20.

Ziua de odihnă – SABATUL

Binefăcătorul Creator, după cele şase zile ale creaţiei, S-a odihnit în cea
de-a şaptea zi şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii, ca un monument
de aducere-aminte a creaţiei. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui
Dumnezeu cere păzirea acestui Sabat, ziua a şaptea, ca zi de odihnă, de
închinare şi slujire în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul
Sabatului. Sabatul este o zi de plăcută comuniune cu Dumnezeu şi cu
ceilalţi credincioşi. El este un simbol al răscumpărării noastre în Hristos,
un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a loialităţii şi o pregustare a
viitorului nostru veşnic în împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul
perpetuu al legământului veşnic dintre Dumnezeu şi poporul Său. Păzirea
cu bucurie a acestui timp sfânt, de seara până seara, de la apus de soare
până la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi
răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. (Gen. 2,1-3; Exod 20,8-11; Luca 4,16;
Is. 56,5.6; 58,13.14; Mat. 12,1-12; Ex. 31,13-17; Ezech. 20,12.20; Deut. 5,12-
15; Evrei 4,1-11; Lev. 23,32; Marcu 1,32.)

Alături de Dumnezeu, Adam şi Eva au explorat căminul lor din paradis. Priveliştea era
cuceritoare, cu neputinţă de descris. Pe când soarele apunea încet în acea zi de vineri,
a şasea a săptămânii creaţiei, şi când stelele au început să apară, „Dumnezeu S-a uitat
la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1,31). Astfel Dumnezeu Şi-a încheiat
lucrarea de creaţie, „cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Gen. 2,1).

Dar, oricât de frumoasă era lumea pe care El tocmai o terminase, cel mai mare dar pe
care Dumnezeu îl putea oferi perechii nou-create era privilegiul unei legături personale
cu El. Astfel, El le-a dat Sabatul, o zi a unei binecuvântări şi comuniuni speciale cu
Creatorul lor.

Sabatul de-a lungul Bibliei

Sabatul este esenţial pentru închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ca monument
de aducere-aminte a creaţiei, Sabatul reprezintă motivul pentru care Dumnezeu
trebuie să fie adorat. El este Creatorul şi noi suntem fiinţele create de El. „Sabatul,
deci, stă chiar la temelia adorării lui Dumnezeu, pentru că proclamă acest mare adevăr
în modul cel mai impresionant; şi nicio altă instituţie nu face acest lucru. Adevăratul
temei al închinării înaintea lui Dumnezeu, nu numai cea din ziua a şaptea, ci întreaga
închinare, constă în deosebirea dintre Creator şi fiinţele create. Acest mare principiu
nu poate deveni niciodată vechi, demodat şi nu trebuie niciodată uitat.”[1] Tocmai
pentru a păstra acest adevăr pentru totdeauna înaintea ochilor umanităţii, Dumnezeu
a instituit Sabatul.

Sabatul la creaţie. Sabatul ne-a fost dat nouă, oamenilor, într-o lume fără păcat.
Este darul special al lui Dumnezeu, făcând în stare omenirea să trăiască aici pe pământ
experienţa realităţilor cereşti. Trei acte divine distincte au marcat instituirea
Sabatului:

1. Dumnezeu S-a odihnit în Sabat. În ziua a şaptea, Dumnezeu „S-a odihnit

şi a răsuflat” (Ex. 31,17); totuşi El nu S-a odihnit pentru că avea nevoie să Se
odihnească (Is. 40,28). Verbul „odihnit”, shabath, înseamnă literal „a înceta”
munca sau activitatea (cf. Gen. 8,22). „Odihna lui Dumnezeu nu era urmarea
extenuării, oboselii, ci o oprire după activitatea de dinainte.”[2]
1 
 
Dumnezeu S-a odihnit pentru că aştepta ca şi oamenii să se odihnească. El a dat un
exemplu pe care fiinţele umane să-l urmeze (Ex. 20,11).

Dacă Dumnezeu Şi-a terminat creaţia în ziua a şasea (Gen. 2,1), ce vrea să spună
Scriptura când afirmă că El „Şi-a sfârşit lucrarea” în ziua a şaptea (Gen. 2,2)?
Dumnezeu a terminat crearea cerurilor şi a pământului în cele şase zile, dar mai avea
încă de instituit Sabatul. Prin faptul că S-a odihnit în Sabat, Dumnezeu l-a creat.
Sabatul a fost ultimul Său act creator, desăvârşindu-I lucrarea.

1. Dumnezeu a binecuvântat Sabatul. Dumnezeu nu numai că a creat

Sabatul, dar l-a şi binecuvântat. „Binecuvântarea rostită asupra zilei a şaptea
implică faptul că, astfel, era declarat un obiect special al favorii divine şi o zi
care le va aduce binecuvântare fiinţelor create.”[3]
2. Dumnezeu a sfinţit Sabatul. A sfinţi ceva înseamnă a-l face sacru, sfânt, a-
l pune deoparte ca fiind sfânt şi pentru o folosire sfântă; a-l consacra. Oamenii,
locurile (de exemplu sanctuarul, templul sau biserica) şi timpul (zile sfinte) pot
fi sfinţite. Faptul că Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea înseamnă că această zi este
sacră – că El a pus-o deoparte pentru scopul înalt al dezvoltării relaţiei divino-
umane.

Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit Sabatul, ziua a şaptea, pentru că El S-a odihnit

în această zi „de toată lucrarea Lui”. El l-a binecuvântat şi l-a sfinţit pentru oameni, nu
pentru Sine. Tocmai prezenţa Sa este cea care îi conferă Sabatului binecuvântarea şi
sfinţenia lui Dumnezeu.

Sabatul la Sinai. Evenimentele care au urmat plecării israeliţilor din Egipt arată că,
în mare măsură, ei pierduseră din vedere Sabatul. Condiţiile severe ale sclaviei par să
fi făcut foarte dificilă păzirea Sabatului. Imediat după ce şi-au câştigat libertatea,
Dumnezeu le-a reamintit israeliţilor în mod categoric, prin minunea cu mana şi
rostirea celor Zece Porunci, obligaţia de a păzi Sabatul în ziua a şaptea.

1. Sabatul şi mana. Cu o lună înainte de a proclama Legea la Sinai, Dumnezeu

le-a promis israeliţilor protecţia Sa împotriva bolilor, dacă ei vor „asculta de
poruncile Lui” şi dacă vor „păzi toate legile Lui” (Ex. 15,26; cf. Gen. 26,5).
Imediat după ce a făcut această promisiune, Dumnezeu le-a reamintit
israeliţilor de sfinţenia Sabatului. Prin minunea cu mana, El le-a arătat, în
termeni concreţi, cât de importantă era pentru El odihna lor în ziua a şaptea.

În fiecare zi a săptămânii, Dumnezeu le-a dat israeliţilor suficientă mană cât să le

împlinească nevoile din ziua aceea. Ei nu trebuiau să oprească nimic pentru ziua
următoare, căci, dacă făceau acest lucru, ea avea să se altereze (Ex. 16,4.16-19). În ziua
a şasea însă, trebuiau să strângă dublu faţă de cât strângeau zilnic, astfel ca să aibă
suficient atât pentru ziua aceea, cât şi pentru Sabat. Învăţându-i, în acelaşi timp, că
ziua a şasea trebuia să fie o zi de pregătire şi cum trebuia să fie păzit Sabatul,
Dumnezeu a spus: „Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce
aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va
rămâne” (Ex. 16,23). Numai în ziua a şaptea putea fi păstrată mana fără să se altereze
(Ex. 16,24). Într-un limbaj asemănător celui al poruncii a patra, Moise a spus: „Veţi
strânge timp de şase zile, dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi [mană]” (Ex.
16,26).

2 
 
Timp de 40 de ani – sau mai bine de 2.000 de Sabate săptămânale succesive – cât timp
israeliţii au fost în pustie, minunea manei le-a reamintit acest model: şase zile de lucru
şi a şaptea de odihnă.

1. Sabatul şi Legea. Dumnezeu a aşezat porunca despre Sabat în centrul

Decalogului. Ea este următoarea:

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul
tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să
nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta,
nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile,
pământul, marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a
binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Ex. 20,8-11).

Toate poruncile Decalogului sunt vitale şi niciuna nu trebuie neglijată (Iacov 2,10);
totuşi, Dumnezeu a evidenţiat porunca Sabatului de toate celelalte. Cu privire la ea, El
a poruncit: „Adu-ţi aminte”, atrăgând atenţia omenirii asupra pericolului de a uita
importanţa ei.

Cuvintele cu care începe porunca, „adu-ţi aminte de ziua de odihnă”, arată că Sabatul
n-a fost instituit pentru prima dată la Sinai. Aceste cuvinte indică faptul că Sabatul îşi
are începutul mai devreme – de fapt, la creaţie, aşa cum evidenţiază restul poruncii.
Dumnezeu a intenţionat ca noi să păzim Sabatul ca un memorial al lucrării Sale de
creaţie. El precizează perioada de timp pentru odihnă şi închinare, îndemnându-ne să-
L contemplăm pe Dumnezeu şi lucrările Sale.

Ca monument de comemorare a creaţiei, păzirea Sabatului este un antidot al idolatriei.

Amintindu-ne că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, Sabatul Îl deosebeşte pe El de
toţi falşii dumnezei. Deci păzirea Sabatului devine semnul supunerii noastre faţă de
adevăratul Dumnezeu – un semn prin care noi recunoaştem suveranitatea Lui ca
Împărat şi Creator.

Porunca referitoare la Sabat funcţionează ca un sigiliu al Legii lui Dumnezeu.[4] În

general, sigiliile conţin trei elemente: numele deţinătorului sigiliului, titlul sau
calitatea sa şi jurisdicţia sau domeniul autorităţii sale. Sigiliile oficiale sunt folosite
pentru a legaliza documente de mare importanţă. Documentul preia autoritatea
persoanei oficiale care şi-a pus sigiliul pe el. Sigiliul atestă faptul că însăşi persoana cu
autoritate aprobă respectivul document şi toată puterea acesteia îi este conferită
documentului.

Dintre cele Zece Porunci, porunca Sabatului este cea care conţine elementele vitale ale
unui sigiliu. Este singura dintre cele zece care Îl identifică pe adevăratul Dumnezeu,
precizându-I numele: „Domnul Dumnezeul tău”; titlul: Cel care a făcut, Creatorul; şi
teritoriul: „cerurile şi pământul” (Ex. 20,10.11). Deoarece numai porunca a patra arată
prin a cui autoritate au fost date cele Zece Porunci, ea conţine astfel „sigiliul lui
Dumnezeu”, pus asupra Legii Sale, ca o dovadă a autenticităţii şi a caracterului ei
obligatoriu.[5]

Într-adevăr, Dumnezeu a făcut Sabatul ca „un memento sau un semn al puterii şi

autorităţii Sale, într-o lume nepătată de păcat şi răzvrătire. El avea menirea de a fi o
instituţie a unei obligaţii personale, perpetue, întemeiate pe baza următoarei porunci:
‘Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti’ (Ex. 20,8).”[6]

3 
 
Această poruncă împarte săptămâna în două părţi. Dumnezeu i-a dat omenirii şase
zile în care să lucreze: „să-ţi faci lucrul tău” şi ziua a şaptea: „să nu faci nicio lucrare în
ea” (Ex. 20,9.10). „Şase zile”, spune porunca, sunt zile de lucru, dar „ziua a şaptea” este
o zi de odihnă. Faptul că „ziua a şaptea” este ziua specială a lui Dumnezeu de odihnă
reiese în mod evident din primele cuvinte ale poruncii: „Adu-ţi aminte de ziua de
odihnă, ca s-o sfinţeşti.”[7]

Întrucât fiinţele umane au nevoie de odihnă fizică pentru refacere, Dumnezeu Îşi
fundamentează porunca de a ne odihni în ziua Sabatului pe exemplul Lui. Deoarece El
S-a odihnit de lucrările Lui din prima săptămână a lumii, tot astfel şi noi trebuie să ne
odihnim.

1. Sabatul şi legământul. După cum Legea lui Dumnezeu este esenţa

legământului (Ex. 34,27), tot astfel şi Sabatul, aşezat în centrul acestei Legi, iese
în evidenţă în cadrul legământului Său. Dumnezeu a declarat că Sabatul va fi
un semn între El şi noi, ca să ştim că El e Domnul, care ne sfinţeşte (Ezech.
20,12; 20,20; Ex. 31,17). De aceea a zis El că păzirea Sabatului este un „legământ
necurmat” (Ex. 31,16). „După cum legământul este bazat pe iubirea lui
Dumnezeu pentru poporul Său (Deut. 7,7.8), tot astfel, Sabatul, ca semn al
acestui legământ, este un semn al iubirii divine.”[8]
2. Sabatele anuale. Pe lângă Sabatele săptămânale (Lev. 23,3), mai erau şapte
Sabate anuale ceremoniale în calendarul religios al lui Israel. Aceste Sabate
anuale nu erau legate în mod direct de Sabatul din ziua a şaptea sau de ciclul
săptămânal. Acestea, „afară de… Sabatele Domnului” (Lev. 23,38), erau prima
şi ultima zi a Sărbătorii Azimilor, Ziua Cincizecimii, Sărbătoarea Trâmbiţelor,
Ziua Ispăşirii, precum şi prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor (cf. Lev.
23,7.8.21.24.25.27.28.35.36).

Pentru că socotirea acestor Sabate depindea de începutul anului religios, care avea la
bază calendarul lunar, ele puteau cădea în oricare zi a săptămânii. Când coincideau cu
Sabatul săptămânal, erau numite „zile mari” (Ioan 19,31). „În timp ce Sabatul
săptămânal a fost stabilit la sfârşitul săptămânii creaţiei, pentru întreaga omenire,
Sabatele anuale erau o parte a sistemului iudaic de ritualuri şi ceremonii instituite la
Muntele Sinai, …care prefigurau venirea lui Mesia şi a căror celebrare s-a încheiat
odată cu moartea Sa pe cruce.”[9]

Sabatul şi Hristos. Scriptura dezvăluie faptul că, după cum este adevărat că Tatăl a
fost Creator, tot aşa şi Fiul a fost Creator (vezi 1 Cor. 8,6; Evr. 1,1.2; Ioan 1,3). Deci El
a fost Acela care a pus deoparte ziua a şaptea ca zi de odihnă pentru omenire.

De-a lungul timpului, Domnul Hristos a legat Sabatul de lucrarea Sa de răscumpărare,

ca şi de cea de re-creare. Ca marele „EU SUNT” (Ioan 8,58; Ex. 3,14), El a cuprins
Sabatul în Decalog, ca un puternic memento al acestei întâlniri săptămânale cu
Creatorul, pentru închinare. Şi a mai adăugat încă un motiv pentru păzirea Sabatului:
răscumpărarea poporului Său (Deut. 5,14-15). Astfel, Sabatul îi marchează pe aceia
care L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor şi Creator.

Dublul rol al Domnului Hristos, de Răscumpărător şi Creator, face clar motivul pentru
care El a declarat că „este Domn al Sabatului” (Marcu 2,28). Cu o astfel de autoritate,
El ar fi putut să Se dispenseze de Sabat, dacă ar fi dorit, dar n-a făcut acest lucru. Din
contră, l-a raportat la toate fiinţele omeneşti, spunând: „Sabatul a fost făcut pentru
om” (vers. 27).

4 
 
În întreaga Sa lucrare pe pământ, Domnul Hristos a exemplificat pentru noi
conştiinciozitatea în păzirea Sabatului. Era „obiceiul Său” să Se închine în Sabat (Luca
4,16). Participarea Lui la serviciile divine din Sabat dovedeşte faptul că a confirmat
Sabatul ca zi de închinare.

Atât de preocupat a fost Hristos de sfinţenia Sabatului, încât, atunci când a vorbit
despre persecuţiile care urmau să aibă loc după înălţarea Sa, i-a sfătuit pe ucenici:
„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat” (Mat. 24,20). Acest
lucru sugerează, aşa cum notează Jonathon Edwards, „că şi atunci creştinii erau legaţi
de o strictă păzire a Sabatului”.[10]

După ce Şi-a terminat lucrarea de creaţie – primul Său mare act în istoria lumii –
Hristos S-a odihnit în ziua a şaptea. Această odihnă însemna împlinire, realizare. El a
făcut la fel şi la sfârşitul lucrării Sale pământeşti, când a îndeplinit al doilea mare act
istoric. Vineri după-amiaza, în a şasea zi a săptămânii, Hristos Şi-a încheiat misiunea
de răscumpărare pe pământ. Ultimele Sale cuvinte au fost: „S-a sfârşit” (Ioan 19,30).
Scripturile subliniază faptul că, atunci când a murit, „era ziua pregătirii şi începea ziua
Sabatului” (Luca 23,54). După ce a murit, El S-a odihnit într-un mormânt,
simbolizând astfel faptul că a dus la îndeplinire răscumpărarea neamului omenesc.[11]

În felul acesta, Sabatul dă mărturie despre lucrarea de creaţie şi răscumpărare a

Domnului Hristos. Prin păzirea Sabatului, urmaşii lui Isus se bucură împreună cu El
de realizările Sale pentru omenire.[12]

Sabatul şi apostolii. Ucenicii au respectat foarte mult Sabatul. Acest lucru s-a văzut
foarte clar cu ocazia morţii Domnului Hristos. Când a început Sabatul, ei au întrerupt
pregătirile pentru îngropare şi „în ziua Sabatului s-au odihnit după Lege”, plănuind să
continue această activitate duminica, „ziua întâia a săptămânii” (Luca 23,56; 24,1).

Aşa cum făcuse şi Domnul Hristos, apostolii s-au închinat în Sabatul de ziua a şaptea.
În călătoriile sale evanghelistice, Pavel era prezent în sinagogă în ziua Sabatului şi Îl
predica pe Hristos (Fapte 13,14; 17,1.2; 18,4). Chiar şi neevreii l-au invitat să predice
Cuvântul lui Dumnezeu în Sabat (Fapte 13,42.44). În localităţile în care nu exista
sinagogă, el căuta locul care era folosit în mod obişnuit pentru închinare în Sabat
(Fapte 16,13). După cum participarea Domnului Hristos la slujbele din Sabat
demonstra faptul că El acceptase ziua a şaptea ca zi specială de închinare, acelaşi lucru
e valabil şi în dreptul lui Pavel.

Această păzire cu devotament a Sabatului săptămânal de către apostol stă într-un

contrast izbitor cu atitudinea sa faţă de Sabatele anuale ceremoniale. El a arătat clar:
creştinii nu erau obligaţi să păzească zile de odihnă anuale, deoarece Domnul Hristos
pironise legea ceremonială pe cruce (vezi cap. 19 al cărţii de faţă). El a spus: „Deci
nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu privire la o zi de
sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra
lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2,16,17). Deoarece „contextul
[acestui pasaj] este acela al chestiunilor rituale, Sabatele la care se face referire aici
sunt Sabatele ceremoniale ale sărbătorilor anuale iudaice, ‘care sunt o umbră’, sau un
simbol, şi a căror împlinire urma să aibă loc în Hristos”.[13]

De asemenea, în Galateni, Pavel s-a ridicat împotriva cerinţelor legii ceremoniale. El

spunea: „Voi ţineţi zile, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi”
(Gal. 4,10.11).

5 
 
Mulţi au impresia că Ioan se referea la duminică atunci când declara că el a fost „în
ziua Domnului… în Duhul” (Apoc. 1,10). În Biblie, totuşi, singura zi arătată ca
aparţinându-I Domnului este Sabatul. Domnul Hristos a declarat că „ziua a şaptea este
ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău”, numind-o mai târziu „ziua Mea
cea sfântă” (Is. 58,13). Iar Domnul Hristos S-a numit pe Sine „Domnul Sabatului”
(Marcu 2,28). Deoarece în Sfânta Scriptură singura zi pe care Domnul o numeşte ziua
Sa este Sabatul de ziua a şaptea, este logic să concluzionăm că Sabatul este ziua la care
s-a referit Ioan. În mod sigur nu există niciun precedent biblic care să arate că el ar fi
putut să folosească acest termen cu referire la prima zi a săptămânii, duminica.[14]

Nicăieri Biblia nu ne porunceşte să păzim vreo altă zi a săptămânii decât Sabatul. Ea

nu declară nicio altă zi a săptămânii ca fiind binecuvântată sau sfântă. Şi nici Noul
Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii.

Din contră, Scriptura face cunoscut faptul că Dumnezeu intenţionează ca poporul Său
să păzească Sabatul în decursul veşniciei. „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul
cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, aşa va dăinui şi
sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice
făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Is. 66,22.23).

Semnificaţia Sabatului. Sabatul are o largă semnificaţie, având un profund şi

pronunţat caracter spiritual.

1. Un memorial perpetuu al creării lumii. Aşa cum am văzut, însemnătatea

fundamentală pe care cele Zece Porunci i-o acordă Sabatului este aceea că el
aminteşte de crearea lumii (Ex. 20,11.12). Porunca pentru păzirea zilei a şaptea
ca Sabat este „legată în mod inseparabil de actul creaţiei; instituţia Sabatului şi
porunca de a-l păzi fiind o consecinţă directă a actului creaţiei. Mai mult chiar,
întreaga familie umană îşi datorează existenţa actului divin al creaţiei, care este
comemorat în felul acesta; în consecinţă, obligaţia de a păzi porunca Sabatului
ca memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu este transmisă astfel întregii
rase umane.”[15] Strong consideră Sabatul „o obligaţie perpetuă ca act de
comemorare stabilit de Dumnezeu, a activităţii Sale creatoare”.[16]

Aceia care celebrează Sabatul ca monument de aducere-aminte a creaţiei fac lucrul

acesta în semn de acceptare cu recunoştinţă a faptului că „Dumnezeu este Creatorul şi
Suveranul lor de drept, că ei sunt lucrarea mâinilor Sale şi sunt supuşi autorităţii Lui.
Astfel, instituţia Sabatului are în totalitate un rol comemorativ şi a fost dat omenirii
întregi. Nu există în ea nimic de natură prefigurativă sau cu o aplicare restrânsă numai
la anumiţi oameni.”[17] Şi, atâta vreme cât ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El este
Creatorul nostru, Sabatul va continua să funcţioneze ca un semn şi un monument de
aducere-aminte a actului Său de creaţie.

1. Un simbol al răscumpărării. Când Dumnezeu l-a eliberat pe Israel din

robia egipteană, Sabatul, care era deja monumentul de comemorare a creaţiei,
a devenit şi monumentul de comemorare a eliberării (Deut. 5,15). „Domnul a
intenţionat ca odihna Sabatului săptămânal, dacă este păzită aşa cum trebuie,
să-l elibereze mereu pe om din robia unui Egipt ce nu se limitează la vreo ţară
sau secol, ci care înglobează orice ţară şi orice secol. Astăzi, omul are nevoie să
scape de sclavia lăcomiei, a dorinţei de câştig, a dorinţei de putere, a
inegalităţilor sociale, a păcatului şi a egoismului.”[18]

6 
 
Când privim crucea, înţelegem că odihna Sabatului constituie un simbol deosebit al
răscumpărării. „El este memorialul ieşirii din sclavia păcatului sub conducerea lui
Emanuel. Cea mai mare povară pe care noi o purtăm este povara vinovăţiei
neascultării noastre. Odihna Sabatului, arătând înapoi spre odihna lui Hristos în
mormânt, spre odihna biruinţei asupra păcatului, îi oferă creştinului o reală ocazie de
a accepta şi experimenta iertarea, pacea şi odihna Domnului Hristos.”[19]

1. Un semn al sfinţirii. Sabatul este un semn al puterii transformatoare a lui

Dumnezeu, un semn al sfinţirii şi al sfinţeniei. Domnul declară: „Să nu care
cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii
voştri un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul care vă sfinţesc”
(Ex. 31,13; cf. Ezech. 20,20). Sabatul, deci, Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Cel
care ne sfinţeşte. Deoarece oamenii sunt sfinţiţi prin sângele lui Hristos (Evr.
13,12), Sabatul este, în acest sens, un semn al acceptării de către credincios a
sângelui Său pentru iertarea păcatelor.

Aşa după cum Dumnezeu a pus deoparte Sabatul pentru un scop sfânt, tot astfel l-a
pus deoparte pe poporul Său pentru un scop sfânt, acela de a fi martorul Său deosebit.
Comuniunea oamenilor cu Dumnezeu în această zi duce la sfinţenie; ei învaţă să
depindă nu de propriile lor resurse, ci de Dumnezeu, care-i sfinţeşte.

„Puterea care a creat toate lucrurile este puterea care a recreat sufletul după chipul şi
asemănarea Sa. Pentru aceia care sfinţesc ziua Sabatului, el este semnul sfinţirii.
Adevărata sfinţire este armonia cu Dumnezeu, identificarea cu El în caracter. Se poate
ajunge în această situaţie prin ascultarea de acele principii care sunt transcrierea
caracterului Său. Şi Sabatul este semnul ascultării. Acela care ascultă din inimă
porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare.”[20]

1. Un semn al loialităţii. După cum loialitatea lui Adam şi a Evei a fost pusă la
probă prin pomul cunoştinţei binelui şi răului, aşezat în mijlocul Grădinii
Edenului, tot astfel, loialitatea fiecărei fiinţe umane faţă de Dumnezeu va fi
testată prin porunca Sabatului, aşezată în mijlocul Decalogului.

Scripturile dezvăluie faptul că, înainte de a Doua Venire, întreaga lume va fi împărţită
în două clase: aceia care rămân loiali şi „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui
Isus” şi aceia care se închină „fiarei şi chipului ei” (Apoc. 14,12.9). Atunci, adevărul lui
Dumnezeu va fi glorificat înaintea lumii şi va fi clar pentru toţi oamenii că păzirea, în
ascultare, a Sabatului de ziua a şaptea al Scripturii este o dovadă de credincioşie faţă
de Creator.

1. Un răstimp al comuniunii. Dumnezeu a creat animalele ca să fie prietenele

oamenilor (Gen. 1,24.25). Pentru un nivel mai înalt de prietenie, Dumnezeu le-
a dat bărbatului şi femeii privilegiul armoniei conjugale (Gen. 2,18-25). Dar
prin Sabat, Dumnezeu i-a oferit omenirii un dar care îi asigura cea mai înaltă
formă de prietenie, de comuniune – comuniunea cu El. Fiinţele umane n-au
fost făcute numai pentru a se împrieteni cu animalele şi nici chiar numai să aibă
părtăşie cu alte fiinţe umane. Ele au fost create pentru Dumnezeu.

În Sabat, noi putem simţi în mod deosebit prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru.
Fără Sabat, totul ar fi numai muncă şi sudoare fără sfârşit. Toate zilele ar fi la fel,
închinate urmăririi aspiraţiilor lumeşti. Sosirea Sabatului, totuşi, aduce speranţă,
bucurie, curaj şi îi conferă vieţii un sens. El ne oferă un răstimp de comuniune cu
Dumnezeu prin închinare, rugăciune, cântat, studiu şi meditaţie asupra Cuvântului lui

7 
 
Dumnezeu, ca şi prin activităţi prin care ducem Evanghelia la cunoştinţa celorlalţi.
Sabatul este ocazia noastră de a simţi prezenţa lui Dumnezeu.

1. Un semn al neprihănirii prin credinţă. Creştinii recunosc faptul că, prin

călăuzirea unei conştiinţe iluminate, necreştinii care cercetează în mod sincer
adevărul pot fi conduşi de Duhul Sfânt la o înţelegere a principiilor generale ale
Legii lui Dumnezeu (Rom. 2,14-16). Aceasta explică de ce cele nouă porunci, în
afară de porunca a patra, sunt practicate într-o oarecare măsură şi în afara
creştinismului. Dar nu aşa stau lucrurile şi cu porunca Sabatului.

Mulţi oameni pot înţelege raţiunea unei zile de odihnă săptămânale, dar adesea este
dificil pentru ei să înţeleagă de ce o activitate săvârşită în oricare altă zi a săptămânii
este bună şi lăudabilă, dar reprezintă un păcat atunci când este făcută în ziua a şaptea.
Natura nu oferă niciun temei pentru păzirea zilei a şaptea. Planetele se mişcă pe
orbitele lor, vegetaţia creşte, soarele şi ploaia vin una după alta şi animalele îşi duc
viaţa mai departe, ca şi când fiecare zi ar fi la fel. De ce atunci fiinţele umane trebuie
să ţină Sabatul în ziua a şaptea? „Pentru creştin, există un singur motiv şi numai unul,
iar acesta este suficient: Dumnezeu a spus.”[21]

Numai pe baza revelaţiei speciale din partea lui Dumnezeu oamenii pot înţelege
raţiunea păzirii zilei a şaptea. Deci aceia care păzesc ziua a şaptea fac lucrul acesta din
credinţă şi, astfel, afirmă că se încred în Hristos – care a rostit porunca pentru păzirea
ei. Păzind Sabatul, credincioşii îşi manifestă dispoziţia de a accepta voinţa lui
Dumnezeu pentru viaţa lor, în loc de a se bizui pe propria judecată.

Păzind ziua a şaptea, credincioşii nu încearcă să se facă pe ei înşişi neprihăniţi. Din

contră, păzesc Sabatul ca rezultat al legăturii lor cu Hristos, Creatorul şi
Răscumpărătorul lor.[22] Păzirea Sabatului este un rezultat al neprihănirii Sale în
îndreptăţire şi sfinţire, însemnând că ei au fost eliberaţi din robia păcatului şi au primit
neprihănirea Lui desăvârşită.

„Un [pom] măr nu devine măr ca urmare a faptului că rodeşte mere. Ci de la bun
început el trebuie să fie măr. Apoi fructele lui, merele, vin ca rod natural. Tot la fel şi
adevăratul creştin, el nu păzeşte Sabatul sau celelalte nouă precepte pentru a ajunge
să fie neprihănit. Din contră, păzirea este rodul natural al neprihănirii, pe care Hristos
i-o împărtăşeşte. Acela care păzeşte Sabatul nu este, în acest sens, un legalist, pentru
că păzirea vizibilă a zilei a şaptea arată experienţa interioară a credinciosului în ceea
ce priveşte îndreptăţirea şi sfinţirea. De aceea, adevăratul păzitor al Sabatului nu se
reţine de la acţiunile oprite în Sabat, cu scopul de a câştiga favoarea lui Dumnezeu, ci
pentru că Îl iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să folosească Sabatul în primul rând
pentru o cât mai strânsă comuniune cu El.”[23]

Păzirea Sabatului dovedeşte faptul că am încetat să ne mai bizuim pe propriile fapte şi

recunoaştem că numai Hristos, Creatorul, poate să ne mântuiască. Într-adevăr,
„spiritul adevăratei păziri a Sabatului este dovada supremei iubiri pentru Isus Hristos,
Creatorul şi Mântuitorul, care ne-a făcut oameni noi. Ea face ca păzirea corectă a zilei
adevărate să fie un cânt al neprihănirii prin credinţă.” [24]

1. Un simbol al odihnei în Hristos. Sabatul, ca monument al eliberării lui

Israel din Egipt de către Dumnezeu, pentru odihna în Canaanul pământesc, îi
distingea de naţiunile înconjurătoare pe cei răscumpăraţi din acea epocă a
istoriei. În acelaşi fel, Sabatul este un semn al eliberării din păcat şi al „intrării”
în odihna lui Dumnezeu, punându-i pe cei răscumpăraţi deoparte de lume.

8 
 
Toţi aceia care intră în odihna la care îi invită Dumnezeu „se odihnesc… de lucrările
lor, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evr. 4,10). „Această odihnă este o
odihnă spirituală, o odihnă de propriile fapte, o încetare de a mai păcătui. La această
odihnă îl cheamă Dumnezeu pe poporul Său şi această odihnă este simbolizată atât de
Sabat, cât şi de Canaan.”[25]

Când a terminat lucrarea de creaţie şi S-a odihnit în ziua a şaptea, Dumnezeu le-a oferit
lui Adam şi Evei, în Sabat, ocazia de a se odihni şi de a rămâne alături de El. Deşi ei au
picat testul, planul originar al lui Dumnezeu de a-i oferi omenirii această posibilitate a
rămas neschimbat. După cădere, Sabatul a continuat să fie un monument de aducere-
aminte a acestei odihne. „Păzirea Sabatului în ziua a şaptea este o dovadă nu numai a
credinţei în Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, ci şi a credinţei în puterea Sa de
a transforma viaţa oamenilor şi a-i face în stare să intre în această ‘odihnă’ veşnică, pe
care El a intenţionat de la început să le-o dea locuitorilor acestui pământ.”[26]

Dumnezeu i-a promis această odihnă spirituală poporului Israel cel istoric. În ciuda
eşecului său de a beneficia de ea, invitaţia lui Dumnezeu este încă valabilă: „Rămâne
dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evr. 4,9). „Toţi aceia care
doresc să beneficieze de această odihnă trebuie mai întâi să beneficieze, prin credinţă,
de odihna Sa spirituală, odihna sufletului de păcat şi de propriile lui eforturi de
mântuire.”[27]

Noul Testament face apel la creştini să nu ezite să se bucure de această odihnă a harului
şi credinţei, pentru că „astăzi” este timpul potrivit de a beneficia de ea (Evr. 4,7; 3,13).
Toţi aceia care au început să se bucure de această odihnă – de harul mântuitor primit
prin credinţa în Isus Hristos – au încetat orice efort de a obţine neprihănirea prin
propriile fapte. În acest fel, păzirea Sabatului de ziua a şaptea este un simbol al
„intrării” credinciosului în odihna Evangheliei.

Încercările de a schimba ziua de închinare

Deoarece Sabatul joacă un rol vital în adorarea lui Dumnezeu, în calitate de Creator şi
Răscumpărător, nu trebuie să ne surprindă faptul că Satana a purtat un război total
pentru a înlătura această instituţie sfântă.

Nicăieri Biblia nu autorizează o schimbare a zilei de închinare create de Dumnezeu în

Eden şi reconfirmate la Sinai. Ceilalţi creştini, păzitori ai duminicii, au recunoscut ei
înşişi acest lucru. Cardinalul catolic James Gibbons scria cândva: „Poţi citi Biblia de la
Geneza la Apocalipsa şi nu vei găsi niciun singur rând care să autorizeze sfinţirea
duminicii. Scripturile accentuează păzirea religioasă a sâmbetei.”[28]

1. T. Lincoln, un protestant, a recunoscut că „nu se poate susţine faptul că Noul

Testament autorizează concepţia că, de la înviere, Dumnezeu a hotărât ca prima
zi a săptămânii să fie păzită ca Sabat”.[29] El a recunoscut mai departe: „A deveni
sabatarian (de ziua a şaptea) este singura opţiune consecventă pentru toţi aceia
care susţin că întregul Decalog este obligatoriu ca Lege morală.”[30]

Dacă nu există nicio dovadă biblică a faptului că Hristos sau ucenicii Săi au schimbat
ziua de închinare din ziua a şaptea, cum au ajuns aşa de mulţi creştini să accepte
duminica în locul ei?

Începutul păzirii duminicii. Schimbarea închinării din Sabat în ziua de duminică

a venit în mod gradat. Nu există nicio dovadă a închinării creştine săptămânale

9 
 
duminica, înainte de secolul al II-lea, dar dovezile arată că pe la mijlocul acelui secol,
unii creştini păzeau în mod voluntar duminica nu ca o zi de odihnă, ci ca o zi de închi-
nare.[31]

Biserica din Roma, alcătuită în mare parte din credincioşi care nu fuseseră evrei (Rom.
11,13), s-a aflat în fruntea tendinţei de închinare în ziua de duminică. În Roma, capitala
imperiului, s-au stârnit puternice sentimente antiiudaice, devenind chiar mai
puternice odată cu trecerea timpului. Reacţionând la aceste sentimente, creştinii din
acest oraş au încercat să se distanţeze de iudei. Ei au renunţat la unele practici comune
cu iudeii şi au iniţiat un curent ce îi îndepărta de venerarea Sabatului, cu tendinţa de
păzire exclusivă a duminicii.[32]

Din secolul al II-lea şi până în secolul al V-lea, în timp ce creştea influenţa duminicii,
creştinii au continuat să păzească Sabatul de ziua a şaptea aproape pretutindeni în
Imperiul Roman. Socrate, istoric din secolul al V-lea, scria: „Aproape toate bisericile
din lume sărbătoresc sfintele taine în Sabat, în fiecare săptămână, totuşi creştinii din
Alexandria şi Roma, ţinând seama de o veche tradiţie, au încetat a mai face acest
lucru.”[33]

În secolele al IV-lea şi al V-lea, mulţi creştini se închinau atât în Sabat, cât şi duminica.
Sozomen, un alt istoric al acestei perioade, scria: „Oamenii din Constantinopol şi
aproape de pretutindeni se întâlnesc în Sabat, ca şi în prima zi a săptămânii, obicei ce
niciodată n-a fost urmat în Roma sau la Alexandria.”[34] Aceste surse istorice
demonstrează rolul conducător al Romei în nesocotirea păzirii Sabatului.

De ce oare aceia care au renunţat la închinarea în ziua a şaptea au ales duminica, nu o

altă zi a săptămânii? Un argument major a fost acela că Hristos a înviat duminica; de
fapt, s-a pretins că El autorizase închinarea în această zi. „Dar, oricât de ciudat ar
părea, niciun scriitor din secolele al II-lea şi al III-lea n-a citat vreodată un singur
verset din Biblie ca autoritate pentru păzirea duminicii în locul Sabatului. Nici
Barnaba, nici Ignaţiu, nici Iustin, nici Irineu, nici Tertulian, nici Clement din Roma,
nici Clement din Alexandria, nici Origen, nici Ciprian, nici Victorinus, nici un alt autor
care a trăit aproape de perioada în care a trăit Isus n-a avut cunoştinţă despre o astfel
de poruncă de la Isus sau din vreo parte a Bibliei.”[35]

Popularitatea şi influenţa zilei de duminică, apărute ca urmare a adorării Soarelui de

către păgânii romani, au contribuit, fără îndoială, la acceptarea crescândă a ei ca zi de
închinare. Adorarea Soarelui a jucat un rol important în întreaga lume antică. Era una
dintre cele mai vechi componente ale religiei romane. Datorită cultului Soarelui din
Orient, „din prima parte a celui de-al II-lea secol d.Hr., cultul lui Sol Invictus a fost
dominant în Roma şi în alte părţi ale imperiului”.[36]

Această religie populară a avut impact asupra bisericii primare prin intermediul noilor
convertiţi. „Creştinii convertiţi de la păgânism erau mereu atraşi spre venerarea
Soarelui. Acest lucru este indicat nu numai prin frecventa condamnare a acestei
practici de către părinţii [bisericii], dar şi prin importante reminiscenţe ale adorării
Soarelui în liturghia creştină.”[37]

Secolul al IV-lea a fost martor la introducerea legilor duminicale. Primele au fost

promulgate legile duminicale de natură civilă, apoi au venit legile duminicale cu un
caracter religios. Împăratul Constantin a decretat prima lege duminicală civilă, la 7
martie 321. Având în vedere popularitatea duminicii printre adoratorii păgâni ai
Soarelui şi stima cu care şi mulţi creştini o priveau, Constantin a sperat că, făcând din

10 
 
duminică o sărbătoare, putea să-şi asigure sprijinul acestor două segmente de
populaţie din imperiul său.[38]

Legea duminicală a lui Constantin reflecta mentalitatea lui de adorator al Soarelui. Ea

suna astfel: „În venerabila Zi a Soarelui [venerabili die Solis], magistraţii şi poporul
care locuiesc în oraşe să se odihnească şi toate atelierele să fie închise. La ţară, totuşi,
persoanele angajate în agricultură pot să-şi continue liber şi legal îndeletnicirile
lor.”[39]

După mai multe decenii, biserica i-a urmat exemplul. Conciliul din Laodiceea (anul
364 d.Hr.), care nu a fost un conciliu universal, ci unul romano-catolic, a emis prima
lege duminicală ecleziastică. În canonul 29, biserica stipula faptul că toţi creştinii
trebuie să cinstească duminica şi, „dacă este posibil, să nu lucreze în această zi”, în
timp ce denunţa practica odihnei în Sabat, învăţându-i pe creştini să nu „lenevească
sâmbăta (în greacă, sabbaton – Sabatul), căci trebuie să lucreze în această zi”.[40]

În anul 538, an ce marchează începutul perioadei de 1.260 de ani profetici (vezi cap.
13 al cărţii de faţă), cel de-al Treilea Conciliu Romano-catolic din Orleans a emis o lege
chiar mai severă decât cea a lui Constantin. Canonul 28 al acestui conciliu spune că,
duminica, până şi „munca agricolă trebuie lăsată la o parte, pentru ca oamenii să nu
fie împiedicaţi de a frecventa biserica”.[41]

Schimbarea profetizată. Biblia dezvăluie faptul că păzirea duminicii ca instituţie

creştină îşi are originea în „taina fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care acţiona deja în zilele lui
Pavel (vezi cap. 13 al cărţii de faţă). Prin profeţia din Daniel 7, Dumnezeu Şi-a dovedit
preştiiinţa cu privire la schimbarea zilei de închinare.

Viziunea lui Daniel înfăţişează un atac asupra poporului lui Dumnezeu şi a Legii Sale.
Puterea atacatoare, reprezentată de cornul cel mic (şi de către fiara din Apocalipsa
13,1-10), aduce marea apostazie în mijlocul bisericii creştine (vezi cap. 13 al cărţii de
faţă). Ridicându-se din cea de a patra fiară şi devenind o principală putere
persecutoare, după căderea Romei (vezi capitolul 19 al cărţii de faţă), cornul cel mic
încearcă să „schimbe vremurile şi Legea” (Dan. 7,25). Această putere apostată are un
foarte mare succes în înşelarea majorităţii lumii, dar, la sfârşit, judecata va hotărî
măsuri împotriva ei (Dan. 7,11.22.26). În timpul strâmtorării finale, Dumnezeu va
interveni în favoarea poporului Său şi îl va elibera (Dan. 12,1-3).

Această profeţie se potriveşte în descriere numai cu o singură putere din cadrul

creştinismului. Nu există decât o singură organizaţie religioasă care pretinde că are
puterea de a modifica legile divine. Să reţinem, în decursul întregii istorii, ce au pretins
autorităţile romano-catolice:

Cam pe la anul 1400, Petrus de Ancharano a pretins că „Papa poate modifica legea
divină, deoarece puterea lui nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu şi el acţionează în
locul lui Dumnezeu pe pământ, având putere deplină de a lega şi dezlega oile sale”.[42]

Impactul acestei declaraţii uimitoare a fost demonstrat în timpul Reformei. Luther a

susţinut că Sfânta Scriptură, şi nu tradiţia bisericii era călăuza lui în viaţă. Lozinca lui
era: „Sola Scriptura” – „Biblia şi numai Biblia”. John Eck, unul dintre principalii
apărători ai credinţei romano-catolice, l-a atacat pe Luther în acest punct, pretinzând
că autoritatea bisericii era mai presus de Biblie. El l-a provocat pe Luther în legătură
cu păzirea duminicii în locul Sabatului biblic. Eck a spus: „Scripturile învaţă: ‘Adu-ţi
aminte de ziua de odihnă [de Sabat – KJV] ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi

11 
 
faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este [Sabatul] ziua de odihnă închinată Domnului,
Dumnezeului tău etc.’ Şi, cu toate acestea, biserica a schimbat Sabatul cu duminica, în
baza propriei ei autorităţi, pentru care tu (Luther) nu ai nicio bază scripturistică.”[43]

La Conciliul din Trent (1545-1563), convocat de papă pentru a contracara

protestantismul, Gaspare de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ridicat din nou această
problemă. „Autoritatea bisericii”, a spus el, „este deci ilustrată în modul cel mai clar de
Scriptură; căci, în timp ce, pe de o parte, ea [biserica] le recomandă, le declară ca fiind
divine [şi] ni le oferă pentru a fi citite, …pe de altă parte, preceptele legale ale Scripturii
enunţate de Domnul au încetat [să fie valabile] în virtutea [nu a] învăţăturii lui Hristos
(căci El a zis că a venit să împlinească Legea, nu să o desfiinţeze), ci au fost schimbate
prin autoritatea bisericii.”[44]

Îşi menţine încă acea biserică această poziţie? Ediţia din 1977 a The Convert’s
Cathechism of Catholic Doctrine (Catehismul de doctrine catolice al convertitului)
conţine această serie de întrebări şi răspunsuri:

„Î. Care este ziua de Sabat?

1. Sâmbăta este ziua de Sabat.

Î. Atunci noi de ce păzim duminica în locul sâmbetei?

1. Noi păzim duminica în locul sâmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat

solemnitatea de la sâmbătă, la duminică.”[45]

În cartea sa devenită bestseller The Faith of Milions (Credinţa milioanelor, 1974),

savantul romano-catolic John A. O’Brien a ajuns la această concluzie inevitabilă:
„Deoarece sâmbăta, nu duminica este amintită în Biblie, nu este oare curios faptul că
necatolicii care pretind că-şi fundamentează religia direct pe Biblie, nu pe biserică
păzesc duminica în loc de a păzi sâmbăta? Da, desigur, aceasta este o inconsecvenţă.”
Obiceiul de a păzi duminica, spune el, „are la bază autoritatea Bisericii Catolice, şi nu
un text explicit al Bibliei. Această păzire rămâne ca un semn de aducere-aminte a
bisericii-mamă, din care s-au desprins sectele necatolice – asemenea unui băiat care a
fugit de acasă, dar care poartă încă în buzunarul său o fotografie a mamei sau o buclă
din părul ei.”[46]

Asumarea acestor prerogative împlineşte profeţia şi contribuie la identificarea puterii

cornului mic.

Restaurarea Sabatului. În Isaia 56 şi 58, Dumnezeu îl cheamă pe Israel la o

reformă a Sabatului. Referindu-se la slava viitoare a strângerii neamurilor în staulul
Său (Is. 56,8), El leagă succesul acestei misiuni de salvare, de păstrarea cu sfinţenie a
Sabatului (Is. 56,1.2.6.7).

Dumnezeu descrie cu grijă lucrarea specifică a poporului Său. Deşi cuprinde lumea
întreagă, această misiune are în vedere în mod deosebit o clasă de oameni care
mărturisesc a fi credincioşi, dar care în realitate s-au îndepărtat de preceptele Sale (Is.
58,1.2). Iată cum descrie misiunea celor care mărturisesc a fi credincioşi: „Ai tăi vor
zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; Vei fi
numit ‘Dregător de spărturi’, ‘Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit’.
Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea
sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să-L sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi

12 
 
dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi
nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe
înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura
Domnului a vorbit” (Is. 58,12-14).

Misiunea Israelului spiritual este asemănătoare aceleia a vechiului Israel. În Legea lui
Dumnezeu a fost făcută o spărtură atunci când puterea cornului mic a schimbat
Sabatul. Aşa după cum Sabatul, care a fost călcat în picioare, avea să fie restaurat în
Israel, tot astfel, în timpurile moderne, instituţia divină a Sabatului trebuie să fie
restaurată, şi spărtura din zidul Legii lui Dumnezeu, reparată.[47]

Prin vestirea soliei din Apocalipsa 14,6-12 şi a Evangheliei veşnice se va duce la

îndeplinire lucrarea de restaurare şi glorificare a Legii. Şi proclamarea acestui mesaj
este misiunea bisericii lui Dumnezeu din perioada premergătoare celei de a Doua
Veniri (vezi cap. 13 al cărţii de faţă). Această solie trebuie să trezească lumea, invitând
fiecare om să se pregătească pentru ziua judecăţii.

Cuvintele apelului de a ne închina Creatorului, „Celui care a făcut cerul şi pământul,

marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7), sunt o referire directă la cea de-a patra poruncă
a Legii veşnice a lui Dumnezeu. Includerea ei în această avertizare finală confirmă
preocuparea specială a lui Dumnezeu de a restaura înainte de revenire Sabatul, în
mare măsură uitat.

Transmiterea acestui mesaj va grăbi un conflict care va cuprinde întreaga lume.

Problema centrală va fi ascultarea de Legea lui Dumnezeu şi păzirea Sabatului. În faţa
acestui conflict, fiecare om va trebui să hotărască dacă va păzi poruncile lui Dumnezeu
sau pe acelea ale oamenilor. Acest mesaj va duce la formarea unui popor care păzeşte
poruncile lui Dumnezeu şi care are credinţa lui Isus. Aceia care îl vor respinge vor
primi, în final, semnul fiarei (Apoc. 14,9.12; vezi cap. 13 al cărţii de faţă).

Pentru a îndeplini cu succes această misiune de glorificare a Legii lui Dumnezeu şi a

onora Sabatul Său neglijat, poporul lui Dumnezeu trebuie să dea un exemplu de păzire
consecventă şi plină de iubire a Sabatului.

Păzirea Sabatului

Pentru a ne aduce aminte de ziua de Sabat ca s-o sfinţim (Ex. 20,8), noi trebuie să ne
gândim la Sabat în decursul întregii săptămâni şi să facem pregătirile necesare într-un
mod care să fie plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fim atenţi ca să nu ne epuizăm
energiile în cursul săptămânii, aşa încât să nu mai putem lua parte la serviciul divin
din Sabat.

Pentru că Sabatul este o zi specială de comuniune cu Dumnezeu, în care suntem

invitaţi să celebrăm cu bucurie opera creaţiei şi răscumpărării, este important să
evităm orice tinde să-i altereze atmosfera sfântă. Biblia arată că, în Sabat, trebuie să
încetăm activitatea noastră obişnuită (Ex. 20,10), evitând orice lucrare făcută pentru
a ne câştiga existenţa, precum şi toate tranzacţiile de afaceri (Neemia 13,15-22).
Trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu „neurmând căile [noastre], neîndeletnicindu-[ne]
cu treburile [noastre] şi nededându-[ne] la flecării” (Is. 58,13). Folosirea acestei zile
pentru propria plăcere, angajarea în conversaţii, interese şi gânduri lumeşti sau acţiuni
sportive, ne vor distrage de la comuniunea cu Creatorul nostru şi vor viola sfinţenia
Sabatului.[48] Preocuparea pentru păzirea poruncii Sabatului trebuie să se extindă
asupra tuturor acelora aflaţi sub autoritatea noastră – copiii noştri, cei care lucrează

13 
 
pentru noi şi chiar şi musafirii noştri şi animalele noastre (Ex. 20,10) – astfel încât şi
ei să se bucure de binecuvântările Sabatului.

Sabatul începe vineri seara, la apusul soarelui, şi se sfârşeşte sâmbătă seara, la apusul
soarelui (vezi Gen. 1,5; cf. Marcu 1,32).[49] Scriptura numeşte ziua de dinaintea
Sabatului (vinerea) ziua de pregătire pentru Sabat (Marcu 15,42) – o zi în care să facem
tot ce este necesar pentru ca nimic să nu tulbure sfinţenia Sabatului. În această zi, cei
care pregătesc hrana pentru familie trebuie să pregătească mâncare şi pentru Sabat,
astfel încât, în timpul orelor lui sfinte, şi ei să se odihnească de munca lor (vezi Ex.
16,23; Num. 11,8).

Când orele sfinte ale Sabatului se apropie, este bine ca membrii familiei sau grupe de
credincioşi să se strângă înainte de apusul soarelui, vineri seara, pentru a cânta, a se
ruga şi a citi Cuvântul lui Dumnezeu, invitându-L astfel pe Duhul lui Hristos ca pe un
musafir bine-venit. Tot la fel, ei trebuie să marcheze încheierea Sabatului, unindu-se
în rugăciune spre sfârşitul Sabatului, sâmbătă seara, invocând prezenţa lui Dumnezeu
şi călăuzirea Lui în decursul întregii săptămâni ce urmează.

Domnul Îşi cheamă poporul să facă din Sabat o zi de delectare, de bucurie (Is. 58,13).
Cum s-ar putea face acest lucru? Numai urmând exemplul lui Hristos, Domnul
Sabatului, pot oamenii spera că se vor bucura de încântarea şi satisfacţia dorite de
Dumnezeu pentru ei în această zi.

Domnul Hristos S-a închinat cu regularitate în Sabat, a luat parte la serviciile divine şi
a dat învăţături religioase (Marcu 1,21; 3,1-4; Luca 4,16-27; 13,10). Dar a făcut ceva mai
mult decât să Se închine. El a avut părtăşie cu alţii (Marcu 1,29-31; Luca 14,1), a
petrecut timpul în natură (Marcu 2,23) şi a umblat din loc în loc, făcând fapte sfinte
de milă. Ori de câte ori putea, îi vindeca pe cei bolnavi (Marcu 1,21-31; 3,1-5; Luca
13,10-17; 14,2-4; Ioan 5,1-15; 9,1-14).

Când a fost criticat pentru lucrarea Sa de uşurare a suferinţelor, Isus a răspuns: „Este
îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Mat. 12,12). Activitatea Lui de vindecare nu
reprezenta o călcare a Sabatului şi nici nu însemna abolirea lui, ci doar a pus capăt
regulilor împovărătoare ce deformau semnificaţia Sabatului, ca mijloc dat de
Dumnezeu pentru reînviorare spirituală şi delectare.[50] Dumnezeu a creat Sabatul în
vederea dezvoltării spirituale a omenirii. Sunt bine-venite activităţile ce sporesc
legătura cu Dumnezeu; însă acelea care distrag atenţia de la acest scop şi transformă
Sabatul într-o zi liberă oarecare sunt nepotrivite.

Domnul Sabatului îi invită pe toţi oamenii să-I urmeze exemplul. Aceia care acceptă
chemarea Sa vor simţi că Sabatul este o încântare şi un ospăţ spiritual – o pregustare
a cerului. Ei vor descoperi faptul că „Sabatul are menirea dată de Dumnezeu să prevină
descurajarea spirituală. Săptămână după săptămână, ziua a şaptea încurajează
conştiinţa noastră, asigurându-ne că, în ciuda caracterului nostru imperfect, noi
suntem desăvârşiţi în Hristos. Ceea ce El a realizat la Golgota se consideră ispăşire
pentru noi. Astfel noi beneficiem de odihna Lui.”[51]

John N. Andrews, History of the Sabbath (Battle Creek, MI: SDA Publishing Assn.,
[1]

1873), a 3-a ed., p. 575.

[2] Comentariul biblic adventist, vol. l, p. 220.

[3] Ibid.

14 
 
 J. L. Shuler, God’s Everlasting Sign (Nashville: Southern Pub. Assn, 1972), p. 114-
[4]

116; M. L. Andreason, The Sabbath (Washington, D.C.: Review and Herald, 1942), p.
248; Wallenkampf, „The Baptism, Seal, and Fullness of the Holy Spirit (manuscris
nepublicat), p. 48; White, Patriarhi şi profeţi, p. 307; White, Tragedia veacurilor, p.
613, 640.

[5] White, Patriarhi şi profeţi, p. 307.

[6] Wallenkampf, op. cit., p. 48.

[7] Comentariul biblic adventist, vol. 1, p. 605.

[8] „Sabbath” (Sabatul), SDA Bible Encyclopedia, p. 1239.

[9] „Sabbath, Annual” (Sabatul anual), Ibid., p. 1265.

Jonathon Edwards, The Works of President Edwards (New York: Leavit & Allen,
[10]

1852 repr. of the Worcester ed.) vol. 4, p. 622. Puritanii considerau că duminica este
Sabatul creştin.

[11]Este interesant faptul că Isus S-a odihnit în mormânt într-o „zi de sărbătoare” –
deoarece Sabatul acela era atât ziua a şaptea a săptămânii, cât şi primul Sabat al
Săptămânii Azimilor. Acel „foarte bune” de după creaţie se contopeşte cu „s-a sfârşit”
al răscumpărării, când Autorul şi Desăvârşitorul S-a odihnit încă o dată, după o lucrare
desăvârşită, încheiată.

[12]Samuele Bacchiocchi, Rest for Modern Man (Nashville: Southern Pub. Assn, 1976),
p. 8, 9.

„Sabbath” SDA
[13] Bible Encyclopedia, ed. rev., p. 1244; Vezi, de
asemenea, Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 205, 206; cf. White, „The Australia
Camp Meeting”, Review and Herald, 7 ianuarie 1896, p. 2.

Vezi Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 735, 736; cf. White, Faptele
[14]

apostolilor, p. 581.

[15] „Sabbath” SDA Bible Encyclopedia, p. 1237.

[16] A. H. Strong, Systematic Theology, p. 408.

[17] White, Patriarhi şi profeţi, p. 48.

[18] Bacchiocchi, op. cit., p. 15.

[19] Ibid., p. 19.

[20] White, Mărturii, vol. 6, p. 350.

[21] Andreasen, Sabbath, p. 25.

Legalismul poate fi definit ca „încercarea de a obţine mântuirea prin efort

[22]

individual. Este conformarea faţă de Lege şi anumite răspunderi, ca mijloc de

îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit, pentru că ‘nimeni nu va fi
15 
 
socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele legii’ (Rom. 3,20).” (Shuler, God’s
Everlasting Sign, p. 90). Shuler continuă: „Aceia care denunţă păzirea Sabatului ca
legalism au nevoie să ia în consideraţie următorul fapt: Dacă un creştin născut din nou
se abţine de la închinarea la dumnezei falşi şi dă dovadă de reverenţă, aşa cum i se
spune în porunca întâia şi a treia, se opune el oare mântuirii prin har? Sunt oare
curăţia, corectitudinea şi adevărul, aşa cum sunt recomandate de porunca a şaptea, a
opta şi a noua, opuse harului ce se dă fără plată? Răspunsul la ambele întrebări este
nu. Tot aşa, păzirea zilei a şaptea de către un om renăscut nu este legalism şi nici nu
este contrar mântuirii prin har. De fapt, porunca Sabatului este singurul precept din
Lege ce stă ca un semn al eliberării din păcat şi al sfinţirii numai prin har” (Ibid.).

[23] Ibid., p. 89.

[24] Ibid., p. 94.

[25] Andreasen, Sabbath, p. 105.

[26] Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 420.

[27] Ibid.

James Gibbons, The Faith of Our Fathers, a 47-a ed. rev. (Baltimore: John Murphy
[28]

& Co., 1895), p. 111, 112. R. W. Dale, un congregaţionalist, spunea: „Este foarte clar
faptul că oricât de strict sau evlavios am petrece duminica, noi nu ţinem Sabatul. […]
Sabatul a fost întemeiat pe o anume poruncă divină. Noi nu putem invoca nicio astfel
de poruncă pentru obligaţia de a păzi duminica” (R. W. Dale, The Ten
Commandments [Londra: Hodder and Stoughton, 1884], p. 100.

Andrew T. Lincoln, „From Sabbath to Lord’s Day: A Biblical and Theological

[29]

Perspective” în From Sabbath to Lord’s Day: A Biblical, Historical, and Theological

Investigation, ed. D. A. Carson (Grand Rapids: Zondervan, 1982), p. 386.

[30] Ibid., p. 392.

Vezi Iustin Martirul, First Apology, în Ante-Nicene Fathers (Grand Rapids: Wm.
[31]

B. Eerdmans, 1979) vol. 1, p. 186, Maxwell, God Cares (Mountain View, CA: Pacific
Press, 1981), vol. 1, p. 130.

Vezi Bacchiocchi „The Rise of Sunday Observance in Early Christianity” în The

[32]

Sabbath in Scripture and History, ed. Kenneth A. Strand (Washington D.C.: Review
and Herald, 1982), p. 137; Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday (Roma: Pontifical
Gregorian University Press, 1977), p. 223-232.

[33]Socrate, Eclesiastical History (Istoria ecleziastică), Cartea a 7-a, cap. 19, trad.
în Nicene and Post-Nicene Fathers (Părinţii niceeni şi postniceeni), seria a 2-a, vol. 2,
p. 390.

[34]Sozomen, Ecclesiastical History (Istoria ecleziastică) cartea a 7-a, cap. 19, trad.
în Nicene and Post-Nicene Fathers (Părinţii niceeni şi postniceeni), seria a 2-a, vol. 2,
p. 390.

[35] Maxwell, God Cares, vol. l, p. 131.

16 
 
 Gaston H. Halsberghe, The Cult of Sol Invictus (Leiden: E. J. Brill, 1972) p. 26, 44.
[36]

Vezi, de asemenea, Bacchiocchi: „Rise of Sunday Observance”, p. 139.

Bacchiocchi, „Rise of Sunday Observance”, p. 140. Vezi, de asemenea,

[37]

Bacchiocchi: From Sabbath to Sunday, p. 252, 253.

[38]Vezi, Maxwell, God Cares, vol. 1, p. 129; H. G. Heggtveit, Illustreret Kirke-

historie, (Christiania [Oslo]: Cammermeyers Boghandel, 1891-1895), p. 202, aşa cum
e tradus în Schaff, History of the Christian Church, ed. 5-a (New York: Charles
Scribner, 1902), vol. 3, p. 380, nota 1.

Codex Justinianus, cartea a 3-a, titlul 12,3 trad. în Schaff, History of the Christian
[39]

Church, ed. 5-a (New York: Charles Scribner, 1902), vol. 3, p. 380, nota 1.

Conciliul din Laodiceea, Canonul 29 în Charles J. Hefele, A History of the

[40]

Counciles of the Church From the Original Documents, trad. şi ed. de Henry N.
Oxenham (Edinburgh: T & T Clark, 1876), vol. 2, p. 316. Vezi şi SDA Bible Students’
Source Book, ed. rev., p. 885.

Giovanni Domenico Mansi, ed., Sacrorum Conciliorum, vol. 9, col. 919, citat de
[41]

Maxwell, God Cares, vol. 1, p. 129. Citat parţial de Andrews în History of the Sabbath
and First Day of the Week, p. 374.

Lucius Ferraris: „Papa”, art. 2, Prompta Bibliotheca (Venetiis [Veneţia]: Caspa

[42]

Storti, 1772), vol. 6, p. 29, trad. în SDA Bible Students’ Source Book, ed. rev., p. 680.

John Eck, Enchiridion of Commonplaces Against Luther and Other Enemies of the
[43]

Church, trad. de Ford L. Battles, ed. a 3-a (Grand Rapids: Baker, 1979), p. 13.

[44]Gaspare [Ricciulli] de Fosso, Declaraţie făcută la cea de a 17-a sesiune a Conciliului

din Trent, 18 ian. 1562, în Mansi, Sacrorum Conciliorum, vol. 33, col. 529, 530, trad.
în SDA Bible Students’ Source Book, ed. rev., p. 887.

Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine (Rockford, IL:

[45]

Tan Books and Publishers, 1977) p. 50.

John A. O’Brien, The Faith of Millions, ed. rev. (Huntington, IN: Our Sunday
[46]

Visitor Inc., 1974), p. 400, 401.

[47] Cf. White, Tragedia veacurilor, p. 451-453.

[48] White, Selected Messages, book 3, p. 258.

În Scriptură, după cum arată foarte clar istoria creaţiei, zilele erau marcate de la
[49]

apus la apus de soare. Vezi, de asemenea, Lev. 23,32.

Exemplul Domnului Hristos îndreptăţeşte oare spitalele creştine să fie deschise

[50]

şapte zile pe săptămână, fără să permită odihna de Sabat personalului lor? Înţelegând
nevoia personalului medical, E. G. White spunea: „Mântuitorul ne-a arătat, prin
exemplul Său, că este bine să uşurezi suferinţa în această zi, dar medicii şi asistentele
nu trebuie să facă vreo lucrare ce nu este necesară. Tratamentele obişnuite şi operaţiile
care pot aştepta trebuie să fie programate pentru ziua următoare. Pacienţii să ştie că

17 
 
medicii trebuie să aibă şi ei o zi de odihnă.” Medical Ministry (Mountain View, CA:
Pacific Press, 1963), p. 214.

Plata pentru aceste servicii medicale din ziua Sabatului trebuie să fie pusă deoparte
pentru scopuri caritabile. E. G. White scria: „Poate să fie necesar să consacri chiar şi
câteva ore ale Sabatului cel sfânt pentru a alina suferinţa omenirii. Dar onorariul
pentru această lucrare trebuie să fie pus în tezaurul Domnului, spre a fi folosit pentru
săracii care merită să fie ajutaţi, care au nevoie de îngrijire medicală, dar care nu pot
plăti pentru aceasta” (Ibidem, p. 216).

[51] George E. Vandeman, When God Made Rest (Boise, ID: Pacific Press, 1987), p. 21.

18