PORUNCA A III-A:

„ADU-ŢI AMINTE SĂ
SFINŢEŞTI ZIUA DOMNULUI”

1.Odihna duminicală
Am explicat în ultimele predici
porunca a II-a a lui Dumnezeu.
„Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua
Domnului”: aceasta este
porunca a III-a, asupra căreia
vom reflecta în continuare.
Două sunt obligaţiile principale
pe care le im- pune această
poruncă: încetarea lucrului şi
participarea la sfânta Liturghie.
Să ne oprim asupra primei
obligaţii: odihna duminicală.
Dacă deschidem Cărţile Sfinte,
găsim că Dumnezeu a muncit
şase zile la crearea universului.
A creat cerul, pă- mântul, aştrii,
planetele, animalele şi toate
celelalte făp- turi, iar în a
şaptea zi a încetat lucrul. A
binecuvântat această zi şi s-a
odihnit. De ce s-a odihnit?
Obosise? Nu, ci ca să dea
exemplu omului, să-l facă să
înţeleagă că şase zile i-au fost
date ca să muncească, iar în
cea de-a şaptea să se
odihnească şi să-i
mulţumească pentru
binefacerile primite. În repetate
rânduri spune Domnul: „«Ziua a
şap- tea, sâmbăta Domnului
tău este; şi nu vei face nici o
mun- că în ziua aceasta. Vei
munci», zice Domnul, «şase
zile pe săptămână; în ziua a
şaptea, care este sâmbăta, nu
vei lucra nici tu, nici băiatul tău,
nici fata ta, nici servitoarea, nici
servitorul tău, nici animalele pe
care le ai, nici străi- nii care se
află în casa ta»”. Dumnezeu
ţinea nespus de mult ca
această poruncă să fie
păstrată. „Cine va necinsti
această zi, cu moartea să
moară”, porunceşte Dumnezeu.
Pe vremea lui Moise, un evreu
a fost prins strângând lemne în
zi de sâmbătă. A fost scos
afară în câmp şi acolo a fost
ucis de tot poporul cu pietre.
Evreii nu aveau voie să-şi facă
nici de mâncare sâmbăta.
Trebuia să-şi pregătească din
ajun. Mana pe care Dumnezeu
o făcea să coboare în fiecare
dimineaţă, şi cu care s-au
hrănit evreii în pustiu, nu ţinea
decât o zi. Dacă rămânea pe a
doua zi, se strica. Sâmbăta,
mana nu cădea, şi evreii se
hrăneau cu mana căzută din
ajun; era singura zi când mana
căzută din ajun nu se strica.
Mai târziu, după ce Dumnezeu
i-a eliberat pe evrei din robia
egipteană, el i-a spus lui Moise:
„Porun- cesc ca tot poporul să
ţină, să sfinţească ziua
sâmbetei. În această zi, fiecare
să-şi amintească şi să-mi
mulţumească pentru că v-am
scos din robia egipteană”. Dar
ne întrebăm: dacă Dumnezeu a
poruncit să fie săr- bătorită
ultima zi din săptămână, de ce
noi, creştinii, ţi- nem duminica,
prima zi din săptămână? Sfânta
Biserică, în virtutea puterii pe
care a primit-o de la
Dumnezeu, a înlocuit sâmbăta
cu duminica, căci în această zi
s-au în- făptuit cele mai mari
mistere ale credinţei noastre.
Mân- tuitorul nostru a înviat în
dimineaţa zilei de duminică. El
a înviat din morţi, eliberându-
ne, nu din robia egipteană, ci
din robia diavolului. Într-o zi de
duminică l-a trimis pe Duhul
Sfânt apostolilor. Deci şase zile
pe săptămână tre- buie să
muncească omul pentru nevoile
sale trupeşti, pentru familia sa,
iar duminica şi în sărbătorile de
porun- că, se va odihni şi se va
ocupa numai de sufletul său.
Meseriaşul îşi va lăsa la o parte
unealta, agricultorul nu va pune
mâna pe sapă, negustorul şi
afaceristul îşi vor lăsa la o parte
afacerile, gospodina nu va vărui
casa şi nu va spăla rufele
duminica. Fiecare trebuie să
întrerupă munca cu care este
ocupat peste săptămână.
Treburile mărunte şi necesare
sunt permise duminica, de
exemplu: să faci mâncare, să
mături şi să faci curăţenie în
casă, să tai lemne, să aduci
apă, să dai de mâncare la vite.
Sau, se rupe o haină, poţi să o
prinzi cu acul, sare un nasture,
poţi să-l coşi, căci nu poţi să
ieşi din casă rupt sau
descheiat. Nu păcătuiesc, de
asemenea, cei care muncesc în
întreprinderi

sau fabrici unde lucrul nu poate

fi oprit. Dar nici într-un caz nu
este permis să cari pământ
duminica, să faci chir- pici, să-ţi
repari gardul, să-ţi cari recolta
de pe câmp. Cine face astfel de
munci 2-3 ceasuri pe duminică
săvârşeşte păcat de moarte.
Dumnezeu, care este mai
înţelept decât oamenii, nu fără
rost i-a impus omului repausul
de dumi- nică. Această odihnă
este absolut necesară pentru
trupul, pentru sănătatea omului.
Toţi medicii sunt de acord că
omul nu poate munci mai mult
de şase zile pe săptămână şi
că a munci şapte zile fără
întrerupere înseamnă a te
distruge. Priviţi un copac: nu
este verde şi nu are roade tot
timpul anului. Iarna se
odihneşte, prinde puteri, pen-
tru ca vara să poată din nou
produce roade. Grâul nu poate
fi semănat în fiecare an în
acelaşi loc; pământul trebuie
lăsat să se odihnească. La fel,
o bicicletă, o căruţă, o ma- şină
nu le poţi folosi mereu, ci mai
trebuie din când în când să fie
unse. La fel, trupul omului are
nevoie de odihnă, de refacere.
De aceea, nu vă lăcomiţi să
munciţi duminica, căci veţi ieşi
în pierdere; banii câştigaţi
duminica se duc pe
medicamente şi la medici. Dar,
mai ales, odihna de du- minică
este necesară pentru sufletul
nostru. După ce omul şase zile
este hărţuit în toate părţile,
aleargă după pâinea de toate
zilele, munceşte în mijlocul
zgomotului şi al agitaţiei ca într-
un adevărat iad, e necesar ca o
zi să înceteze lucrul şi să se
mai gândească şi la
Dumnezeu, de care a uitat
toată săptămâna, o zi în care
să se gândească la faptul că
mai are şi un suflet de mântuit.
Închipuiţi-vă că un om are la el
700 de lei. Întâlnindu-se cu un
sărac, i se face milă de el şi-i
dă 600 de lei, păstrân- du-şi
numai 100. Dar săracul, în loc
să-i mulţumească, îl pune la
pământ şi-i ia şi suta pe care o
mai avea. N-ar merita să fie
spânzurat un astfel de
nerecunoscător? Dumnezeu, în
bunătatea sa nemărginită, ne-a
dat şase zile din şapte ca să le
folosim pentru noi, a şaptea
păstrând-o pentru el. Cel care
munceşte duminica săvârşeşte
un furt şi va fi pedepsit de
Dumnezeu. Dumnezeu nu
binecuvântează munca făcută
duminica: „Eu nu cunosc decât
două căi pentru a sărăci”,
spunea sfântul Ioan Vianney,
„furtul şi lucrul duminica”.
Ascultaţi ce spune Dumnezeu
în Car- tea Leviticului: „Dacă nu
veţi păstra zilele mele sfinte, vă
voi încerca cu mizeria: veţi
semăna, dar nu veţi culege
nimic; cerul va fi ca arama,
ca fierul: seceta vă va arde
recoltele, gheaţa le va face una
cu pământul; boala, ciu- ma,
foametea vă vor lovi necontenit,
focul vă va aprinde casele şi va
consuma tot ce aţi adunat”.
Sfântul Ioan Milostivnicul ne
povesteşte că erau pe vremea
sa, la Alexandria, doi croitori;
unul cu o casă de copii, care o
ducea foarte bine, altul fără nici
un copil, dar care nu mai scăpa
de sărăcie, cu toate că lucra şi
duminica. Cel necăjit l-a
întrebat într-o zi pe cel cu mulţi
copii: „Ce faci tu că te descurci
atât de bine cu aşa de mulţi
copii, şi de mine, care nu am
nici unul, sărăcia se ţine scai?”
„Eu am o comoară secretă”, a
răspuns celălalt. „Am să ţi-o
arăt şi ţie duminică”. Duminica
următoare l-a luat pe ve- cinul
său la biserică şi i-a spus: „Iată
comoara mea: bine- cuvântarea
lui Dumnezeu. Cere-o şi tu în
fiecare duminică, încetând
lucrul şi ascultând sfânta
Liturghie, şi vei avea bunăstare
în casă”. Să căutăm mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea lui şi celelalte ni se
vor adăuga. Să sfinţim
duminicile şi sărbătorile, pentru
a ne face vrednici de
binecuvântările lui Dumnezeu,
pe care le promite în Sfânta
Carte. „Dacă veţi păstra”, zice
Domnul, „zilele pe care eu mi
le-am închinat, eu vă voi da
ploaie la timp, pământul va da
roade din belşug, copacii vor fi
încărcaţi cu fructe; eu vă voi
binecuvânta pe voi şi pe copiii
voştri”.

2.Liturghia duminicală
Spuneam în predica trecută că
Dumnezeu ne interzice lucrul în
zilele de duminică şi
sărbătoare. Însă, în Vechiul
Testament, fariseii au făcut din
această lege un lucru de
nesuportat. Au pus pe umerii
oamenilor o greutate pe care
nici ei nu puteau s-o ridice; ei
fixau oamenilor şi câţi paşi pot
face în zilele de sărbătoare;
trebuia să-ţi numeri paşii ca să
nu treci de numărul fixat. Într-o
zi, văzând că Isus a vindecat
un paralitic în templu, au rămas
scanda- lizaţi, pentru că era
sâmbătă: cum să vindeci un
bolnav sâmbăta? „Făţarnicilor”,
i-a ocărât Isus, „care dintre voi,
dacă-i cade fiul sau boul în
fântână, nu-l scoate îndată în zi
de sâmbătă?” „Sâmbăta a fost
făcută pentru om, şi nu omul
pentru sâmbătă”. În ceea ce
priveşte munca duminica,
Biserica este mai înţelegătoare,
şi nu ajunge la exagerările
fariseilor. S-a făcut duminica
pentru om, şi nu omul pentru
duminică. Prin urmare, dacă
este ceva urgent, se poate face
şi dumi- nica. Dacă ţi se
aprinde casa duminica, poţi s-o
stingi; ţi se strică recolta dacă
nu o strângi imediat chiar
dumini- ca, poţi s-o strângi; dar
asta rar de tot se va întâmpla.
Dar nici într-un caz nu-ţi este
permis să munceşti duminica
pentru a câştiga, pentru a face
zile de muncă. Şi dacă ci- neva
stă la îndoială dacă poate să
muncească sau nu du- minica,
să-l întrebe pe paroh, pentru că
el poate da dis- pensă de a
lucra duminica. „Şapte zile are
săptămâna. Şase zile vei
munci”, spune Domnul, „iar în a
şaptea te vei odihni. În această
zi nu vei munci nici tu, nici
copilul tău, nici servitorul tău,
nici animalul tău”. Dar dacă ani-
malul sfinţeşte ziua Domnului
prin faptul că stă în grajd şi
doarme toată ziua, creştinul,
care duminica stă toată ziua şi
doarme, nu sfinţeşte ziua
Domnului; spre deosebire de
un animal, el mai are o
obligaţie: aceea de a participa
la sfânta Liturghie. Dacă este
un lucru dureros în această
parohie, acel lu- cru este lipsa
de la sfânta Liturghie duminica
şi în zi de sărbătoare. Sunt
atâţia care nu vin duminica la
biserică, ca şi cum datoria
aceasta nu ar exista pentru ei;
alţii mai vin din când în când de
distracţie: la Crăciun, la Paşti,
la vreo nuntă, la o
înmormântare mai deosebită:
vin din cu- riozitate, ca la
spectacol. Nimerindu-mă într-o
zi de dumi- nică în timpul
Liturghiei mari prin sat, ce
credeţi că am văzut? Doi se
certau pe marginea unui şanţ,
în altă parte cânta un aparat de
te asurzea, alţii se cinsteau la
cârciumă. Bătrâni cu un picior
în groapă nu au venit toată
viaţa la biserică, nu vin nici
acum, când sunt cu moartea în
ochi: stau, dorm, se odihnesc,
poate că-şi dau seama că după
moarte n-or să mai aibă parte
de odihnă. Bărbaţi tineri merg
la lucru, nu le mai pasă de
biserică; sau chiar dacă sunt
acasă, se înfundă în cârciumă
şi beau, în loc să vină la
Liturghie. Părinţi care nu-şi lasă
copiii la biserică sau nu-i trimit,
nu se interesează de ei dacă
au mers la biserică sau în altă
parte. Femei în putere, care ar
putea veni la biserică, stau şi
trândăvesc toată ziua şi nu le
interesează. M-am întâlnit într-o
zi cu o femeie şi am văzut că
nu mă salută. „Nu mă
cunoşti?”, o întreb. „Nu, dar
bănuiesc că sunteţi medicul”.
Am luat-o la întrebări şi am aflat
că nu venea la biserică. Am
întrebat-o de când nu este
spove- dită şi mi-a spus că nu
este aşa de mult, numai de
vreo cinci ani! Asemenea
creştini nu vor vedea faţa lui
Dumne- zeu, ci faţa diavolului.
Ce cred ei, că este de ajuns, ca
să te mântuieşti, să ţi se tragă
clopotele când mori, să ţi se
aprindă lumânări, să ţi se ducă
cadavrul în biserică, să ai o
cruce pe mormânt? Nu, în
fundul iadului mergi, dacă n-ai
fost la biserică în timpul vieţii,
cu toate lumânările ce ţi se
aprind şi cu tot sunetul de
clopote la moarte. Dintre toate
grozăviile, după cum spune
filozoful antic Aristotel, moartea
este cea mai grozavă. Moartea
nu este atât de
înspăimântătoare pentru că
sufletul se desparte de trup, ci
pentru că deodată poarta
veşniciei se deschide şi omul
se trezeşte în faţa
judecătorului. Ce vor face în
faţa lui Dumnezeu aceia care o
viaţă întreagă n-au fost la
biseri- că, aceia care au
dispreţuit Liturghia, care şi-au
bătut joc de cei care au ascultat
sfânta Liturghie? Ascultaţi ce
spune sfântul Papă Grigore cel
Mare: „Acela care a făcut în
viaţă tot ce i-a stat în putinţă ca
să se mântuiască, la moarte,
trebuie să aibă încredere în
mila dumnezeiască, căci nu-l
va părăsi. Acela însă care în
viaţă s-a arătat nepăsător,
indiferent faţă de mântuire,
degeaba mai speră, pentru că
se înşală pe sine”. Grele
cuvinte! Ce să spun despre
aceia care nu mai vin deloc la
biserică? Ori nu mai au
credinţă, ori nu mai au frică nici
de Dumnezeu, nici de osânda
veşnică a iadului. Cu cine să-i
compar? Cu păgânii? Sunt mai
răi! Păgânii mergeau la
templele lor, jertfeau şi se
închinau zeilor. Să-i compar cu
animalele? Cred că le-aş aduce
o mare jignire bietelor fiinţe
printr-o astfel de comparaţie,
căci ele n-au un suflet de
mântuit, nu sunt obligate să
vină la biserică, nu sunt
vinovate cu nimic. Sunt patru
Liturghii în fiecare duminică.
Cât de uşor ar putea să-şi facă
oricine datoria! Să ne gân- dim
cu câtă greutate şi cu ce
pericole ascultau cei dintâi
creştini sfânta Liturghie.
Bântuiau persecuţiile cele mai
groaznice şi cine era prins era
condamnat la moarte. Creş-
tinii au săpat sub pământ
catacombele, care şi astăzi pot
fi văzute la Roma, şi acolo
participau cu cea mai mare
râvnă la sfânta Liturghie. Am
citit undeva că, pe când se
construia o cale ferată în
Congo, o ţară din Africa,
trebuind să fie construită o
gară şi biserica cea mai
apropiată fiind la 70 de kilometri
de acel şantier, sâmbăta, când
ieşeau de la muncă, lucră- torii
mergeau spre biserică. Şi asta,
după ce lucrau circa zece ore
în fiecare zi. Mergeau pe jos
zeci de kilometri, luau parte la
Liturghie şi se întorceau
imediat, pentru ca lunea
dimineaţa, la ora 6.00, să
înceapă din nou lucrul. Un
călător dintr-o ţară unde preoţii
au fost alungaţi de mai mulţi ani
povestea cu lacrimi în ochi cât
de mult ar dori creştinii din satul
lui să mai participe la o sfântă
Li- turghie. Biserica a rămas
deschisă, iar preotul, când a
plecat, a lăsat hainele de slujbă
pe altar. Creştinii vin în fiecare
duminică la biserică, sărută
plângând hainele de pe altar şi
se întorc acasă cu inima
zdrobită şi mâhniţi, fără a fi
auzit un cuvânt din gura
preotului. Iată cu câtă greutate
ar dori unii să ia parte la sfânta
Liturghie, şi atâţia alţii în
parohia aceasta, la doi paşi de
biserică, cu atâtea Liturghii pe
duminică, trândăvesc aca- să
sau se înfundă în cârciumă.
Orice creştin care a împli- nit
şapte ani este obligat sub păcat
de moarte să participe la sfânta
Liturghie în fiecare duminică şi
în zilele de săr- bătoare. Părinţii
care nu trimit copiii la biserică şi
cei care nu-i urmăresc dacă vin
sau nu, se fac vinovaţi de
păcatul copiilor lor. Trebuie să
fie trimişi toţi copiii care au
împlinit vârsta de şapte ani,
chiar dacă nu au primit sfânta
Împărtăşanie. Liturghia trebuie
ascultată de la în- ceput şi până
la sfârşit. Când iese preotul la
altar, toată lumea să fie la
biserică. Nu când trage a treia
oară clopo- tul, abia să cauţi în
cuibar ouăle, apoi să faci
mâncare şi, la sfârşit, să te
îmbraci pentru a merge la
biserică. Sunt scutiţi de
participarea la Liturghie cei
care, într-adevăr, nu pot veni la
biserică: bătrânii, bolnavii care
nu pot ieşi, cei care sunt la
muncă departe şi n-au biserică,
o mamă care nu are cu cine să-
şi lase copiii mici. Mamele cu
copii mici sau care nu pot sta în
biserică pot participa la sfânta
Liturghie afară, lângă uşă, dar
nu vorbind pe bănci sau în jurul
bisericii. Dar nu se poate lipsi
sub orice pretext: că nu are
îmbrăcăminte luxoasă ca alţii,
că îl doare puţin capul, că este
cam obosit, că vara e prea cald
şi transpiră, că iarna e prea frig
şi tuşeşte, şi alte pretexte de
felul acesta. Mai ales la
Liturghia copiilor: când plouă
puţin sau bate vântul, biserica
este goală. Dar la şcoală cum
merg copiii pe orice vreme? La
Liturghie să venim cu intenţia
cea mai curată, să stăm cu tot
respectul: nu cu mintea şi inima
plină de gân- duri şi dorinţe
străine, nu râzând şi vorbind,
nu privind în toate părţile, ci cu
cea mai adâncă reculegere şi
evlavie, ca să simţim cu
adevărat că este ziua Domnului
şi să ne facem vrednici de
roadele sfintei Liturghii.
3.De ce Biserica ne impune
Liturghia duminicală?
Să mergem mai departe cu
explicarea poruncii a III-a a lui
Dumnezeu: „Adu-ţi aminte să
sfinţeşti ziua Domnu- lui”.
Clopotele bisericilor noastre de
sute de ani îi invită pe creştini
să vină la sfânta Liturghie. Unii
ascultă cu drag chemarea lor,
alţii îşi astupă urechile. Şi
tocmai spu- neam ultima dată
ce păcat mare fac aceia care
nu vin la biserică şi cât de greu
va fi pentru ei să se
mântuiască. Şi mai spuneam
că nu orice pretext ne scuteşte
de a asculta sfânta Liturghie.
Unii aduc nişte scuze de-a
dreptul copi- lăroase, cu care
încearcă să-şi înşele conştiinţa.
Acum doi ani, iarna, l-am
întrebat pe un creştin (un
italian) din parohia în care mă
aflam pe atunci: „Domnule
Giovanni, de ce dumneata nu
vii niciodată la biserică?”
„Părinte”, mi-a răspuns, „uitaţi-
vă, sunt tuns la zero şi nu pot
să stau în biserică, pentru că
nu suport frigul”. „Bine, dar cine
te pune să te tunzi la zero?”
Se tundea numai ca să aibă un
pretext, să spună că-i este frig
şi de asta nu vine la biserică.
Acesta nu este un motiv. De
asemenea, nu sunt scuzaţi
aceia care spun: „Nu am fost la
biserică pentru că eram cam
obosit, eram cam băut, am avut
vizitatori; nu am avut haine cum
poartă lumea astăzi”. Lenea,
beţia, vanitatea nu scutesc pe
ni- meni duminica de Liturghie.
Dar acum vreau să vă vor-
besc despre altceva, să
răspund la o întrebare: de ce
ne impune Biserica participarea
la sfânta Liturghie duminica şi
nu ne obligă, de exemplu, să
recităm Rozariul sau să facem
Calea crucii sau cine ştie ce
altă practică de pietate? Pentru
că sfânta Liturghie este cel mai
sublim act al credinţei noastre,
este centrul şi soarele Bisericii,
al religiei creştine. Ce ar fi
pământul fără soare? Întuneric,
frig, pustiu, groază. La fel ar fi
lumea fără jertfa sfintei Litur-
ghii. Frumoase, minunate sunt
toate lucrurile din univers pe
care le-a creat Dumnezeu.
Sfânta Liturghie însă este cea
mai mare minune a creaţiei.
Omul este dator să-l
preamărească pe Dumnezeu,
să-i mulţumească pentru bi-
nefacerile primite, să
ispăşească greşelile, să-i ceară
ajuto- rul. Pentru a-şi îndeplini
aceste obligaţii, păgânii din cele
mai vechi timpuri aduceau jertfe
de animale, sau chiar de
oameni. În Vechiul Testament,
evreii îi jertfeau lui Dum- nezeu
viţei şi oi. În felul acesta,
înjunghiind, ucigând în faţa
Domnului o fiinţă vie, oamenii
îl recunoşteau pe Dumnezeu
ca stăpân al vieţii şi al morţii.
Dar toate aceste jertfe erau
slabe, nu puteau să-i aducă lui
Dumnezeu cin- stea pe care o
merită, nu puteau să
potolească mânia lui
Dumnezeu. Atunci a venit Isus
Cristos şi a înlocuit toate aceste
jertfe cu jertfa sa de pe cruce.
Iar sfânta Liturghie nu este
altceva decât reactualizarea
jertfei sale. Ce este mai sublim
decât sfânta Liturghie, când
însuşi Isus Cris- tos se jertfeşte
pe altar prin mâinile preotului?
Tot ce există în univers,
Dumnezeu a creat ca să-l laude
pe el: cerul, pământul, luna,
soarele, îngerii, fiarele
pădurii, păsările văzduhului,
firele de iarbă îl preamăresc pe
el. „Unde ai fost tu”, îl întreabă
Domnul pe Iob, „când am creat
pământul? Când s-au creat
stelele, ele m-au lăudat cu glas
tare şi toţi îngerii s-au bucurat”.
Dacă făpturile neînsufleţite îl
laudă pe Domnul, cum să nu
avem noi această datorie?
Cum o vom face? Unindu-ne
glasul cu al preotului la sfânta
Liturghie şi spunând împreună
cu el: Mărire în cer lui
Dumnezeu... Sfânt, sfânt,
sfânt... Un mare contemplativ
se ruga cu înflăcărare: „Dum-
nezeule, aş vrea să am atâtea
inimi câte frunze sunt pe
copaci, câte fire de praf sunt pe
lume, câţi stropi de apă sunt în
mări, ca să te iubesc, să te
slăvesc, să te laud aşa cum eşti
tu vrednic”. Şi a auzit în inima
sa răspunsul: „Mângâie-te, fiul
meu, căci tu, cu o singură
Liturghie la care iei parte cu
evlavie, îmi aduci o slavă
nesfârşit mai mare decât aceea
pe care vrei să mi-o aduci; mai
mare decât a tuturor îngerilor şi
a sfinţilor din cer împreună”.
Binefacerile dăruite nouă de
Dumnezeu sunt fără număr şi
fără măsură: trupul, sufletul,
credinţa, hrana, sacra-
mentele sunt darurile lui. Cum îi
vom putea noi arăta
recunoştinţa, ce-i putem da în
schimb pentru toate aces- tea?
Noi n-avem nimic vrednic de el.
Nu putem să-i ofe- rim altceva
decât pe Isus Cristos la sfânta
Liturghie. În al treilea rând, în
sfânta Liturghie găsim la
Dumne- zeu îndurare şi iertare
pentru păcatele noastre. În
zilele noastre, desfrâul,
nelegiuirea, răutatea acoperă
faţa pă- mântului mai rău decât
pe vremea potopului sau pe
vre- mea Sodomei şi a
Gomorei. Şi ne întrebăm: cum
de mai rabdă Dumnezeu, cum
de nu trimite ploaie de foc şi
pu- cioasă ca să ne mistuie sau
ca potopul să ne înghită? Mo-
tivul pentru care Dumnezeu ne
mai rabdă îl reprezintă sfintele
Liturghii celebrate în fiecare zi.
Cum să ne apro- piem de
Dumnezeu Tatăl, fără să-l
oferim pe Fiul său la Liturghie?
Renumitul general grec
Temistocle a fost izgonit pe
nedrept din oraşul său, Atena.
A fost nevoit să fugă în ţara în
care domnea regele Admet, cu
care se războise de mai multe
ori şi îi era duşman. Ce să
facă? Cum să dobândească
iertare? A aflat că regele avea
un copilaş şi că oricine se
prezenta la rege cu acel copilaş
în braţe dobândea imediat ce
cerea. Temistocle a luat copilul
în braţe şi s-a prezentat în faţa
regelui. Când l-a văzut, regele
s-a aprins la faţă şi imediat a
scos sabia să-l omoare. Dar
dacă l-ar fi lovit, şi-ar fi ucis şi
copilul. Atunci, aruncând sabia,
s-a repezit să-şi îmbră- ţişeze
copilul. Dar cum copilul era în
braţe la duşmanul său, i-a
îmbrăţişat deodată pe amândoi.
L-a iertat pe ge- neral şi chiar i-
a dat o funcţie însemnată la
curtea sa. La fel, şi noi, ştiindu-
ne încărcaţi de păcate, să ne
apro- piem de Tatăl ceresc
pentru a-i cere iertare, oferindu-
i-l pe Fiul său, Isus Cristos, la
sfânta Liturghie şi, din dra-
goste pentru Fiul său, ne va
ierta şi pe noi. În sfârşit, la
sfânta Liturghie dobândim cele
mai mari ajutoare, căci însuşi
Isus Cristos este cel care se
roagă pentru noi. „Participând
cu evlavie la sfânta Liturghie”,
spune sfântul Bernard,
„merităm mai mult decât dacă
ne-am da averea săracilor şi
am străbate pe jos întreg pă-
mântul în pelerinaj”. Iată, pe
scurt, motivele pentru care
sfânta Biserică ne impune să
ascultăm duminica sfânta
Liturghie şi nu ne impune altă
practică de pietate. Ştiind ce
este sfânta Liturghie, cu câtă
râvnă ar trebui să o frec-
ventăm! Cu câtă atenţie,
evlavie şi seriozitate ar trebui
să luăm parte la ea! Sfânta
Evanghelie ne spune că, în
timp ce mâinile şi picioarele lui
Isus erau străpunse de cuie, în
timp ce Mân- tuitorul se chinuia
pe cruce şi sângele îi curgea
şiroaie, cei ce asistau la
această chinuire râdeau, se
distrau, glumeau pe seama lui.
Ce cruzime! Ce inimi de fiare
sălbatice lipsite de milă şi
simţire! La sfânta Liturghie,
Cristos se jertfeşte ca pe
Calvar. Ce vom spune aşadar
despre acei creştini care, luând
parte la această jertfă, râd,
glumesc, vorbesc fără
trebuinţă, stau fără respect?
Sunt la fel de vinovaţi şi fără
inimă ca şi călăii de pe Calvar.
De aceea, să luăm parte la
sfânta Liturghie cu toată
atenţia, cu toată evlavia, cu tot
respectul, pătrunşi până în
adâncul fiinţei noastre de cele
ce se întâmplă pe altar, pentru
ca, în felul acesta, să avem
parte de roadele şi foloasele
sfintei jertfe.
4.Pretexte pentru a lipsi de la
Liturghie
Motivele, pretextele pe care le
aduc unii creştini pen- tru a nu
veni duminica la biserică mă
fac să vă vorbesc în continuare
despre porunca a treia, şi
anume, despre sfânta Liturghie.
În această predică vreau să
răspund la două pretexte, la
două obiecţii ale celor ce nu vin
la biserică.„Ce să caut la
biserică?”, spun unii. „Ce, îmi
dă cineva acolo de mâncare?
Oare nu mă pot ruga şi acasă?
Nu recit Rozariul acasă, în
timpul Liturghiei? Doar este
acelaşi Dumnezeu peste tot,
deci n-am nevoie să merg mă
întâl- nesc cu cine ştie cine şi
să stau de vorbă, cum fac alţii!”
S-ar părea că aceştia au
dreptate. Într-o zi, Isus, obosit
de drum, se odihnea pe
marginea fântânii lui Iacob. A
ve- nii o samariteană la apă, a
intrat în vorbă cu Isus şi i-a zis:
„Părinţii noştri s-au închinat lui
Dumnezeu pe acest mun- te şi
voi ziceţi că Ierusalimul este
locul unde trebuie să ne
închinăm lui”. „Femeie”, i-a
răspuns Isus, „crede-mă că a
venit ceasul când nu îl veţi
adora pe Tatăl nici pe muntele
acesta, nici la Ierusalim…
Dumnezeu este duh şi cei care
îl adoră, în duh şi adevăr
trebuie să-l adore” (In 4,21.24).
Iar altă dată, Isus le-a spus
fariseilor: „Când te rogi, intră în
camera ta şi, închizând uşa,
roagă-te Tatălui tău care este
acolo, în ascuns, şi Tatăl tău,
care vede în ascuns, te va
răsplăti” (Mt 6,6). Deci, s-ar
părea că însuşi Isus le dă
dreptate acelora care spun că
nu au nevoie să meargă la
biserică, pentru că ei se roagă
acasă. Dar nu este aşa. Isus ne
învaţă că îl putem găsi pe
Dumnezeu pretutindeni şi că ne
putem închina lui Dumnezeu
oriunde. Dar asta nu înseamnă
că nu trebuie să mergem la
biserică. El este pretutindeni
prezent, dar într-un chip
deosebit este prezent în
biserică, în sfânta
Împărtăşanie, la sfânta Li-
turghie. El condamnă mândria
fariseilor făţarnici, care se
rugau cu glas tare prin pieţe şi
pe la răscrucile drumuri- lor, ca
să fie văzuţi şi auziţi de oameni,
dar nu condamnă rugăciunea
publică făcută în comun, ci,
dimpotrivă, o re- comandă:
„Unde doi sau trei sunt adunaţi
în numele meu, sunt şi eu acolo
în mijlocul lor” (Mt 18,20). Însuşi
Isus s-a rugat în public şi a
mers la sinagogă: s-a rugat
împreună cu apostolii la Cina
cea de taină, iar sfântul Luca
ne spune într-un loc: Isus „a
venit la Nazaret, unde fusese
crescut, şi a intrat în sinagogă,
după obiceiul lui, în zi de
sâmbătă, şi s-a ridicat ca să
citească” (Lc 4,16). Prin
urmare, este bună rugăciunea
făcută acasă de unul singur,
dar nu ajunge. Aşa cum la
sărbătorile naţionale oamenii se
unesc, fac serbări, mitinguri,
manifestaţii, paradă,
preamărind, ridicând în slavă
pe conducătorii ţării, la fel, în zi
de du- minică şi sărbătoare,
trebuie să ne adunăm cu toţii la
bi- serică pentru a-l preamări
pe Dumnezeu. A doua obiecţie
pe care o aduc unii: „Ce să caut
la bise- rică? Alţii merg şi-s mai
răi ca mine. Eu nu merg şi-s
mai bun ca ei”. Dacă alţii merg
la biserică şi sunt totuşi răi,
asta nu înseamnă că tu eşti
scutit de Liturghie şi că tu nu
trebuie să-ţi faci datoria.
Fiecare va da socoteală de
sufle- tul său. Ori de câte ori
am auzit pe cineva spunând că
este bun, deşi nu merge la
biserică, m-am interesat mai
înde- aproape de viaţa lui şi
până acum nu am găsit pe nici
unul dintre aceştia care să fie
cu adevărat bun; cu toţii sunt
răi, de obicei, beţivi şi
desfrânaţi. Şi totuşi, este ade-
vărat ce spun ei, că foarte mulţi
creştini merg la biserică mai
mult de mântuială, fără nici un
folos. Adesea mi se plâng
autorităţile: „Părinte, oamenii
aceştia degeaba mai merg la
biserică, degeaba mai spun că
au credinţă în Dumnezeu,
pentru că nu au frică nici de
Dumnezeu, nici de oameni.
Merg dimineaţa la biserică şi
după-amiaza se îmbată şi îşi
snopesc femeile în bătaie.
Merg duminica la biserică şi a
doua zi fură de usucă
pământul. Ce folos mai au de
biserică? Ce învaţă acolo?”
Smochinul pe care l-a
blestemat Isus să se usuce şi
să fie aruncat în foc avea
frunze, dar nu avea roade. La
fel, creştinul care se
mulţumeşte să meargă la
sfânta Litur- ghie duminica, dar
nu-şi trăieşte credinţa, nu
păstrează legile lui Dumnezeu,
are numai frunze, dar nu şi
roade; el nu va putea avea altă
soartă decât a smochinului
bleste- mat de Isus. Aceştia nu
sunt creştini, poartă numai nu-
mele de creştin. În timpul unor
manevre militare, un că- pitan
şi-a pierdut un nasture de la
haină. Îndată a adunat
compania şi a strigat: „Croitorul
să vină în faţă!” Imediat s-a
prezentat un soldat şi căpitanul
i-a ordonat, arătân- du-i locul
unde lipsea nasturele: „Să-l
coşi imediat!” Însă a primit un
răspuns neaşteptat: „Să mă
iertaţi, domnule căpitan, dar eu
nu sunt croitor, ci port numai
numele de Croitoru”. La fel s-ar
putea spune despre aceia care
vin la biserică numai din obicei,
de ochii şi de gura altora şi nu
aduc roade de sfinţenie în viaţa
lor; ei nu sunt creştini, ci poartă
numai numele de creştini.
Zadarnică este orice cinstire
externă a lui Dumnezeu, orice
cult extern, dacă nu ai
înlăuntrul tău viaţă creştină, nu
ai un suflet creştin. Dacă după
fiecare Liturghie nu ai devenit
mai bun, degeaba ai fost la
biserică. Ce folos că ai luat
parte la această jertfă sublimă,
unde Cristos suferă în toată
fiinţa cu atâta răbdare, dacă tu
nu ai învăţat să te jertfeşti când
este nevoie să-ţi învingi
patimile şi pornirile animalice;
unde Cristos îi iartă pe
duşmanii săi, care îl
schingiuiesc, iar tu îi blestemi la
tot pasul şi ţii ură, duş- mănie
cu alţii? Ce folos că duminică l-
ai lăudat pe Dum- nezeu la
biserică, dacă a doua zi sau
chiar în aceeaşi zi îl înjuri pe
Dumnezeu în modul cel mai
grosolan? Cu aceeaşi limbă cu
care l-ai lăudat pe Dumnezeu la
biserică vor- beşti apoi toate
necuviinţele şi murdăreşti cu
noroi prin bârfele tale cinstea
aproapelui? Să ni-l închipuim
pe Moise conducând poporul
prin pustiu. Dumnezeu îl
cheamă pe Muntele Sinai. Într-
o zi a lăsat deoparte toate
grijile, toate ocupaţiile care îi
apăsau umerii, şi s-a urcat pe
vârful muntelui. Jos, abia se
vedeau corturile albe ale
evreilor, sus – cerul albastru; şi
acolo, printre stâncile de granit
roşii, Moise s-a rugat, a stat de
vorbă cu Dumnezeu, a primit
de la el porunci, a învăţat cum
să conducă prin pustiu poporul
nemulţumit, care nu mai uita
usturoiul şi oalele cu carne din
Egipt. Şi ne spune Sfânta
Scriptură că Moise a coborât de
pe munte cu faţa strălucitoare,
cu voinţa întărită, gata de a
străbate mai departe pustiul,
până când vor ajunge în ţara
promisă. Şi ne mai povesteşte
Sfânta Scriptură ultimele clipe
ale bătrânului Moise. Simţindu-
şi aproape sfârşitul vieţii, a
cerut să fie dus pe vârful
Muntelui Nebo. De aici a privit
cu ochii lui de bătrân drumul pe
care l-a străbătut prin pustiu,
drum amar, plin de grijă, de
lupte şi greutăţi. To- tuşi,
bătrânul a murit liniştit, cu inima
plină de bucurie, căci sub ochii
lui se deschidea priveliştea
minunată a ţării promise.
Viaţa noastră pe pământ este
un pustiu pe care trebuie să-l
străbatem. Ca şi Moise, să
lăsăm toate grijile, toate
ocupaţiile, şi duminica să luăm
parte la sfânta Liturghie. Din
sfânta Liturghie să sorbim
putere, curaj, pentru a putea
străbate pustiul acestei vieţi. Iar
când vom fi pe patul de moarte
şi vom privi în urma noastră
drumul străbătut, vom muri
mulţumiţi, cu sufletul plin de
bucu- rie ca şi Moise, căci în
faţa noastră se va deschide nu
pă- mântul promis, ci paradisul
promis de Dumnezeu tuturor
acelora care îşi fac datoriile în
viaţă.
5.Sfinţirea duminicii
După ce am tratat despre
repaosul duminical, despre
Liturghia în zilele de duminică
şi sărbătoare, după ce am
văzut ce înseamnă sfânta
Liturghie, se pune întrebarea:
oare pentru a cinsti ziua
Domnului este de ajuns să
luăm parte la sfânta Liturghie
sau suntem datori să facem şi
alte lucruri? Biserica nu ne
impune sub păcat de moarte
decât participarea la Liturghie,
dar după părerea multor
învăţaţi ai Bisericii, nu este de
ajuns atât. Ziua de duminică
este în întregime a Domnului,
deci toată trebuie sfinţită, nu
numai un ceas, cât durează
Liturghia. Oare, dacă ai lucrat o
oră într-o zi, poţi să zici că ai o
zi de lucru şi aş- tepţi răsplată
pentru o zi? La fel, cu o oră cât
ai luat parte la Liturghie, nu ai
cinstit ziua Domnului. Adoraţia
euha- ristică, rugăciunile,
lecturile spirituale, vizitarea
bolnavi- lor, faptele de
milostenie, participarea la
cateheze, medita- rea lucrurilor
veşnice, fuga de păcat şi a
ocaziilor de păcat, iată câteva
lucruri prin care sfinţim ziua
Domnului. Nu cinstesc ziua
Domnului aceia care ascultă
numai de formă o Liturghie,
apoi petrec toată ziua la
cârciumă, cheltuind tot ce au
agonisit într-o săptămână,
nenorocin- du-şi familiile,
întorcându-se cu scandal şi
ceartă acasă. Să privim faptele
oamenilor. Oamenii de azi au
făcut din ziua duminicii o
adevărată caricatură. Duminica
nu mai este ziua Domnului, ci,
mai degrabă, ar putea fi numită
ziua diavolului. Dacă am lua un
cântar şi am pune pe o balanţă
toate păcatele pe care le fac
oamenii în toate cele şase zile
ale săptămânii, iar în cealaltă
balanţă am pune beţiile,
înjurăturile, destrăbălările,
neruşinarea în îmbră- căminte,
care se desfăşoară numai
duminica, vom constata cu
durere că numărul fărădelegilor
săvârşite duminica este mai
mare decât numărul celor
făcute în toate celelalte zile ale
săptămânii. Gândiţi-vă la un
bolnav. Dacă în zilele în care
se simte mai bine slăbeşte,
piere văzând cu ochii, ce veţi
zice de el? În curând va fi pe
năsălie şi purtat la mormânt.
Priviţi la un creştin. În zilele de
duminică, atunci când ar trebui
să se sfinţească, el devine mai
ticălos. Care va fi soarta lui?
Diavolul îi va lua, cu siguranţă,
sufletul şi i-l va duce în
prăpastia iadului. O practică de
pietate prin care cinstim ziua
Domnului este adoraţia
euharistică. Mulţi vin la
adoraţie, dar iarăşi mulţi lipsesc
din nepăsare. Cinstim ziua
Domnului citind Sfânta
Scriptură sau cărţi de zidire
sufletească, cum sunt vieţile
sfinţilor. Dacă toată săptămâna
suntem ocupaţi până peste cap
şi nu fa- cem lucrul acesta
duminica, atunci, când îl vom
face? Une- ori un singur rând
citit dintr-o carte sfântă poate
schimba viaţa unui om. Sfântul
Columban fusese în viaţa lui un
mare păcătos. Într-o zi,
întorcându-se de la muncă, era
foarte furios, pentru că soţia lui
nu pregătise încă masa. Pentru
a-l linişti, ea i-a dat să citească
Vieţile sfinţilor. La început el a
aruncat cartea, dar apoi a luat-
o şi a citit viaţa sfintei Maria
egipteanca, renumita
păcătoasă convertită. Când a
terminat-o de citit, Columban
era cu totul alt om. S-a întors la
Dumnezeu şi a devenit un mare
sfânt. Dar dacă, din
nefericire, Cărţile Sfinte sunt
atât de rare şi nu le au toţi la
îndemână, cine nu poate
asculta cu atenţie o predică sau
să ia parte la catehism? Un
misionar din Africa ne
povesteşte că, nu demult, în
satele dintr-o regiune din
Congo, a început o persecuţie
împotriva creştinilor negri. Cine
era prins că merge la biserică şi
lua parte la învăţătura
religioasă şi la rugăciune era
dus în mijlocul satului, unde
primea 25 de lovituri de bici.
Atunci, toţi tinerii au mers la
căpetenia ţinutului şi i-au spus:
„Noi vrem să vedem cine este
mai tare, mai rezistent; tu, care
ne loveşti cu biciul, sau noi,
care suportăm suferinţele
pentru Cristos?” De două ori pe
zi suporta ti- neretul cu curaj
loviturile de bici. Nimeni nu
dădea îna- poi şi numărul lor
creştea din zi în zi. De la o
vreme, mâna călăului a obosit,
dar voinţa tineretului de a se
instrui nu a slăbit. Tot acel
misionar povesteşte că o
familie de negri mer- gea în
fiecare zi opt ore pe jos ca să ia
parte la sfânta Li- turghie. Când
se întorceau, primeau părinţii
câte 50 de lovituri de bici, iar
cei doi copii câte 25. Ani de zile
au mers aşa, până când, într-o
zi, călăul, într-un acces de furie,
i-a ucis. Ce exemplu frumos ne
dau creştinii din Africa! Ei sunt
bătuţi cu biciul ca să nu meargă
la biserică, să nu asculte
învăţătura lui Cristos, iar noi
parcă am aştepta să fim mânaţi
cu biciul. Cinstim apoi ziua
Domnului prin îmbrăcămintea
curată. Sfântul Thomas Morus
se îmbrăca duminica în
închisoare cu hainele cele mai
bune, cu toate că nu-l vedea
nimeni. Fiind întrebat de ce
face acest lucru, a răspuns: „Ca
să-i plac lui Dumnezeu”. Ziua
Domnului este ziua bucuriei
prin excelenţă, deoa- rece în
această zi celebrăm Învierea
Domnului, e Paştele
săptămânal. De aceea este şi
ziua carităţii prin excelenţă,
ajutându-i prin faptele noastre
bune şi pe cei care trăiesc în
lipsuri şi suferinţe să se bucure
de ziua Domnului. Exemplu ne
este însuşi Cristos, care de
preferinţă îi vin- deca pe
bolnavi în zi de sărbătoare,
adică sâmbăta. Să ne străduim
să petrecem cu sfinţenie
zilele de duminică şi
sărbătoare, pentru ca aceste
zile să nu fie zile de osândă şi
de mânie, ci zile de har şi de
binecuvântare.
6.Despre ceremoniile externe
ale sfintei Liturghii
Astăzi vă voi vorbi tot despre
sfânta Liturghie şi cu această
predică voi termina porunca a
treia, care spune: „Adu-ţi
aminte să sfinţeşti ziua
Domnului”. Ce înseamnă
pentru un creştin Liturghia de
duminică? Liturghia de
duminică este un mijloc de
refacere sufle- tească în
vârtejul, în drumul agitat şi greu
al acestei vieţi, este un popas
în care omul prinde curaj şi
putere ca să poată înainta.
Când vapoarele au început să
străbată Oceanul Atlan- tic, s-a
ridicat o problemă deosebit de
grea: întinderea oceanului de la
un ţărm la altul este foarte
mare. Nu se putea lua atâta
combustibil, atâta cărbune cât
era nece- sar pentru ca vaporul
să străbată oceanul. De
asemenea, drumul era lung şi
obositor şi marinarii nu puteau
rezista. După ce şi-au
frământat mintea, oamenii au
găsit urmă- toarea soluţie: să
se facă pe ocean, la anumite
distanţe fixe, insule artificiale,
unde să se oprească pentru a
ali- menta vapoarele cu
combustibil şi să se poată
odihni ma- rinarii, şi aşa să
poată merge mai departe. În
drumul greu şi lung al vieţii
noastre pe pământ, avem şi noi
nevoie de astfel de insule
salvatoare, unde să ne odihnim
şi să ne refacem energiile
pentru a putea merge mai
departe. O astfel de insulă
salvatoare este sfânta Li-
turghie din fiecare duminică, la
care participând cu evla- vie şi
în timpul căreia rugându-ne cu
încredere, dobândim putere
împotriva ispitelor, sorbim
energii noi pentru a putea să ne
îndeplinim datoriile din timpul
săptămânii. La fiecare Liturghie
trebuie să deosebim două
lucruri:
– unul principal, esenţial şi
nevăzut; este însuşi Cristos
care îşi continuă jertfa de pe
Calvar;
– altul, pe care îl vedem, mai
puţin important, şi pe care
Biserica îl poate schimba; sunt
ceremoniile exterioare ale
Liturghiei sau simbolurile
liturgice.
La 23 mai 1927, cel mai mare
cutremur din istoria omenirii a
zguduit China. Oraşe întregi au
fost dărâmate, zeci de mii de
oameni au fost îngropaţi sub
dărâmături. Călugăriţele din
localitatea Si Liang aşteptau cu
nerăbdare începerea sfintei
Liturghii, când, deodată, a venit
cutre- murul. Au fost îngropate
toate de vii sub dărâmăturile
bisericii. Făcându-se săpături
pentru a fi scoşi eventualii
supravieţuitori, au găsit-o pe
superioara acelor călugăriţe
ţinând în braţe şi apărând cu
propriul ei trup doi copilaşi.
Superioara a murit, dar cu
trupul ei i-a salvat pe cei doi
copilaşi. La fel, în timp ce
lumea se frământă, se agită în
jurul nostru, Cristos, la sfânta
Liturghie, moare pentru noi, ne
cuprinde în braţele sale pentru
a ne salva; se jertfeşte pe sine
pentru a ne asigura viaţa de
veci, mântuirea noastră. Acesta
este elementul esenţial şi
nevăzut al Liturghiei. Al doilea
element, după cum am spus, îl
reprezintă ce- remoniile
exterioare. Poate ne întrebăm
uneori: de ce preotul se
îmbracă cu haine deosebite la
sfânta Liturghie, de ce face
atâtea mişcări, dă din mâini,
îngenunchează? De ce facem
semnul crucii când ne stropeşte
cu apă sfin- ţită, de ce arde
tămâie la altar, de ce cântă
orga? Toate aceste lucruri au o
semnificaţie şi un simbolism
adânc şi nespus de frumos. De
ce se îmbracă preotul cu haine
deosebite la Litur- ghie? Este în
firea omului ca în împrejurări
însemnate să se îmbrace în
mod deosebit; la o paradă, toţi
îşi pun hai- nele cele mai
frumoase, îşi agaţă la piept
toate decoraţiile; când este
întâmpinat un conducător de
stat, tinere îm- brăcate în portul
naţional îi oferă buchete de
flori, îmbră- cate cu haine
naţionale, nu obişnuite;
dumneavoastră, când mergeţi
la o nuntă, nu mergeţi cu
hainele pe care le purtaţi la
treabă în timpul săptămânii;
soldatul, în tim- pul serviciului
militar, îşi poartă uniforma de
soldat. Judecătorii, avocaţii,
CFR-iştii, chelnerii etc. au uni-
forme pe care le poartă în
timpul exercitării funcţiilor,
pentru ca lumea să vadă
funcţia pe care o au. La fel
preo- tul, la cea mai însemnată
funcţie a sa, la sfânta Liturghie,
se îmbracă în veşminte
deosebite, pentru ca lumea să
vadă în el nu omul, ci pe
reprezentantul lui Cristos. Ce
rost are apa sfinţită, cu care
preotul ne stropeşte la
începutul Liturghiei? Apa ne
curăţă când suntem murdari, ne
trezeşte, ne înviorează când
suntem obosiţi sau mole- şiţi.
Apa sfinţită de la începutul
Liturghiei ne spune aceste
lucruri: că venim la Liturghie să
ne spălăm de murdăria
păcatelor prin căinţă, venim să
fim atenţi, nu să dormim sau să
moţăim. Ne aminteşte, mai
ales, de Botezul nostru şi de
obligaţiile care decurg din el.
Ce înseamnă fumul de tămâie?
Norii de fum ce se ridică pot
simboliza rugăciunile noastre,
care se înalţă la Dum- nezeu;
dar, mai degrabă, simbolizează
iubirea faţă de Dumnezeu.
Oare îi este plăcut lui
Dumnezeu fumul de tămâie?
Nu fumul de tămâie îi este
plăcut lui Dumnezeu, ci iubirea
pe care o simbolizează, aşa
cum lui Isus i-a plă- cut mirosul
de parfum, pe care Maria
Magdalena l-a văr- sat pe
picioarele lui, căci reprezenta
iubirea acestei păcă- toase
convertite faţă de Mântuitorul.
Lumânările aprinse
simbolizează lumina răspândită
de Cristos asupra lumii. Aşa
cum lumânările se consumă
mereu, şi noi trebuie să ne
consumăm de iubire faţă de
Dumnezeu şi să fim lumina
lumii, asemenea lui Cristos. De
ce facem atâtea mişcări şi
gesturi la Liturghie? În-
genunchem pentru a ne arăta
adoraţia faţă de Cristos de pe
altar; de exemplu, la
Evanghelie, ne ridicăm în
picioare pentru a ne arăta
respectul faţă de cuvântul lui
Cristos; mâinile le întindem
pentru a implora ajutorul lui
Dumne- zeu. Ne batem pieptul
de atâtea ori la sfânta Liturghie
pentru a ne stârni căinţa în
suflet. Când batem mai tare la
poartă? Atunci când vrem să
trezim pe cineva care doarme.
Sufletul nostru este adormit în
păcate, de aceea, ne batem
pieptul să-l trezim la căinţă.
Toate ceremoniile, cântecele,
rugăciunile Liturghiei sunt atât
de frumoase, de armonioase,
de simbolice, pline de
învăţătură, încât mulţi
necredincioşi s-au convertit lu-
ând parte la o singură Liturghie.
Unul dintre cei mai celebri
preoţi din zilele noastre din
Franţa, care în tinereţe fusese
necredincios, scria aceste
cuvinte: „Într-o duminică, am
intrat de curiozitate într-o
biserică în timpul unei Liturghii.
Deodată, o tulburare adâncă
mi-a cuprins toată fiinţa.
Inima îmi era atinsă.
Devenisem din nou creştin.
Adevărurile credinţei îmi
apăreau clare. Orice îndoială
dispăruse. Adânc mişcat, am
început să plâng. Toate
ceremoniile îmi umpleau inima
de un sentiment de respect, de
bucurie, de recunoştinţă, de
adoraţie către Dumnezeu, care
mă chema la el”. Şi, în sfârşit,
Herman Bohr, un alt scriitor,
dar ger- man, contemporan,
scria într-o carte a sa:
„Cuvintele,
gesturile, simbolurile Liturghiei
sunt de o frumuseţe şi de o
valoare infinită. Rugăciunile
Liturghiei sunt la fel de
frumoase ca şi poemele lui
Dante sau Shakespeare, cei
mai mari poeţi ai lumii”. Sfânta
Liturghie este cea mai aleasă
comoară a religiei noastre. Să o
preţuim, să luăm parte cu toată
inima, cu toată atenţia la ea. În
Vinerea Mare, poporul evreu
striga în batjocură împotriva lui
Cristos: „Sângele lui să cadă
asupra noastră şi asupra
copiilor noştri!” La sfânta Litur-
ghie să spunem şi noi aceleaşi
cuvinte, dar nu în batjocu- ră,
nu din ură ca evreii: „Doamne,
sângele tău să cadă asupra
noastră, sângele tău să cadă
asupra sufletelor noastre
rănite, pline de păcate, să le
spele, să le cureţe, să le
lumineze, să le întărească,
pentru a deveni curate, su-
puse şi plăcute ţie”.