, singurul copil pe care-l mai avea și
asta putea dura mult timp. Apoi nu se simțea în stare să
16
Rubrica copiilor

2 Împărati 20; 2 Cronici 29, 30, 31, 32:1-23

Partea II

Vom continua să-l cunoaștem pe împăratul au adus un cadou și o scrisoare de la împăratul

Ezechia și să învățăm de la el. Babilonului, care l-a felicitat că s-a făcut bine.
Ezechia a fost o minune pentru acea vreme, Impresionat de gestul musafirilor din Babilon,
prin modul în care a căutat pe Domnul. Ezechia a Ezechia în loc să slăvească pe Dumnezeul lui pentru
arătat mare interes pentru slujbele de la Casa minunea vindecării, le-a arătat acestora cât de grozav
Domnului, pentru modul în care se țineau sărbătorile a fost el. Le-a arătat musafirilor lui tezaurul, toate
și era preocupat de starea poporului. Ezechia a bogățiile și secretele țării lui. Biblia spune că Domnul
început cu el. – „Am de gând dar să fac legământ cu l-a lăsat ca să-l încerce. Iar Ezechia a picat testul
Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru ca mânia Lui smereniei.
aprinsă să se abată de la noi.” (2 Cronici 29:10). Învață de la Ezechia că realizările, succesele,
Schimbarea începe întotdeauna cu cel care vede faima sau popularitatea sunt slava lui Dumnezeu, nu
nevoia schimbării. Modul în care comunici, felul în a ta. În toate reușitele vieții, să știi că e despre El, nu
care spui, spune despre tine. Expresia folosită de despre tine. Recunoștința pentru tot ce Domnul îți dă,
Ezechia, „să fac”, arată hotărâre și acțiune. Cei care să fie un mod de viață nu doar un eveniment
spun – o să fac – de regulă nu vor face niciodată. sărbătorit o dată pe an. Fii recunoscător în fiecare zi,
Ezechia a făcut cu pasiune și după regulile astfel cel rău nu va reuși să te facă să te îngâmfi.
stabilite de Domnul. Nu a fost superficial. A făcut Tine minte că îngâmfarea și mândria sunt trepte
totul cu multă dedicare. Împăratul Ezechia a care te coboară. Întotdeauna te coboară în ochii
organizat sărbătoarea Paștelor – sărbătoare care le oamenilor, dar mai ales în ochii Domnului. Pe când
amintea evreilor de robia egipteană. Când îți smerenia este o treaptă sigură spre succes.
amintești de izbăvirile Domnului din viața ta, ești
recunoscător – aceasta Îl onorează pe Dumnezeu. „Înainte de pieire, inima omului se îngâmfă,
Împăratul Ezechia a supravegheat ca totul să fie dar smerenia merge înaintea slavei.” (Proverbe
rânduit corespunzător – slujbele, jertfele, darurile și 18:12).
zeciuielile, inclusiv modul cum erau distribuite
acestea. Astfel Ezechia a crescut mult în ochii L. Ungureanu
Domnului, care l-a binecuvântat cu tot ce și-a dorit.
Iar evenimentul cu fiorosul Sanherib a crescut mult
notorietatea lui Ezechia, care a primit cadouri bogate
și a fost foarte apreciat de toate popoarele.
După un timp, Ezechia s-a îmbolnăvit foarte
rău. În acel timp a fost vizitat de profetul Isaia care i-
a transmis că Domnul a hotărât să-l ia de pe pământ.
Atunci Ezechia s-a întristat foarte tare și a plâns mult.
A reușit astfel să-L facă pe Dumnezeu să-și schimbe
decizia. Domnul l-a vindecat pe Ezechia, care a mai
trăit după aceea încă 15 ani. Știrea însănătoșirii
împăratului Ezechia a circulat până în țări
îndepărtate. Cu această ocazie, Ezechia nu doar că a
primit multe cadouri, a fost chiar vizitat de o
delegație din Babilon, reprezentanți ai regelui, care i-

Lumina Vechilor Cărări 17

 Așa cum a trăit el, aș dori să trăiesc și eu
Crestinii urmariti!
Bindi și-a cunoscut soțul în anul 2017, atunci când tatăl ei a venit acasă împreună cu un
colaborator tânăr, pe nume Kande, din statul federal indian Jharkhand. Încă din primele convorbiri,
ei au avut un subiect de discuție despre un bărbat, pe nume Isus, pe care Bindi trebuia să-l cunoască
neapărat. „Kande mi-a povestit cum acest Isus i-a schimbat viața, cât și despre pacea pe care el a
retrăit-o prin El”, își amintește ea. „El m-a ajutat să găsesc drumul către Domnul Isus, așa încât și eu
să Îl pot accepta în viața mea.”
Cu toate că părinții lui Bindi aveau o viziune
animistă asupra lumii, ei n-au avut nimic împotriva
deciziei fiicei lor de a deveni creștină. Nici asupra
dorinței ei de a se căsători cu Kande. După nuntă,
proaspeții căsătoriți s-au mutat într-o casă pe care
Kande a construit-o în satul vecin. Acolo ei erau primii
și unicii creștini, înconjurați de o comunitate sătească
hindusă.
Cu vecinii lor, Bindi și Kande discutau deseori
despre Evanghelie și se rugau împreună pentru bolnavi.
Totuși foarte curând credința lor creștină a trezit atenția
bătrânilor satului. Alți locuitori ai satului au început să-i
ocărască și chiar să-i amenințe cu violența. „În
rugăciune și cu încredere în Dumnezeu noi ne-am
continuat drumul cu Domnul Isus”, spune Bindi.
Presiunea crește
Kande și Bindi frecventau o adunare din orașul
învecinat. Kande s-a implicat în adunare și în proiectele
acesteia și nu a ratat niciodată o întâlnire de rugăciune
sau studiu biblic, chiar și după o zi lungă de muncă.
Credința sa activă i-a iritat pe bătrânii satului. Ei i
-au cerut lui Kande să se lepede de credința lor creștină
în mod oficial, într-o adunare sătească. În curând
hindușii radicali l-au vizitat pe Kande acasă și l-au forțat
să asiste la o ceremonie dată în cinstea zeilor hinduși și
chiar să doneze bani pentru anumite scopuri hinduiste.
Când acesta a refuzat, ei l-au amenințat cu moartea. De
fiecare dată când Bindi și Kande erau forțați în această
manieră, ei se rugau ca să primească putere și să reziste
acestor atacuri. Deseori Kande cita din predica de pe
munte: „Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii,
căci a lor este Împărăția cerurilor!” (Matei 5:10).
Violența crește
În anul 2018, puțin după nașterea primei fiice a
lui Bindi, mama sa tocmai venise în vizită ca să o ajute
puțin în îngrijirea copilului mic. Deodată o grupă de
bărbați tineri a pătruns în casă. Ei amenințau și ocărau
familia din cauza credinței lor creștine. Deoarece Kande
nu s-a lăsat intimidat, bărbații au luat-o pe soacra sa cu
Lumina Vechilor Cărări
India
ei, ducând-o în jungla din apropiere, unde au violat-o.
Patru dintre bărbați au fost mai târziu condamnați și se
găsesc în închisoare.
Urmează-L mai departe pe Isus
Totuși violența nu s-a terminat odată cu atacul
asupra mamei lui Bindi și arestarea răufăcătorilor. În
continuare familia primește amenințări pentru că ea
refuză să se lepede de credința lor. În seara de 7 iunie
2020, Kande a primit un telefon anonim de la un bărbat
care îl amenința că îl va ucide. Imediat după aceasta
Bindi și Kande s-au aplecat la rugăciune. Către ora 20
cineva a bătut tare la ușă. Atunci când Kande a privit pe
fereastră, a văzut clar o grupare de bărbați înarmați.
„Dacă Dumnezeu îngăduie acum ca viața mea să se
termine, atunci aceasta este voia Sa.”, i-a spus el lui
Bindi. „Dacă Dumnezeu vrea să mă salveze, atunci mă
va salva. Egal de ceea ce mi se va întâmpla, tu nu ai
voie să-ți părăsești credința în Domnul Isus. Chiar și
atunci când vei ajunge în necaz, urmează-L pe Isus mai
departe!”
Câteva clipe mai târziu unul dintre bărbați sparge
ușa și îl târăște pe Kande afară din casă. Bindi îi imploră
pe bărbați să cruțe viața lui Kande. Bărbații o alungă
după care aceasta fuge la un prieten din adunare și își
petrece noaptea acolo. În dimineața următoare Kande
este găsit. El zăcea mort pe strada care ducea la casa de
rugăciune.
După uciderea lui Kande, Bindi se mută cu cele
două fiice înapoi la părinții ei. Cu toate că tatăl ei nu a
ridicat niciodată obiecții împotriva credinței ei creștine
și cu toate că mama sa a găsit și ea credința în Domnul
Isus, era acum nesigur. Soția sa fusese violată și
ginerele său omorât, atâta suferință era prea multă
pentru el. El o sfătuiește, îndemnând-o să înceteze în a-
L urma pe Isus Hristos și să se întoarcă la credința
animistă a familiei sale. Totuși Bindi i-a răspuns tatălui
ei cu o propoziție pe care Kande a rostit-o cândva: „Voi
trăi pentru Domnul Isus sau voi muri pentru Domnul
Isus!”, spune ea, „dar la viața mea veche din trecut nu
mă voi întoarce niciodată!”
18

A întărit pe alții
Ucigașii lui Kande sunt liberi. Bindi nu s-a întors
în casa ei, deoarece se teme de un nou atac. Dar
uciderea soțului ei nu o oprește în a trăi și a-L mărturisi
mai departe pe Isus. Dimpotrivă, ea dorește să-L
urmeze cu și mai multă credincioșie. „Am văzut în viața
lui Kande o adâncă iubire și dedicare pentru Domnul
Isus.”, explică ea. „Așa cum a trăit el, doresc să trăiesc
și eu. Când retrăiesc felul în care el L-a urmat pe
Domnul Isus, sunt îndemnată și am puterea să fac
același lucru.”
Bindi simte lipsa credinței de neclintit care-l
însoțea pe Kande. Rugăciunea comună a familiei și
citirea Bibliei în părtășie, se prezintă acum altfel. „Mă
CONTINUARE PAGINA 16
pornească o lucrare duhovnicească bazat numai pe felul
în care înțelegea el lucrurile credinței; și-ar fi dorit să
meargă undeva ca să vadă cu ochii lui cum lucrează o
Biserică adevărată. Nea Grigoi l-a întrebat dacă a vorbit
toate acestea cu Dumnezeu. La răspunsul de „da” al lui
Adam, bătrânul a mai adăugat:
_Domnul va purta de grijă!
Erau cuvinte foarte simple, rostite des între frați,
dar Adam a tresărit în ființa lui: i se părea că vorbele
acelea erau o prorocie. Cuvintele acestea n-au schimbat
cu nimic planurile lui, dar primise cumva o încredere că
așa se va întâmpla: Dumnezeu va purta de grijă. Dar
fiindcă timpul trecea și Adam își vedea liniștit de locul
pe care-l putea găsi în casa de rugăciune, din ce în ce
mai mulți frați care așteptau o izbăvire, au renunțat să
mai spere că Adam ar fi omul prin care va lucra
Dumnezeu. Până chiar și Mihail nu știa ce să creadă; nu
-i venea a crede că acesta putea fi Adam Morun: liniștit
și tăcut, un fel de nea Grigoi ceva mai tânăr.
Într-una din zilele de peste săptămână, când era la
muncă, într-o dimineață i s-a spus să meargă după niște
muncitori de la calea ferată, care lucrau destul de
departe de oraș. Aceștia au terminat lucrul acolo și
trebuiau duși în altă parte. Undeva după-amiază spre
seară a ajuns cu oamenii la noul lor punct de lucru.
Acolo îl aștepta un om de vreo 40 de ani, înalt, frumos
la față, îmbrăcat elegant. De îndată ce Adam a ajuns,
nici n-au apucat toți muncitorii să coboare că acesta a și
venit să-i spună că mașina lui s-a stricat și că a auzit că
vine un camion care va merge în Karaganda, ori el voia
să ajungă numaidecât în oraș. S-a prezentat scurt:
Popov! După ce s-a urcat a început să se plângă că
foarte puțini oameni lucrau ca mecanici care să repare
mașini, în Karaganda sau în împrejurimi. Adam asculta
cu atenție ce spunea omul acela cu privire la reparatul
mașinilor și mai cu seamă cum se procedează când se
strică o mașină și trebuie să ajungă la un meseriaș. Asta
pentru că de o bună bucată de vreme îi plăcea să se
gândească la una sau alta dintre părțile camionului său,
încercând să înțeleagă cum funcționează. Tare ar fi vrut
Lumina Vechilor Cărări
gândesc deseori la cuvintele lui Kande. El a rămas
credincios Domnului până în ultima clipă a vieții sale și
s-a încrezut în El”, își amintește ea. În ciuda acestei
mari pierderi, Bindi dorește să încerce să-i ierte pe
ucigașii soțului ei. De la moartea lui Kande ea a învățat
mai multe lucruri despre credincioșia și planurile lui
Dumnezeu. „Dumnezeu mi-a dat tot ce am avut
nevoie.”, spune ea.
„Dumnezeu mă învață cum să rămân tare în
credință, pentru ca la rândul meu să pot întări și alte
femei.”
În românește de Vasile Breabăn
din „Vocea Martirilor” Ianuarie/2022
să ajungă cu camionul la un mecanic, să vadă cum se
repară. Ori acum a aflat că dacă camionul lui s-ar strica,
ar trebui să ajungă la un asemenea meseriaș. Aflând
acestea, ba se bucura în sinea lui, gândind la ziua în care
se va întâmpla asta, ba se întrista gândind că până atunci
s-ar putea să se mai scurgă timp.
Când însă s-a apropiat de oraș, pe înserate,
pasagerul lui urmărea drumul și călătorii ce se
înghesuiau cu căruțe, cotigi pe două roți sau chiar
trăsuri. Nu cu multă vreme în urmă, vizitii din oraș au
făcut plângere la conducere pentru ca să nu se mai lase
mașinile să treacă pe străzi pentru că le sperie caii și se
poate să răstoarne pasagerii. Și acum Popov cel tânăr a
început să-i înjure pe căruțași, arătându-și și mulțumirea
că cerința vizitiilor a fost respinsă. La un timp, cu cât
intrau mai mult în oraș, a început a vorbi despre
femeile care le întâlneau pe marginea drumului. Adam
își zicea că nu se deosebește prea mult de muncitorii pe
care-i căra adesea. Dintr-odată a deschis ușa mașinii (pe
vremea aceea cele mai multe camioane nu aveau
geamuri care să se lase în jos) și a strigat după trei
femei tinere care mergeau pe jos în aceeași direcție în
care mergeau și ei. Una dintre ele avea o fustă albastră
și pe aceea a pus el ochii. Femeile s-au uitat o clipă spre
camion, apoi s-au tras tare într-o parte, așteptând să
vadă dacă camionul se oprește sau nu. După ce au trecut
de ele, Popov a mai spus câteva cuvinte urâte despre
femeia cu fustă albastră apoi a trântit o dată tare cu
pumnul în tabla din față, spunând:
_Am avut una ce avea un corp sculptat în
marmură... Grozavă femeie, dar... a dispărut fără urmă
de mai bine de o lună. Am răscolit tot orașul... Am plătit
o căruță de bani și miliției și MGB-ului și lucrătorilor
care au lucrat la mine și... nicăieri auzi, nicăieri! Aș da
oricât s-o găsesc... Întâi să trag un rând de piele de pe ea
ca să nu mai plece așa și apoi...
(Va urma)
Prelucrare ####
19
 CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”
Secțiunea: „Împăratul Ezechia II”

„Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare, mai presus de toţi dumnezeii.”
(Psalmii 95:3)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit 2 Împărați 20; 2 Cronici 29, 30, 31, 32:24-33, Isaia 38, 39, şi povestirea de la „Rubrica copiilor
– Ezechia II”
Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar
referință biblică nu se punctează.

1. Cine și cui a zis: „Rânduiește ce ai de
rânduit casei tale, căci vei muri...”?
2. Ce a spus Ezechia în rugăciunea făcută cu
multe lacrimi și care a schimbat decizia lui
Dumnezeu cu privire la El?
3. Cu câți ani a mai prelungit Domnul viața
lui Ezechia?
9. Cine și cui a zis: „De când au început să se
aducă darurile în Casa Domnului, noi am mâncat,
ne-am săturat şi a mai rămas mult, căci Domnul a
binecuvântat pe poporul Său. Şi iată ce mare
grămadă a mai rămas”?
10. Ce aduceau israeliții în cămările Casei
Domnului? Cine avea în grijă aceste cămări?

4. Care a fost medicamentul folosit pentru
vindecarea lui Ezechia?
5. Ezechia a cerut Domnului un semn care să
confirme vindecarea lui. Care a fost semnul?
6. Ce sărbătoare a organizat Ezechia la
Ierusalim care s-a ținut cu mare veselie pentru tot
poporul adunat – sentiment experimentat de israeliți
doar pe vremea lui Solomon?
7. Din ce motiv, Ezechia și-a pus în gând să
facă legământ cu Domnul Dumnezeu?
8. Cât timp le-a luat preoților ca să curățească
Casa Domnului de tot ce era necurat?
11. Cu ce se ocupa levitul Core, fiul lui Imna,
la Casa Domnului?
12. Cine l-a felicitat pe împăratul Ezechia
pentru vindecare, dăruindu-i un dar și o scrisoare?
13. În ce situație Dumnezeu l-a părăsit pe
Ezechia ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce
era în inima lui?
14. Conform Bibliei, ce atitudini duc pieire?
Dar la succes și slavă?
15. Ce lecții importante pentru viața ta, ai
învățat de la împăratul Ezechia?

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.04.2022!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu
O.P 51 – C.P 25, Bucureşti
sau: ligia.ungureanu@gmail.com

IMPORTANT!! Dacă nu ai solicitat formularul de înscriere la concursul – Cercetați Scripturile – o poți

face la adresa ligia.ungureanu@gmail.com sau numărul de telefon: 0756.465673.

Lumina Vechilor Cărări 20

 Se mai pot face abonamente la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2022 sunt la
următoarele preţuri:

40 RON pentru 1 abonament în România.

35 EURO pentru 1 abonament în Europa.
38 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe
numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe.
Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal la adresa:
Gică Vişan
OZP RĂDĂUȚI
GHIȘEUL 2 CP. 13,
Jud. Suceava 725400

Având în vedere răspândirea legăturii frățești din cadrul „Alianței Bisericilor Conservatoare” în toată țara, s-
a gândit că este bine ca și contul bancar, de care se folosesc cei însărcinați cu lucrul Domnului între frați, să fie în
grija mai multor frați din diferite zone ale țării.
Numărul acestui cont este RO65 BTRL RONC RT02 1673 1601 (RON), deschis la Banca Transilvania.
Responsabilii de cont sunt: Ardean Florin – Hunedoara; tel.: 0724563418; Cârstea Andrei – Prahova, tel.:
0729814386 și Breabăn Vasile – Suceava, tel.: 0744307224.

Premianţii acestei luni:

Hîncu Maria-Denisa – Simnicu de Sus; Ungureanu Elisabeta – Țițești; Ungureanu

Emanuela – Țițești; Ungureanu Eliab – Țițești; Coman Miriam – Orțișoara; Banc
Sara – Ineu; Bosnea Abel-Samuel – Gara Banca; Bosnea Ștefan-Emanuel – Gara
Banca; Banc Emanuel – Ineu; Gheorghe Timotei – București; Botiș Estera-Maria
– Bocicoel.

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA ÎMPĂRATUL EZECHIA PARTEA I

1. Ahaz și Abi – 2 Împărați 18:1,2
2. 29 de ani – 2 Împărați 18:1
3. Eliachim – 2 Împărați 18:18
4. Șebna și Ioah - 2 Împărați 18:18
5. Și-a pus încrederea în Domnul Dumnezeu. 2
Împărați 18:5
6. Împăratul Ezechia, lui Sanherib - 2 Împărați
18:14
7. Tartan, Rab-Saris și Rabșache - 2 Împărați 18:17
8. Rabșache - 2 Împărați 18:19,25
9. „Care dintre toţi dumnezeii acestor ţări şi-a
izbăvit ţara din mâna mea, pentru ca şi Domnul să
izbăvească Ierusalimul din mâna mea?” 2 Împărați
18:35
10. Să nu-i răspundeți! 2 Împărați 18:36
11. Cu hainele sfâșiate și s-a acoperit cu un sac. 2
Împărați 19:1
12. 2 Împărați 18:22
13. Să facă pace cu el și să se supună lui.
14. Lui Sanherib.
15. A fost ucis de proprii săi fii.

Lumina Vechilor Cărări 21

CUPRINS Colectivul de redacţie
NU-I PREA DE TOT? Ioan Nemeş
COPIII BINECUVÂNTAREA ... Vasile Breabăn
LILIECII Avram Senciuc
SIMION ASOLTANEI
Lucian Claudiu Şandra
ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR
Gusti Cheţec
EZECHIA PARTEA A II-A
Iliuţă Petruneac
CREȘTINII URMĂRITI - INDIA
Gică Vişan
CONCURS BIBLIC EZECHIA PARTEA A II-A
Vasile Şindrilar
SPRE TARA ETERNĂ

Aşa vorbeşte Domnul:

Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi
întrebaţi care sunt cărările cele
vechi, care este calea cea bună,
umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă
pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN
O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13
MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA
COD 725400
Tel. 0230/565625 - 0722/558243

ISSN 2601 - 0526

Spre Țara Eternă

Spre Țara Eternă, spre Țara de dor

Poteca prin stele tresare
Cu aripi întinse plăpânde de zbor
Timpul rămâne în urmă ușor
În vechea și marea uitate...

Petale de vise sfioase se-aşterne

Pe lespezi de aur întinse în drum
Iar clipe sublime beteala îşi cerne
Urzind minunate imagini eterne
Neprivite cu gândul şi mintea de-acum!

Cu pasul agale și ochii-n lumină

Privirea se pierde departe uitată
Pe stânci de cleştar în slavă deplină
Cetatea Eternă... Eterna Grădină
În zarea deschisă frumos se arată...

Și ninge cu stele sub bolți de azur

Pământul în urmă сa umbra dispare
Oraşul ne-atrage mai strâns și mai pur
Şi lumi ireale se-adună în jur
Şi-apoi se destramă topite în zare...

Și-o muzică dulce se-aude-n surdină

Tot mai plăcut, mai frumos, mai aproape
Trec îngeri cântând cu harfele-n mână
Cântarea cea nouă pe buze suspină
În valuri de șoapte trecând peste ape...

Pe porți larg deschise intra-vom curând

Suna-vor trompete vestind Sărbătoarea
Sunt semne vădite ce vin arătând
Ca-n albe veșminte lumini scăpărând
Sfârşi-vom sub flamuri, cântând, alergarea!

-De-aceea Isuse... cu lacrimi de dor

Pe drumul ce urcă în zare
Dă-mi în Credință aripi de zbor
Nădejdii eterne, eternul fior
Și Dragostea fă-mi-o mai mare!...

Gh. Crăciun