PORUNCA I: „EU SUNT

DOMNUL DUMNEZEUL
TĂU…”
1. Dumnezeul necunoscut
După cele câteva predici de
introducere, să trecem acum la
prima poruncă a lui Dumnezeu.
O cunoaştem cu toţii: „Eu sunt
Domnul Dumnezeul tău, să nu
ai alţi Dumnezei în afară de
mine, să nu-ţi faci chip cioplit ca
să te închini lui”. În străvechiul
oraş Atena, de-a lungul
drumului care ducea la
templele aurite de pe colina
Acropole, se înălţau o mulţime
de altare închinate zeităţilor
păgâne. Printre aceste altare
se afl a unul foarte simplu,
deasupra căruia se puteau citi
aceste cuvinte săpate pe o
piatră roasă de vreme:
„Dumnezeului necunoscut”. Nici
o statuie, fl oare sau altă
podoabă nu se vedea pe acest
altar, nimeni nu se oprea în faţa
lui ca să se roage sau să aducă
vreo jertfă. Dar iată că, într-o zi,
un călător necunoscut s-a
aşezat aproape de acest altar
ca să se odihnească. În tăcere,
a contemplat îndelung măreţul
oraş Atena, care se întindea la
picioarele lui. În minte i-au venit
toate rătăcirile religioase care
domneau în acel oraş:
închinarea la idoli, apoi
desfrâul, corupţia, imoralitatea
în care erau scufundaţi
locuitorii, străzile, casele,
templele pline cu chipurile
idolilor. Fiecare viciu îşi avea
dumnezeul său. Dumnezeul
necurăţiei, al beţiei, al
răzbunării..., cărora oamenii li
se închinau şi le aduceau jertfe.
Şi ne spune Sfânta Scriptură că
acel călător, care nu era altul
decât sfântul Pavel, şi-a simţit
sufl etul pătruns de o mâhnire
fără margini, văzând acel oraş
scufundat în idolatrie. A intrat în
oraş, a mers în Areopag, locul
de întâlnire şi discuţii al
bărbaţilor, şi mai ales al fi lozofi
lor, a intrat în vorbă cu
epicurienii senzuali, cu stoicii
materialişti, şi a început să-l
predice cu înflăcărare pe
Dumnezeul necunoscut, să le
vorbească despre Isus Cristos.
„Bărbaţi atenieni!”, le spunea el.
„Din tot ceea ce văd, constat că
voi sunteţi foarte religioşi. Căci,
străbătând cetatea şi
observând cu atenţie
monumentele voastre sacre,
am găsit şi un altar pe care
este scris: «Dumnezeului
necunoscut». Aşadar, cel pe
care îl cinstiţi fără să-l
cunoaşteţi, pe acesta vi-l
vestesc” (Fap 17,22-23).
Lumea modernă poate fi
comparată cu Atena păgână de
odinioară. Scufundată în
imoralitate, în stricăciune, ea nu
mai ştie de Dumnezeu, nu se
mai gândeşte la Dumnezeu,
Dumnezeu nu mai este luat în
seamă, el este un necunoscut.
Luaţi un ziar şi răsfoiţi-l. Ce veţi
vedea scris în el? Despre
certurile şi corupţia
politicienilor, despre furturi,
spargeri, crime, violuri,
accidente, aventuri amoroase,
întreceri sportive, pagini întregi
cu mica publicitate, decese,
reclame comerciale. Despre
Dumnezeu nu veţi găsi scris un
articol. El este un necunoscut.
Deschideţi aparatul de radio,
televizorul; veţi auzi despre
conferinţe, politică, melodii,
meciuri, fi lme, telenovele,
orice, dar despre Dumnezeu
nimic sau aproape nimic. Este
un necunoscut. Din tribunale,
instituţii publice, Dumnezeu
este exclus complet. Nu vei
auzi măcar o dată spunându-
se: „L-ai supărat pe Dumnezeu;
nu fă asta, căci este păcat”. La
câmp, la locul de muncă, pe
drum, despre ce vorbesc
oamenii? Toate fl eacurile,
toate glumele proaste şi
bârfele. Despre Dumnezeu?
Niciodată. Numai atunci când îl
înjură îl amintesc. Pentru ei,
Dumnezeu este necunoscut.
Ca şi în casele din Atena de
odinioară, în casele oamenilor
de astăzi nu stăpâneşte
Dumnezeul adevărat, ci sunt
ridicate statui idolilor. Aproape
în fi ecare casă există câte un
idol: idolul necurăţiei, al beţiei,
al mâniei, al duşmăniei. „Eu
sunt Domnul Dumnezeul tău”,
ne spune Dumnezeu în prima
sa poruncă. Eu am creat
universul acesta, şi pe tine tot
eu te-am scos din nimic. Eu
trebuie să ocup primul loc în
viaţa ta... Să crezi în mine, să
nu uiţi de mine, să mă iubeşti,
să-mi porţi recunoştinţă, să te
gândeşti mereu la mine. „Eu
sunt Domnul, stăpânul tău, şi
ca stăpân am dreptul să-ţi
poruncesc, iar tu eşti obligat să
respecţi poruncile pe care ţi le
dau”. Două sunt obligaţiile
principale care decurg din
prima poruncă: să-l iubim pe
Dumnezeu. Să ne gândim
mereu la el. Îl vom iubi, nu
printr-o dragoste sentimentală,
nu spunându-i: „Doamne, te
iubesc”, ci făcând voinţa lui.
„Nu cel ce zice «Doamne!
Doamne» va intra în împărăţia
cerului”, spune Isus, „ci cel care
face voinţa Tatălui meu, care
este în cer, acela va intra în
împărăţia cerurilor”. Îl vom iubi
pe Dumnezeu din tot sufletul,
din toată inima noastră şi din
toate puterile, adică cu toată fi
inţa noastră, dacă vom fi gata
în fiecare clipă să murim, să ne
prezentăm în faţa lui
Dumnezeu, dacă vom avea
conştiinţa atât de curată încât
vom putea primi în fi ecare clipă
sfânta Împărtăşanie. A doua
obligaţie este să ne gândim
mereu la Dumnezeu; acasă,
pregătind mâncare, la câmp, la
muncă, pe drum, la biserică,
mereu să ne înălţăm mintea
către el. Dar mai ales în
suferinţe, în nenorociri, să ne
gândim la Dumnezeu. Să ne
amintim de scena minunată din
sfânta Evanghelie. Într-o după-
amiază liniştită, Isus se afl a cu
ucenicii săi într-o barcă pe
mare. Cerul era senin şi marea
liniştită. Mântuitorul obosit
adormise în barcă, în timp ce
aceasta luneca liniştită pe
apele mării. Deodată, pe cer au
apărut câţiva nori şi a izbucnit o
furtună puternică. Valurile
cresc, apa intră în barcă.
Apostolii se luptă cu uraganul şi
cu apele mării, care voiau să-i
înghită. „Doamne”, strigă ei
disperaţi, „scoală-te şi
salvează-ne, căci pierim!” Isus
se trezeşte şi îi dojeneşte: „De
ce vă temeţi, oameni cu puţină
credinţă?” Şi la porunca lui,
valurile se liniştesc. Pe oceanul
acestei vieţi, când furtuna
ispitelor, a tulburărilor, a luptei,
a descurajărilor, suferinţelor şi
nevoilor se abate asupra
noastră, când viaţa în mijlocul
unei lumi rele şi stricate devine
de nesuportat, încât ne vine să
spunem împreună ca apostolii:
„Doamne, fă să cadă ploaie de
foc şi pucioasă asupra acestei
lumi corupte până în măduva
oaselor”, în aceste clipe grele,
credinţa în Dumnezeu ne va
susţine. Să strigăm atunci:
„Doamne, salvează-ne, că
pierim!” Şi Dumnezeu va linişti
furtuna din sufl etul nostru.
Credinţa în Dumnezeu ne va
susţine, mai ales, în ceasul
greu al morţii. Înaintând zi de zi
către moarte, deseori ne
cuprinde acest gând tulburător:
„Va veni o zi când voi părăsi
pământul acesta”. Nici ştiinţa,
nici medicina, nici părinţii, nici
prietenii, nici frumuseţea, nici
puterea, nici averea nu ne vor
putea scăpa de moarte. În
clipele acelea grele, numai
credinţa ne va putea mângâia
şi întări. Numai omul pătruns de
credinţă poate privi moartea în
faţă fără să tremure. Un bătrân
medic chirurg spunea într-o zi
aceste cuvinte: „În 50 de ani de
muncă am văzut murind mii de
persoane; unele au murit într-o
resemnare de-a dreptul
mişcătoare, altele într-o furie
neputincioasă, făcând spume la
gură, într-o agonie disperată;
au aşteptat moartea ca nişte
deznădăjduiţi. Cei care au
aşteptat moartea în linişte au
fost cei cu credinţă puternică”.
Acum câţiva ani, vaporul italian
„Principesa Mafalda” se
îndrepta pe ocean spre Brazilia.
Era o noapte întunecoasă.
Deodată, s-a auzit o explozie
puternică şi o gaură mare s-a
format în pereţii vaporului. Cei
2000 de călători ai vasului au
văzut cu disperare cum apa
intra în vapor. Câteva ceasuri
nava s-a luptat cu valurile,
echipajul a trimis semnale radio
către alte vapoare, dar
degeaba. Nimeni nu a
interceptat semnalele lor şi
vasul, încet-încet, a început să
se scufunde. Panica era la
culme, toţi ţipau şi în fi ecare
clipă se aşteptau ca vasul să se
scufunde. Deodată însă, în
noaptea neagră, apar două refl
ectoare puternice. Era vasul
„Formosa”, care auzise
semnalul şi venea cu cea mai
mare viteză ca să-i salveze pe
cei ce se scufundau. Cei mai
mulţi călători au fost salvaţi, iar
peste câteva clipe, vasul
„Principesa Mafalda” dispărea
cu totul sub valuri. Oare nu este
acesta tabloul mişcător al vieţii
omeneşti? Pe oceanul acestei
lumi, viaţa noastră nu este o
continuă agonie? Nu simţim
mereu neliniştea şi frica de
moarte ca şi acei călători? Refl
ectoarele luminoase, care
ajung până la noi în întunericul
acestei vieţi, reprezintă
speranţa pe care ne-o dă
credinţa în Dumnezeu.
Trupurile noastre se vor coborî
în mormânt, vor fi înghiţite de
pământ, dar sufl etele noastre
vor fi salvate. Dacă am avut o
credinţă puternică în
Dumnezeu şi ne-am trăit
credinţa, sufl etele noastre vor
lua drumul către cer, unde vom
fi fericiţi pentru toată veşnicia.
2. Credinţa în Dumnezeu „Eu
sunt Domnul Dumnezeul tău,
să nu ai alţi dumnezei în afară
de mine…” În prima sa
poruncă, Dumnezeu ne cere să
credem într-însul şi numai într-
însul. În vechime oamenii se
închinau la pietre, la arbori, la
soare, la stele, la boi, la taurul
negru, la pisici şi viţei. Dar
pentru lumea înaintată,
civilizată, din zilele noastre, nu
se mai pune această problemă.
Nu mai este pericolul ca
oamenii să se închine la idoli, la
mai mulţi dumnezei, dar este
un alt pericol şi mai mare: să nu
se mai închine nimănui. Viaţa
în mijlocul unei lumi
materialiste, indiferente,
necredincioase, care îşi bate
joc de Dumnezeu şi de lucrurile
sfi nte, care face o propagandă
diabolică cu pretenţie de ştiinţă
împotriva lui Dumnezeu şi a
religiei, i-a făcut şi pe unii
creştini să-şi piardă sau să se
clatine în credinţa lor. Există
Dumnezeu? Iată întrebarea cea
mai mare pe care şi-o poate
pune un om. Este de ajuns
numai să privim în jurul nostru,
să privim acest univers, pentru
a-l descoperi pe Dumnezeu.
Dacă o gheată sau o pălărie nu
se poate face singură, cum s-ar
fi putut face singur, de la sine,
acest univers atât de frumos,
atât de minunat şi, în acelaşi
timp, atât de complicat? Aţi
auzit sau poate aţi citit în ultima
vreme despre avionul
Concorde. Două ţări, Anglia şi
Franţa, au trebuit să coopereze
pentru a realiza acest avion.
Ani de zile, sute şi mii de
muncitori şi ingineri au calculat
şi prelucrat cu cele mai
moderne maşini electronice
diferite ansambluri până când a
fost gata. Şi ce au dat la iveală
aceşti oameni după atâta
muncă? Un avion de oţel cu
aripi, care zboară. Dar o simplă
pasăre, o găină, de exemplu,
este mult mai complicată şi mult
mai minunată decât cel mai
modern avion. Căci o găină, în
afară de cele două aripi, mai
are şi două picioare, şi ochi,
cap, inimă, plămâni, rinichi,
nervi, şi mai ales viaţă, lucru pe
care nu-l poate avea nici un
avion. Iar un pui de găină apare
şi se dezvoltă mult mai uşor, în
numai trei săptămâni, fără
ingineri şi fără maşini de
calculat. Şi totuşi, puiul de
găină nu s-a făcut de la sine, ci
există un inginer care l-a
calculat: este Dumnezeu. Şi
aceasta este numai una dintre
minunile creaţiei. Sau cât de
minunată este ştiinţa pe care
Dumnezeu a pus-o în instinctul
animalelor! Noi, dacă mergem
într-o localitate îndepărtată, a
doua oară nu mai nimerim
drumul, ne rătăcim. Dar priviţi
păsările călătoare, care pleacă
toamna, iar primăvara se întorc
din ţările calde cale de mii de
kilometri exact la cuibul pe care
l-au părăsit toamna. Nu se
rătăcesc. Cine le arată calea?
Cine le-a învăţat cum să-şi
clădească cuibul? Dar stelelor,
cine le-a fi xat drumul, orbita pe
care se mişcă, în aşa fel încât
nu se ciocnesc între ele?
Dumnezeu! Cât de bine spunea
psalmistul: „Cerurile vorbesc
despre slava lui Dumnezeu şi fi
rmamentul vesteşte lucrarea
mâinilor sale” (Ps 19,2). Exilat
în Insula „Sfânta Elena”,
împăratului Napoleon îi plăcea
să discute subiecte de fi lozofi e
şi religie. Unul dintre prietenii
săi intimi, Bertrand, care era
necredincios, i-a spus într-o zi
împăratului: „Dumnezeu? Cine-i
acesta? Eu n-am auzit
niciodată să-l fi văzut cineva.
Eu nu l-am văzut niciodată”.
„Nici mintea mea n-ai văzut-o”,
i-a răspuns împăratul, „nici
inteligenţa mea n-ai văzut-o, şi
totuşi, după faptele mele de
arme, după victoriile mele, ai
vorbit mult despre inteligenţa
mea, despre geniul meu. Cu
toate acestea, ce sunt lucrările
mele în comparaţie cu lucrările
cereşti? Ce sunt marşurile mele
în comparaţie cu mişcările
aştrilor? Dacă din faptele
minunate ale activităţii
omeneşti tu deduci imediat
existenţa unei minţi ascuţite, pe
care totuşi nu o vezi, de ce nu
deduci din spectacolul minunat
al creaţiei un Creator nevăzut al
universului?” Da, în spatele
acestui mecanism complicat,
care este universul, este cineva
care îl dirijează, şi acest cineva
este Dumnezeu. El este un
spirit pe care nu-l vedem, nu
are cap, ochi, urechi, picioare şi
mâini ca ale noastre. Este
reprezentat uneori de icoane ca
un bătrân cu barbă, pentru a ne
face să înţelegem că el este din
veşnicie. I se fac ochi, urechi,
mâini, ca să înţelegem că el
vede şi aude totul, că poate
face totul. Şi dacă mintea
sănătoasă ne spune clar că
Dumnezeu există, pentru ce
mulţi îl neagă? În primul rând,
cauza este ignoranţa. Mulţi nu
vin la biserică fi e din cauză că
lucrează şi duminica, fi e din
cauza neglijenţei; nu ascultă
predica, sau dacă vin, nu sunt
atenţi, dorm în biserică şi, de
aceea, sunt atât de slabi în
credinţă, se lasă atât de uşor
infl uenţaţi numai de ceea ce
citesc, privesc la televizor sau
aud de la oamenii fără credinţă
în mijlocul cărora muncesc. Dar
cauza cea mai importantă a
necredinţei este corupţia
moravurilor. Degeaba ai în faţă
o lumină puternică, dacă eşti
orb şi nu o vezi. Patimile, mai
ales necurăţia, îl orbesc pe om.
Glasul care strigă că nu există
Dumnezeu nu este glasul unei
minţi sănătoase, ci glasul unei
inimi stricate. Dacă astăzi în
lume este atâta necredinţă, se
datorează faptului că există
atâta desfrâu şi stricăciune.
„Daţi-mi un om cinstit, cast,
curat, care să spună că nu este
Dumnezeu”, spune învăţatul
Pascal, „dar un astfel de om nu
există”. Cel ce vrea să se
bucure de plăceri nepermise ar
vrea să nu existe nici lege care
să i le oprească, nici pedeapsă
cu care să fi e ameninţat. De
aceea, caută să alunge departe
de el adevărurile veşnice:
judecata, dreptatea, iadul. Şi
cum toate acestea îl îngrozesc
şi îi înveninează plăcerile, el îşi
chinuieşte mintea ca să
găsească argumente cu care
să se convingă, mai bine zis, să
se înşele că nu există nici
Dumnezeu, nici sufl et, nici iad,
că va muri ca un animal, care
nu are nici lege şi nici judecată.
Într-o zi, un tânăr a venit la
preot ca să-l lămurească, căci
spunea că are multe îndoieli şi
nelămuriri în ceea ce priveşte
credinţa. „Stai în genunchi şi
mărturiseşte-ţi păcatele”, i-a
spus preotul. „N-am venit să
mă spovedesc”, i-a spus
tânărul, dar, la insistenţele
preotului, s-a spovedit. „Acum
spune ce îndoieli, ce nelămuriri
ai?”, l-a întrebat preotul. „Nu
mai am nici una”, a răspuns el.
Tânărul se numea Charles de
Foucauld, marele convertit al
secolului trecut. Când inima ne
este sănătoasă, şi credinţa ne
este întreagă. De aceea să ne
întărim credinţa printr-o viaţă
corectă. Cel mai mare duşman
al credinţei nu sunt cei care
persecută religia, ci creştinii răi,
care nu au decât o spoială de
credinţă, care sunt un scandal
pentru cei necredincioşi. „Ce
diferenţă este între mine şi
tine?”, a întrebat cel
necredincios. „Tu crezi în
Dumnezeu, dar îl înjuri ca şi
mine. Tu crezi în Dumnezeu,
dar îl cinsteşti la cârciumă, la
stadion, nu la biserică, în zilele
de duminică. Faci aceleaşi
nelegiuiri ca şi mine, ba chiar
eşti mai rău decât mine; la ce îţi
foloseşte credinţa?” Prin
urmare, să ne trăim credinţa
pentru a ne asigura mântuirea
noastră şi a-i aduce şi pe alţii
pe calea cea bună.
 3. Rugăciunea Am vorbit în
ultima predică despre existenţa
lui Dumnezeu. În zilele noastre,
lumea se află într-un haos, într-
o dezordine îngrozitoare. Şi
aceasta se datorează, în primul
rând, faptului că ea a uitat de
Dumnezeu. Omenirea îşi dă
seama de lucrul acesta, de
aceea, se constată în lumea
întreagă o sete, o revenire la
Dumnezeu. Omenirea e sătulă
de atâta ateism, e însetată, e
dornică de Dumnezeu. „Trebuie
să credem în Dumnezeu”,
spunea cu ani în urmă un tânăr
scriitor sovietic crescut la
şcoala socialismului ştiinţifi c,
„nu pentru că aşa am apucat de
la alţii sau din teama de
moarte, nu de frica iadului, nu
din dorinţa de a mă deosebi de
alţii, ci din simplul motiv că
Dumnezeu există”. „Doamne”,
zicea el, „mai degrabă să mă
pierd întru numele tău, decât să
uit de tine”. Cea mai mare
obligaţie a noastră, care se
naşte, care izvorăşte din
credinţă, este rugăciunea.
Rugăciunea este mijlocul prin
care îl adorăm pe Dumnezeu, îl
cinstim, îi mulţumim pentru
binefacerile sale, îi cerem
iertare pentru păcatele noastre,
îi cerem ajutorul la nevoie. Să
stai de vorbă cu Dumnezeu...
Ce cinste, ce onoare pentru
noi! Să stai de vorbă cu un
preşedinte de stat, cu un
ministru, este foarte greu, dacă
nu cumva imposibil; trebuie să
faci cerere de audienţă, să stai
la rând. Cu Dumnezeu poate
sta de vorbă oricine şi în orice
clipă. Trebuie să ne rugăm, mai
ales în luptele noastre sufl
eteşti şi în încercările vieţii
acesteia. De câte ori nu ne
simţim striviţi de povara şi
greutatea ispitelor! Chinuiţi şi
hărţuiţi de mulţimea gândurilor
şi a dorinţelor pe care nu putem
să le mai alungăm, suntem
nevoiţi să spunem ca profetul:
„Fiindcă nu ştim ce să ne mai
facem, ce ne mai rămâne,
Doamne, altceva de făcut,
decât să ne îndreptăm ochii
spre tine?” Citim în viaţa
sfântului Felix de Nola că, fi ind
condamnat la moarte, a reuşit
să fugă din închisoare. Urmărit
de călăi, a intrat într-o peşteră.
Cum a intrat, imediat un
păianjen frumos, coborât de pe
un copac, a ţesut o pânză mare
la gura peşterii. Când, peste
câteva zile, călăii au ajuns la
peşteră, au şi zis: „Nu a intrat
aici, căci, iată, pânza este
neatinsă”, şi au plecat mai
departe. O pânză slabă de
păianjen a fost scutul cel mai
puternic, care a salvat viaţa
sfântului Felix. Rugăciunea,
cuvintele noastre slabe
reprezintă scutul cel mai
puternic ce ne apără de păcat
şi de osândă. Apoi, câte
necazuri nu avem în fi ecare zi!
Lipsuri, nevoi, dezamăgiri, boli,
suferinţe... Unde vom găsi
alinare, putere de a le suporta?
În rugăciune. Priviţi-l pe Isus în
Grădina Măslinilor. Asudă
sânge şi se roagă Tatălui ca să
ia de la el paharul pe care i-l
dăduse. Tatăl nu i-l ia, dar îi
trimite un înger care să-l
mângâie şi să-l întărească. E
scuipat, e lovit. Cristos se
roagă. Sângele îi curge din
rănile deschise, e înconjurat de
întuneric, e părăsit pe cruce
chiar şi de Tatăl său; el se
roagă, se roagă mereu, numai
în rugăciune îşi găseşte alinare.
Nici noi nu putem avea altă
alinare în suferinţă decât
rugăciunea. Filozofi i din
vechime, vorbind despre om,
spuneau că este un copac
răsturnat; adică are rădăcina,
capul, către cer, iar crengile,
adică mâinile şi picioarele, în
jos; şi, aşa cum un copac, dacă
nu are rădăcinile adânc înfi pte
în pământul din care îşi trage
seva, moare, se usucă, la fel,
cine nu îşi trage hrana, puterea
de sus, prin ridicarea minţii spre
cer prin rugăciune, cade la
pământ, este sortit pieirii. Să ne
rugăm cu regularitate dimineaţa
şi seara, dacă se poate, în
comun, părinţii împreună cu
copiii. Rugăciunea de
dimineaţă este cea mai plăcută
lui Dumnezeu. „Doamne”, zicea
psalmistul, „tu dimineaţa asculţi
vocea mea”. Pe când evreii
erau în pustiu, dis-de-dimineaţă
mana cădea şi cei care nu se
grăbeau s-o culeagă înainte de
răsăritul soarelui trebuia să
rabde de foame toată ziua.
Dumnezeu împarte
binecuvântarea sa dimineaţa, şi
cine nu se grăbeşte să o
primească prin rugăciune va
cădea în tot felul de păcate
peste zi. Observaţi ce frumos
cântă păsărelele vara pe ramuri
atunci când răsare soarele,
cum îşi unesc glasurile, cât de
vesel şi gălăgios ciripesc; îi
ridică lui Dumnezeu, pe limba
lor, un imn de slavă, îi cer
hrana de peste zi. Numai omul
să nu se roage? „Spuneţi-mi”,
zicea sfântul Ioan Crisostomul,
„cum poţi să ridici fruntea şi să
priveşti soarele până când nu l-
ai adorat pe cel care ţi-a trimis
această lumină plăcută?” Seara
să nu punem capul pe pernă
până ce nu i-am mulţumit lui
Dumnezeu pentru binefacerile
primite şi până când nu i-am
cerut iertare. Nu înseamnă însă
că, dacă nu am făcut într-o
dimineaţă sau într-o seară
rugăciunea, am săvârşit un
păcat de moarte. Păcat de
moarte face acela care nu se
roagă cu lunile sau cu anii. Să
ne rugăm, mai ales, duminica la
Liturghie, să nu stăm pe un
genunchi şi să admirăm pereţii.
Şi aş dori ca la biserică să văd
mai mulţi bărbaţi cu rozariul în
mână. Suntem obligaţi sub
păcat de moarte să ne rugăm
când suntem în pericol sau în
ispită, dacă nu o putem
îndepărta altfel. Dacă mergem
noaptea prin pădure neînarmaţi
şi ne iese în cale un tâlhar mai
puternic decât noi, ce mai
putem face decât să strigăm
după ajutor? La fel, diavolul
este mai puternic decât noi, şi
nu ne rămâne altceva decât să
strigăm la Dumnezeu după
ajutor, la sfânta Fecioară, la
ceilalţi sfi nţi, nefi ind nevoie de
rugăciuni lungi, ci sunt
suficiente invocaţii scurte făcute
în mintea noastră, ca, de
exemplu: „Doamne, ajută-mă!
Isuse, Marie, Iosife...” sau altele
de felul acesta. În timpul zilei,
mereu să ne înălţăm mintea la
Dumnezeu, să-i oferim munca,
necazurile noastre şi, în felul
acesta, viaţa ne va fi o continuă
rugăciune. Şi după ce ne vom fi
ridicat către Dumnezeu glasul
nostru o viaţă întreagă, la
moarte vom auzi şi noi glasul
lui Dumnezeu, care ne spune:
„Vino, servitor bun şi
credincios, moşteneşte
împărăţia pregătită ţie de la
începutul lumii”.
4. De ce nu te rogi? Am văzut
în ultima predică datoria pe
care ne-o impune prima
poruncă, şi anume rugăciunea.
În această predică aş vrea să
vă răspund la o singură
întrebare: de ce nu se roagă
oamenii? În zilele noastre
auzim adesea vorbindu-se
despre greve: greve
muncitoreşti, greve studenţeşti,
greva foamei. La fel de bine s-
ar putea vorbi în zilele noastre
despre greva rugăciunii. De ce
nu te rogi? „N-am timp”,
răspund cei mai mulţi. „N-am
timp să mă rog, n-am timp să
mă ocup de sufl etul meu.
Dimineaţa, când mă scol, urc
imediat pe bicicletă sau iau
maşina şi merg la muncă, iar
seara cad de oboseală: când
să te mai rogi?” E adevărat că
niciodată oamenii nu au muncit
mai mult ca azi: tehnica,
industria, ştiinţa avansează;
pretutindeni se aude huruit de
maşini, se ridică fabrici, clădiri
cu zeci de etaje; oamenii nu
mai au nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu. Dar oare azi trăiesc
mai bine oamenii decât înainte,
când puneau mai mult preţ pe
ajutorul lui Dumnezeu şi mai
puţin pe priceperea şi munca
lor? Cu excepţia unora, care se
îmbogăţesc de pe urma
furturilor. Un vapor uriaş pleca
din port pe o vreme furtunoasă.
Toate maşinile vaporului erau
puse în funcţiune, şi totuşi,
luptându-se cu furtuna, vaporul
înainta greu. „Sărmane
musculiţe”, a zis un călător,
„dacă vaporul, care este atât de
puternic, înaintează atât de
greu, ce aţi face voi singure?”
Dar mare i-a fost mirarea când
a văzut că musculiţele,
desprinzându-se de vapor şi
întinzându-şi aripioarele date
de Dumnezeu, au început să
zboare înaintea vaporului,
înaintând fără greutate, în timp
ce omul, mândru de ştiinţa lui,
înainta atât de anevoios. Acest
vas îl reprezintă pe omul din
zilele noastre, care vrea să se
lupte şi să răzbată numai cu
puterile sale. Aripioarele
musculiţelor sunt mâinile slabe
ale celora care le întind spre
Dumnezeu, în rugăciune.
Deseori se întâmplă ca oamenii
să lucreze pământul mecanizat,
să îngraşe pământul chimic,
dar Dumnezeu nu dă ploaie şi
atunci recolta este compromisă.
„De ce nu te rogi?” „Nu mă mai
rog”, spun alţii, „pentru că
Dumnezeu tot nu mă ascultă.
M-am rugat, dar tot mi-a murit
soţul sau fratele, sau sora,
copilul. M-am rugat, dar
bărbatul tot rău a rămas, copilul
tot neascultător...” Dar oare de
ce nu te ascultă Dumnezeu?
Fiindcă nu te rogi cu insistenţă,
cu statornicie. Oare, dacă
mergi la pescuit şi nu ai prins
peştele când ai aruncat undiţa
prima dată, te laşi păgubaş şi
pleci acasă? Dacă strigi la
poarta cuiva şi nu iese când ai
strigat prima dată, pleci de la
poartă? Te-ai rugat o dată şi te-
ai descurajat? Era o femeie cu
numele de Monica. Fiul ei,
Augustin, apucase pe o cale
greşită, avea prieteni răi, trăia
în destrăbălări şi îşi pierduse
credinţa. Monica îl dojenea, îl
învăţa şi, mai ales, se ruga ziua
şi noaptea. Ştiţi cât s-a rugat?
16 ani. După 16 ani, copilul s-a
întors la Dumnezeu. Dacă
Monica s-ar fi descurajat după
un an de rugăciune, Biserica nu
l-ar avea astăzi pe marele sfânt
Augustin. În piramidele
egiptene s-a găsit lângă mumii,
lângă oamenii înmormântaţi
acolo, grâu ce a fost pus acolo
cu 4000 de ani în urmă. A fost
pus în pământ, a încolţit şi a dat
rod, după 40 de secole. La fel,
o rugăciune făcută nu poate
rămâne neascultată, nu poate
rămâne fără roade, chiar dacă
rodeşte mai târziu. Dumnezeu
nu ne ascultă uneori rugăciunile
pentru că noi credem că cerem
un lucru bun, dar cerem, în
realitate, un lucru rău, dăunător
pentru sufl etul nostru. De
exemplu, un copil cere de la
mama sa un cuţit ascuţit. El
crede că este un lucru bun şi
plânge dacă mama sa nu îi
satisface dorinţa; totuşi, mama
nu i-l dă, pentru că ştie că este
periculos pentru el. Dumnezeu
nu ne ascultă, pentru că
suntem răi, cu păcate pe sufl
et. Cu limba cu care ne rugăm
lui, poate rostim înjurături,
blesteme, cuvinte murdare,
bârfi m şi ne certăm. Dacă
curentul este întrerupt,
degeaba apăsăm pe
întrerupător, becul nu se
aprinde, pentru că am pierdut
legătura cu sursa de curent. La
fel, dacă avem păcate pe sufl
et, am pierdut harul lui
Dumnezeu, am pierdut legătura
cu el, şi rugăciunea noastră nu
are nici un efect. Nu ne ascultă,
pentru că ne rugăm rău, cu
mintea cine ştie unde. Nu ştim
nici noi ce spunem şi ce cerem,
şi atunci, cum vrem să ştie
Dumnezeu? „De ce nu te rogi?”
„Nu ştiu să mă rog”, spun alţii,
„n-am carte”. Dar, pentru a ne
ruga bine, nu înseamnă a ne
ruga mult şi cu cuvinte alese.
„Când vă rugaţi”, spune Isus,
„nu vă rugaţi mult ca păgânii
sau ca făţarnicii, care se roagă
pe la colţuri de stradă şi prin
toate pieţele”. A te ruga bine
înseamnă a te adresa lui
Dumnezeu cât mai scurt, cu
cuvintele tale. Toţi cei care s-au
rugat lui Isus şi sunt amintiţi în
sfânta Evanghelie s-au rugat
scurt: „Doamne”, îi zice
leprosul, „dacă vrei, poţi să mă
cureţi”. „Doamne, fă să văd”, îi
zice orbul din naştere; sfântul
Pentru spune: „Doamne,
scapă-ne, căci pierim”;
vameşul: „Doamne, ai milă de
mine, păcătosul”; tâlharul:
„Doamne, adu-ţi aminte de
mine când vei fi în împărăţia
ta”. Cât de puţine cuvinte au
spus şi cu toţii au fost ascultaţi!
Dumnezeu se uită la inima şi
credinţa omului, nu la cuvintele
lui. Se povesteşte că era odată
un mare comediant, un
măscărici, care îi făcea pe
oameni să se ţină cu mâna de
burtă de râs cu comediile şi
glumele lui. Dar după fi ecare
reprezentaţie, pe când lumea
se tăvălea încă de râs, el se
retrăgea şi era cuprins de o
mare tristeţe. „Ce viaţă fără rost
mai duc şi eu!”, îşi zicea. „Să
câştigi o bucată de pâine
făcându-i pe alţii să râdă”. Într-o
zi, a rupt-o cu viaţa aceasta şi a
intrat într-o mănăstire ca să se
facă călugăr. Dar sărmanul nu
ştia nici o rugăciune. Ceilalţi
călugări se rugau în latineşte, el
nu înţelegea o boabă. De la un
timp a luat o mare hotărâre.
Noaptea, pe când toţi dormeau,
el îşi lua hainele de bufon, de
măscărici, intra în biserica
mănnăstirii, se aşeza în faţa
statuii sfi ntei Fecioare şi acolo,
în faţa ei, făcea toate fi gurile şi
comediile pe care le ştia şi cu
care îi făcuse pe oameni să
râdă; credea că şi asta e o
rugăciune şi-i face plăcere sfi
ntei Fecioare. Călugării au afl at
şi credeau că e nebun.
Superiorul mănăstirii, ca să se
convingă singur, s-a aşezat
într-o noapte la pândă. Peste
câteva ceasuri, călugărul a
deschis uşa la capelă, a mers
în faţa statuii sfi ntei Fecioare, a
făcut o înclinaţie profundă şi şi-
a început reprezentaţia.
Superiorul a rămas trăsnit şi,
după o vreme, s-a repezit la
acel nebun ca să-l izgonească
dintr-un loc atât de sfânt. Dar
mai mare i-a fost mirarea când
a văzut mâna sfi ntei Fecioare
care ştergea sudoarea de pe
faţa acelui comediant, semn că-
i plăcea rugăciunea lui. În faţa
lui Dumnezeu, orice gând, orice
cuvânt, oricât de simplu, care
porneşte dintr-un sufl et plin de
credinţă şi de dragoste, este o
adevărată rugăciune. De
aceea, să cerem de la
Dumnezeu fără încetare şi el
ne va da, să batem şi el ne va
deschide, ne va deschide, mai
ales, poarta împărăţiei cerului.
5. Superstiţiile Una dintre cele
mai grele acuze pe care
duşmanii religiei o aduc
credinţei noastre este aceasta:
religia, spun ei, o superstiţie în
care mai cred numai cei
înapoiaţi, cei rămaşi în urmă,
dar de care omul civilizat,
avansat din zilele noastre, nu
mai are nevoie. Dar nu e nimic
mai greşit. Religia nu numai că
nu este o superstiţie, dar ea
respinge, osândeşte,
condamnă în porunca I a lui
Dumnezeu orice superstiţie. Şi,
de obicei, cei care spun că nu
cred în Dumnezeu sunt cei mai
superstiţioşi. Omul este ori
credincios, ori superstiţios. Aşa
l-a făcut Dumnezeu pe om: să
nu poată trăi fără credinţă; de
aceea, omul ori crede şi i se
închină lui Dumnezeu, ori
găseşte altceva, în care să
creadă şi să i se închine. Mă
gândesc numai la defi lările ce
se făceau la noi înainte de
1989 la 1 mai şi la 23 august.
Nu erau ele adevărate
procesiuni religioase? Zeci de
mii de oameni, care niciodată
nu au fost la o procesiune
religioasă, care pentru nimic în
lume n-ar ţine în casă sau n-ar
purta în mâini icoane la
procesiuni, în zilele amintite
făceau procesiuni pe când
treceau prin faţa tribunei ofi
ciale, purtând în mâini portrete,
imagini ale dictatorilor. Şi
cuvintele, cântecele ce se
auzeau cu aceste ocazii se
asemănau foarte mult cu
rugăciunile şi cântecele
bisericeşti de slavă, cinste,
preamărire lui Dumnezeu, de
mulţumire pentru grija ce ne-o
poartă, aclamaţii de
recunoştinţă, de încredere în
atotputernicia şi înţelepciunea
lui, rugăciuni şi cântece pe care
noi le rostim la procesiuni. Nu
vreau să critic manifestaţiile ce
se fac la sărbătorile noastre
naţionale, dar vreau să spun că
ele nu sunt decât o manifestare
a sentimentului religios pus de
Dumnezeu în inima omului.
Poporul nostru român, atât de
credincios, de altfel, din cauza
lipsei de instruire religioasă,
este îmbâcsit de tot felul de
superstiţii, e ca un ogor
neîngrijit, năpădit de tot felul de
buruieni. Chiar oameni culţi, cu
carte, care se laudă că nu cred
în Dumnezeu, sunt stăpâniţi de
tot felul de superstiţii şi credinţe
deşarte. Poţi vedea la oraş, pe
stradă sau în tramvai, cucoane
elegante, cu pretenţii, care,
atunci când se întâlnesc cu un
preot, îndată apucă cu degetele
nasturele de la haină; după
închipuirea lor, dacă te
întâlneşti cu un preot şi nu faci
aşa, îţi va merge rău. Un preot
bătrân şi cu barbă îmi spunea
că a aşteptat odată o zi
întreagă la marginea şoselei o
maşină să-l ia la ocazie, dar
nici un şofer nu a oprit să-l ia.
Probabil de frică, ca nu cumva
şoferului să-i meargă rău. Un
altul spunea că a mers odată
cu autobuzul. Pe drum maşina
a avut pană de cauciuc. Mai toţi
călătorii au sărit pe bietul preot:
el era de vină că le mersese
rău. Câtă prostie! Ce să mai
vorbim de numărul 13, număr
fără noroc! Sunt oraşe mari
care la străzi nu au numărul 13.
La hoteluri, la spitale, camera
nr. 13 nu există. La un mare
restaurant, un grup de domni şi
doamne din societatea înaltă s-
au aşezat să mănânce. S-au
numărat şi au văzut că sunt 13
la număr; s-au îngrozit.
„Chelner”, au strigat ei, „mai
adu aici o persoană, pe cine
găseşti, îi plătim noi masa!” A
fost adus un individ de pe
stradă. La sfârşitul mesei,
individul a dispărut cu tot cu
blana unei doamne. Iată ce
noroc le-a adus numărul 14!
Dacă ar fi rămas numai 13, ar fi
avut mai mult noroc. Dar şi
printre catolicii noştri câte
superstiţii sunt! Mai ales,
femeile bătrâne să deschidă
bine urechile. Îţi taie mâţa
drumul, îţi iese cineva cu
găleata goală în cale, gata, nu-
ţi mai merge bine! Urlă câinele
sau cântă cucuveaua pe casă,
neapărat trebuie să moară
cineva din casă! Şi am mai
auzit una: toţi se păzesc ca la
sfi nţirea caselor să nu fi e a lor
ultima sfi nţită, ca să nu le
moară cineva în anul acela.
Superstiţia asta nu am mai
auzit-o până acum. Unii nu
cheamă preotul la bolnavi: cred
că, dacă li se dă Maslul, atunci
sigur vine şi moartea. Ce
greşeală! Dimpotrivă, sfântul
Maslu este un sacrament prin
care se dobândeşte ori
vindecarea bolnavului, ori o
moarte bună. O altă
superstiţie, dintre cele mai
caraghioase şi mai stupide din
câte am auzit vreodată, e cea
cu păpuşile pe vremea de
secetă: merg în apa unui râu
copiii cu păpuşile, le îngroapă,
le pun cruce şi fac şi praznic;
sau aruncă melesteul în
fântână pentru ploaie. Nu mai
spun de trasul în cărţi la ţigănci
şi la babe; mai ales fetele, ca
să-şi afl e viitorul sau norocul
sau ca să li se facă de
dragoste. Sau mamele, dacă li
se îmbolnăvesc copiii, hai cu ei
la babe, să stingă cărbuni, să-i
descânte de gâlci sau de
sperietură. Numai Dumnezeu
este atotputernic şi atotştiutor;
vă trebuie ceva, cereţi de la el
prin rugăciuni. Dumnezeu nu a
dat puterea de a vindeca, de a
face minuni sau profeţii nici
babelor, nici ţiganilor. Şi să
vedeţi până unde poate ajunge
cineva care crede în superstiţie:
O femeie era grav bolnavă. A
venit preotul s-o îngrijească,
dar nici n-a vrut să audă.
Spunea că ea nu moare atunci,
îi trăsese cineva în cărţi şi-i
ieşise că va trăi 90 de ani. Ştiţi
ce s-a întâmplat? A murit
nespovedită şi neîmpărtăşită
după ce a plecat preotul de la
ea. Dar un lucru şi mai grav
este umblatul pe la preoţii de
altă confesiune, care se
dovedesc a fi uneori necinstiţi;
scoaterea de părticele pentru
răzbunare. Pe toţi cei care
umblă cu astfel de lucruri, îi
întreb: Nu aveţi preoţi? Religia
noastră catolică nu are destui
sfi nţi la care să recurgeţi?
Căutaţi un Dumnezeu care să
vă asculte dorinţele de
răzbunare? Un astfel de
Dumnezeu nu există.
Răzbunarea tot asupra voastră
cade. Dacă vreţi să vă pierdeţi
banii şi să atrageţi blestemul lui
Dumnezeu asupra voastră,
săvârşiţi mai departe aceste
lucruri. Unele superstiţii se mai
observă cu ocazia
înmormântărilor. Se leagă de
colţul batistei la icoane un ban
sau se pun bani în sicriu. Este
o superstiţie rămasă de la
păgâni. Ei credeau că sufl etul,
pentru a ajunge pe lumea
cealaltă, are de trecut o apă, şi
tocmai de aceea puneau în
gura mortului sau în sicriu un
ban pentru a avea cu ce plăti
barcagiul. Aş dori să nu mai
văd de acum înainte bani legaţi
la icoane. Vrea cineva să dea
de pomană un ban pentru
odihna celui mort, la cei ce duc
icoane, să pună în buzunar.
Creştinii respectă această
superstiţie păgânească, dar nu
respectă învăţătura Bisericii,
prin care poate fi ajutat cu
adevărat cel mort; anume:
Spovada şi Împărtăşania, mai
ales în ziua înmormântării. În
toate satele catolice ar trebui să
existe acest obicei frumos: în
ziua înmormântării sau când se
face prohodul, toată familia
mortului, toate rudele să se
spovedească şi să se
împărtăşească. Dacă cineva a
murit nespovedit, cu un singur
păcat de moarte pe sufl et, poţi
să-l înmormântezi cu 100 de
preoţi, poţi să-i tragi toate
clopotele, să-i aprinzi toate
luminile, să-l boceşti până
leşini, nu-i mai sunt toate
acestea de nici un folos. Iar
dacă e în purgatoriu, un Tatăl
nostru face pentru el mai mult
decât toată pompa externă.
Prin urmare, începând de azi,
dacă cei din familia mortului nu
se spovedesc şi nu se
împărtăşesc cu ocazia
înmormântării, e semn că n-au
ţinut la acel mort. Dacă se
mulţumesc numai să plângă şi
chiar de l-ar boci să se audă în
şapte sate, e semn că o fac
fără sinceritate, plâng numai de
fală, numai de ochii altora. În
sfârşit, un lucru oprit de
Dumnezeu în porunca I este şi
spiritismul, adică chemarea
morţilor. Sunt dintre aceia care
cheamă morţii, mai ales cu
cartea de rugăciuni şi cheia
care se învârte. Sufl etele
morţilor sunt în mâinile lui
Dumnezeu şi el nu le lasă să
devină o jucărie în mâinile
oamenilor. Dumnezeu nu le
trimite la comanda oamenilor,
pentru ca aceştia să-şi
satisfacă curiozitatea şi să se
distreze cu ele. Prin urmare,
când cineva cheamă un mort,
diavolul e cel care răspunde, cu
el stă de vorbă. Şi dacă diavolul
vine, nu vine degeaba,
urmăreşte să înşele, căci
mincinos este de la început şi,
de aceea, este numit tatăl
minciunii. Se interesează, de
exemplu, cei ce cheamă morţii
unde sunt tata, mama: în cer
sau în iad? Şi dacă i se
răspunde că în cer, cu toate că
în viaţă a fost un rău, un stricat,
cel ce primeşte răspunsul îşi
zice: „Dacă el a fost un rău şi s-
a mântuit, pot să-mi fac şi eu
de cap, că tot mă mântuiesc”.
Dacă se dă răspunsul că e în
iad, cu toate că a fost bun în
viaţă, cel ce află acest lucru se
descurajează: dacă el a fost
bun şi tot în iad a ajuns, eu
degeaba mă mai străduiesc, tot
nu mă pot mântui. Aceasta este
tactica diavolului şi, de aceea,
Biserica opreşte nu numai să
chemi morţii, dar şi să iei parte,
să priveşti cum alţii fac lucrul
acesta. De asemenea, cu
descântecele, cu ghicitul, cu
trasul în cărţi, chiar dacă nu
crezi în ce ţi se spune, o faci
din joacă, păcătuieşti totuşi,
căci l-ai îndemnat pe altul să
păcătuiască, să facă lucrurile
acestea, iar diavolul ia parte cu
plăcere la jocurile şi distracţiile
acestea. De aceea, să ne purifi
căm credinţa de toate
superstiţiile şi credinţele
deşarte. Să credem numai în
Dumnezeu şi în adevărurile
descoperite de el, căci aceasta
este singura cale ce duce la
mântuire.
6. Cine sunt sfinţii? În oricare
biserică catolică de pe faţa
pământului am intra, fi e în
catedralele măreţe din marile
oraşe, fi e în bisericuţele din
paie şi lut din ţările de misiuni,
pretutindeni vom găsi o statuie
sau o icoană a unui sfânt.
Vedeţi şi aici în biserică statuia
sfântului Anton, a sfi ntei
Tereza, a sfi ntei Fecioare, a
sfântului Iosif. Biserica îi
cinsteşte pe sfi nţi. Dar cu ce
drept? Nu încalcă ea cumva
porunca I a lui Dumnezeu, care
spune: „Să nu au alţi Dumnezei
în afară de mine, să nu-ţi faci
chip cioplit ca să te închini lui”?
Mai întâi de toate, trebuie să
ştim că nu ne închinăm statuii
de lemn sau icoanei, ci îl
cinstim pe sfântul pe care îl
reprezintă statuia sau icoana.
În această privinţă, unii
greşesc, dând un cult prea
mare sfi nţilor, căzând într-un
fel de idolatrie. Câţi nu sunt, de
exemplu, la oraş care ţin mai
mult la sfântul Anton decât la
Dumnezeu! Nu-i vezi o dată
duminica la sfânta Liturghie,
dar sunt nelipsiţi marţea de la
devoţiunea sfântului Anton, ca
şi cum porunca a III-a a lui
Dumnezeu ar spune: „să
cinsteşti marţea, ziua sfântului
Anton”. Se spune că odată un
comandant i-a întrebat pe
soldaţi: „Care ar putea să-mi
spună mie cine sunt catolicii?”
„Ştiu eu”, a răspuns un soldat.
„Ei, cine sunt?” „Să vedeţi,
domnule sergent, aşa cum noi,
ortodocşii, îl avem pe
Dumnezeu, la fel, catolicii îl au
pe sfântul Anton, la care se
închină”. Dar păcatul cel mare,
pe care îl fac creştinii noştri, nu
este că îi cinstesc în mod
exagerat pe sfi nţi, ci pentru că,
dimpotrivă, nu-i cinstesc deloc,
sau chiar au dispreţ faţă de ei.
Pentru foarte mulţi, sfi nţenia
este un cuvânt pe care nu pot
să-l audă, faţă de care simt
aversiune, silă. Şi, oare, pentru
omul obişnuit care este cea mai
mare ruşine? Să-l înjure de
Dumnezeu? Nu, căci se înjură
la tot pasul, şi nimeni nu se
ruşinează! Să umbli beat? Pe
câţi nu i-am văzut eu beţi, chiar
femei bete, măsurând drumul,
şi astăzi stau cu capul sus, ca
şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Deci nici să fi i beat
nu e o ruşine. Oare e o ruşine
să fi i sărac? Asta este, poate
că da, oarecum o ruşine. Îi spui
cuiva „drace”. Se supără, dar
nu prea tare; nu-i mare ruşine.
Dar spune-i cuiva „sfântul” sau
„uite sfântul”; ar vrea să intre în
pământ. Iată cea mai mare
ruşine! Iată suprema umilire!
Câţi nu ar vrea să vină mai des
la biserică, să se
împărtăşească mai des, să fi e
mai evlavioşi, să nu ia parte la
anumite glume murdare, şi nu o
fac! De ce? Le este frică să nu
le spună alţii: „Uite sfântul”. Şi
cine sunt cei care se ruşinează
de sfi nţenie sau îşi bat joc de
cei care duc o viaţă de sfi
nţenie? Păgânii, cei care nu-l
cunosc pe Cristos? Nu, sunt
creştinii noştri, care spun că au
credinţă în Cristos. Dar ei nu
ştiu nimic de porunca pe care
Cristos o dă tuturor: „Fiţi
desăvârşiţi, fiţi sfi nţi, precum
Tatăl vostru din cer sfânt şi
desăvârşit este”. Ei nu ştiu
nimic de porunca lui
Dumnezeu, pe care o dă în
Sfânta Carte: „Cel ce este drept
să fi e mai drept; cel ce este
sfânt mai mult să se sfi
nţească!” Cel ce dispreţuieşte
sfi nţenia sau se ruşinează de
ea degeaba are credinţă, de
nici un folos nu-i este, nu se
mântuieşte. Dar ce înseamnă
să fi i sfânt? Sfânt, se gândesc
unii, este un om care face
minuni. Se înşală! Cei mai mulţi
şi cei mai mari sfi nţi nu au
făcut nici o minune la viaţa lor.
De exemplu, sfânta Fecioară
Maria. Nu a făcut nici o minune
în viaţa ei. De asemenea, nici
sfântul Iosif. Ce este atunci un
sfânt? Un sfânt, se gândesc
alţii, este acela care fuge de
lume, trăieşte în pustiu, în
mănăstire, are faţa mereu
tristă, care nu râde niciodată,
nu se distrează niciodată, care
stă cu capul într-o parte, cu
ochii plecaţi, şi se roagă toată
ziua. Iarăşi, greşeală! Nu, nici
asta nu înseamnă a fi sfânt. Un
sfânt trist, după cum zice
sfântul Francisc de Sales, este
un trist sfânt, adică nu este
sfânt. Sfi nţii au fost oamenii cei
mai veseli şi mai fericiţi din
lume. Sfântul Filip Neri era
nelipsit de la glumele bune şi
distracţiile tineretului din Roma.
Iar sfântul Ioan Bosco glumea
tot timpul cu copiii. „Să fi m
veseli mereu”, le spunea el.
Sfântul Augustin spunea şi mai
bine că numai diavolul şi
oamenii răi sunt trişti. Ştiţi care
sunt popoarele cele mai vesele
din lume? Italia, Spania şi
Franţa, ţări în întregime
catolice. Care este poporul cel
mai posomorât, mai trist?
Englezii protestanţi. Înainte de
a cădea în erezie, când erau
catolici, englezii erau unul
dintre popoarele cele mai
vesele şi mai deschise din
lume. Atunci, cine sunt sfi nţii?
În sfârşit, se gândesc unii, sfi
nţii sunt oameni de pus la altar,
care nu au ispite, nu au greşeli,
nu au slăbiciuni. Greşeală şi
mai mare! Nu există om fără
ispite şi slăbiciuni. Sfi nţii au
avut şi ei aceleaşi ispite şi
aplecări spre rău, dar s-au
luptat cu ele. Iată cine sunt sfi
nţii. Şi ei au fost nervoşi, dar
când le venea să înjure, îşi
muşcau limba. Şi lor le făceau
alţii rău, dar ştiau să ierte, nu
ţineau duşmănie cu anii. Şi ei
simţeau, poate, plăcere pentru
băutură, dar nu beau până să
cadă, nu urlau pe drumuri, cum
fac unii creştini de-ai noştri.
Ştiau să-şi înfrâneze trupul,
limba, gândurile. S-au luptat ca
nişte eroi, mai ales cu ei înşişi,
şi, de aceea, Biserica îi
cinsteşte şi ni-i propune ca
exemple. Fiecare popor îşi
cinsteşte eroii, oamenii mari pe
care îi are. Poporul român îi
cinsteşte pe Ştefan cel Mare,
pe Mihai Viteazul etc. În zilele
noastre, cu câtă admiraţie sunt
priviţi cosmonauţii! Biserica,
oare, de ce nu şi-ar cinsti eroii
săi, sfi nţii? Căci zice Sfânta
Scriptură: „A te cuceri pe tine
însuţi e un lucru mai mare
decât a cuceri cetăţi sau a
cuceri cosmosul”. Dar mai ales,
trebuie să-i cinstim pe sfi nţi
pentru că ei reprezintă
imaginea, portretul viu al lui
Isus Cristos. Ei au imitat
întocmai viaţa şi virtuţile lui
Cristos: bunătatea, iubirea, mila
lui. Bătăile inimii lor au fost
bătăile inimii lui Cristos,
cuvintele care ieşeau de pe
buzele lor – cuvintele lui
Cristos, faptele lor, gândurile lor
– faptele şi gândurile lui
Cristos. În fecioare vedem
curăţia lui Cristos; în martiri,
suferinţele lui Cristos. Vedeţi
cât sunt de cinstite chipurile,
tablourile conducătorilor de
ţări? Sunt purtate la defi lări,
sunt puse pe pereţi. Dacă din
dispreţ rupi sau scuipi,
murdăreşti sau înjuri un astfel
de portret, înfunzi puşcăria,
căci jignirea ce se face asupra
portretului se răsfrânge asupra
persoanei. Sfi nţii reprezintă
imaginea, portretul lui Cristos.
Şi cine râde, îşi bate joc de sfi
nţi sau de cei evlavioşi, care
tind spre sfi nţenie, sunt nişte
nelegiuiţi, care îşi bat joc de
însuşi Cristos, şi vor fi greu
pedepsiţi. Să ne facem o idee
clară, creştinească despre sfi
nţi şi despre sfi nţenie, să nu
avem ideile lumii despre aceste
lucruri. A fi sfânt nu este o
ruşine, ci cinstea cea mai mare
pentru un om. Cine nu iubeşte
sfi nţenia, cine nu râvneşte la
ea, cine îşi bate joc de ea nici
nu se poate măcar gândi că se
poate mântui. Se exclude
singur de la mântuire. Să-i
imităm pe sfi nţi, să mergem pe
urmele lor, căci aceasta este
singura cale spre paradis. Nu
există două căi spre paradis:
una a sfi nţilor, şi alta a celor
care dispreţuiesc sfi nţenia.
7. Pe care sfinţi îi urmăm? Am
vorbit în ultima predică despre
cultul sfi nţilor şi am văzut că
acel creştin care se ruşinează
de sfi nţenie, o dispreţuieşte, îşi
bate joc sau râde de cei care
duc o viaţă de sfi nţenie,
evlavioasă, nu merită numele
de creştin, căci se ruşinează şi
îşi bat joc de însăşi porunca lui
Cristos, care spune tuturor: „Fiţi
sfi nţi, fiţi desăvârşiţi, precum
Tatăl vostru din ceruri este
sfânt şi desăvârşit!” Dar în
lume, şi chiar printre creştinii
noştri, sunt atâtea idei greşite,
şi chiar răutate cu privire la sfi
nţenie, încât m-am gândit să vă
vorbesc şi în seara aceasta tot
despre cultul şi urmarea sfi
nţilor. Într-una dintre sălile
măreţului palat Versailles se
află o statuie frumoasă din
marmură, sub care sunt scrise
următoarele cuvinte: „Ultimele
zile ale lui Napoleon”. Exilat
într-o insulă pustie în mijlocul
oceanului, ros de cancer,
Napoleon stătea într-un fotoliu,
slăbit, fără puteri, luptându-se
cu ultimele atacuri ale bolii care
avea să-i pună în curând capăt
vieţii. În mâini avea harta
Europei. Ochii priveau în
depărtare, iar mintea i se
întorcea la vremurile glorioase
de odinioară; fusese odată
stăpânul lumii, împăratul cel
mai puternic, genial conducător
de oşti; când îşi încrunta
sprâncenele, mii de oameni
tremurau în faţa lui; purtase
coroană strălucitoare pe frunte
şi lumea îl adorase aproape ca
pe un dumnezeu. Şi iată că
acum moare părăsit de toţi, în
mijlocul valurilor oceanului.
Câtă tristeţe şi durere se citeşte
pe faţa acestui împărat
decăzut, în ultimele clipe de
viaţă! Tabloul acestui împărat
ce trage să moară este fi gura
omenirii decăzute din zilele
noastre. Omenirea de azi e
cuprinsă de toate bolile sufl
eteşti, zace la pământ bolnavă,
trage să moară, gândindu-se cu
regret la vremurile frumoase de
altădată. E secolul progresului,
al cuceririlor ştiinţei, şi totuşi,
niciodată lumea nu a fost mai
tristă şi mai abătută ca în zilele
noastre. Niciodată oamenii nu
şi-au cerut moartea ca în zilele
noastre. Oamenii de azi sunt
mândri de cuceririle lor. Sunt
stăpânii universului, dar nu sunt
stăpâni pe ei şi pe patimile lor.
Au uitat de viaţa supranaturală,
de Dumnezeu, de sfi nţenie. De
aceea, zac îngropaţi în
stricăciune şi sunt nefericiţi.
„Doamne”, îşi zicea sfântul
Augustin, „tu nu te apropii decât
de cei cu inima căită şi nu te
laşi găsit de cei îngâmfaţi.
Chiar dacă ei, cu priceperea
lor, ar reuşi să numere stelele
de pe cer şi fi rele de nisip de
pe malul mării, sau să măsoare
spaţiile văzduhului şi să
găsească drumul către aştri”.
Singurul lucru care ar putea să
ridice omenirea decăzută din
starea mizerabilă în care se
află este cultul sfi nţilor.
Oamenii nu trebuie să-i
dispreţuiască, ci să-i urmeze. Ei
au ştiut pentru ce trăiesc pe
lume şi cine nu-i urmează, nu-i
imită, nu are nici un scop, nici
un ideal în viaţă. „Viaţa noastră
pe acest pământ”, zice sfântul
Beda Venerabilul, „este ca o
noapte întunecoasă”. Şi, aşa
cum Cristos a pus pe cer mii de
stele ca să lumineze noaptea,
ca să nu ne zdrobim picioarele
de pietre, la fel, a aşezat pe fi
rmamentul Bisericii sale miile
de sfi nţi, care în întunericul
vieţii acesteia să ne arate calea
adevărului şi a virtuţii. Credinţa
catolică, nu aşa cum o trăiesc
oamenii, ci aşa cum ne-o cere
Cristos, e grea. Este o luptă
continuă împotriva patimilor şi a
ispitelor. Deseori cere
înfrânare, renunţare, jertfe
grele. Mulţi se descurajează,
nici nu vor să audă de aşa
ceva, spun: „E cu neputinţă, e
prea greu”. Dar iată în faţa
noastră stau miile de sfi nţi,
copii ca sfântul Dominic Savio,
tineri ca sfântul Alfons sau
sfânta Tereza a Pruncului Isus,
bătrâni învăţaţi şi neînvăţaţi,
bogaţi şi săraci, căsătoriţi şi
necăsătoriţi, şi ne spun: „Şi noi
am fost oameni ca şi voi, slabi,
cu aceleaşi patimi şi ispite, dar
ne-am luptat şi am învins:
urmaţi-ne!” Altădată cultul sfi
nţilor făcea parte din viaţa de
toate zilele a oamenilor. De
aceea, alta era faţa pământului.
Portretele, icoanele sfi nţilor
erau afişate pe toate străzile şi
în toate casele. Statuile sfi nţilor
se înălţau pretutindeni, mai ales
în Evul Mediu. Aproape toată
arta – pictura, sculptura –
înfăţişa numai sfi nţi. Tineretul,
mai ales, nu avea în faţa ochilor
alte modele de imitat decât sfi
nţi. Cărţile erau pline de vieţile
şi exemplele sfi nţilor. De
aceea, altfel arăta tineretul de
altădată. Exista virtute în lume.
Astăzi s-au schimbat complet
lucrurile. Cărţile nu mai vorbesc
despre sfi nţi. În casele
oamenilor, în loc de icoane, au
pătruns tot felul de portrete
necuviincioase. Se ridică statui
acelora care în viaţă au fost,
poate, nişte imorali şi criminali.
Ziarele, radioul, televizorul nu
mai pomenesc de sfi nţi. Sfi nţii
sunt luaţi în râs, batjocoriţi. Alţii
sunt eroii care sunt admiraţi,
cinstiţi şi urmaţi, mai ales de
tineretul de astăzi. Sunt
vedetele, sportivii, actorii şi
actriţele din fi lme. Împăratul
păgân Adrian a înălţat pe
Muntele Golgota, în locul crucii
lui Cristos, o statuie a zeiţei
Venus, zeiţa desfrâului. Exact
ce se întâmplă în zilele noastre.
Mai ales duminica, bisericile
sunt goale, dar teatrele şi
cinematografele sunt pline. Pe
stadioane zeci de mii de
oameni îşi umflă pieptul şi
strigă: „Hai Dinamo, hai Rapid,
hai cutare!” Iată eroii, iată sfi nţii
zilelor noastre, care primesc
cinste şi cult. Mulţi îi cunosc,
poate, pe toţi jucătorii de fotbal
care fac parte din echipele de
fotbal din ţară, dar nu ştiu cine
sunt cei doisprezece apostoli.
Deschizi televizorul, şi ce să
vezi? Nişte sluţenii necuviincios
îmbrăcate, care se bâţâie şi
cântă muzică uşoară! Iată eroii
care sunt admiraţi, cinstiţi,
adoraţi în zilele noastre, în locul
sfi nţilor. Ce să înveţe, mai ales
tineretul, de la aceştia? Să se
îmbrace caraghios? Să le imite
aventurile lor imorale de
dragoste? Să ne mai mirăm,
aşadar, că mulţi tineri nu se
ruşinează să umble în public
extravagant îmbrăcaţi şi coafaţi,
dar le e ruşine să ţină Rozariul
în mână? Că ştiu toate
melodiile de muzică la modă,
dar când vin la logodnă, nu ştiu
cele zece porunci ale lui
Dumnezeu? Să ne mai mirăm
că unor fete nu le este ruşine
să iasă dezgolite în public, dar
le este ruşine să vină la sfânta
Împărtăşanie? Şi dacă, în
general, tineretul este atât de
dezordonat, dezorientat – nu
mă refer numai la tineretul din
parohia noastră, ci spun în
general –, dacă este nesupus,
neascultător, se datorează
faptului că nu mai are în faţă
exemplele sfi nţilor, adevăraţii
eroi care trebuie să fi e imitaţi.
Deschizi un ziar: este ridicat în
slavă un boxer care l-a trântit la
pământ pe adversarul său,
învingându-l; dar nimic despre
vreun sfânt care s-a luptat cu
patimile sale şi l-a doborât pe
duşmanul cel mai puternic,
diavolul. Sau vreun campion la
înot care a bătut recordul, dar
nimic despre un sfânt ce a
trecut victorios oceanul furtunos
al acestei vieţi. Câţi nu-i ştiu pe
toţi actorii renumiţi de cinema,
dar nu ştiu nimic despre sfântul
Augustin sau despre sfântul
Francisc de Asissi! Spuneam la
început că lumea zace bolnavă,
că trage să moară. Dacă lumea
îşi va întoarce ochii către sfi nţi,
dacă va înceta să-i
dispreţuiască, faţa pământului
se va schimba. În fi ecare zi
Biserica sărbătoreşte, ne pune
în faţă exemplul unui sfânt. Să-l
urmăm! Fiecare dintre noi a
primit la Botez numele unui
sfânt. Să ne străduim să-l
cunoaştem şi să-i urmăm viaţa.
În ziua când ne sărbătorim
patronul, să nu ne mulţumim să
bem, să petrecem, să ne
distrăm, ci să ne spovedim şi
să ne împărtăşim, şi ar fi
frumos ca întreaga familie să
se împărtăşească în ziua
respectivă pentru cel care îşi
sărbătoreşte patronul. A-i urma
pe sfi nţi să nu fi e pentru noi
nici o ruşine, ci să fi e cea mai
mare cinste. Numai mergând
pe drumul pe care au mers sfi
nţii, vom ajunge la Dumnezeu,
unde ei au ajuns înaintea
noastră.