Planul lucrării

Introducere

Capitolul I
Relația soților

Capitolul II
Familia Creștină

Capitolul III
Rolul familiei în educația duhovnicească

Concluzii

Bibliografie

1
 Introducere

Cea mai veche formă de organizare a vieții umane, cea mai veche instituție și cea mai
importantă pentru destinul unui popor, izvorul vieții, celula primordială a societății, este
„familia”. În sânul familiei se formează și se întăresc bunele deprinderi, moravurile,
caracterele și tradițiile specifice fiecărui popor.
Având o importanţă așa de mare, este firesc ca de familie să se ocupe toți factorii de
răspundere ai societății, din toate timpurile, căutând s-o întărească, să-i asigure existența și
buna dezvoltare. În ce privește problema originii, a ființei și a rolului familiei, care a
preocupat totdeauna pe oameni, au fost formulate diferite păreri. Cea mai frumoasă perioadă
din viața familiei, după concepția creștină, a fost în starea paradisiacă. După căderea în păcat,
echilibrul sufletesc a fost zdruncinat cu repercusiuni și asupra vieții de familie. Până atunci,
Adam și Eva trăiau în egalitate și armonie deplină; după cădere însă, femeia este pusă într-o
stare de oarecare dependență față de bărbat, situație de care el va abuza.

Mântuitorul nu a fundamentat căsătoria pe egoism

Domnul Iisus Hristos a readus familia la forma și existența ei inițială. Acest lucru l-a
făcut chiar la începutul activității Sale mesianice, prin participarea la nunta din Cana Galileii
(Ioan II, 1-11), voind să arate prin aceasta importanța, rolul și sfințenia vieții de familie,
întărind legătura dintre soț și soție. Mântuitorul a fundamentat căsătoria nu pe egoism, pe
interes sau poftă, ci pe iubirea care înalță firea omenească, o purifică și o sfințește. Faptul că
Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat legătura dintre bărbat și femeie la demnitatea de sfântă
taină, înseamnă că la puterile și sentimentele firești se adaugă celor credincioși darurile lui
Dumnezeu, care ajută pe soți să-și împlinească în sânul căminului familial toate îndatoririle.
Familia a fost readusă la forma ei originară și aceasta o vedem și o înțelegem din discuțiile pe
care Mântuitorul le-a purtat cu fariseii, atunci când aceștia au venit la El ca să-L ispitească,
zicând: „Se cade omului ca să-și lase femeia pentru orice pricină?”. Mântuitorul le răspunde:
„Dar n-ați citit că Cel ce i-a făcut dintru început bărbat și femeie i-a făcut? Apoi a zis: Pentru
aceasta va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un

2
trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă... Oricine va lăsa pe femeia sa,
afară de desfrânare, și va lua pe alta, păcatul desfrânării săvârșește...” (Matei XIX 3, 9). 1
Domnul Hristos a readus femeia la drepturile ei firești, primind a fi născut, după trup,
din femeie, devenind fiu al femeii. El a șters pentru totdeauna disprețul cu care lumea veche
înfierase femeia și a ridicat-o la cea mai înaltă treaptă a demnității morale. Prin faptul că El
vine în lume prin întruparea din femeie, aceasta nu rămâne în planul secund, ci ei i se dă
marele rol de a fi mamă, față de care Dumnezeu-Cuvântul Se comportă cu respectul cuvenit.
Astfel, se stabilește un echilibru între bărbat și femeie, cu cât ambii soți sunt egali în fața lui
Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii femeile sunt prezentate într-o lumină de respect, de
egalitate cu bărbatul și de demnitate morală. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, la
temelia familiei stă căsătoria. Ca instituție naturală, căsătoria este legătura dintre un bărbat și
o femeie, pentru o conviețuire până la sfârșitul vieții, într-o comunitate intimă, pentru
păstrarea și înmulțirea neamului omenesc și spre ajutor reciproc.
Pentru a-și atinge scopul voit de Dumnezeu și pentru ca să fie cu adevărat pe calea
mântuirii, căsătoria implică o anumită disciplină morală, o colaborare cu harul divin revărsat
asupra familiei prin Taina Nunții. Ea nu este doar un act al firii, ca la păgâni, ci este o legătură
sfințită. Căsătoria trebuie să unească pe bărbat și femeie spre cinstea lui Dumnezeu (Efeseni I,
5). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie tesalonicenilor: „Știți că poruncă v-am dat, prin
Domnul Iisus, ca să știe fiecare dintre voi să-și stăpânească vasul în sfințenie și cinste, nu în
patima poftei, cum fac păgânii, care nu cunosc pe Dumnezeu” (I Tes. II, 4-5). La fel îi
îndeamnă și pe corinteni: „Trupul însă nu este făcut pentru desfrânare, ci pentru Domnul” (I
Cor. VII, 13).2

1
Pr. Cristian Cojocaru, Binecuvântata legătură dintre bărbat și femeie, articol publicat pe
http://ziarullumina.ro/binecuvantata-legatura-dintre-barbat-si-femeie-134975.html , accesat la data de 16.12.2018
la ora 20:15.
2
Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Vol. IV, Editura Evanghelismos, București 2017, p.152.

3
 Capitolul I
Relația soților

„Femeia este slava bărbatului, precum și bărbatul este chipul și slava lui Dumnezeu” (I
Corinteni XI, 9). Dacă prima femeie a fost creată din bărbat, acum bărbatul se naște din
femeie. Sfântul Ioan Gură de Aur explică într-o oarecare măsură relația dintre bărbat și femeie
atunci când spune: „Atunci când femeia se supune, să nu fii stăpân absolut, nici tu, atunci
când bărbatul te iubește, să nu fii îngâmfată” 3
Bărbatul și femeia trebuie să se îngrijească și de sfințenia lor. Această sfințenie o obțin
prin ajutor reciproc și printr-o conviețuire pașnică, deoarece „bărbatul necredincios se
sfințește prin femeia credincioasă; iar femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul
credincios” (I Corinteni VII, 14).
Viața familială este făcută pentru a garanta lupta contra ispitelor. Nici un soț nu are
voie să se sustragă, fără voia celuilalt, de la împlinirea datoriilor conjugale, ajungând foarte
ușor la păcat. Apostolul dă corintenilor, preocupați de ascetism, următorul sfat: „Bărbatul să
dea femeii ceea ce îi datorează și femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci
bărbatul, asemenea, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni VII, 3-
4).4
Aceste cuvinte clarifică datoriile ce le au soții între ei și întăresc și consfințesc
caracterul moral al legăturilor trupești dintre soți, pe care Biserica le binecuvântează prin
Taina Nunții. Viața de familie este o dreaptă împlinire a voii lui Dumnezeu, de aceea căsătoria
nu trebuie făcută după poftă, ci după voia Domnului.
Supunerea femeii față de bărbat nu este în învățătura paulină o subjugare, cum a fost în
lumea păgână, ci este o supunere din dragoste, o supunere care nu umilește, ci cinstește pe
ambii soți. După comparația pe care o face Sfântul Apostol Pavel (Efeseni V, 29), soțul și
soția alcătuiesc o ființă completă, bărbatul fiind capul, iar femeia trupul acestei ființe. După
cum nici capul fără trup nu are valoare și nici trupul fără cap, tot așa cei doi soți nu-și pot
realiza menirea lor pe acest pământ decât împreună, într-o conlucrare iubitoare și armonioasă.
Femeii i se cere o supunere cuviincioasă „ca Domnului”. „Teama” ce i se recomandă față de
bărbat (Efeseni V, 33) nu este o teamă obișnuită și servilă, ci este un efect al dragostei
reciproce dintre soți, după cum și teama față de Dumnezeu nu este altceva decât un efect al

3
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, Editura Învierea, p. 178.
4
Ibidem. p.180.

4
dragostei noastre față de El. Între bărbat și femeie nu poate fi vorba de prerogative speciale în
favoarea unuia sau altuia, deoarece „precum femeia este din bărbat, tot așa și bărbatul este
prin femeie” (I Corinteni XI, 2).5
Spre deosebire de bărbaţi, femeile sunt mult mai flexibile, se pot obişnui şi adapta la
schimbarea condiţiilor de viaţă. Ceea ce pe femeie o „îndoaie” şi o schimbă, pe bărbat îl poate
frânge. Şi această calitate a fost pusă în ea tot de Dumnezeu.
În primul rând, în toate secolele şi epocile femeile au depins de bărbaţi, pentru ele a
fost pur şi simplu ceva indispensabil să se schimbe şi să se adapteze la voia capilor lor.
În al doilea rând, viaţa bărbatului a fost întotdeauna supusă unor mari riscuri. El îşi
apăra soţia, familia, adeseori cu preţul vieţii, se lupta cu fiarele sălbatice la vânătoare, mergea
la război, şi femeile rămâneau foarte frecvent văduve. După al II-lea Război Mondial, când de
pe front s-au întors mai puţin de jumătate din bărbaţi, tocmai femeile au fost nevoite să-şi
pună pe picioare familiile și să refacă țara devastată.6
Așa a fost dintotdeauna: dacă femeia ar fi fost mai puţin flexibilă şi rezistentă, pur şi
simplu nu ar fi supravieţuit între bărbaţi. Iată o situatie obişnuită: când barbatul îşi pierde
locul de muncă, el se apucă de băut, cade în depresie. În aceeaşi situaţie, femeia îşi găseşte un
nou loc de muncă, lucrează la două servicii, dar rareori se prăbuşeşte psihic. Femeia este
mamă, ea se gândeşte la copii, la familie, trăieşte şi supravieţuieşte pentru ei, depăşind toate
greutăţile.7
De aceea, femeia e mai capabilă de adaptare, ea este gata să se obişnuiască cu noile
condiţii, nu să le „frângă”, să le schimbe cu orice preţ. În consecinţă, nu poţi să schimbi
femeia decât schimbând împrejurările şi schimbându-te tu însuți. Femeia nu este cuceritor, ea
nu face decât să aranjeze, să organizeze, să cultive ceea ce bărbaţii au cucerit.8

5
Paisie Aghioritul, op. cit. pp. 160-162.
6
Pr. Pavel Gumerov, El și ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-
Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 22-23.
7
Ibidem.
8
Ibidem.

5
 Capitolul II
Familia Creștină

Familia se întemeiază pe căsătoria monogamă. În actul căsătoriei, soții își aparțin

trupește unul altuia și sunt datori să se ajute reciproc în toate obligațiile conjugale (I Corinteni
VII, 3-5). Căsătoria face din bărbat și femeie un singur trup, de aceea prima ei caracteristică
este unitatea; are un caracter bilateral, întemeiat pe consimțământul liber al soților. Ea cere
deci obligații: fidelitate, ajutor, asistență, susținere și bună colaborare în toate, practicarea
virtuților, spre deosebire de lumea veche în care bărbatul avea puteri aproape nelimitate
asupra soției, copiilor și sclavilor și nu era urmărit de lege în caz de adulter. Sfântul Apostol
Pavel arată că în familia creștină este egalitate deplină înaintea lui Dumnezeu: „Nu mai este
parte bărbătească, nici parte femeiască pentru că toți sunteți una în Hristos Iisus” (Galateni III,
28). Femeia este chemată la mântuire ca și bărbatul, participând și ea la aceeași credință, la
aceeași viață religios-morală și la aceeași moștenire veșnică. Unirea liber consimțită dintre
bărbat și femeie, prin Taina Căsătoriei, este așa de puternică, încât Sfântul Apostol Pavel o dă
exemplu pentru a ilustra unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni V 22, 27).9
Familia născută prin Taina Nunții este în mic ceea ce este Biserica în mare, de aceea,
același duh trebuie să domnească în familie ca și în Biserică, duh care se face evident prin
dragostea reciprocă dintre soț și soție. Familia presupune o comuniune, și comuniunea nu este
posibilă fără iubire. Crearea femeii a fost o necesitate a darului după comuniune. Omul avea
nevoie de un tovarăș, care să fie potrivit lui, prin care să se împlinească, ajungând la scopul
creației. Comuniunea presupune însă nu numai o unitate de gânduri, de sentimente și atitudini,
ci și o unitate mai adâncă, unitatea ființială. Ea înlătură orice inegalitate între soți, luptă
împreună împotriva păcatului și sporește în virtute.
Trebuie împlinite cuvintele și sfaturile Apostolului, care spune că dragostea le rabdă
pe toate, nu caută ale sale, este bună, nu pizmuiește (I Corinteni XIII, 4-8). Bărbatul este dator
să-și iubească femeia după modelul iubirii lui Hristos față de Biserica Sa: „Bărbați, iubiți pe
femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica Sa și s-a dat pe Sine pentru ea ca s-o
sfințească (Efeseni V 25-26). În același sens ne învață și Sfântul Pavel atunci când le spune

9
Pr. Evgheni Şestun, Familia Ortodoxă (sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni), trad. Lucia Ciornea,
Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2006, p.237

6
filipenilor: „Pe soțiile voastre învățați-le să umble în credința ce li s-a dat, în dragoste și
curăție, să-și iubească bărbații cu toată sinceritatea, precum și Hristos a iubit Biserica!”. 10
Femeia, la rândul ei, are datoria iubirii și supunerii față de soț după modelul analogiei
Hristos-Biserică.
Prin viaţa conjugală Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele
provocate de păcatul strămoşesc: neînfrînarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc
prin moarte. Însă mai presus de toate străluceşte comuniunea întru iubire pentru care
Dumnezeu a lăsat căsătoria.
Hristos întăreşte din nou prin căsătorie legătura dintre bărbat şi femeie, compromisă
de-a lungul veacurilor, şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului. Harul este puterea sau
energia dumnezeiască împărtăşită credincioşilor ca ajutor pentru desăvîrşire.
Familia se constituie prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată
viaţa dintre un bărbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine caracteristicile existenţiale ale
căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei creştine
este perpetuarea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrînării şi mai ales
comuniunea întru iubire a celor doi, care-şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.
Sfîntul Apostol Pavel le porunceşte soţilor: “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după
cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Ambilor părinţi le spune:
“Părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi iertarea
Domnului”. Iar copiilor le cere: “Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este
cu dreptate” (Epistola către Efeseni 5, 25; 6, 4; 6, 1).
Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se
aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim atîtea resurse de răbdare, de
iubire şi de jertfire ca la părinţi.
Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei
creştine, deoarece de acestea depind nu doar bunăstarea unei perechi, ci şi cea a comunităţii
umane în general. Familia se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în
comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. De
aceea Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană.11
În căsătoria creştină, prin unirea inseparabilă a două persoane de sex opus, se restituie
scopul originar al comuniunii dintre bărbat şi femeie, precum şi sensul adevărat al sexualităţii.

10
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit. p.178.
11
Viaţa de familie (pedagogia încrederii, relaţiile dintre fraţi, psihologia supărării, despre libertate şi ascultare,
despre educaţie), trad. Adrian Tănase-Vlas, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2009, p.149.

7
Aceasta nu este o simplă satisfacere egoistă a instinctelor naturale. Căsătoria creştină purifică
acest aspect pătimaş (vicios) al sexualităţii, restaurînd funcţia trupului şi, prin el, a firii
umane, în starea în care a fost creat. Sexualitatea, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul
altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva biologic, ci implică persoana
umană în ceea ce are ea mai intim. Ea nu se realizează într-un mod autentic uman decît dacă
este parte integrantă a iubirii, în care bărbatul şi femeia se angajează în întregime într-o
reciprocitate pentru toată viaţa.12
Pentru a fi o unire desăvîrşită, căsătoria comportă o dragoste desăvîrşită. De aceea ea
trebuie să fie indisolubilă: “ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6).
Mîntuitorul Iisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriţi, bazîndu-se pe faptul că
Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se
completează total cu ea, astfel încît alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin
femeie şi invers.
Comuniunea între Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea definitivă în Iisus
Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Dumnezeu, însumînd natura noastră
umană, deci întrupîndu-se, ne descoperă adevărul originar al căsătoriei, iar prin participarea la
nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvîntează căsătoria, luînd-o sub protecţia Sa.
Eliberînd omul din egoismul său, El întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie,
făcîndu-l pe om capabil să se realizeze deplin după voia lui Dumnezeu.13

12
Pr. Dragoş Bota, Cum se cuvine creştinilor a vieţui. Suceava, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2005,
p.22.
13
Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică. Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, Alba
Iulia, 1996, p.65.

8
 Capitolul III
Rolul familiei în educația duhovnicească

Este ştiut faptul că familia are rolul primordial în educaţia morală a copiilor, în sânul
acesteia formându-se primele deprinderi de comportament. Acasă, lângă părinţii săi, copilul
învaţă ce înseamnă respect, politeţe, cinste, cumpătare, învaţă să devină responsabil pentru
ceea ce face. "Copiii sunt un dar şi o binecuvântare de la Dumnezeu pentru familie şi
societate, pe care trebuie să-i preţuim şi să-i educăm în duhul Evangheliei lui Hristos şi al
valorilor creştine", ne învaţă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.14
Încă din primii ani de viaţă copilul găseşte modele de comportament în persoana
părinţilor săi. Educaţia de aici începe. Nu degeaba se spune despre un copil că este educat
numai dacă "are cei şapte ani de-acasă". În familie, chiar de la vârste fragede, copilul începe
să facă diferenţa între bine şi rău, între adevăr şi minciună, însuşindu-şi comportamente de
bună purtare. Mai târziu, sprijinit de familie şi modelat de şcoală, învaţă alte valori ale
educaţiei morale: prietenia, altruismul, corectitudinea, seriozitatea în muncă.
Părinţii au, însă, un rol covârşitor în procesul de educaţie a copilului, ca viitor trăitor
într-o societate cu reguli morale şi civice. Unii părinţi înţeleg şi traduc dragostea pe care o
poartă copiilor prin asigurarea unui trai fără de griji, îndestulat, din care să nu lipsească
absolut nimic. Copiilor li se serveşte viaţa "pe tavă", fără a-i lăsa să conştientizeze felul în
care aceasta trebuie trăită, fără a-i învăţa să înţeleagă ce înseamnă munca, responsabilitatea,
dispreţuind, astfel, sărăcia şi transformându-se în persoane egoiste.
Alţi părinţi, dimpotrivă, îşi cresc în frică de Dumnezeu copiii, învăţându-i, de mici,
toate aceste valori morale. "Toată viaţa noi suntem guvernaţi pe plan psihic de modele, rele
sau bune, pe care le asumăm fără ca să ştim, ca pe ceva fotografiat clandestin. Părinţii, bunicii
sunt primele noastre modele. Trebuie să creem modele puternice în toate domeniile. Iar acest
principiu, al modelului, trebuie să fie însuşit, în primul rând, de religie. Religia implantează
modele. Dacă o pui pe Maica Domnului pe o icoană, pui un model, pe care n-ai cum să ai
pretenţia să-l egalezi, dar care te poate influenţa pozitiv. Asemenea modele fac mai mult decât
o sută de tratate de morală", crede psihiatrul Constantin Romanescu.15

14
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în mesajul la Duminica Părinţilor şi Copiilor în Biserica Ortodoxă
Română, 6 iunie 2010
15
Ibidem.

9
 Părinţii nu trebuie să neglijeze datoria pe care o au în faţa lui Dumnezeu faţă de proprii
copii, să-I îndemne pe aceştia pe drumul faptelor bune, al valorilor noastre creştine, al
cumpătării. "Copiii sunt un dar şi o binecuvântare de la Dumnezeu pentru familie şi societate,
pe care trebuie să-i preţuim şi să-i educăm în duhul Evangheliei lui Hristos şi al valorilor
creştine. Creşterea copiilor trebuie susţinută prin cultivarea şi rodirea permanentă a darurilor
Duhului Sfânt, prin rugăciune şi educaţie spre fapte bune. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de
Aur îndeamnă "părinţii să se îngrijească nu de modul cum vor dobândi bani copiii lor, ci de
modul cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu
aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să
cerceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine se
întovărăşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răspuns în faţa lui
Dumnezeu" 16

16
Ibidem.

10
 Concluzii

Pentru creștinism, omul este cununa creației, fără existența sa nimic din cele create nu
au rost. Însă nu este vorba doar despre om în general, ci despre omul identificat ca bărbat și
femeie. Dumnezeu a săvârșit o taină extraordinară prin crearea lui Adam și a Evei în rai,
binecuvântând „familia paradiziacă“, poruncindu-le să crească, să se înmulţească şi să umple
pământul (Facere 1, 27-28).
Astfel, creat de Dumnezeu după chipul său, omul avea un destin teocentric, acela de a
rămâne în comuniune deplină cu Creatorul său. Nici un sistem de gândire umană nu îi acordă
omului demnitatea și valoarea pe care i-o acordă credința creștină, anume de a purta în sine
„chipul lui Dumnezeu“.
Altfel spus, la fiecare naștere a unui om pe pământ, Dumnezeu își imprimă încă o dată
chipul Său în lume. Destinul uman, din punct de vedere creștin, este acela de a atinge
asemănarea cu Dumnezeu, în bine, în iubire, în bunătate, în libertate etc.

11
 Bibliografie

1. Pr. Cristian Cojocaru, Binecuvântata legătură dintre bărbat și femeie, articol publicat
pe http://ziarullumina.ro/binecuvantata-legatura-dintre-barbat-si-femeie-134975.html ,
accesat la data de 16.12.2018 la ora 20:15.
2. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Vol. IV, Editura Evanghelismos, București
2017, p.152.
3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, Editura Învierea, p. 178.
4. Pr. Pavel Gumerov, El și ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă
de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 22-23.
5. Pr. Evgheni Şestun, Familia Ortodoxă (sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni), trad.
Lucia Ciornea, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2006, p.237
6. Viaţa de familie (pedagogia încrederii, relaţiile dintre fraţi, psihologia supărării,
despre libertate şi ascultare, despre educaţie), trad. Adrian Tănase-Vlas, Bucureşti,
Edit. Cartea Ortodoxă, 2009, p.149.
7. Pr. Dragoş Bota, Cum se cuvine creştinilor a vieţui. Suceava, Edit. Arhiepiscopiei
Sucevei şi Rădăuţilor, 2005, p.22.
8. Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică. Adevărul şi frumuseţea
căsătoriei. Teologia iubirii, Alba Iulia, 1996, p.65.
9. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în mesajul la Duminica Părinţilor şi Copiilor în
Biserica Ortodoxă Română, 6 iunie 2010

12