FURTUNA PE MARE

Cântec: Domnul te cheamă iar

Cuvânt introductiv
Cândva în toamnă, pe la începutul lui septembrie, ne-am adunat la aceeaşi grotă a Mariei pentru
a ne ruga pentru un an de formare cât mai bun şi rodnic. A venit şi timpul să-i mulţumim Domnului
pentru toate harurile primite în acest răstimp. Pentru unii dintre noi, anul acesta a fost ultimul…
dintr-un şir de patru ani de liceu, care ar fi trebuit să marcheze înaintarea noastră spre o maturizare
nu doar intelectuală, dar şi umană, creştină, spirituală. M-aş bucura ca, privind sincer la noi înşine,
să poată spune fiecare dintre noi că nu a fost un an întmplător, oarecare, pierdut, ci unul în care am
crescut. Poate în ultimele săptămâni ne-am gândit, şi mai ales cei de-a XII-a că timpul s-a copt, că a
venit timpul, privind la noi înşine, să ne îndreptăm şi spre altceva.
Ne-am adunat aşadar cu toţii aici să-i mulţumim lui Dumnezeu, dar şi să-l rugăm pentru
ocrotirea sa pentru zilele ce urmează, care reprezintă pentru unii dintre noi examenul maturităţii. Îi
oferim Domnului emoţiile noastre, temerile şi necunoscutele care ne fac inima să bată momentan
mai repede şi îl rugăm să transforme munca noastră de patru ani într-un fruct matur, frumos, copt. Îl
rugăm, ca de fiecare dată, să ne judece şi să ne ajute nu după calitatea faptelor noastre, care lasă
adesea de dorit, ci după iubirea şi îndurarea sa. Primul lucru pe care îl facem în seara aceasta este
faptul de a recunoaşte că suntem nevrednici, că am fi putut face mai mult, că am fi putut acorda
multor lucruri esenţiale mai multă importanţă în viaţă, decât am făcut-o.
Aşadar, pentru stresul care poate pe unii momentan ne macină, indiferent că e vorba de examenul
de Bacalaureat sau de alte examene, vă propun doar să respirăm adânc şi, în tăcere, să ne reînnoim
un gând care adesea ne-a însoţit şi ne-a dat curaj în momentele cele mai grele de până acum: Nu am
fost niciodată până acum pe drumul vieţii singuri. Niciodată. Pe de o parte au există mereu persoane
dragi care au ştiut mereu să ne însoţească: părinţi, prieteni, învăţători, profesori… Pe de altă parte
şi, cu siguranţă, cu un alt fel de prezenţă, a fost, este şi va fi mereu Dumnezeu lângă noi, ba chiar în
noi… Adesea a fost şi este o prezenţă misterioasă, parcă ne priveşte, dar mereu din umbră, însă nu
fără motiv: Dumnezeu nu vrea să stânjenească pe nimeni şi, mai presus de toate, vrea să fim liberi
în alegerile proprii.
Şi este frumos că astăzi, înainte de toate, ne-am făcut timp să ne gândim şi la singurul care nu ne-
a părăsit nici o clipă în drumul vieţii noastre pnă acum. Astfel putem privi cu mai multă încredere,
speranţă înainte, la zilele ce urmează. Cât timp nu am fost niciodată singuri până acum, nu vom fi
singuri nici în momentele mai grele din viaţă.
Acum, în tăcere, să-i deschidem larg inima lui Dumnezeu şi să-l lăsăm să citească în ea ca dintr-
o carte. Să-i permitem să răsfoiască filele inimii noastre şi să găsească în ele dorinţele noastre cele
mai intime şi mai sincere, dar şi părerea sinceră de rău pentru acele momente când am înşelat
iubirea şi aşteptările lui Dumnezeu pentru noi.

Tăcere – pe fond muzical

Psalmul 4: Încrederea în Dumnezeu dă pace sufletului

1
Maestrului de cor. Pentru instrumente de coarde.
Psalm. Al lui David.
2
Când strig către tine, răspunde-mi, Dumnezeul dreptăţii mele;
din strâmtorare, m-ai scos la larg: ai milă de mine, şi ascultă-mi rugăciunea.
3
Fii ai oamenilor, până când veţi fi cu inima împietrită?
Până când veţi iubi deşertăciunea şi veţi alerga după minciună?
4
Să ştiţi că Dumnezeu face minuni pentru cel credincios:
când strig către el, Domnul mă aude.
5
Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi! Meditaţi acestea în inimile voastre,

1
 în aşternuturile voastre şi fiţi liniştiţi.
6
Aduceţi jertfe de dreptate şi nădăjduiţi în Domnul.
7
Mulţi spun: „Cine ne va arăta ce este bine?”
Fă să răsară peste noi Doamne, lumina feţei tale!
8
Tu pui mai multă bucurie în inima mea
decât au ei atunci când li se înmulţeşte grâul şi vinul.
9
Eu mă culc în pace şi adorm îndată
căci numai tu, Doamne, îmi dai linişte deplină.

Rit penitenţial
Dumnezeule atotputernic, nimeni dintre noi nu mers până acum singur pe drumul vieţii noastre şi
nimeni dintre noi nu va fi nevoit în viitor să fie de unul singur. Pentru a fi şi mai puternic uniţi cu
tine şi pentru a avea curajul de a ne încredinţa cu totul ţie, vrem acum să implorăm îndurarea şi
iertarea ta. Implorăm privirea ta binevoitoare pentru că nu am ştiut întotdeauna să-ţi vedem mâna
întinsă spre a ne ajuta, sfatul foarte bine intenţionat, cuvintele pline de înţlegere pe care ni le-ai
rostit. Ba chiar adesea le-am refuzat şi ampreferat să te ignorăm. Întăreşte-ne pentru ca să ne dorim
sincer prezenţa şi ajutorul tăuşi să îl acceptăm nu doar când ajungem la capătul puterilor, când nu
mai avem alternative sau abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Cu inima căită îţi spunem:
Doamne, îndură-te de noi! Doamne, îndură-te de noi!
Cristoase, îndură-te de noi! Cristoase, îndură-te de noi!
Doamne, îndură-te de noi! Doamne, îndură-te de noi

Cântec: Azi e mare sărbătoare

Lectura I: Citire din cartea Qoheletului 3,1-11

1
Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub cer îşi are hotărât timpul său: 2 un timp pentru a se
naşte, un timp pentru a muri; un timp pentru a sădi şi un timp pentru a recolta; 3 un timp pentru a
ucide şi un timp pentru a vindeca, un timp pentru a distruge şi un timp pentru a construi; un timp
pentru a plânge şi un timp pentru a râde; 4 un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa; 5 un timp
pentru a arunca pietre şi un timp pentru a le strânge; 6 un timp pentru a căuta şi un timp pentru a
pierde; un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca; 7 un timp pentru a rupe şi un timp pentru
a coase la loc; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi; 8 un timp pentru a iubi şi un timp
pentru a urî; un timp pentru război şi un timp pentru pace.
9
Cu ce se alege cel care munceşte, din toată truda sa? 10 Am văzut toate îndeletnicirile la care-i
supune Dumnezeu pe oameni. 11 Toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut sunt bune la timpul
lor. Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei, deşi omul nu poate cuprinde de la începutul
şi până la sfârşitul vieţii lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

Cântec la Psalm: Laudate Dominum

Aleluia: Spuneţi tuturor că Domnu-i bun

Evanghelia Furtuna pe mare: Mc 4,35-41

35
Isus vorbise toată ziua mulţimii în parabole. Seara a spus ucenicilor săi: „Să trecem pe malul
celălalt”. 36 Părăsind mulţimea, l-au luat pe Isus cu ei în barcă aşa cum era. Şi alte bărci l-au însoţit.
37
Deodată, s-a iscat o furtună puternică; valurile loveau barca atât de tare, încât a început să se
umple cu apă. 38 Isus dormea în spatele bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus:
„Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” 39 Trezindu-se, a dojenit vântul şi a spus mării: „Taci!
Linişteşte-te!” Vântul s-a potolit şi s-a făcut o linişte deplină. 40 Isus le-a spus: „De ce sunteţi aşa de
fricoşi? Nu mai aveţi credinţă?” 41 Ei, fiind cuprinşi de o mare teamă, îşi spuneau între ei: „Cine este
omul acesta, că până şi vântul şi marea îl ascultă?”

2
 Tăcere – pe fond muzical

Reflecţie 1
Am ascultat cuvintele pline de înţelepciune ale lui Qohelet: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare
lucru de sub cer îşi are hotărât timpul său”. Aşadar există un timp pentru orice acţiune, înfăptuire de
sub cer. Dacă privim la anii cei din urmă, mai ales la ultimii, a fost mult imp pentru multe lucruri. A
fost mult timp pentru a râde şi pentru a ne simţi bine, după cum au agistat şi momente generoase
pentru a plânge şi a suferi. Am putut poate adesea dansa, dar au agistat şi momente când doar ne-am
văitat. Am căutat adesea încredere la părinţii şi profesorii noştri, dar au existat şi momente când o
îmbrăţişare nu îşi mai avea deloc locul şi am fi dorit mai mult ca orice să stăm doar pe picioarele
noastre. După cum a existat un timp al îmbrăţişarii, a fost şi unul al ruperii; a fost timp suficient şi
ocazie pentru a tăcea, dar şi momente când ar fi fost oportun să vorbim.
Cu siguranţă, aşteptările şi visele noastre erau paote doar copilăreşti în urmă cu patru sau opt ani.
Acum am crescut. Şi de câţiva ani buni stăm parcă în aceeaşi barcă, călătorim împreună, încercând
să ne definim un scop anume în viaţă şi un ţel care să ne umple inima. Liceul s-a sfârşit. Trece şi
Bacalaureatul. Dar apoi?!
Ziua are 1440 minute. Aceasta este mai mult decât suficient pentru a lua decizii, pentru a face
bine, pentru a conştientiza cine suntem şi încotro mergem. Este timp din belşug pentru a trăi fiecare
moment la maxim; este timp din belşug pentru a face un pas mai departe sau, atunci când e cazul,
pentru a lua de la capăt.
Să nu uităm însă gândul lui Qohelet: „Toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut sunt bune la
timpul lor. Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei, deşi omul nu poate cuprinde de la
începutul şi până la sfârşitul vieţii lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”.
Aşadar, dincolo de planurile noastre mici, de visele noastre, de momentele stresante ce ne e dat
să le trecem, să nu pierdem din vedere veşnicia: e mai preţioasă decât orice.

Cântec Tu eşti viaţa noastră, strofa 1

Reflecţie 2
Relatarea episodului furtunii de pe mare, cu cei doisprezece apostoli şi Domnul Isus în barcă nu
e întâmplătoare în contextul de faţă. Faptul că ucenicii luptă împreună împotriva furtunii, până când
cuvântul puternic al Învăţătorului linişteşte marea, este mai mult decât o simplă descriere a unor
oameni care luptă în timpuri de încercare şi suferinţă. Este un simbol al întregii noastre vieţii, paote
chair a momentul pe care trebuie să îl traversăm acum.
Cu siguranţă se face referire şi la efortul comun de a domni peste puterile naturii, de a le
potoli/supune şi apoi să se bucure de a această victorie, dar acesta nu e sensul total. Cristos este cu
adevărat Mântuitorul nostru, şi nu doar stăpân peste vânt şi mare. El este domn şi peste nestatornicia
şi neliniştea din sufletele noastre. Prin Cuvântul său putenic, el poate potoli toate furtunile care ne
devastează sufletul. El este stăpân peste toate: pământ şi mare, în timp de război, calamităţi naturale
şi tot felul de încercări; peste momentele de libertate şi de sclavie, indiferent ce formă ar lua ea. Este
Domn peste toate în veşnicie.
Astfel putem înţelege mai bine că ne aflăm în barcă cu Domnul. Suntem înaintea unui moment
care ne sperie, ne dă emoţii. Ne aflăm pe o mare foarte tulbure. Să ne apropiem de el. Să-l lăsăm să-
şi facă simţită puterea prezenţei sale, a cuvântului său atotputernic.

Cântec Tu eşti viaţa noastră, strofa 2

Reflecţie 3
În Psalmul 44, David se revoltă parcă împotriva lui Dumnezeu şi strigă: „Trezeşte-te! De ce
dormi, o, Doamne?” Într-un mod asemănător se adresează şi apostolii lui Cristos în barcă:
„Doamne, nu-ţi pasă că pierim?” Să ne întrebăm însă: s-ar fi scufundat barca dacă apostolii nu l-ar

3
fi trezit la timp pe Domnul, care părea că doarme?! Să transpunem această situaţie la noi: e nevoie
ca noi să-l trezim mai întâi pe Dumnezeu, pentru ca el să ne împlinească rugile, să ne însoţească în
situaţiile dificile prin care trecem?
Sunt însă numeroase situaţiile relatate de sfintele evanghelii care ni-l dezvăluie pe Cristos ca pe
un om-Dumnezeu neobosit. El este veşnic treaz şi atent la nevoile oamenilor, are întotdeauna timp
pentru noi, nu îi suntem indifirenţi, şi-a arătat mereu interesul tota faţă de noi. Aţi întâlnit cumva
undeva vreun pasaj care să ună în gura lui Isus „Nu am timp”? Şi acum oare, când barca stă să se
răstoarne, Isus doarme. Să fie într-adevăr aşa? Exista oare ceva care să-l obosească într-atât? Există
o singură explicaţie: somnul aparent al lui Isus nu este altceva decât o provocare!
Aici ne provoacă pe toţi, pe fiecare dintre noi. În mijlocul problemelor şi grijilor care parcă ne
epuizează şi ne stresează, cum e parcă şi cu BAC-ul, el îşi ia liniştit o pernă se întinde linişte şi
adoarme pur şi simplu. În evanghelie parecă i-a lăsat pe ucenici să lupte singuri cu vântul şi marea;
azi pare că ne lasă să luptăm cu stresul examenelor ce urmează, cu munca apăsătoare sau cu
problemele din familie. Este o provocare care pune nu numai întrebarea dacă barca în care ne aflăm
noi şi Domnul Isus ce doarme liniştit pe perna sa se va duce la fund, ci una şi mai interesantă: de
fapt, cine doarme în realitate aici, în această barcă? Cine pe cine trezeşte de fapt? Sunt cu adevărat
apostolii cei care îl trezesc pe învăţătorul lor? Nu este cumva invers? Nu cumva noi suntem cei care
dormim iar Cristos vrea, prin intermediul furtunilor stresului, problemelor, examenelor pe care
trebuie să le străbatem, să ne trezească?
Ca om, Fiul lui Dumnezeu este foarte calm; în acelaşi timp e pătruns şi de o nelinişte sfântă:
„Am venit să aduc foc pe pământ. Şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins!” Focul Duhului Sfânt ne
trezeşte, nu ne lasă în adormire. Din această forţă îşi extrage şi Domnul energia, forţa de a fi mereu
gata de a sluji, treaz şi plin de interes pentru nevoile şi problemele noastre.

Cântec Tu eşti viaţa noastră, strofa 3

Reflecţie 4
Din când în când, şi nu doar când ne aflăm în faţa unui moment mai dificil sau decisiv în viaţă,
ar trebui să facem câte un bilanţ, să tragem concluziile în mod sincer şi să ne venim în fire: ca şi
persoane, ca şi familie, ca şi comunitate.
O primă provocare pe care ar trebui să o adresăm conştiinţei noastre ar putea porni de la cuvântul
„nelinişte”. Ce îmi spune mie acest cuvânt? Ce anume mă face pe mine să îmi pierd cu adevărat
liniştea şi îmi răpeşte pacea sufletească? Probleme de tot felul, salariul, sănătatea, singurătatea,
prietenii falşi, setea de a acumula mereu şi mereu mai mult, dorinţa de a parveni, de a obţine note
bune dar fără efort… Ce anume mă face cu adevărat neliniştit?
Ce anume ne lipseşte pentru ca să fim suficient de aproape de Domnul pentru ca să nu ne
temem? Ce ne împiedică să facem pasul decisiv pentru ca să stăm lângă Domnul şi să putem creşte,
să ne putem maturiza în adevăratul climat de încredere care există între cei care sunt prietenii
Domnului, în aceeaşi barcă cu el?
O a doua provocare ar porni de la cuvântul „linişte”. Ce anume mă ajută să mă pot linişti cu
adevărat? Cum ajungem noi la adevărata linişte? Nu cumva căutăm doar surogate? Cristos ne spune
doar: „veniţi la mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă, linişte, pace…”
Pe mine ce mă nelinişteşte acum? Ce anume mă poate linişti în aceste momente?

Cântec Tu eşti viaţa noastră, strofa 4

Reflecţie 5
Furtuna de pe mare poate simboliza foarte bine grija exagerată doar pentru propria supravieţuire
şi bunăstare. Această grijă, egoismul, aduce cu adevărat nelinişte. Într-un asemenea climat nu poate
creşte în nici un fel încrederea. Pentru apostoli doar lupta pentru supravieţuirea proprie mai
rămăsese, era singura grijă. Celălalt se afla acolo doar pentru a le garanta siguranţa, propria

4
supravieţuire. De aceea nu mai reuşesc nici măcar să-şi dea seama că Domnul este treaz, că nu a
adormit de fapt niciodată. Doar pentru ei a adormit Domnul.
Relatarea furtunii de pe mare vrea să ne provoace pe toţi, ca şi grup, ca şi comunitate. Nu trebuie
să fim împreună, comunitate doar când ne merge bine, în timpuri de libertate şi reuşite pe toate
planurile, dar mai ales în perioadele de încercare, de suferinţele, când corăbiile par că vor să se
scufunde.
Cine pe cine trezeşte aşadar?! Răspunsul este clar: pe când apostolii se aflau pe mare, Domnul
permite ca o puternică furtună să-i trezească pe apostoli şi, după ce totul se linişteşte din nou,
Domnul îi întreabă atât de firesc: „de ce vă este teamă? Nu mai aveţi deloc credinţă?” Fără credinţă
nu poate exista comuniune nici între noi, ca şi oameni, nici între noi şi Dumnezeu. Experienţa arată
cât de des adormim noi în acest sens. Iar în final ajungem iar să ne fie doar teamă: teamă de celălalt,
de Dumnezeu, de noi înşine, de problemele şi examenele noastre. Iar aceasta se prelungeşte la
nesfârşit.
Nu ar trebui să-l întrebăm pe Domnul „Nu-ţi pasă că pierim?”, ci ar trebui să ne întrebăm unii pe
alţii: „Nu-ţi pasă că distanţa dintre noi creşte din ce în ce mai mult?”
Să nu uităm: cu cât rugăciunea noastră devine din ce în ce mai profundă, mai interioară, cu atât
avem din ce în ce mai puţine de spus. Doar aşa ne putem linişti cu adevărat, când învăţăm să
ascultăm, când învăţăm să-l ascultăm mai ales pe Domnul. Rugăciunea nu e numai vorbărie, ci e
mai mult ascultare, nu doar o tăcere fără sens, dar o deschidere a inimii pentru ceea ce Domnul vrea
să ne transmită.
A ne ruga nu înseamnă să te auzi vorbind; a ne ruga înseamnă să devenim liniştiţi şi să aşteptăm,
până când Domnul rugat aude tăcerea noastră.

Cântec: Nu mai sunt cuvinte

Rugăciunea credincioşilor
Sunt cinci intenţii.
După fiecare intenţie, unul din tineri aşează o lumânare în faţă, ca semn al credinţei.
Fără Dumnezeu, viaţa noastră nu are nici un sens, ar fi doar o casă clădită pe nisip.
Recunoaştem că fără prezenţa şi apropierea lui Dumnezeu nu putem trăi, nu putem trece prin
încercările şi examenele vieţii de tot felul. Miluieşte-mă, Dumnezeule…

1. Te rugăm, Doamne: ajută-ne să facem alegerile corecte în viaţă, ca să aflăm împlinirea după
care tânjim şi bucuria dobândită să o putem dărui mai departe.
2. Te rugăm, Doamne: eliberează-ne inima de orice fel de teamă, mai ales de nesiguranţa celor
care nu au încredere în ajutorul lui Dumnezeu.
3. Te rugăm, Doamne: deschide-ne ochii pentru ca înţelegem cât trebuie să fim de
recunoscători pentru persoanele care ne-au însoţit până acum pe drumul vieţii.
4. Te rugăm, Doamne: dăruieşte tinerilor puterea de a fi autocritici şi să aibă curajul de a primi
sfaturile bine-inenţionate ale celor care îi înconjoară.
5. Te rugăm, Doamne: oferă ajutorul tău puternic celor care au de susţinut în aceste zile
examene.

Tatăl nostru, cântat

Pr: Doamne Dumnezeule, îndurarea ta depăşeşte toate aşteptările şi planurile noastre. Ajută-
ne să-ţi conştientizăm întotdeauna prezenţa ta iubitoare şi să putem deveni semne ale
prezenţei tale în lume. Aşa te rugăm, prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

Cântec final: Când viaţa ne pare lipsită de sens