Universitatea Valahia

Facultatea de Teologie și Științtele Educației

Disciplina: Teologie Liturgică

ARHITECTURA BISERICEASĂ
ORTODOXĂ

Prof.Coordoantor:
Pr. Asist. Dr. Santi Cosmin

Student:
Ioniță Ștefan

Târgoviște
2018
CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I
Stilul bizantin

CAPITOLUL II
Arhitectura bisericească la români

CAPITOLUL III
Cuvânt dumnezeiesc în arhitectura bisericească

Concluzii

Bibliografie

2
INTRODUCERE

Această lucrare de atestat, prezintă modul în care au fost zidite şi sunt la rândul
lor zidite bisericile ortodoxe de-a lungul anilor.
Lucrarea de atestat se axează în mod special pe cele două mari stiluri de zidire ale
ortodoxiei, anume cel bizantin si cel slavonic, care au o influenţă enormă în zidirea
bisericilir ortodoxe de la noi din ţară.
Ştim faptul că arhitectura bisericilor ortodoxe se leagă în special de forma crucii
lui Hristos şi anume avem atâtea exemple de catedrale şi biserici otodoxe ridicata sub
forma de cruce.
Cea de a doua forma a biserici este cea de navă în special această formă este
folosită de arhitecţii bisericilor deoarece este considerată o iconografie a navei lui Noe
datorită căreia în timpul potopului a reuşit să continue existenta pe pământ, desigur cu
voia lui Dumnezeu.
Dacă până în secolul al IV-lea nu se stabilise un stil arhitectonic de construcţie,
bisericile putând avea forme diferite, de acum înainte se definesc moduri de construcţie
sau stiluri arhitectonice proprii Răsăritului şi Apusului creştin. În Răsărit s-a folosit stilul
bazilical din secolul al IV-lea, apoi stilul bizantin, care a rămas până astăzi stilul oficial al
bisencilor ortodoxe, adaptat la formele naţionale sau locale. Conform acestui stil, lăcaşul
sfânt este construit în formă de cruce, orientat cu altarul spre răsărit. Biserica este
împărţită transversal în trei părţi principale: altar, naos şi pronaos. Pe naos se înalţă
cupola. Zidurile interioare ale bisericii sunt împodobite cu picturi, executate de preferinţă
în tehnicile mozaic şi frescă. Monumentul reprezentativ al stilului bizantin este Biserica
Sfânta Sofia din Constantinopol, zidita de Iustinian, transformată de turci în moschee,
după 1453, şi păstrată apoi ca monument istoric.
În Apus s-au folosit următoarele stiluri arhitectonice: bazilical, romanic, gotic,
renaştere, baroc, rococo şi neoclasicist.
Bisericile construite pe teritoriul patriei noastre, din secolul al IV-1ea până astăzi,
reprezintă aproape toate stilurile arhitectonice, începând cu cel bazilical şi terminând cu
diverse forme ale celui bizantin adaptat la specificul nostru. Cele mai importante stiluri
folosite în arhitectura românească sunt cel brâncovenesc şi cel moldovenesc, supremă

3
formă de realizare a spiritului românesc în arta construcţiei bisericeşti. Stilul
brâncovenesc s-a dezvoltat sub domniile lui Şerban Cantacuzino şi, mai ales, Constantin
Brâncoveanu şi se caracterizează prin armonia şi eleganţa proporţiilor precum şi printr-o
bogată podoabă sculpturală. Cele mai de seamă monumente realizate în acest stil sunt
bisericile Colţea, Filipeştii de Pădure şi Fundenii Doamnei, zidite sub Cantacuzini,
biserica Palatului Domnesc de la Mogoşoaia, Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, mânăstirea
Hurez , biserica mânăstirii Govora, mânăstirea Antim, Stavropoleos şi altele.
Stilul moldovenesc a înflorit sub domniile lui Stefan cel Mare şi Petru Rareş. Între
acestea mentionăm: Putna, Voroneţ, Sf. Gheorghe din Hârlău, biserica principală a
mânăstirii Neamţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa.

4
CAPITOLUL I
Stilul bizantin

Stilul bizantin în timpul împăratului Iustinian

Prima epoca de înflorire a stilului bizantin în arhitectură bisericească este epoca

împăratului Justinian şi a succesorilor săi (secolele VI-VII), când stilul se poate consideră
pe deplin format în caracterele sale esenţiale.
Cel mai celebru monument al arhitecturii bizantine din această perioada, privit de
obicei ca cea mai strălucită şi genială capodoperă ieşită din colaborarea geniului elenic cu
tradiţiile de artă ale Orientului, este Biserica Sf. Sofia din Constantinopol, construită de
Justinian. Această reprezintă pentru artă bizantină şi pentru creştinătatea răsăriteană
ortodoxă ceea ce este pentru creştinătatea apuseană catolică Biserica Sf. Petru din Roma
(în stilul Renaşterii) sau Catedrala Notre-Dame din Paris (în stilul gotic).
Ea e zidită în locul vechii basilici a Sfintei Sofia, construită de impăratul
Constantin cel Mare în sec. IV şi arsă în 532. Construcţia s-a făcut între anii 532-537, sub
conducerea meşterilor ionieni Anthemius din Trales (arhitect) şi Isidor din Milet
(inginer), ajutaţi de un arhitect Ignatie. Interiorul e împărţit, ca şi la vechile basilici, într-o
navă centrală, mai mare, şi altele două laterale, mai mici, peste care se ridică galeriile, în
două etaje. Absida principală dinspre răsărit, luminată de trei ferestre, este destul de mică
în raport cu imensitatea clădirii. Atenţia e atrasă de marea cupola centrală de deasupra
navei centrale, încadrată de două semicupole (una spre răsărit, continuată cu absida
altarului, şi altă spre apus), şi şase cupole mai mici. Cupola centrală e o adevărată minune
arhitectonică, atît prin mărimea ei (diametrul de 31 m), cât şi prin înălţimea la care e
ridicată (54 metri). Numărul total al coloanelor din interior se ridică la 107, unele din ele
(din cele de la galeriile laterale) fiind luate din templul lui Aurelian din Roma şi templul
Dianei din Efes. Pereţii sunt acoperiţi cu marmură multicoloră cu nervuri ca valurile
mării şi bogat ornamentaţi cu splendide mozaicuri pe fond de aur. Mobilierul luxos, din
marmură, fildeş, aur şi argint, împodobit cu pietre scumpe, precum şi uşile de la intrare,
admirabil sculptate, se adaugă la fastul şi strălucirea interiorului.
Cupola primară s-a prăbuşit în urmă unui cutremur la 558 şi a fost refăcută la 562.

5
În sec. X, împăratul Andronic adaugă edificiului contraforturi pentru consolidarea
zidurilor la exterior.
Biserica a suferit şi în urmă altor cutremure. La 1453 devine moschee turcească. I
se adaugă minarete la cele patru colţuri şi semi-luna pe cupola, mozaicurile sunt acoperite
cu vopsea şi înlocuite cu inscripţii de versete din Coran. Restaurată la 1847 sub sultanul
Abdulah Medgid, de arhitectul italian Fossati, azi a rămas monument istoric.
Alte monumente importante ale arhitecturii bizantine din această prima
epoca de dezvoltare reprezintă exemplarele ultime ale unor forme şi planuri de origine
orientală (Asia Mică), care vor fi curând abandonate : bisericile Sfinţii Serghie şi Vach
din Constantinopol (un octogon cu cupola), Sfinţii Apostoli din Constantinopol, Sf. Irina
din Constantinopol (basilica cu cupola), Sf. Sofia din Tesalonic (basilica cu cupola) şi Sf.
Gheorghe din acelaşi oraş (rotundă cu cupola), Sf. Vital din Ravenă (un octogon cu nartex
de o parte şi o absidă de alta şi cu cupola pe tambur). Cu excepţia Sfintei Sofia din
Tesalonic care e din sec. V, toate celelalte aparţin secolului VI.1

Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol

Planul bisericii lui Iustinian cuprindea un atrium perpendicular pe axa

longitudinală a edificiului, un nartex exterior (pronaos), un nartex interior, nava centrală,
acoperită cu o cupolă gigantică, două nave laterale și galeriile superioare, de la etaj,
galerii care înconjoară nava centrală din trei părți, sub formă de potcoavă deschisă spre
altar. Din atriumul astăzi dispărut se pătrundea în nartexul exterior (exonartex) prin șapte
porți gigantice, iar mai departe în nartexul interior (esonartex) prin cinci porți bătute în
bronz și decorate cu cruci aurite. Din nartexul interior, alte nouă porți asigură
comunicația cu spațiul central al bisericii. Trei porți de la sud erau destinate accesului
poporului, iar altele trei de la nord erau destinate celor care solicitau adăpost spiritual.
Porțile centrale, tot în număr de trei, erau rezervate împăratului și suitei sale. În mijloc,
cea mai înaltă era Poarta împărătească, placată cu argint aurit, decorație jefuită de apuseni
în 1204.

1
http://www.crestinortodox.ro/liturgica/arhitectura-bisericeasca/stilul-bizantin-timpul-imparatului-
iustinian-70709.html

6
 Cele două nartexuri sunt săli transversale alăturate și succesive, perpendiculare pe
axa mediană a locașului și lungi cât toată latura acestuia. Au lungimea de 60,90 metri și
lățimea de 6,03 metri, cu plafoane sub formă de bolți alternative întrepătrunse.
Nartexul exterior era încăperea rezervată celor care nu fuseseră botezați și cărora
nu li se permitea intrarea în biserică. La extremitățile lui de nord și de sud otomanii au
practicat niște uși de acces spre minaretele ridicate de ei. Bolțile sale întrepătrunse sunt
decorate cu frescă. Nartexul interior are bolțile decorate cu mosaic pe fond auriu, iar
zidurile placate în partea de jos cu marmură de diverse nuanțe, străbătută de vinișoare de
culoare mai închisă în aceeași nuanță. Păstrează mozaicurile originale cu caractere
geometrice și florale și avea menirea de a-i impresiona pe credincioși.
Spațiul imens din nava centrală stupefiază și nu poate fi cuprins dintr-o singură
privire. Centrul cupolei se înalță la 55,60 metri (echivalentul unui bloc modern cu 15
etaje), având un diametru la bază de 31,36 metri (echivalentul unui bloc modern cu 9
etaje, așezat de-a latul). Cupola parcă plutește pe cele 40 de ferestre care o înconjoară la
bază. Ea pare a pluti, a se înălța, purtată de lumina ferestrelor ce-i înconjoară baza.
Spațiile de la parter erau rezervate bărbaților, iar cele de la galeriile etajului erau destinate
femeilor. Spațiul central al bisericii, cel mai luminat, era destinat clericilor și este
mărginit pe două nivele de șiruri grațioase de coloane. La dreapta și la stânga navei
centrale, la parter, se aliniază câte un rând de coloane din granit, aduse de la Efes. Nișele
circulare de la colțurile spațiului central posedă opt coloane de porfir provenite de la
Baalbek. Cea mai mare parte a coloanelor se termină cu capiteluri bizantine composite,
ornate cu frunze de acant. Monogramele cuplului imperial, Justinian și Theodora sunt
gravate pe fața și spatele capitelurilor. În total, biserica posedă 107 coloane, din care 40 la
parter și 67 la etaj, la galerii. Cele mai înalte coloane de la parter măsoară 20 de metri
înălțime, au un diametru de aproape 1,5 metri și o greutate de circa 7 tone. Galeriile de la
etaj s-au construit deasupra navelor laterale și deasupra nartexurilor, având un plan de
potcoavă cu unghiuri drepte, potcoavă deschisă spre altar. Accesul de la parter spre etaj se
făcea pe la capetele nartexului interior, urmând niște serpentine largi, pavate cu cu piatră
bolovănoasă, serpentine asemănătoare unei scări încolăcite, dar fără trepte. Acele căi se
numeau kihlias. Cea din sud a dispărut cu ocazia lucrărilor pentru un minaret.
Galeria centrală, poziționată în fața altarului, adică partea vestică a potcoavei

7
galeriilor, era destinată numai împărătesei și suitei sale. Partea nordică a galeriei, a
potcoavei, era destinată ca ginaeceum sau matroneum, fiind destinată numai femeilor care
asistau la slujbe. Cea mai atractivă este galeria sudică la care se ajunge după ce se trece
printr-o deschidere a unui perete subțire de marmură. Acel perete a fost adăugat mai
târziu pentru a delimita Sala conciliilor, iar deschiderea a primit numele de „Poarta
Paradisului și a Infernului”.
Uimitoarea cupolă este unită la răsărit și la apus cu câte o semicupolă cu
dimensiuni asemănător de ample, acelea concurând la amplificarea grandioasă a spațiului.
Cupola centrală este unită cu alte trei semicupole mai mici, dintre care cea din mijloc
acoperea absida altarului. Lungimea navei centrale, incluzând absida altarului, măsoară
79,30 metri, astfel că împreună cu nartexurile edificiul atinge lungimea de circa 100 de
metri. Nava centrală măsoară 32,27 metri, iar împreună cu navele laterale oferă
edificiului o lățime de 70 de metri. În total, construcția acoperă, cu unele anexe, suprafața
de 7.500 de metri2, fără a pune la socoteală atriumul pierdut. Este o suprafață o dată și
jumătate mai mare decât a unui stadion modern.2

CAPITOLUL II
Arhitectura bisericească la români

Locaşuri creştine de cult au început să se construiască pe teritoriul actual al

României încă din sec. IV. Bisericile ridicate de atunci înainte pînă azi, în diversele
regiuni ale pămîntului românesc, reprezintă toate stilurile de artă enumerate pînă acum,
începînd cu cel basilical şi sfîrşind cu diferitele forme ale stilului bizantin, adoptat în
arhitectura noastră, despre care voi vorbi în cele ce urmează.
Cele mai vechi locaşuri creştine de cult construite pe pămîntul românesc aparţin
stilului basilical din epoca paleocreştină. Cele mai multe basilici din părţile noastre au
fost ridicate mai ales în Dobrogea de astăzi (vechea provincie Sciţia Minor a imperiului
roman), între secolele IV— VII, în vechile cetăţi greco-romane : Tomis (Constanţa de

2
http://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Sf%C3%A2nta_Sofia_din_Constantinopol

8
azi), Callatis (Mangalia de azi), Histria (pe malul lacului Sinoe), Tropaeum-Traiani
(Adamclisi de azi), Axiopolis (lîngă Cernavodă de azi), Dinogeţia (satul Garvăn de azi, în
jud. Tulcea), Argamum (Dolojman), Ibida, Troesmis (Igliţa, în jud. Tulcea), Ulmetum
(Pantelimon), Noviodunum (Isaccea), Berroe (pe malul dobrogean al Dunării, lîngă
Dăieni, jud. Constanţa), Capidava (satul Calachioi, pe malul Dunării, între Cernavodă şi
Hîrşova). Sînt în general basilici de tip elenistic, cu cîte trei nave şi de mici dimensiuni,
construite din piatră şi avînd uneori şi diferite anexe (baptistere, cripte sau gropniţe,
diaconicoane etc). Cele mai multe au fost» biserici de parohie (basilicae ecclesiae, intra
muros), iar cîteva au fost basilici cimiteriale (extra muros). Dărîmate în cea mai mare
parte de avari, în sec. VII, odată cu cetăţile respective, urmele lor (temelii, resturi de zi-
duri, fragmente de coloane etc.) au ieşit la iveală în urma săpăturilor arheologice începute
spre sfîrşitul secolului trecut şi continuate acum cu multă intensitate.3
În restul ţării s-au mai descoperit basilici din epoca paleocreştină în Oltenia (la
Sucidava, lîngă Celei) şi in Banat (la Giridava-Morisena, azi Cenad).

CAPITOLUL III
Cuvânt dumnezeiesc în arhitectura bisericească

Din momentul Înălţării Sale la cer Hristos (Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat)
le-a promis Apostolilor Săi,şi prin ei întregii Biserici dreptmăritoare că: „va fi cu ei până
la sfârşitul veacurilor”. Prezenţa Logosului Înomenit se face simţită în Biserică prin toate
Sfintele Slujbe şi rugăciuni pe care acesta le săvârşeşte, având conştiinţa prezenţei Sale în
mod real în mijlocul ei. Întreaga istorie poartă pecetea Mântuitorului Hristos. Secole de-a
rândul creştinii au trăit permanent realitatea continuă a Logosului mântuitor, cu gândul la
Împărăţia Sa cea veşnică, locul deplinei lor comuniuni cu El. De aceea Cuvântul lui
Dumnezeu este prezent în toată viaţa noastră concretizându-se în slujbele Bisericii. Cel
mai important de reţinut este faptul că: toate aceste slujbe de celebrare a cuvântului au
avut dintotdeauna un singur nucleu: Sf. Euharistie, prezenţa nemijlocită a Mântuitorului
3
Arh. Gr. Ionescu, “Istoria arhitecturii în România”, vol III.,Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1963, 1965), pp. 34-35

9
Hristos în viaţa lumii şi a oamenilor.
Primele secole creştine poartă vizibil amprenta Logosului. Sfinţii Apostoli,
urmând pilda Mântuitorului mergeau să se închine la templul: „în care se aflau pururea,
lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”(Lc 24,53; F.A. 31,1) după Înălţarea Sa la ceruri.
După plecarea lor din Ierusalim şi risipirea în lume pentru predicarea Evangheliei, ei se
rugau, atât în sinagogile iudeice, cât şi în casele particulare unde se adunau pentru
frângerea pâinii.(F.A.7-8). Un rol important l-a jucat în istoria cultului creştin din
Ierusalim, în epoca din Ierusalim, aşa-numita cameră sau foişorul de sus în care avusese
loc Cina cea de Taină, devenind după aceea locul întâlnirii Apostolilor după Înviere şi
Înălţare, locul în care Sfinţii Apostoli au fost adunaţi când Duhul s-a pogoorât peste
dânşii la Cincizecime, întemeindu-şi în chip văzut Biserica lui Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu 4
Până la sfârşitul secolului II, nu avem nici o mărturie despre existenţa unor
construcţii speciale în care să se desfăşoare cultul creştin. Totuşi, datorită numărului în
creştere al creştinilor, se construiesc în casele particulare încăperi speciale pentru cult şi
catehizare, folosite numai în acest scop. Cu timpul adunările creştine din case în vederea
cultului, capătă numele de eclesiae, biserici. Termenul de eclesiae era dat mai cu seamă
locului unde se ţinea adunarea, iar pentru denumirea locaşului de cult se întrebuinţa
denumirea de: casă a Domnului5. În timpul persecuţiilor, creştinii săvârşeau frângerea
pâinii în locuri ascunse, numite catacombe. Din secolul II încep să se construiască cele
dintâi biserici creştine cu destinaţie fixă: de săvârşire a cultului. Mărturiile sunt grăitoare
în acest sens, aşa că existenţa primelor locaşuri de cult este atestată în: „Testamentum
Domini ”; „Constituţiile Apostolice”, „Didascalia celor 12 Apostoli” , precum şi izvoare
literare care mărturisesc despre existenţa bisericilor creştine în secolul III: „Actele
martirice ale Sf. Marin din Cezarea Palestinei”, Origen, Sf. Grigorie de Nyssa (care
aminteşte de o Biserică mare zidită de Sf. Grigorie Taumaturgul la Neocezarea . În toate
aceste locaşuri de cult, prezenţa Logosului se făcea simţită, atât prin frângerea pâinii (în
mod real), cât şi în mod sibolic, începând de la forma bisericii şi până la pictură şi
obiectele de cult. În acest sens menţionăm existenţa unui sarcofag creştin din secolul al
IV-lea, pe suprafaţa căruia Hristos Logosul este reprezentat ca Stăpân al Universului:
4
Preot Prof. Ene Branişte, Liturgica generală, vol II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 2002, p. 10
5
Ibidem, p.11

10
Hristos cel Cosmic: „Între două cartuşe elaborat sculptate în centrul frizei de marmură de-
a lungul sarcofagului stă Hristos îngropat, puţin mai înalt decât celelalte figuri aflate de o
parte şi de alta a Sa…Sub picioarele Sale apare o personificare a cosmosului. „El trebuie
să împărăţească” spune Pavel, „până ce va pune pe vrăjmaşii săi aşternut picioarelor Sale.
Vrăjmaşul cel de pe urmă care a fost nimic este moartea” (I Corinteni 15, 25-26) . În
timpul împăratului Constantin cel Mare, cel care prin edictul său (313) a dat libertate de
manifestare creştinilor: biserica ca locaş de cult începe să îmbrace frumoase forme
arhitecturale. Se remarcă biserici cu arhitectură splendindă cum ar fi: „Sfinţilor Apostoli”
din Constantinopol – zidită de Constantin cel Mare, în formă de cruce, Biserica Sf.
Mormânt, având formă rotundă; Biserica Înălţării Domnului – zidită de Împărăteasa
Elena lângă Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, Catedrala „Sf. Sofia” din Edesa şi Biserica
Maicii Domnului din Amida – construită în formă de pătrat; Biserica Maicii Domnului –
Vlaherul din Constantinopol; catedrala „Sfintei Înţelepciuni” din Constantinopol, zidită
de Constantin cel Mare, fiind capodopera vremii sale şi a veacurilor următoare,
neîntrecută în strălucire nici până astăzi . În toate aceste lăcaşuri de cult, Logosul este o
prezentă permanentă, deoarece biserica devine în cultul creştin o „interpretare a
universului în lumina înţelepciunii dumnezeieşti, decât în cea a înţelepciunii omeneşti;
întreaga creatură fiind pătrunsă de Cuvântul lui Dumnezeu de la început până în prezent”.
Legătura intimă dintre Hristos şi Biserica Sa este dată, în arhitectura locaşurilor de cult şi
de prezenţa picturilor şi a icoanelor, în care sunt reprezentaţi Mântuitorul, Maica
Domnului, , sfinţii precum şi scene din viaţa lor pământească. Cinstirea Logosului în
iconografia Bisericii fiind susţinută de argumente istorice, raţionale, cât mai ales biblice
şi tradiţionale. Argumentele istorice arată că icoanele sub formă de portrete sau tablouri
au fost întrebuinţate şi s-au aflat la toate popoarele, creştine şi necreştine, în viaţa civilă şi
familială. Temeiurile scripturistice arată că icoana Fiului ne arată că nouă, celor de pe
pământ, că şi Tatăl şi Duhul Sfânt este prezent în mijlocul comunităţii, şi aceasta deoarece
El este icoana Tatălui: „este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col 1,15), Dumnezeu a
făcut omul „după chipul şi asemănarea Sa” (Facere 1,26), „Dumnezeu este Cel dintâi
Care a făcut icoane”.
În Vechiul Testament, Dumnezeu a interzis închinarea la idoli prin prescripţia
dată în Decalog (Ieşire 20,4); însă acest lucru este pricinuit de înclinaţia evreilor spre

11
politeism. În Legea cea Nouă, atunci când lumina Întrupării Logosului a descoperit
popoarelor harul Duhului Sfânt, Dumnezeu îngăduie ceea ce le interzisese evreilor în
Legea cea Veche. Sf. Ioan Damaschin arată că: dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu a
comunicat cu oamenii prin cuvânt, în Noul Testament, această comunicare s-a făcut şi în
chip: „căci Cel nevăzut S-a făcut văzut cu ochii, dar trupeşti, ceea ce în Vechiul
Testament era prefigurat numai prin simboluri . Şi, în continuare Sf. Ioan Damaschin
spune: „noi, însă, pentru că nu suntem prezenţi cu trupul,…ne închinăm cinstind sfintele
cărţi…şi prin pictura icoanelor contemplăm icoana chipului Său, a minunilor şi a
patimilor Sale,…cinstim, venerăm şi ne închinăm chipului Său trupesc…şi înţelegem cât
este cu putinţă slava Dumnezeirii”. Sfinţenia icoanelor are un dublu izvor: legătura dintre
prototip şi icoană, şi faptul că icoanele sunt sfinţite printr-o slujbă specială: „Icoanele sunt
sfinţite prin numele lui Dumnezeu şi umbrite din cauza aceasta cu harul dumnezeiescului
Duh”, zice Sf. Ioan Damaschinul. Icoana, are de asemenea un însemnat rol catehetic; este
un mijloc de învăţământ creştin. „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce ştiu să citescă,
aceea este pictura pentru cei neînvăţaţi, pentru că în ea chiar şi cei neştiutori văd ce
trebuie să urmeze”, după cum arată Sfântul Ioan Damaschinul. Un motiv întemeiat despre
cinstirea icoanelor îl găsim în Molitfelnic, la „Rânduiala binecuvântării icoanei unui
Sfânt, „Doamne, Dumnezeule…Care şi acum, chipurile şi asemănările sfinţilor plăcuţi
Ţie nu le lepezi, ci le primeşti, pentru ca robii tăi credincioşi privind la ele să Te
preaslăvească pe Tine, Care i-ai preamărit şi să se sârguiască a fi următori vieţii şi
faptelor lor, prin care aceia s-au învrednicit a dobândi darul Tău şi împărăţia.” 6. Hristos şi
sfinţii săi devin astfel modele crednice de urmat în viaţa creştinilor, dar mai ales Hristos
pentru că Sfinţii toţi Îl imită pentru desăvârşirea Persoanei Sale. În ceea ce priveşte
reprezentarea Mântuitorului în iconografia Bisericii, ţinem să precizăm că: s-a făcut de-a
lungul timpului sub formă de simboluri sau sub forma potretului – ca reprezentare
directă. Prin simboluri Hristos este prezent în mijlocul creştinilor din primele veacuri de
existenţă bisericească.
El a fost reprezentat sub forma peştelui, a mielului, a vişei de vie şi chiar a Păsării
Phoenix, simbol al renaşterii la păgâni, devenit pentru creştini simbolul Învierii.
Simbolurile mielului şi al vişei de vie, îşi găsesc temeiul în Sf. Scriptură: - „Iată Mielul

6
Molitfelnic, Ed. Institutului biblic, Bucureşti, 1999, p.559

12
lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii”(In 1,29) spune Sf. Ioan Botezătorul despre Cel
ce avea să se jertfească pentru păcatele poporului. - Iisus este comparat alegoric cu
butucul viţei: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela
aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (In 15,5) Scriptura îl mai
înfăţişează pe Hrisots sub chipul Păstorului celui Bun, care- şi pune viaţa pentru oile Sale.
În convorbirea cu samarineanca, Hristos are chipul unui băbat matur, cu barbă, în alte
scene este reprezentat ca un tînăr, fără barbă; reprezentîrile simbolice înmulţindu-se o
dată cu trecerea vremii, până în momentul în care, portretul Logosului se va generaliza. În
sinodul de la Trulon de la 692, prin canonul 82, se prevede chiar interdicţia de a-L mai
picta pe Iisus sub formă de simbol. În locul Mielului, s-a hotărât pictura feţei, a chipului
real, uman al Mântuitorului: „pentru ca prin aceasta să privim mărirea smeririi lui
Dumnezeu Cuvântul şi să fim călăuziţi spre aducerea aminte de virtutea Lui în trup, de
patimile şi de moartea Lui” . Dovezile cele mai evidente pentru reprezentarea portretului
Logosului Hristos în iconografie sunt ca „nefăcute de mână”: năframa Sfintei Veronica şi
icoana craiului Abgar al Edesei. Despre Sf. Mahramă Tradiţia ne spune că: în timp ce
Iisus mergea spre Golgota, o femeie evlavioasă cu numele Veronica, i-a şters faţa cu
mahrama capului ei. Pe aceasta s-a impregnat chipul Mântuitorului. Ea se află, după cum
spun catolicii, în Biserica Sf. Petru din Roma. (Ibidem) Despre icoana craiului Abgar,
Tradiţia ne spune că, acesta fiind grav bolnav, a cerut prin solii săi vindecare de la
Hristos, iar Acesta i-a trimis chipul Său imprimat pe o mahramă; şi privind Abgar
mahrama îndată s-a făcut sănătos. Despre icoana lui Abgar ne vorbesc Sfintele cântări:
stihira a III-a de la Laudele gl.4 ne spune: „Lui Abgar a trimis slavele cele închipuite de
Dumnezeu, celui care a cerut mântuire şi sănătatea cea întru asemănarea chipului Tău
celui dumnezeiesc”, şi slava vecerniei din 16 august ne spune: „Închipuind icoana prea
curatei feţei Tale, ai trimis-o credinciosului Abgar cel ce dorea să Te vadă pe Tine, cel
nevăzut de heruvimi după dumnezeire.” Aşadar, prezenţa Logosului în arhitectura
bisericească nu face decât să întărească legătura dialogică cu omul, începută din veşnicie,
ruptă prin păcat şi rezidită din temelii prin Întrupare.7

7
Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE “Prezenţa cuvântului dumnezeiesc în arhitectura
bisericească”, în Revista Ortodoxă, EDITURA MITROPOLIA OLTENIEI,nr.1/2013, Craiova, pp.5-9

13
 Concluzii:

Arhitectura bisericească a fost influenţată treptat atât de noutăţile din punct de

vedere arhitectural dar şi de locul în care au fost zidite bisericile.
Pe lângă influenţele culturale din arhitectura bisericească se mai dezvoltă şi o
influentă politică a vremii, uneori arhitectura a avut de suferit.
Trecerea timpului îşi lasă profund aprenta în arhitectura bisericească, deşi
bisericile încearcă păstrarea aceluiaş fir arhitectural, inovaţiile din acest punct de vedere
se regăsesc şi în arhitectura bisericii.
Spre deosebire de celalalte arhitecturi , arhitectura bisericească ortodoxă păstrează
firul bizantin încă din sec IV, însă totuşi şi aici se găsesc mici înfluenţe moderne, însă
acest lucru este inevitabil.

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia Editura, I.B.M.B.O.R. – 2005

2. Arh. Gr. Ionescu, “Istoria arhitecturii în România”, vol III.,Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1963, 1965

3. Preot Prof. Ene Branişte, Liturgica generală, vol II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi 2002

4. Molitfelnic, Ed. Institutului biblic, Bucureşti, 1999

5. Pr.Prof.Stan Teofil, “Arhitectura bisericească la români de la începuturi pînă azi”, în

în Ortodoxia Maramureşeană nr. 10/2005

6. Pr.Prof. Gheorghe Şoima, “Arhitectura formelor cultice creștine” în „Revista

Teologică”, Anul XXXIII/1943, nr.1-2

7. Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE “Prezenţa cuvântului dumnezeiesc

în arhitectura bisericească”, în Revista Ortodoxă, EDITURA MITROPOLIA
OLTENIEI,nr.1/2013, Craiova

8. http://www.crestinortodox.ro/liturgica/arhitectura-bisericeasca/stilul-bizantin-timpul-
imparatului-iustinian-70709.html

9. http://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Sf%C3%A2nta_Sofia_din_Constantinopol

15