Introducere

Introducere

Capitolul I
Cum devenim mădulare ale Bisericii?

Capitolul II
Extinderea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ

Concluzii

Bibliografie

1
 Introducere

Convertirea religioasă, în sensul ei cel mai adânc, este întoarcerea către Dumnezeu,
trecerea de la necredinţă la credinţă, de la întuneric la lumină sau de la moarte sufletească la
viaţă. Este schimbare, dar este şi punct de trecere; un moment de mare intensitate şi forţă care
îţi restructurează şi reorganizează întreaga fiinţă lăuntrică. Fiecare om este adresantul direct al
invitaţiei lui Dumnezeu, pe care o resimte mai mult sau mai puţin; niciodată însă chemarea nu
violentează libertatea celui chemat, dar este pe măsura sincerităţii şi a căutării omului. Toată
viaţă duhovnicească se întemeiază pe răspunsul dat chemării lui Dumnezeu.
Răspunsul este unul punctual, iar referinţa pentru întreaga istorie a convertirilor la
creştinism este descoperirea pe care Pavel o primeşte de la Dumnezeu pe drumul Damascului.
Momentul convertirii are un corespondent ce ţine de însăşi esenţa vieţii duhovniceşti. E vorba
despre pocăinţă. Ajunge aici să amintim că Sfântul Ioan Botezătorul, precum şi Mântuitorul
Însuşi încep activitatea lor publică prin îndemnul la pocăinţă. Prea adesea se consideră că
spovedania epuizează conţinutul pocăinţei, când ea de fapt depăşeşte cu mult graniţele
mărturisirii păcatelor. În centrul conceptului se găseşte ideea de schimbare, pe care o aflăm în
cuvântul grecesc metanoia, care în româneşte a fost tradus prin pocăinţă şi s-a consacrat aşa
(de altfel, termenul grecesc nu a fost preluat ca atare nici în alte limbi europene, care au o
lungă istorie a întâlnirii lor cu creştinismul). Atât convertirea, cât şi pocăinţa gravitează în
jurul dorinţei de schimbare. E firesc să ne întrebăm cum poate schimbarea continuă să stea în
inima vieţii duhovniceşti. Nu cumva este acesta un semn de instabilitate?1
Pentru a înţelege mai bine pocăinţa care, ca orice termen fundamental, a suferit
numeroase înţelegeri parţiale sau chiar deturnări de sens, este foarte utilă împărţirea realizată
de Alexis Torrance. El vorbeşte despre trei aspecte ale pocăinţei: iniţială, existenţială şi după
modelul lui Hristos.
Pocăinţa iniţială este cea care încorporează convertirea, întoarcerea la credinţă,
revenirea în sine. E începutul nou, temelia permanent reînnoită a relaţiei cu Dumnezeu. Dar
calea pocăinţei nu se încheie aici. Urmează pocăinţa existenţială, ce nu are limite în timp,
pentru că se identifică cu efortul constant de a trăi în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu.
Poruncile dumnezeieşti sunt criteriul de judecată al întregii vieţi şi de aceea ele cer o

1
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002

2
schimbare continuă, în sensul unei permanente acordări a universului interior cu ritmul lor. În
acest sens pocăinţa existenţială guvernează viaţa duhovnicească. Dar nici aici nu este capătul
drumului. Cel mai înalt nivel al pocăinţei este cea după modelul lui Hristos. Mântuitorul nu a
avut păcate, este unul dintre adevărurile mari ale teologiei creştine, dar a făcut pocăinţă pentru
întreaga umanitate, a pătimit şi s-a jertfit pe cruce pentru păcatele omenirii. Aici se regăseşte
modelul ultim al pocăinţei creştine. Fiecare, asemenea Domnului Hristos, este chemat la
pocăinţă nu doar pentru păcatele sale, ci şi pentru păcatele aproapelui şi ale lumii întregi. În
termeni similari vorbeşte şi părintele Sofronie Saharov, cel care insistă constant asupra unităţii
întregului neam omenesc, care alcătuieşte „Adamul total”. De aceea fiecare este responsabil la
nivelul duhovnicesc de orice eşec al lumii, după cum orice biruinţă sau ratare personală are
urmări cosmice.2
Convertirea, aşadar, este doar începutul unui anevoios drum al pocăinţei, care nu te
izolează, ci dimpotrivă, te leagă intim de Dumnezeu şi de întreaga lume.

2
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Temeiurile teologice ale misiunii creştine, în vol. „Pastoraţie şi misiune în Biserica
Ortodoxă”, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 2001

3
 Capitolul I
Cum devenim mădulare ale Bisericii?

Devenim membri ai Bisericii prin harul Sf. Taine, îndeosebi prin Sf. Botez, Taina
Mirungerii şi Sf. împărtăşanie. Prin Sf. Botez devenim făpturi noi în Hristos şi mădulare ale
Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Taina Mirungerii, nou-botezatul
primeşte mulţime de daruri pentru întărirea şi creşterea în viaţa cea nouă primită la Botez, iar
prin Sfânta împărtăşanie se realizează deplina încorporare a omului în Hristos şi unirea cu El
începută în Taina Botezului şi întărită în Taina Mirungerii, potrivit cuvintelor Mântuitorului:
„Cel ce mănâncă trupul. Meu şi bea sângele Meu întru Mine petrece şi Eu întru el" (Ioan 6,
56).
Tâlcuind aceste cuvinte, Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Primind în noi Trupul,
trupeşte şi duhovniceşte, pe Fiul cel după fire şi adevărat, unit după fiinţă cu Tatăl... am primit
mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea cea mai presus de toate»[2]. «Dacă
vrei să înţelegi trupul lui Hristos ascultă pe Apostol, care zice credincioşilor: „voi însă sunteți
trupul şi mădularele lui Hristos" (I Cor. 12, 27). Dacă, deci, voi sunteţi trupul şi mădularele
lui Hristos, taina voastră e aşezată pe masa Domnului: primiţi taina voastră. Răspundeţi
„Amin" la ceea ce sunteţi şi răspunzând subscrieţi. Căci auzi: „Trupul lui Hristos" şi răspunzi:
„Amin". Fii mădular al trupului lui Hristos, pentru că Aminul să fie adevărat» . „Credincioşii
cunosc trupul lui Hristos, dacă nu neglijează să fie trupul lui Hristos. Să fie trupul lui Hristos,
dacă vor să trăiască din Duhul lui Hristos. Din Duhul lui Hristos nu trăieşte decât trupul lui
Hristos... O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al dragostei! Cine vrea să trăiască are
unde şi ce să trăiască. Să se apropie, să creadă; să fie întrupat Lui, ca să fie viu» .3
Numai prin toate aceste trei Taine, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, omul se
încorporează deplin în Hristos, devenind mădular al Trupului Său, Biserica şi obţine calitatea
plenară de creştin.
Membrii Bisericii de pe pământ sau „luptătoare” sunt toţi cei care s-au încorporat în
Hristos, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, mărturisind aceeaşi credinţă una şi întreagă a
Bisericii, afară de eretici, de schismatici şi de lepădaţii de credinţă, care singuri s-au aşezat în
afără Bisericii. Membrii Bisericii biruitoare sunt drepţii şi îngerii.

3
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan, 11, 12, Migne, P.G., LXXIV, col. 565.

4
 Unii au susţinut şi susţin în mod eronat că numai drepţii, nu şi păcătoşii, fac parte din
Biserica luptătoare. Mântuitorul însă, printr-o seamă de pilde, ca aceea a neghinei (Matei 13,
24-39), a năvodului (Matei 13, 47-48), a ospăţului (Matei 22, 2-11), a celor zece fecioare
(Matei 25, 113), a turmei în care sunt oi şi capre (Matei 25, 32) şi în parabola cu oaia cea
rătăcită (Matei 18, 12), ne-a învăţat că şi păcătoşii fac parte din Biserică. Mântuitorul arată
chiar o grijă deosebită pentru cei păcătoşi: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei
bolnavi" (Matei 9, 12). Păcătoşii ocupă şi ei loc în Biserica Lui. Despărţirea drepţilor şi a
păcătoşilor va avea loc la judecata viitoare, când în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu nu
vor intra decât cei drepţi . Despre membrii Bisericii Mărturisirea lui Dositei zice: «Credem că
membri ai Bisericii soborniceşti sunt toţi şi nu numai credincioşii, cei ce venerează adică, fără
să se îndoiască, credinţa curată a Mântuitorului Hristos, aşa cum a fost învăţată de El, de
Apostoli şi de Sf. Sinoade Ecumenice. Aceştia sunt membri ai Bisericii, chiar dacă unii dintre
ei ar fi vinovaţi de tot felul de păcate. Căci dacă n-ar fi membri ai Bisericii cei ce cred, dar
vieţuiesc în păcate, nu ar fi judecaţi de Biserică. Fiind însă judecaţi de Biserică şi îndemnaţi la
căinţă şi conduşi la calea poruncilor mântuitoare, sunt şi se recunosc membri ai Bisericii
soborniceşti, chiar de ar fi pătaţi de păcate, numai din motivul că n-au căzut în disperare şi
stăruie în credinţa sobornicească şi dreaptă.4
Biserica, așadar, este Hristos, Trupul Lui dumnezeu-omenesc ale cărui mădulare
devenim și noi prin participarea noastră la sfintele Taine ale Bisericii, prin rugăciune, prin
meditarea Cuvântului lui Dumnezeu (a Evangheliilor, a vieților și operelor Sfinților Părinți)
prin postul și prin lupta împotriva diferitelor patimi, prin încercarea de a dobândi virtuțile și în
general printr-o viață duhovnicească. Astfel primim harul Duhului Sfânt și devenim adevărate
mădulare ale Trupului lui Hristos ca să ne bucurăm de bucuria Raiului încă din această viață
vremelnică precum și totdeauna și în veacurile viitoare.5

4
Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002, p.134.
5
Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995, p.55.

5
 Capitolul II
Extinderea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ

Venirea lui Hristos a adus în lume Împărăția lui Dumnezeu. Iar spațiul unde se arată
Împărăția lui Dumnezeu este biserica. Ea este de la Cincizecime Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ. Schimbarea la Față și Învierea lui Hristos reprezintă arătări ale Împărăției lui
Dumnezeu în lume. Împărăția lui Dumnezeu nu este așteptată doar ca una viitoare, ci devine
prezentă și este trăită acum în Biserică, care există ca neîncetată revelare a lui Dumnezeu.
Biserica păstrează veșnicia în istorie și conferă istoriei perspectiva veșniciei. Biserica
este trupul lui Hristos, care transcende spațiul și timpul, deschizându-le oamenilor o
comuniune supratemporală și transcendentă cu Dumnezeu, unde toate sunt prezente în Sfântul
Duh. În Biserică este răscumpărat întregul timp și întreaga lume. Ceea ce Dumnezeu a oferit
lumii se află în Biserică și se predă omului spre mântuirea și înnoirea lui.6
Învierea în Hristos a oamenilor nu este așteptată doar în viitor, ci se dăruiește deja în
prezent: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Glasul lui Hristos, care s-a
făcut deja auzit și i-a chemat pe oameni de la moarte la viață, îi va chema și pe cei care se află
în morminte și îi va învia. Ceasul care urmează să vină, dar care este deja prezent, este ceasul
prezenței lui Hristos.
Împărăția lui Dumnezeu, deși se arată în lume „ca prin oglindă, în ghicitură” (I
Corinteni 13, 12), nu încetează să fie în mod real prezentă. Simbolurile prin care ni se oferă
nu sunt metaforice sau analogice, ci reale. Lumina necreată a Schimbării la Față, a Învierii, a
Cincizecimii, pe care o văd sfinții Bisericii, este lumina Împărăției lui Dumnezeu. Este
simbolul real al prezenței Lui.7
Lumina Schimbării la Față, care este aceeaşi cu lumina pe care o văd sfinții Bisericii,
nu este un simbol creat al Împărăției lui Dumnezeu, ci simbolul ei fizic. Este, cu alte cuvinte,
aceeași lumină a Împărăției lui Dumnezeu care se arată „în parte”, ca să fie accesibilă omului.
Așa cum zorile care provin din lumina soarelui reprezintă simbolul fizic sau preambulul

6
Chiţescu, Pr. Prof. N., Biserica, trupul tainic al Domnului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1942
7
Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, op.cit., p.145.

6
arătării soarelui, la fel și lumina necreată care se arată în Biserică reprezintă simbolul fizic al
Împărăției lui Dumnezeu.
Sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, în general, și Sfânta Liturghie în
special, sunt Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ. Chiar începe Sfânta Liturghie cu
cuvintele „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor”.8
Cuvintele acestea ne prezintă Sfânta Liturghie ca Împărăție a lui Dumnezeu, adică noi
nu binecuvântăm o Împărăție a lui Dumnezeu undeva, departe –departe în timp și departe în
spațiu –, ci binecuvântăm Împărăția lui Dumnezeu, care se desfășoară în prezența noastră, în
fața noastră, se desfãșoară în cuprinsul Sfintei Liturghii.
Că Sfânta Liturghie este Împărăția lui Dumnezeu, o putem înțelege și de acolo că noi,
stând la Sfânta Liturghie, închipuim pe heruvimi, când zicem „Noi, care pe heruvimi, cu taină
închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreită cântare aducem”. Deci, facem aici, pe
pământ, ceea ce fac cei din Ceruri, ceea ce fac heruvimii, aceștia fiind, după cum se
mărturiseste în Scriptură, ființe cu ochi mulți. Ce înseamnă „cu ochi mulți”? Cu multă
cunoștință, cu multă cunoștință de Dumnezeu, ochii fiind organele prin care omul ajunge la
cunoștință. Când zici „heruvimi cu ochi mulți” nu trebuie să te gândești și că mâinile
heruvimilor sunt cu ochi, si că fruntea e toată cu ochi sau că pieptul are ochi; nu, ci prin „ochi
mulți” înțelegem, simbolic, „cu multă cunoștință”. Cu multă cunoștință care aduce preamărire
lui Dumnezeu.9

8
Arhimandrit Teofil Pârâian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 33
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Sfânta Liturghie, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova 1986, p. 142.

7
 Concluzii

În Crezul ortodox mărturisim credinţa noastră „Întru una, sfântă, sobornicească şi

apostolească Biserică”. Biserica s-a întemeiat prin Jertfa de pe Cruce a Domnului nostru Iisus
Hristos şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, când a luat fiinţă prima comunitate creştină, formată
din peste 3.000 de credincioşi botezaţi, în Ierusalim. De atunci şi până astăzi, misiunea
Bisericii în această lume a fost şi este mântuirea celor care mărturisesc pe Iisus Hristos ca
Domn şi Dumnezeu şi devin membri ai comunității credincioșilor prin Taina Sfântului Botez,
săvârșită în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi
nedespărţită. Biserica nu este doar o instituţie din lumea aceasta, ci a fost numită metaforic
„mireasa” lui Hristos, având, pe lângă caracterul uman, şi un caracter divin, deoarece Capul ei
este Hristos, Dumnezeul nostru, Care a întemeiat-o pentru mântuirea noastră, a celor care
suntem mădulare ale ei. Despre ea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Hristos a iubit Biserica şi S-
a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt şi ca s-o
înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să
fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5, 25-27).10
Din nefericire, în societatea de astăzi, aflată în plin proces de secularizare şi
globalizare, Biserica începe să fie văzută doar ca un ONG social-filantropic. Nu se înţelege că
scopul primar al existenţei Bisericii este mântuirea membrilor ei, şi nu acela de a fi o instituţie
caritabilă, care are ca unic scop rezolvarea problemelor celor defavorizaţi de societatea
consumistă modernă. Evident, una dintre laturile esenţiale şi fundamentale ale misiunii
Bisericii în lume este de a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoi, însă aceasta nu înseamnă că misiunea
Bisericii se reduce doar la această activitate, ci în primul rând ea are ca scop mărturisirea
cuvântului Evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care duce la mântuire.

10
Pr. Ciprian Apetrei, articol publicat pe http://ziarullumina.ro/calea-mantuirii-biserica-lui-hristos-127947.html,
accesat la data de 17.12.2018 la ora 20:44.

8
 Bibliografie

1. Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie
misionară, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002
2. Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Temeiurile teologice ale misiunii creştine, în vol. „Pastoraţie şi
misiune în Biserica Ortodoxă”, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 2001
3. Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan, 11, 12, Migne, P.G., LXXIV, col. 565.
4. Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002,
p.134.
5. Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul
Munte, 1995, p.55.
6. Chiţescu, Pr. Prof. N., Biserica, trupul tainic al Domnului, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1942
7. Arhimandrit Teofil Pârâian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, p.
33
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Sfânta Liturghie, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova 1986, p. 142.
9. Pr. Ciprian Apetrei, articol publicat pe http://ziarullumina.ro/calea-mantuirii-biserica-
lui-hristos-127947.html, accesat la data de 17.12.2018 la ora 20:44.