Planul lucrării

Introducere

Capitolul I
Configuraţia confesională din România

Capitolul II
Configuraţia etnică şi culturală a creştinilor din România

Concluzii

Bibliografie

Introducere
 Vom face distincţie clară între ce înseamnă o confesiune, o sectă şi o mişcare şi vom
vedea care sunt cele recunoscute de statul român. Vom stărui pe configuraţia actuală
recunoscută în România, iar pe cele nerecunoscute le vom trece succint în revistă.
În România sunt recunoscute 18 culte religioase care îşi desfăşoară activitatea fără intervenţia
obligatorie a statului sau a politicii interne. Existenţa câtorva culte care nu sunt încă
recunoscute oficial nu este periculoasă, ci trebuie să o acceptăm aşa cum este, fără
discriminare.
Fiecare om este liber să-şi aleagă propria religie (conform şi legilor juridice ale unui
stat democrat).
Istoria religiei este o dramă emoţionantă, a urcuşului omului către Dumnezeu.
Căutarea omului este atât de sinceră, nevoia lui aşa de mare şi descoperirea lui atât de
importantă încât nimic pe lume nu este mai vital decât pelerinajul spiritual. Fiecare cultură şi
fiecare popor caută adevărul divin, cântă despre propriile credinţe, posedă rituri şi ritualuri
diverse. Nicio altă convingere nu este mai universală, nicio teorie nu este mai fundamentală
decât aceasta: că viaţa trebuie să-şi aibă originea într-un Duh sau izvor divin. Este imposibil
să concepem universul fără Dumnezeu şi nimeni nu-şi poate imagina viaţa fără El drept cauză
creatoare. Dintotdeauna, lupta dintre religii şi diferenţele dintre acestea au existat şi vor exista
în continuare, deoarece niciodată nu se va ajunge la un punct comun între cultele religioase
din întreaga lume. Sunt religii total diferite, religii monoteiste, religii politeiste, aşa că unui
om care, să zicem, nu ar fi născut în nicio religie, i-ar fi foarte dificil să aleagă o biserică în
care să activeze. Din acest motiv, mulţi şi-au creat propriile lor credinţe şi principii religioase.
Tocmai acest lucru încercăm să scoatem în evidenţă în lucrarea de faţă: faptul de a face din
creştinismul ortodox religia preponderentă în România, căci aşa cum ştim, poporul român s-a
născut creştin prin propovăduirea Cuvântului Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei, cel
întâi chemat.1

Capitolul I

1
Configuratia Confesionala, Etnica si Culturala a Crestinilor din Romania, articol publicat în
https://biblioteca.regielive.ro/referate/religie/configuratia-confesionala-etnica-si-culturala-a-crestinilor-din-
romania-244673.html, accesat la data de 14.01.2019
 Configuraţia confesională din România

În România sunt recunoscute oficial 18 culte religioase, între care: Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Ortodoxă Sârbă (dominante), Biserica Romano-Catolică, Biserica
Reformat-Calvină (protestantă), Biserica Greco-Catolică, Biserica Penticostală, Biserica
Baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica Unitariană, Cultul Musulman, Cultul
Creştin după Evanghelie (Biserica lui Cristos), Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova,
Biserica Evanghelică-Lutherană de Confesiune Augustană (protestantă), cu germani, Cultul
Creştin de Rit Vechi (Biserica Lipovenească), Biserica Evanghelică-Lutherană Sinodo-
Presbiteriană (protestantă) cu maghiari, Biserica Evanghelică Română (neoprotestantă),
Cultul Mozaic, Biserica Armeană.
Pe lângă aceste culte recunoscute oficial în statul nostru, activează şi alte grupări
religioase care, însă, nu sunt recunoscute deocamdată ca fiind culte: Biserica Mormonă
(Biserica lui Isus Cristos şi a Sfinţilor din Urmă), Biserica Nou-Apostolică (neoprotestantă),
Asociaţia Religioasă Nazariteană (neoprotestantă), Organizaţia Credincioşilor Bisericii
Ortodoxe de Rit Vechi, Credinţa Baha’i, Oastea Domnului, Congregaţionalişti ş.a.
Încă de la începutul credinţei într-un singur Dumnezeu, apare fenomenul eretic sau de
sectă. Primul exemplu îl avem în Vechiul Testament. Când Moise s-a urcat pe muntele Sinai
ca să primească tablele legii, poporul ales a făcut din aurul care îi aparţinea, un viţel căruia să
i se închine. Iată deci prima rătăcire de la dreapta credinţa sau primul început de erezie.
Această necunoştere a lui Dumnezeu a dus la apariţia fenomenului eretic şi sectar. La
“plinirea vremii” proorocită de profeţii Vechiului Testament, vine Cel ce va ridica popoarele
din nou la starea de har şi binecuvântare. Acest moment este unul din cele mai importante
momente din istoria omenirii. Este momentul bucuriei şi al fericirii dar este şi momentul
întristării şi al rătăcirii celor ce nu au crezut în venirea Sa. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu,
prin naşterea Sa, aduce în sufletul popoarelor pace, adevăr şi iubire pentru cei care cred în El,
iar pentru cei ce nu cred în El, aduce mâhnire sufleteasca, care va da naştere la neînţelegerea
spuselor Sale şi astfel se va naşte îndepărtarea de adevăr şi încercarea unora de a explica acest
adevăr nu aşa cum a fost el dat, ci într-un fel care îi favoriza pe cei ce îl vor explica.2

2
Ibidem.
 Capitolul II
Configuraţia etnică şi culturală a creştinilor din România

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor

puterilor europene din regiune, cât şi resursele economice au făcut ca încă din Evul Mediu
acestea să devină o zonă de atracţie pentru străini. De-a lungul timpului diverse grupuri de
imigranţi s-au aşezat în spaţiul românesc dar numărul lor n-a determinat o modificare
semnificativă a structurii etnice, care a rămas preponderent românească. La momentul
proclamării independenţei circa 86% din populaţie o reprezentau românii. Minorităţile etnice
cele mai numeroase erau: evreii, care numărau aproximativ 250.000 de persoane (5%), ţiganii,
al căror număr era apreciat la 230.000 de persoane (4,6%) etc.
Rromii (ţiganii) sunt originari din nord-vestul Indiei. În ţările române sunt menţionaţi
de izvoare în secolul XIV. Încă de la aşezarea lor aici rromii au fost consideraţi, datorită
nivelului înapoiat de viaţă şi al aspectului fizic, o populaţie de categorie inferioară. De aceea
încă de la început a fost marginalizată şi izolată. Treptat rromii au ajuns robi pe moşiile
boierilor, aflându-se în dependenţă totală faţă de stăpânul feudal, putând fi vânduţi dar nu
omorâţi. Nu se puteau căsători cu români. La mijlocul secolului XIX sub influenţa spiritului
reformator din perioada revoluţiei paşoptiste, domnitorii din cele două principate au adoptat
legi de eliberare a robilor ţigani, mai întâi a celor aparţinând bisericilor şi mănăstirilor şi apoi
cei ai statului, în 1844 în Moldova şi în 1847 în Ţara Românească.
Eliminarea completă a robiei se va realiza în 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara
Românească, când sunt adoptate legi pentru „emanciparea tuturor ţiganilor” deci şi a celor
care se aflau pe moşiile boiereşti. Dezrobirea ţiganilor nu a fost urmată şi de o împroprietărire
cu pământ. Ei practică în continuare o serie de ocupaţii tradiţionale, cum sunt cele de
căldărari, aurari, rudari, cărămidari, dar şi altele noi: comerţul cu haine vechi, cu fulgi de
pasăre (fulgari). O parte din ţigani continuă să ducă o viaţă nomadă, deplasându-se cu carele
lor dintr-un loc în altul, alţii se sedentarizează treptat, aşezându-se în zonele mărginaşe ale
localităţilor rurale şi urbane cu populaţia majoritară românească.3
Evreii sau israeliţii erau, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai numeroasă
minoritate etnică din România. Aşezarea primilor evrei în ţările române a avut loc încă din

3
https://crispedia.ro/diversitatea-etnica-si-confesionala-solutii-politice-romania-moderna-1859-1918/ accesat la
data de 14.01.2019.
Evul Mediu, fiind menţionaţi mai întâi în Transilvania în secolele XI-XII şi mai târziu în
Moldova şi Ţara Românească, în secolele XIV-XV. Fiind „străini” nu au avut dreptul de
proprietate asupra pământului; astfel s-au îndreptat spre activităţi considerate „inferioare” în
epocă, precum meşteşugurile şi mai ales comerţul.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, un număr mare de evrei s-a stabilit în
Principate, emigrând din Rusia şi din Imperiul Habsburgic ca urmare a persecuţiilor la care au
fost supuşi. Ei s-au aşezat mai ales în oraşele şi târgurile din Moldova, devenind treptat cea
mai numeroasă minoritate etnică din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Numărul mare al acestora, concentrarea lor în oraşe, concurenta economică, au dus uneori la
reacţii antisemite din partea populaţiei majoritare.
Regulamentele Organice aplicate în Principate în anii 1831-1832 prevăd, pentru prima
dată într-un document oficial, principiul că necreştinii nu pot beneficia de drepturi politice şi
civile. Tot în Regulamente se stipula că evreii care nu-şi puteau demonstra o sursă de
existenţă erau consideraţi vagabonzi şi erau expulzaţi. Numărul evreilor este totuşi în continuă
creştere, ajungând în 1859 la 130.000 în Moldova (aproximativ 3 % din populaţie) şi 120.000
în Ţara Românească.
Conducătorii revoluţiei de la 1848 au înscris în programele lor şi problema
emancipării treptate a evreilor. Domnitorul Al. I. Cuza i-a numit pe evrei „români de cult
mozaic” şi a depus toate eforturile pentru a grăbi emanciparea lor. Codul civil adoptat în
timpul său permitea naturalizarea individuală de către Consiliul de Stat, la 10 ani după
înaintarea unei petiţii adresate domnitorului.
În 1865 Cuza a anunţat un proiect de emancipare treptată a locuitorilor de cult mozaic.
Constituţia din 1866 nu recunoştea dreptul la cetăţenia română decât celor care erau creştini,
prevedere ce îi viza în mod direct pe evrei. Presiunea internaţională s-a evidenţiat în
prevederile Tratatului de pace de la Berlin, din 1878. Puterile europene au condiţionat
recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie referitor la
cetăţenie.4
În anul 1879 Parlamentul României a modificat articolul 7 al Constituţiei, care
prevedea acum că „diferenţa de credinţă religioasă şi confesiune nu constituie în România o
piedică pentru a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Cetăţenia s-a acordat
individual în baza unei cereri pe care trebuia să o adreseze fiecare evreu Parlamentului. Astfel
că în afara celor 888 de evrei care au participat la Războiul de Independentă şi care au primit

4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Religia_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia accesat la data de 14.01.2019.
cetăţenia fără alte condiţii cei mai mulţi au rămas în aceeaşi situaţie. Abia după primul război
mondial, România acordă drepturi cetăţeneşti depline tuturor locuitorilor săi evrei.
Armenii fac parte dintre grupurile etnice care s-au aşezat în Ţările Române încă de la
începutul Evului Mediu. Originari din zona Caucazului, primele grupuri de armeni se
stabilesc în Ţările Române în secolele XII-XIV, ocupându-se cu negoţul de tranzit între
Polonia şi Marea Neagră. Ei s-au aşezat cu precădere în târguri şi oraşe, iar unii, în pofida
tradiţiilor negustoreşti, au devenit moşieri, alţii meşteşugari, iar în epoca modernă proprietari
de manufacturi.
În Principate, armenii au obţinut drepturi cetăţeneşti în 1858 când Convenţia de la
Paris a prevăzut ca Principatele Române să recunoască egalitatea în drepturi a creştinilor de
diferite confesiuni Ponderea populaţiei armene în raport cu celelalte minorităţi naţionale era
nesemnificativă. Conform unor statistici din anul 1876, din cei 700.000 de neromâni, armenii
numărau aproximativ 8000, cei mai mulţi fiind aşezaţi în Dobrogea.
Între minorităţile etnice ale României moderne se regăsesc şi bulgarii. Grupuri mai
mari de bulgari sunt cele care se refugiază în nordul Dunării la sfârşitul secolului al XVI-lea şi
după înfrângerea răscoalei antiotomane din 1688. Fiind tot de religie ortodoxă, ei s-au integrat
mai uşor în noua lor patrie, dar au continuat să ţină legătura cu ţara de origine. Potrivit datelor
oficiale, în anul 1898 în Ţara Românească erau înregistrate 11.652 de familii de bulgari. La
recensământul din 1899 au fost însă înregistrate numai 7964. Acest lucru poate fi explicat prin
procesul de asimilare naturală a acestora, dar şi prin posibila reîntoarcere în ţara de origine
după ce Bulgaria şi-a căpătat autonomia în 1878.
Mult mai numeros, la sfârşitul secolului al XIX-lea, este grupul etnic format de greci,
care în baza datelor aceluiaşi recensământ din 1899, se cifrau la peste 20.000. Grecii încep să
pătrundă în secolul XVII în Ţările Române, aşezarea lor fiind încurajată de Imperiul Otoman.
În secolul al XVIII-lea, când se instaurează domniile fanariote, cu domnii greci din Fanar,
numărul grecilor care se aşează în Principate este în continuă creştere. Existenţa unor
domnitori greci explică de ce grecii se bucură faţă de alţi emigranţi, de un statut privilegiat,
având acces la funcţii şi acumulând importante proprietăţi. La începutul secolului al XX-lea
comunităţile elene sunt foarte puternice, având şcolii, biserici şi lăcaşuri de cultură.
O imagine mult mai exactă asupra diversităţii etnice din România, la cumpăna dintre
cele două veacuri, ne-o putem face pe baza datelor oferite de recensământul populaţiei din
1899. Structura populaţiei României, după cetăţenie era la 1899 astfel: 92 % cetăţeni români,
8 % supuşi străini. Putem observa că cetăţenii români reprezentau o mare majoritate, ceea ce
făcea ca Regatul României să fie, înainte de primul război mondial, un stat aproape omogen
din punct de vedere etnic.

Concluzii

Convieţuirea dintre români şi diferite minorităţi a demonstrat că diversitatea etnică şi

culturală este o bogăţie care trebuie preţuită. Fiecare grup etnic aduce câte ceva de neînlocuit
la identitatea locurilor în care trăieşte. În Principate muzica lăutarilor ţigani, priceperea
meşterilor germani, negoţul comercianţilor evrei sau greci, toate au contribuit, alături de
majoritatea românească, la specificul unei societăţi multicolore, deschisă spre progres.
 Bibliografie

1. Configuratia Confesionala, Etnica si Culturala a Crestinilor din Romania, articol

publicat în https://biblioteca.regielive.ro/referate/religie/configuratia-confesionala-
etnica-si-culturala-a-crestinilor-din-romania-244673.html, accesat la data de
14.01.2019
2. https://crispedia.ro/diversitatea-etnica-si-confesionala-solutii-politice-romania-
moderna-1859-1918/ accesat la data de 14.01.2019.
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Religia_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia accesat la data de
14.01.2019.