Prima poruncă este aşa: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din casa

Egiptului şi din robie. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine“.

Prin aceste cuvinte ni se aminteşte şi nouă, creştinilor, că Dumnezeu ne-a scos din
casa robiei păcatului primordial ( strămoşesc) şi numai în El singur trebuie să
credem. Dumnezeul cel Unul, preamărit în trei persoane. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
Căruia trebuie să ne închinăm, căci nouă ne-a revelat Dumnezeu pe Sfânta Treime
(Mt. 2, 16-17, Mc. 1, 10-11, Lc. 3, 27, I. 1, 22-23). Cea pe care cei Vechi, deşi o
văzuseră, prin Avraam la stejarul din Mamvri, nu o înţeleseseră.

Porunca a doua: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui
lucru din câte sunt în cer, sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele
de sub pământ. Să nu te închini lor şi nici să slujeşti lor.“
Trebuie să ştim că pe atunci, se închinau popoarele păgâne fie la zei-statui, făcute
de mâinile lor, fie la animale (boi, la egipteni; gâşte, la romani ş.a.) precum şi la
soare, lună, stele şi la multe creaturi din ape şi de sub pământ; pe toate de care se
temeau le socoteau zeităţi.
Porunca aceasta a fost interpretată de unii ca fiind împotriva icoanelor (iconoclaştii).
Dar Sfinţii Părinţi, adunaţi într-un sinod ecumenic au dovedit folosirea icoanelor ca
admisă de învăţătura creştină. (Chiar prima icoană – cu figura Maicii Domnului – a
fost pictată de Sfântul evanghelist Luca. Noi ne închinăm chipului, nu materialului din
care este făurită icoana (lemn, metal, vopsele…). Icoana este ca o carte, căci se află,
din imagini, din viaţa sfântului ce-l reprezintă. În icoane au „citit“ neştiutorii de carte
din trecut. Imaginile de pe pereţii bisericilor de la Mănăstirile Voroneţ, Modoviţa,
Suceviţa, Arbore, Humor ş.a. sunt considerate ca fiind cărţile sfinţilor ale strămoşilor
noştri. Că trebuie să ne închinăm la icoane, este şi faptul că multe icoane sunt
făcătoare de minuni, dar nu materialul face minunea, ci, pentru credinţa puternică a
celui care se roagă, sfântul respectiv imploră mila Domnului, Care răspunde prin
minuni. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul, când repeta vindecaţilor: „credinţa ta te-a
mântuit“.
Domnul ne dă poruncă să nu credem decât în Unul Dumnezeu. „Pe cei ce Mă urăsc
– adică ateii –, cei fără Dumnezeu, îi voi pedepsi pe ei şi pe copiii lor, până la al
treilea şi al patrulea neam; iar pe cei care Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele, Mă
milostivesc de ei, până la al miilea neam“, adică „în veci“ (Exod 20, 5).

Porunca a III-a: „Să nu iei numele Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa

Domnul nepedepsit pe cel care ia în deşert numele Lui“. Deci: să nu juri strâmb, să
nu fii mincinos. Mulţi jură strâmb, fie la vreun proces, fie în viaţa de toate zilele.
Mereu auzim „zău“ sau „pe crucea mea…“ spus cu uşurinţă şi neadevăr. Îl iau pe
Dumnezeu ca martor la minciuna lor, Îl nesocotesc pe Dumnezeu, Care este
Dreptate şi Adevăr. Apoi se miră de ce l-o fi pedepsit Dumnezeu cu accidente, boli şi
chiar moarte. „Să fie cuvântul vostru da, da şi nu, nu.“ ne îndeamnă Sfântul Apostol
Pavel. Un adevărat creştin nu spune minciuni. Minciuna este condamnată de morala
creştină. În „Faptele Apostolilor“ este un caz, când doi au jurat mincinos şi Sfântul
Apostol Petru i-a făcut morţi pe amândoi (Fapte 5, 1-10).

Porunca a IV-a: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase

zile pe săptămână şi fă în acelea toate treburile tale. Iar ziua a şaptea este ziua
Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci în acea zi, nici un lucru, nici tu şi nici un om
sau dobitoc al tău. Căci în şase zile a creat Dumnezeu toate câte sunt şi în ziua a
şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat-o şi sfinţit-o.“ Aşadar nu vei munci nici
tu, nici animalele care te ajută în muncă. Şi ele au nevoie de odihnă, de timp pentru
refacere.
„Căci în şase zile a făcut Dumnezeu lumea“. (Aici cuvântul „zi“ nu înseamnă o zi din
vremea noastră, căci zise psalmistul: „o mie de ani, ca o zi înaintea Ta, Doamne“.) În
ziua a şaptea S-a odihnit, e ziua Domnului. Deci închin-o lui Dumnezeu. Înfrăţeşte-te
cu ceilalţi creştini din biserică, citeşte rugăciuni sau alte cărţi religioase, discută
despre învăţătura noastră creştinortodoxă, fă milostenie, plăcută lui Dumnezeu.
Respectă această zi, că este o zi sfântă. (Unii însă cred că e ziua petrecerilor, a
beţiilor, a lucrărilor urâte de oameni şi de Dumnezeu Unele creştine au obiceiul de a
nu lucra nimic în ziua de vineri. Ele calcă porunca Domnului de a ţine duminica. Ziua
de vineri, în amintirea patimilor Domnului Iisus Hristos se „serbează“ prin post, dar nu
şi prin a nu lucra.)

Porunca a V-a: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti
ani mulţi pe pământul pe care Dumnezeul tău ţi l-a dat ţie!“ Dumnezeu a ales ca cei
doi părinţi să-ţi dea viaţă. Cinstindu-i pe ei, cinsteşti pe Dumnezeu Care aşa a voit.
Iubindu-i şi ajutându-i pe ei, ei se roagă la Dumnezeu pentru tine, pentru ca viaţa ta
să fie lungă şi cu sănătate. Dumnezeu ne făgăduieşte şi răsplată: „Ca să-ţi fie ţie
bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ.“ O! dar câţi copii, crescând mari, uită de
părinţi. Nu-i ajută, nu-i hrănesc, nu-i cinstesc. Aceştia să nu se mire că nu le merge
bine! Dumnezeu îi pedepseşte pe cei care-I calcă poruncile.

Porunca a VI-a: „Să nu ucizi“! Să nu iei viaţa nimănui, că nu tu i-ai dat-o, ci

Dumnezeu; deci nu i-o poţi reda, în caz că te-ai răzgândit omori creatura lui
Dumnezeu, omori pe cel asemenea ţie. Dar nu-l omori pe om numai cu puşca sau
cuţitul. Îl poţi omorî cu o vorbă rea, neadevărată. Nu-l încurajezi, când vezi că-şi
pierde nădejdea. Sau cu vorba şi fapta ta îi omori idealul. Câţi soţi necinstiţi ucid
inimile tovarăşilor lor de viaţă „călcând strâmb“. A dezamăgit pe cel care crezuse în
el. Unii fac glume proaste, ce duc la moartea cui îi sunt adresate. Iată atâtea moduri
de a omorî, chiar dacă nu curge, sânge. Omoară încrederea, dragostea, bucuria de a
trăi, a naşte ura, transformând un om bun în neom. În Noul Testament, Sfântul
Apostol şi Evanghelistul Matei (5, 21) ne redă cuvintele Mântuitorului: „Aţi auzit că s-
a zis celor mai de demult „să nu ucizi“ iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu
însă vă spun vouă: oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă.“ şi oricine
va jigni sau va supăra pe fratele său va fi condamnat „vrednic“ de gheena focului“.

Porunca a VII-a: „Să nu fii desfrânat“. Poruncile decurg unele din altele. Toate
se leagă. A nu fi desfrânat înseamnă a pune frâu răutăţilor, greşelilor, spre care este
îndemnat de către cel rău. În zilele noastre, desfrâul a luat avânt, a devenit o
obişnuinţă. Marii bogătaşi îşi au şi o altă „legătură“ în afara căsniciei. Multora le
„alunecă ochii“ de la fiinţele cărora le-a jurat credinţă sfântă. Sfântul Evanghelist
Matei ne învaţă că „dacă se uită cu gând necurat la femeia altuia a şi săvârşit păcat,
în inima sa. „Câţi nu beau, mănâncă peste măsură! Fumează, se droghează, nu
postesc din îngâmfare? Sau fac gesturi urâte, se îmbracă dezgolindu-se, nu-şi pun
frâu spre a dovedi decenţă, spre a da exemplul bun! Prin toate acestea ei atrag şi pe
alţii în desfrâul lor şi se fac mai vinovaţi, căci duc şi pe alţii în păcat. Cei care rostesc
cuvinte de ruşine nu-şi pun frâu gurii. Şi în câte alte feluri devin desfrânaţi!

Porunca a VIII-a: „Să nu furi!“ Să nu-ţi însuşeşti ce-i aparţine altuia! Şi asta, fără
voia lor. Mulţi vor fi liniştiţi. „N-am furat nimic niciodată“. Dar şi hoţia are o sferă foarte
largă. „A fura“ nu înseamnă numai a deposeda pe cineva de un obiect oarecare. Câţi
nu fură soţul sau soţia altuia! Câţi nu împrumută un obiect (carte, bani…) şi nu mai
restituie! Câţi nu scriu copiind ce au scris alţii şi le prezintă ca propriile lor idei!
(această hoţie se numeşte „plagiat“). Mulţi fură ideile altora, fie scrise, fie desenate
(tablouri, proiecte…), fie doar auzite. Chiar copiatul elevilor, a studenţilor sau
nedeclararea dreaptă a ceva… este tot hoţie. Dar hoţia – în stil mare – a oamenilor
de afaceri! Dar hoţiile la preţuri ale unor negustori! Dar încălcările de haturi, de
hotare ale altor ţări! …Ce mare este gama furturilor!
Porunca a IX-a: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău“. Toţi martorii
falşi de la procese calcă această poruncă şi cad în păcat. Dar chiar şi în viaţa
obişnuită, când spui minciuni despre un vecin, frate… e mărturie strâmbă. Această
poruncă este ca o completare la porunca a treia.

Porunca a X-a: „Să nu doreşti casa aproapelui tău, să nu doreşti femeia

aproapelui tău, nici ogorul lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici unul din
dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău“. Este foarte clar. Să nu-ţi însuşeşti
nu numai ce aparţine altuia, dar nici să nu doreşti, să nu râvneşti, să nu-l invidiezi că
el are şi tu nu. Dacă te gândeşti bine, poate că Dumnezeu ţi-a dat ţie alt marte bun,
mai folositor decât are aproapele tău: sănătate, înţelegere în casă, copii buni. Invidia
ta te afectează pe tine în primul rând. Te înciudezi, te superi, nu mai ai linişte, îţi
înveninezi sufletul şi-ţi distrugi bucuriile. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce ţi-
a dat. Laudă-L pentru marea Sa bunătate şi mai ales pentru atotputernicia şi
înţelepciunea cu care conduce Universul şi roagă-te, cu smerenie, recunoscând în
adâncul inimii cât eşti de mic faţă de Creatorul celor văzute şi nevăzut.
Publicitate

Abel şi Cain sînt primii oameni despre care găsim scris că au adus Domnului jertfe
(Gen. 4:1-4). Înaintea lor, Dumnezeu a ucis primele animale, din pieile cărora a făcut
haine pentru Adam şi Eva (Gen. 3:21).
Patriarhii Vechiului Testament – Avraam, Isaac şi Iacov – au clădit şi ei altare
pretutindeni pe unde au ajuns şi au adus Domnului jertfe (Gen. 12:7, 8; 26:25;
28:18). Noe a adus şi el jertfe de mulţumire după potop (Gen. 8:20). Majoritatea
acestor jertfe au implicat vărsare de sînge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu
pentru a-i pregăti pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus.
Biblia menţionează cîteva tipuri de jertfe. Ele subliniază insuficienţa umană şi
abundenţa de har iertător pe care o găsim la Dumnezeu.
„Arderea de tot” consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească
(Lev. 1:1-17). Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar sîngele era
stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi
curăţit complet de vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a
lui Cristos (2 Cor. 5:21).
„Jertfa de mîncare”, descrisă pe larg în Leviticul 2:1-10, era identică în scop cu
arderea de tot. Mîncarea era adusă la preot, care lua o parte din ea şi o ardea în foc,
împreună cu tămîie. Acest tip de jertfă simboliza închinarea a ceea ce este mai bun
în vieţuirea omenească pentru Dumnezeu (Evrei 10:5-10)..
„Jertfa de mulţumire” (Lev. 3:1-17), era un fel de masă ceremonială în care mîncarea
era împărţită cu Dumnezeu, cu preoţii şi chiar cu alţi oameni veniţi la închinare. Un
animal jertfit de bună voie reprezenta o laudă adusă lui Dumnezeu şi o ocazie de a
sărbători prietenia cu ceilalţi. Iacov şi Laban au participat împreună la un asemenea
ritual cînd au definitivat o înţelegere (Gen. 31:43-55). Acest tip de jertfă este simbolul
„Mesei Domnului”, la care a fost instituit Noul Legămînt şi vesteşte în acelaşi timp
masa din veşnicie la care vom sta alături de Domnul Isus, de Avraam, Isaac şi Iacov.
„Jertfa pentru ispăşire” (Lev. 4, 5), era practicată atunci cînd restituirea sau repararea
răului făcut nu mai era posibilă.
„Jertfa pentru vină” (Lev. 5:14-19), era necesară pentru ofense minore şi
neintenţionate, ca o adăugire la restituirea făcută.
,,Aceasta este legea arderii-de-tot, a darului de mâncare, și a jertfei pentru păcat,
și a jertfei pentru vină … și a jertfei de pace“ (Levitic 7:37).
Există cinci tipuri diferite de jertfe în Lege, descrise în primele șapte capitole din
Levitic. Aceste jertfe pot fi împărțite în două mari categorii: jertfele de un miros plăcut
și jertfele pentru păcat.
Arderea-de-tot vorbește despre felul în care Domnul Isus a împlinit voia lui
Dumnezeu prin moartea Sa, aducându-Se pe Sine jertfă fără pată lui Dumnezeu,
pentru gloria și plăcerea Lui. Darul de mâncare vorbește despre perfecțiunea
Domnului Isus ca Om lipsit de păcat, întotdeauna ascultător de voia Tatălui Său în
viața Sa.
Jertfa de pace Îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind Cel care l-a împăcat pe om cu
Dumnezeu, după ce a făcut pace prin sângele Său la cruce, oferind astfel
posibilitatea celor păcătoși de a intra în părtășie cu Dumnezeu. Aceasta este singura
jertfă din care închinătorul primea o parte.
Prin contrast, jertfa pentru păcat și jertfa pentru vină erau jertfe obligatorii, pentru a
se face ispășire pentru cei care păcătuiseră, iar ele Îl prezintă pe Hristos ca fiind Cel
care a purtat păcatul (2 Corinteni 5.21; 1 Petru 2.24). Ele vorbesc despre suferințele
lui Hristos atunci când El a îndurat pedeapsa pentru păcatele noastre și, ca atare, nu
sunt jertfe de o mireasmă plăcută pentru Domnul. Jertfa pentru păcat
accentuează eliberarea judiciară de pedeapsa pentru păcatele noastre, privită prin
prisma naturii sfinte a lui Dumnezeu. Jertfa pentru vină pune accentul
pe restituirea făcută pentru paguba cauzată de păcatele noastre, privită din punctul
de vedere al guvernării Lui drepte.
În cazul jertfelor de o mireasmă plăcută, atunci când închinătorul își punea mâinile pe
capul jertfei, acest lucru însemna că se bucura de aceeași primire (acceptare) ca
jertfa însăși. În cazul jertfei pentru păcat, în loc ca închinătorul să fie identificat cu
mireasma plăcută a jertfei, jertfa era identificată cu păcatul lui, care era transferat
asupra ei. Ce imagini minunate ne oferă aceste jertfe cu privire la lucrarea
binecuvântatului nostru Domn Isus!
T Bouter
Şi Vechiul şi Noul Testament ne spun că jertfele au fost simboluri profetice
temporare. Evreii erau învăţaţi astfel că pentru vinovăţia lor trebuia plătit ceva. De
cele mai multe ori, o altă viaţă trebuia curmată pe altar. Toate aceste realităţi
prevesteau Jertfa cea mare”, oferirea Domnului Isus ca substitut pentru noi în
plătirea vinovăţiei (Evrei 10:1-18). Autorul epistolei către evrei II prezintă pe Domnul
Isus ca Mare Preot, venit să înlocuiască sistemul de nesfîrşite jertfe, aducîndu-Se pe
Sine însuşi drept jertfă, o singură dată, pentru păcat (Evrei 9:11-28). În lumina harului
adus prin Cristos, apostolul Pavel nu mai practică aducerea de jertfe mozaice, dar
mai foloseşte limbajul sacerdotal în sens spiritual, îndemnîndu-i pe cei credincioşi să-
şi aducă „trupurile voastre ca o jerfta vie, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din
partea voastră o slujbă duhovnicească” (Rom. 12:1).

Sărbătorile Domnului, aşa cum ne sunt prezentate în Levitic 23 , erau „zile solemne“,
adică timpuri stabilite pentru a te apropia de Dumnezeu ca să-I aduci jertfe (versetul
37).
În gândirea divină, ele nu erau sărbătorile poporului, ci ale lui Dumnezeu, puse
deoparte pentru El şi pentru slava Lui. Când tradiţia şi ritualurile le-au îndepărtat
adevăratul lor caracter, ajungând până la excluderea Domnului Isus, ele au devenit,
„sărbătorile iudeilor“ (Ioan 5:1 ; 7:2 ).
Independent de valoarea lor istorică, ele fiind ţinute efectiv în Israel, aceste sărbători
au o semnificaţie tipică şi o însemnătate profetică. Ne vom ocupa de ele în treacăt,
pentru a trece la aplicarea lor în viaţă creştină. Căile lui Dumnezeu sunt aceleaşi, fie
că este vorba de poporul Său pământesc, de poporul Său ceresc sau de orice
răscumpărat individual. Creştinul nu trebuie să mai ţină sărbătorile rituale (Coloseni
2:16 ; Galateni 4:9-11 ), însă cele din Levitic 23 pot fi considerate şi din unghiul atâtor
experienţe pe care cel răscumpărat este chemat să le cunoască pe drumul credinţei.
Introducere
Sabatul este menţionat în fruntea zilelor solemne (Levitic 23:2-3 ), fără să facă parte
din cele şapte sărbători cu strângeri laolaltă solemne (versetul 4).
Primul gând al lui Dumnezeu este odihna (Geneza 2:2-3 ), nu însă inactivitatea, ci
satisfacţia deplină pe care El o are în împlinirea lucrării Sale. Dumnezeu doreşte ca
şi ai Săi să intre în această odihnă; dar, pentru a se putea bucura de o odihnă în
comun, trebuie să nu existe nici măcar un gând pe care nu l-ar putea împărtăşi
împreună. Prim gând al lui Dumnezeu, odihna, e de fapt ultimul, ca scop şi rezultat al
tuturor căilor Sale. Trebuie să se desfăşoare întreg ciclul duhovnicesc al acestor
şapte sărbători, pentru ca poporul să fie adus în propriul său repaus, nu odihna
creaţiei, ci a răscumpărării, în toată satisfacţia pe care Dumnezeu a găsit-o în
persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit - este a Bisericii şi a Răscumpărătorului
însuşi în cer; odihnă a lui Israel pe pământ în timpul mileniului; odihnă a creaţiei care
se va bucura de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu (Romani 8:21 ).

Păcatul a făcut imposibilă bucuria odihnei pentru omul nerăscumpărat; de aceea e

necesară prima sărbătoare, Paştele, temelia tuturor celorlalte. Dumnezeu Şi-a găsit
odihna absolută în lucrarea lui Hristos. El vede sângele mielului pe stâlpii uşii şi pe
pragul de sus. Pentru noi, temelia odihnei stă în faptul că Dumnezeu recunoaşte ca
valabilă lucrarea lui Hristos. Dar fiecare, pentru a fi mântuit, trebuie să-şi însuşească
această lucrare. Fiecare familie trebuia să aleagă un miel, să-l ţină în casă, să-l
înjunghie, să dea cu sângele lui pe stâlpii şi pragul de sus al uşii, având credinţă în
promisiunea făcută lui Moise că în felul acesta, întâiul născut va fi cruţat de judecată:
aceasta este partea omului. Însă temelia odihnei este deplina satisfacţie pe care
Dumnezeu a găsit-o în lucrarea de pe cruce.

Mielul de Paşte devine hrana familiei care, în casă, este la adăpost sub sângele lui.
Însuşi Paştele va deveni sărbătoarea ţinută în fiecare an ca amintire a minunatei
eliberări făcută odată pentru totdeauna; la fel este cina pentru creştin. Paştele
anticipa crucea; cina o comemorează.
De Paşte se leagă intim sărbătoarea Azimilor, care dura şapte zile. Chiar în Paşte se
găsesc deja azimi; numai Domnul Isus a fost fără aluat, fără nici un păcat.
Răscumpăratul, la adăpostul sângelui, se hrăneşte cu El, Mielul lui Dumnezeu, dăruit
ca jertfă, fiind totodată Omul desăvârşit care a slăvit pe Dumnezeu în despărţirea
absolută de orice rău. Credinciosul, unit cu Hristos, este chemat să realizeze în
umblarea sa, în tot timpul vieţii sale, această despărţire de rău, atât de desăvârşit
arătată în El. De fapt Paştele şi sărbătoarea Azimilor nu formează decât o sărbătoare
(Luca 22:1 ). Nu poţi zice: „Am crezut în Domnul Isus, sunt mântuit“, şi să umbli ca
oamenii din lume!
Cea de a treia sărbătoare, snopul din cele dintâi roade, nu se putea celebra decât „în
ţară“ (Levitic 23:10 ). Egiptul ne vorbeşte despre lumea din care poporul lui
Dumnezeu este scos. Pustiul este ceea ce a devenit lumea pentru credincios: un loc
de lupte şi de încercări, dar şi de numeroase experienţe ale harului divin. Pentru a
intra în ţară, în plinătatea binecuvântărilor pe care le avem în Hristos, trebuie să
trecem Iordanul, adică să realizăm moartea şi învierea împreună cu El. La seceriş
trebuia să iei din câmp un prim snop pentru a-l aduce Domnului a doua zi după sabat
(Levitic 23:11 ). Este o imagine izbitoare a lui Hristos înviat dintre cei morţi, pârga
celor adormiţi (1. Corinteni 15:20 ). Uniţi cu un Hristos înviat, suntem chemaţi să
umblăm într-o viaţă nouă. Aceasta este latura pozitivă a vieţii creştine.
După cincizeci de zile venea sărbătoarea Cincizecimii, când un dar de mâncare era
adus Domnului în ziua care venea după al şaptelea sabat. Această primă zi dintr-o
nouă săptămână ne vorbeşte despre coborârea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor
2 ), puterea umblării celui credincios.
O lungă perioadă se scurge fără sărbători, până în luna a şaptea. Nu-i tot aşa,
adeseori, în viaţa creştină? Ai fost adus la Domnul Isus, ai realizat într-o măsură
umblarea în bucuria unei vieţi noi, condusă de Duhul Sfânt. Puţin câte puţin aceste
lucruri, apreciate totuşi, şi-au pierdut atracţia, au fost puţin neglijate şi, pe nesimţite,
poţi adormi. Trebuie ca Dumnezeu să ne trezească. În luna şaptea, în prima zi a
lunii, sunetul trompetelor vestea sărbătoarea Bucuriei (Anul Jubileu). Acţiune
puternică a Cuvântului Său, printr-o încercare sau prin alte mijloace, Dumnezeu vrea
să aducă sufletul la o mai adâncă părtăşie cu El.
 Dar această lucrare a harului nu poate avea loc fără o lucrare a conştiinţei, despre
care ne vorbeşte ziua Ispăşirii (Levitic 23:27 ). E necesar să fim aduşi, în măsura în
care putem, la o apreciere mult mai clară a păcatului, aşa cum îl vede Dumnezeu, a
suferinţelor lui Hristos pentru a-l ispăşi şi în sfârşit, a preţului sângelui Său prezentat
în Locul Preasfânt. Sufletul se lasă atunci în grija lui Dumnezeu şi se întemeiază în
totul pe jertfa de mult timp adusă.
La câteva zile după smerirea sufletelor la sărbătoarea Ispăşirii, venea bucuria
sărbătorii Corturilor: bucuria şi părtăşia credinciosului care rămâne în Hristos;
bucuria şi binecuvântarea lui Israel sub sceptrul lui Mesia. Dar tot în a opta zi a
sărbătorii avem ceva din fericirea cerului şi a bucuriei veşnice a tuturor celor
răscumpăraţi.
Toate sărbătorile erau în legătură cu jertfele, în special cu arderile-de-tot, cum găsim
în Numeri 28 şi 29, pentru majoritatea zilelor solemne. Nici un progres duhovnicesc
real nu se produce în afara sentimentului că Hristos S-a oferit lui Dumnezeu, că a
împlinit voia Sa şi că a căutat în toate slava Sa. Preţuim, fără îndoială, lucrarea lui
Hristos pentru noi, dar trebuie să mergem mai departe şi mai adânc pentru a
înţelege închinarea datorată lui Dumnezeu de către răscumpăraţii care beneficiază
de ceea ce reprezintă sărbătorile: „Să aveţi grijă să-Mi aduceţi la timpul stabilit darul
Meu, pâinea Mea pentru jertfele Mele mistuite de foc, care îmi sunt de un miros
plăcut“ (Numeri 28:2 ).
În sfârşit, Deuteronom 16 aminteşte din nou cele trei mari sărbători - Paştele şi
Azimile, Cincizecimea, Corturile. Acest capitol dat în vederea timpului când Israel va
fi „în ţară“, subliniază adunarea poporului în locul în care Domnul îşi va pune numele.
Paştele este marcat prin întristare, Cincizecimea prin bucuria împărţită cu ceilalţi,
Corturile prin bucuria completă: „să fii foarte bucuros“. Să ne apropiem de Dumnezeu
şi să apărem în faţa Lui, nu pentru a dobândi o binecuvântare sau a ne face un merit,
ci potrivit cu binecuvântarea primită, pentru a mulţumi şi nu pentru a obţine ceva.

În cursul istoriei lui Israel, sărbătorile au fost adesea uitate, neglijate, ţinute rău; dar
Duhul lui Dumnezeu găseşte plăcere în sublinierea ocaziilor în care Paştele sau
sărbătoarea Corturilor au fost ţinute după poruncă, în bucuria unei părtaşii regăsită
cu Domnul. Nu se întâmplă tot aşa în viaţa noastră? Iar când ne găsim clipe
deosebite în care Dumnezeu vrea să ne vorbească, să ne restaureze sufletele, să ne
facă să înaintăm duhovniceşte, să luăm seama la ascultare, să ne străduim să intrăm
în odihna care ne-a fost dobândită cu un preţ atât de mare.

Nazireu
Un nazireu (în ebraică Nazir) era un iudeu care făcea un vot ascetic specific, descris
în Biblie, în Cartea Numerilor 6,1-21.

Cuprins
[ascunde]

 1Prescripții ritualice
 2Voturi de nazireu în istorie
 3Nazireii și Noul Testament
 4Sursa
 5Legături externe

Prescripții ritualice
Termenul Nazireu vine de la cuvântul ebraic nazir, care înseamnă „consacrat” sau
„pus deoparte”. Nazireul este „sfântul Domnului” (Numeri6,8) și trebuie să se
păzească de orice necurăție rituală.
Prescripțiile Legii pe care acesta le urmează corespund celor respectate de Marele
Preot și de preoți în cult, după cum este descris în Levitic și în Ezechiel. Asumarea
acestui vot ascetic cerea ca bărbatul (în perioada elenistică, și femeia care își asuma
această rânduială) să respecte următoarele:

 să se înfrâneze de la vin, oțet (care era făcut din vin), struguri, stafide și orice
băutură alcoolică;
 să se abțină de la tăierea părului și bărbii;
 să evite cadavrele, chiar și a celor a unui membru al familiei (potrivit Legii iudaice,
orice trup mort era considerat necurat).
Acest vot se făcea de obicei pentru o perioadă fixă de timp—30, 90 sau chiar 100
zile. La începerea perioadei nazireatului, omul aducea ca jertfă un miel, o oaie, un
berbec și coș cu pâine și turte. În unele cazuri, unul din părinți făcea acest vot pe
seama fiului său, vot pe care copilul trebuia să-l respecte întreaga viață.

Voturi de nazireu în istorie

Două exemple de nazirei în Biblia ebraică sunt cele ale lui Samson (Judecători 13,5)
și Samuel (I Regi 1,11). Mamele acestora au făcut votul acesta înainte de nașterea
lor, vot care cerea ca fiii lor să trăiască o viață ascetică; în schimbul urmării acestei
promisiuni a mamei lor, aceștia au primit daruri extraordinare: Samson avea forță
fizică și iscusință în luptă, iar Samuel a primit darul profeției.
Nazirei au existat și în perioada intertestamentară. I Macabei 3,50 amintește despre
unii oameni care și-au încheiat nazireatul, acest exemplu fiind datat în jurul anului
165 î. Hr. Flavius Josephus amintește mai multe persoane care și-au luat acest vot,
printre care tutorele său Banns (Antichități 20.6), iar Gamaliel a consemnat în Mișna
cum tatăl rabinului Chenena își luase votul nazireatului pe viață încă dinainte de
nașterea copilului său (Nazir 29b) — exemple care demonstrează că această
practică a fost urmată până în secolul I.
În iudaismul modern, această practică nu mai există.

Nazireii și Noul Testament

Practica nazireatului este legată și de misterul folosirii termenului "Nazarinean"
în Noul Testament pentru Mântuitorul Hristos. Jertfirea mielului și ofranda de pâine
sugerează existența unei relații între simbolismul iudaic al nazireatului și simbolismul
creștin. Totuși, un cuvânt al Mântuitorului (Matei 11, 18-19; Luca 7,33-34) face ca
ipoteza că Hristos ar fi fost nazireu să fie una îndoielnică. Tot astfel, ideea potrivit
căreia creștinismul ar reprezenta o prelungire a nazireatului iudaic este infirmată de
folosirea vinului ca parte a Euharistiei.
Este limpede că Apostolul Luca era conștient că vinul era interzis în practica ascetică
nazireică, căci îngerul (Luca 1,15) care vestește nașterea lui Ioan Botezătorul prezice
că „mare va fi el înaintea Domnului; nici vin și nici băutură tare nu va bea, și încă din
pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt”. Implicația este că Ioan urma să își
ia votul de nazireu pentru toată viața (vezi de asemenea Luca 7,33).
Luca menționează totodată că, la venirea sa la Ierusalim, Pavel a fost îndemnat să
evite ostilitatea iudeilor de acolo asumându-și votul de nazireu, o stratagemă care
doar a amânat inevitabilul asalt al mulțimii asupra lui (Fapte 21,18-24). Când Pavel
este îndemnat să facă votul de nazireu, deși în versetul precedent se afirmă că se
întâlnește cu Iacov, autorul Faptelor atribuie în mod clar îndemnul întregului grup de
preoți.
Nu este limpede din ce cauză Luca a ales această formulare - fie că ar fi confundat
termenul de nazir cu cel de nețer - "ramură, mlădiță" (o aluzie la Isaia 11,1), și ar fi
apreciat că termenul nu i se aplica lui Iacov, fie că (după cum ar fi putut afirma
creștinii iudaizanți), Luca ar fi încercat astfel să minimalizeze importanța lui Iacov,
cum o făcuseră și alți creștini de tradiție paulină. Orthodox Study Bible notează că
votul lui Pavel nu reprezintă în nici un caz un compromis cu iudaismul. Este o
expresie a carității creștine a lui Pavel, un creștin evreu față de creștinii evrei
din Ierusalim, în scopul de a le spulbera ideile false și a le câștiga
încrederea (p. 320).
Curios este faptul că Luca niciodată nu menționează că Iacov cel Drept și-ar fi
luat votul de nazireu, deși istoricii creștini de mai târziu
(e.g., Epifanie în Panarion 29.4) considerau că acesta făcuse acest lucru.
Aceasta ar explica și relatarea lui Eusebiu de Cezareea despre asceza practicată
de Iacov (Istoria bisericească 2.23), rigoare care a făcut ca apostolul să
primească supranumele de „cel Drept”.

i ei [Core, Datan și Abiram] s-au răsculat împotriva lui Moise, împreună cu două
sute cincizeci de oameni din copiii lui Israel, din fruntașii adunării, din cei ce
erau chemați la sfat și care erau oameni cu nume.” (Numeri 16:2)
„Răscoalele anterioare fuseseră doar tumult popular, stârnit din impulsul spontan al
mulțimii agitate; însă acum era formată o alianță spre rău, profund plănuită, rezultatul
unui scop hotărât de a răsturna autoritatea liderilor numiți de Dumnezeu Însuși.” —
Patriarhi și profeți, p. 395 engl. (cap. 35, Răscoala lui Core).
Recomandare pentru studiu: Patriarhi și profeți, p. 395-405 engl. (cap. 35,
Răscoala lui Core).

Duminică 10 mai
1. O CONSPIRAŢIE
a. Ce conspirație se dezvoltase între israeliți, în timp ce erau nemulțumiți sub
decizia Domnului că trebuie să rătăcească prin pustie patruzeci de ani? Cine
erau principalii conspiratori? Numeri 16:1-3.
Numeri 16:1-3: „Core, fiul lui Ițehar, fiul lui Chehat, fiul lui Levi, s-a răsculat
împreună cu Datan și Abiram, fiii lui Eliab și On, fiul lui Pelet, câteșitrei fiii lui
Ruben. S-au răsculat împotriva lui Moise, împreună cu două sute cincizeci de
oameni din copiii lui Israel, din fruntașii adunării, din cei ce erau chemați la sfat și
care erau oameni cu nume. Ei s-au adunat împotriva lui Moise și Aaron și le-au zis:
„Destul! Căci toată adunarea, toți sunt sfinți și Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce
vă ridicați voi mai presus de adunarea Domnului?”
b. Ce test a propus Moise celor ce au conspirat, pentru a dovedi chemarea lor
divină? Numeri 16:4-7, 16-18. De ce erau înclinați oamenii să simpatizeze cu
rebelii?
Numeri 16:4-7, 16-18: „Când a auzit Moise lucrul acesta, a căzut cu fața la
pământ. A vorbit lui Core și la toată ceata lui și a zis: „Mâine, Domnul va arăta
cine este al Lui și cine este sfânt și-l va lăsa să se apropie de El; va lăsa să se
apropie de El pe acela pe care-l va alege. Iată ce să faceți. Luați cădelnițe, Core și
toată ceata lui. Mâine, puneți foc în ele și puneți tămâie pe el înaintea Domnului.
Acela pe care-l va alege Domnul va fi sfânt. Destul, copiii lui Levi!” (16-18) Moise a
zis lui Core: „Tu și toată ceata ta mâine să fiți înaintea Domnului, tu și ei, împreună
cu Aaron. Luați-vă fiecare cădelnița, puneți tămâie în ea și aduceți fiecare
înaintea Domnului cădelnița lui: două sute cincizeci de cădelnițe, tu și Aaron; să vă
luați și voi fiecare cădelnița lui.” Și-au luat, fiecare, cădelnița, au pus foc în ea, au
pus tămâie în foc și au stat la ușa cortului întâlnirii, împreună cu Moise și Aaron.”
„Pentru cei greșiți și care merită mustrare, nu există nimic mai plăcut decât să
primească compătimire și laudă.”—Patriarhi și profeți, p. 397 engl. (cap.
35, Răscoala lui Core).
„Poporul credea că dacă ar putea Core să îi conducă și să îi încurajeze, și să stăruie
asupra faptelor lor neprihănite, în loc să le amintească de greșelile lor, ei ar avea o
călătorie foarte plină de pace și prosperă, și el i-ar conduce, neîndoielnic, nu înapoi și
înainte prin pustie, ci în țara promisă. Ei au spus că Moise era cel care le spusese că
nu pot intra în țară, și că Domnul nu spusese așa.”—Spiritual Gifts, vol. 4A, p. 31.

Luni 11 mai
2. APELURILE ȘI AVERTIZĂRILE DATE DE MOISE
a. Cum a încercat Moise să discute cu capii rebelilor, și ce acuzații i-au adus
ei? Numeri 16:8-15.
Numeri 16:8-15: „Moise a zis lui Core: „Ascultați dar, copiii lui Levi! Prea puțin lucru
este oare pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui
Israel, lăsându-vă să vă apropiați de El, ca să fiți întrebuințați la slujba cortului
Domnului și să vă înfățișați înaintea adunării ca să-i slujiți? V-a lăsat să vă apropiați
de El, pe tine și pe toți frații tăi, pe copiii lui Levi, și acum mai voiți și preoția! De
aceea te aduni tu și ceata ta împotriva Domnului! Căci cine este Aaron, ca să cârtiți
împotriva lui?” Moise a trimis să cheme pe Datan și pe Abiram, fiii lui Eliab. Dar ei
au zis: „Nu ne suim. N-ajunge că ne-ai scos dintr-o țară unde curge lapte și miere
ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai și stăpânești peste noi? Ce bine ne-
ai mai dus într-o țară unde curge lapte și miere și ce bine ne-ai mai dat în
stăpânire ogoare și vii! Crezi că poți să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!” Moise s-a
mâniat foarte tare și a zis Domnului: „Nu căuta la darul lor. Nu le-am luat nici măcar
un măgar și n-am făcut rău niciunuia din ei.”
„Datan și Abiram nu luaseră o poziție la fel de îndrăzneață ca și Core; și Moise,
sperând că ei poate au fost atrași în conspirație fără să fi devenit cu totul corupți, i-a
convocat să apară înaintea lui, ca el să poată auzi acuzațiile lor împotriva lui. Însă ei
nu au vrut să vină și au refuzat cu impertinență să recunoască autoritatea lui... Astfel
ei au aplicat scenei sclaviei lor exact limbajul în care Domnul descrisese moștenirea
promisă. Ei îl acuzau pe Moise că pretinde să acționeze sub călăuzire divină, ca un
mijloc de a-și consolida autoritatea... Era evident că simpatiile oamenilor erau cu
gruparea nemulțumită; însă Moise nu a făcut niciun efort pentru a se apăra pe sine.
El a apelat în mod solemn la Dumnezeu, în prezența adunării, ca martor pentru
puritatea motivelor sale și integritatea comportamentului său și L-a implorat să fie El
judecătorul lui.”—Patriarhi și profeți, p. 399 engl. (cap. 35, Răscoala lui Core).
c. Ce eforturi au făcut Moise și Aaron pentru a salva adunarea de la distrugere?
Numeri 16:22-30. Care a fost rezultatul eforturilor lor?
Numeri 16:22-30: „Ei au căzut cu fețele la pământ și au zis: „Dumnezeule,
Dumnezeul duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit, și să Te mânii
împotriva întregii adunări?” Domnul a vorbit lui Moise și a zis: „Vorbește adunării și
spune-i: ‘Dați-vă la o parte din preajma locuinței lui Core, Datan și Abiram!’” Moise s-
a sculat și s-a dus la Datan și Abiram; și bătrânii lui Israel au mers după el. A
vorbit adunării și a zis: „Depărtați-vă de corturile acestor oameni răi și nu vă atingeți
de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriți odată cu pedepsirea lor pentru toate
păcatele lor.” Ei s-au depărtat din preajma locuinței lui Core, Datan și Abiram.
Datan și Abiram au ieșit afară și au stat la ușa corturilor lor, cu nevestele, copiii și
pruncii lor. Moise a zis: „Iată cum veți cunoaște că Domnul m-a trimis să fac toate
aceste lucruri și că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceștia vor muri cum
mor toți oamenii și dacă vor avea aceeași soartă ca toți oamenii, nu m-a trimis
Domnul, dar dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul își va
deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, așa încât se vor coborî de vii în Locuința
morților, atunci veți ști că oamenii aceștia au hulit pe Domnul.”
„[Moise și Aaron] au căzut cu fața la pământ, rugându-se: ‚Dumnezeule, Dumnezeul
duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit și să te mânii împotriva întregii
adunări? Core se retrăsese din adunare pentru a se alătura lui Datan și Abiram, când
Moise, însoțit de cei șaptezeci de bătrâni, s-au pogorât cu o ultimă avertizare pentru
oamenii care refuzaseră să vină la el. Mulțimile au urmat, și înainte de a prezenta
mesajul său, Moise, după îndrumarea divină, a cerut poporului: ‚Depărtați-vă, vă rog,
de corturile acestor oameni răi, și nu atingeți nimic ce este al lor, ca să nu fiți distruși
în toate păcatele lor.’ Avertizarea a fost ascultată, pentru că asupra tuturor plana un
presentiment al judecății care amenința. Conducătorii răscoalei se vedeau
abandonați de cei pe care ei îi înșelaseră, însă împietrirea lor era neclintită. Ei
stăteau cu familiile lor în ușa corturilor lor, ca și când ar fi sfidat avertizarea divină.”—
Ibid., p. 400.

Marți 12 mai
3. REBELII PEDEPSIŢI
a. Ce soartă a căzut asupra rebelilor? Numeri 16:31-35.
Numeri 16:31-35: „Pe când isprăvea el de spus toate aceste vorbe, pământul de sub
ei s-a despicat în două. Pământul și-a deschis gura și i-a înghițit, pe ei și casele lor,
împreună cu toți oamenii lui Core și toate averile lor. Și s-au coborât astfel de vii în
Locuința morților, ei și tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot și au pierit din
mijlocul adunării. Tot Israelul care era în jurul lor, când au țipat ei, a fugit, căci ziceau:
„Să fugim ca să nu ne înghită pământul!” Un foc a ieșit de la Domnul și a mistuit pe
cei două sute cincizeci de oameni care aduceau tămâia.”
„Ochii întregului Israel erau fixați asupra lui Moise în timp ce ei stăteau, îngroziți și
nerăbdători, așteptând evenimentul. Când el a sfârșit de vorbit, pământul s-a
despicat, și rebelii s-au coborât de vii în groapă, cu tot ceea ce le aparținea, și ‚au
pierit din mijlocul adunării.’ Oamenii fugeau, condamnându-se fiecare individual ca
părtaș la păcat. Însă judecățile nu erau încheiate. Focul ce s-a aprins din nor i-a
consumat pe cei două sute cincizeci de prinți care aduseseră tămâie. Acești oameni,
nefiind primii în răscoală, nu au fost distruși cu conspiratorii principali. Li s-a permis
să le vadă sfârșitul, și să aibă o ocazie de a se căi; însă simpatiile lor erau cu rebelii,
și au avut parte de soarta acestora.”—Patriarhi și profeți, p. 400, 401 engl. (cap.
35, Răscoala lui Core).
b. De unde știm că Dumnezeu nu pedepsește la întâmplare, orbește? Cine a
fost cruțat? Deuteronom 24:16; Numeri 26:9-11; 1 Cronici 9:19. Ce lecții putem
învăța din aceasta?
Deuteronom 24:16: „Să nu omori pe părinți pentru copii și să nu omori pe
copii pentru părinți; fiecare să fie omorât pentru păcatul lui.”
Numeri 26:9-11: „Fiii lui Eliab au fost: Nemuel, Datan și Abiram. Datan acesta și
Abiram acesta au fost din cei ce erau chemați la adunare și care s-au
răsculat împotriva lui Moise și Aaron, în adunarea lui Core, când cu răscoala lor
împotriva Domnului. Pământul și-a deschis gura și i-a înghițit împreună cu Core,
când au murit cei ce se adunaseră și când a mistuit focul pe cei două sute cincizeci
de oameni. Ei au slujit poporului ca pildă. Fiii lui Core n-au murit.”
1 Cronici 9:19: „Șalum, fiul lui Core, fiul lui Ebiasaf, fiul lui Core, și frații săi din casa
tatălui său, coreiții, împlineau slujba de păzitori ai pragurilor cortului; părinții lor
păziseră intrarea în tabăra Domnului.”
„Copiii nu au fost pedepsiți pentru păcatele părinților; însă când, având o cunoștință a
întregii lumini date părinților lor, copiii au respins lumina suplimentară oferită lor, ei au
devenit părtași păcatelor părinților lor, și au umplut măsura nelegiuirii lor.”—Marea
luptă, p. 28 engl. (cap. 1, Distrugerea Ierusalimului).
„Când Moise implora Israelul să fugă de distrugerea care urma să vină, judecata
divină încă mai putea fi evitată, dacă Core și tovarășii săi s-ar fi căit și ar fi căutat
iertare. Însă persistența lor încăpățânată le-a pecetluit condamnarea... Dumnezeu în
marea Sa îndurare a făcut o distincție între liderii în rebeliune și cei pe care ei îi
conduseseră. Poporului care își permisese să fie înșelat i s-a mai oferit încă loc de
căință. Dovezi copleșitoare fuseseră oferite despre faptul că ei greșeau, și că Moise
avea dreptate. Manifestarea evidentă a puterii lui Dumnezeu înlăturase toată
incertitudinea.”—Patriarhi și profeți, p. 401 engl. (cap. 35, Răscoala lui Core).
c. Ce întrebuințare a fost dată cădelnițelor rebelilor? Cu ce scop? Numeri
16:36-40.
Numeri 16:36-40: „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: „Spune lui Eleazar,
fiul preotului Aaron, să scoată cădelnițele din foc și să lepede focul din ele, căci
sunt sfințite. Cu cădelnițele acestor oameni care au păcătuit și au ispășit păcatul
cu viața lor să se facă niște plăci întinse, cu care să se acopere altarul. Fiindcă au
fost aduse înaintea Domnului și sunt sfințite, să slujească de aducere aminte
copiilor lui Israel.” Preotul Eleazar a luat cădelnițele de aramă pe care le aduseseră
cei arși și a făcut din ele niște plăci pentru acoperirea altarului. Acesta este un
semn de aducere aminte pentru copiii lui Israel, pentru ca niciun străin care nu este
din neamul lui Aaron să nu se apropie să aducă tămâie înaintea Domnului și să nu i
se întâmple ca lui Core și cetei lui, după cum spusese Domnul prin Moise.”

Miercuri 13 mai
4. POPORUL PEDEPSIT
a. În ciuda dovezilor care au fost date adunării, ce curs au urmat ei față de
Moise și Aaron a doua zi? Numeri 16:41.
Numeri 16:41: „A doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva
lui Moise și împotriva lui Aaron, zicând: „Voi ați omorât pe poporul Domnului!”
„Cu greu ar fi posibil ca oamenii să aducă o mai mare insultă lui Dumnezeu, decât
prin disprețuirea și respingerea instrumentelor pe care El vrea să le folosească
pentru mântuirea lor. Israeliții nu doar că făcuseră aceasta, ci intenționaseră să îi dea
atât pe Moise, cât și pe Aaron, la moarte. Totuși ei nu realizau necesitatea de a
căuta iertare de la Dumnezeu pentru cumplitul lor păcat. Acea noapte de probă nu a
fost petrecută în căință și mărturisire, ci în plănuirea unei căi prin care să se
împotrivească dovezilor care arătau că ei sunt cei mai mari păcătoși. Ei încă nutreau
ură față de oamenii numiți de Dumnezeu, și își încordau puterile pentru a se împotrivi
autorității lor. Satan era la lucru pentru a perverti judecata lor și a-i conduce legați la
ochi spre distrugere.” –Patriarhi și profeți, p. 402 engl. (cap. 35, Răscoala lui Core).
c. În ce mod a intervenit Dumnezeu încă o dată cu o pedeapsă severă, și ce au
făcut Moise și Aaron pentru a abate judecata? Numeri 16:44-49.
Numeri 16:44-49: „Și Domnul a vorbit lui Moise și a zis: „Dați-vă la o parte din
mijlocul acestei adunări și-i voi topi într-o clipă!” Ei au căzut cu fețele la pământ; și
Moise a zis lui Aaron: „Ia cădelnița, pune foc în ea de pe altar, pune tămâie în ea, du-
te repede la adunare și fă ispășire pentru ei, căci a izbucnit mânia Domnului și a
început urgia.” Aaron a luat cădelnița, cum zisese Moise, și a alergat în mijlocul
adunării și iată că începuse urgia printre popor. El a tămâiat și a făcut ispășire pentru
norod. S-a așezat între cei morți și între cei vii, și urgia a încetat. Paisprezece
mii șapte sute de inși au murit de urgia aceasta, afară de cei ce muriseră din pricina
lui Core.”
„Chiar și după ce Dumnezeu și-a întins mâna și i-a înghițit pe cei greșiți, și poporul a
fugit plin de oroare la corturile sale, rebeliunea nu fusese vindecată. Adâncimea
nemulțumirii lor a fost manifestată chiar și sub judecata lui Dumnezeu. În dimineața
de după distrugerea lui Core, Datan și Abiram, și a asociaților lor, poporul a venit la
Moise și Aaron și le-a spus: ‚Voi ați omorât pe poporul Domnului!’ Pentru această
acuzație falsă contra servilor lui Dumnezeu, încă alte mii au fost uciși, pentru că în ei
era păcat, înălțare și răutate îndrăzneață.”—Comentarii Biblice ale Vechiului
Testament [E.G.White Comments], vol.1, p. 1114 engl. (cap. referitor la Numeri 16).
„Vina păcatului nu zăcea asupra lui Moise, și ca urmare el nu se temea și nu s-a
grăbit să plece și să lase adunarea să piară. Moise zăbovea, manifestând în această
criză înspăimântătoare interesul adevăratului păstor pentru turma aflată în grija sa. El
a pledat ca mânia lui Dumnezeu să nu distrugă complet poporul ales de El. Prin
mijlocirea lui, el a oprit brațul răzbunării, ca să nu se încheie cu totul cu Israelul
neascultător, rebel... Când fumul tămâii se înălța, rugăciunile lui Moise în cort se
înălțau spre Dumnezeu; și plaga a fost oprită; însă nu înainte ca paisprezece mii din
Israel să zacă morți, o dovadă despre vina murmurării și a rebeliunii.”—Patriarhi și
profeți, p. 402, 403 engl. (cap. 35, Răscoala lui Core).

Joi 14 mai
5. O MĂRTURIE ÎMPOTRIVA REBELIUNII
a. Ce test a clarificat problema preoției pentru totdeauna, și unde a fost păstrat
toiagul lui Aaron ca mărturie? Numeri 17:1-11.
Numeri 17:1-11: „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: „Vorbește copiilor lui Israel și ia
de la ei un toiag, după casele părinților lor, adică douăsprezece toiege din
partea căpeteniilor lor, după casele părinților lor. Să scrii numele fiecăruia pe toiagul
lui; și să scrii numele lui Aaron pe toiagul lui Levi, căci va fi câte un toiag de fiecare
căpetenie a caselor părinților lor. Să le pui în cortul întâlnirii, înaintea mărturiei,
unde Mă întâlnesc cu voi. Bărbatul pe care-l voi alege va fi acela al cărui toiag va
înflori, și voi pune capăt dinaintea Mea cârtirilor pe care le ridică împotriva voastră
copiii lui Israel.” Moise a vorbit copiilor lui Israel, și toate căpeteniile lor i-au dat câte
un toiag; fiecare căpetenie câte un toiag, după casele părinților lor, adică
douăsprezece toiege. Toiagul lui Aaron era în mijlocul toiegelor lor. Moise a pus
toiegele înaintea Domnului, în cortul mărturiei. A doua zi, când a intrat Moise în cortul
mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse
muguri, înflorise și copsese migdale. Moise a luat dinaintea Domnului toate
toiegele și le-a dus tuturor copiilor lui Israel, ca să le vadă și să-și ia fiecare toiagul
lui. Domnul a zis lui Moise: „Pune toiagul lui Aaron înapoi înaintea mărturiei și să fie
păstrat ca un semn pentru cei răzvrătiți, ca să pui astfel capăt înaintea Mea cârtirilor
lor și să nu moară.” Moise a făcut așa; a făcut întocmai după porunca pe care i-o
dăduse Domnul.”
„Toate schimbările remarcabile din toiag s-au petrecut într-o noapte, pentru a-i
convinge că Dumnezeu făcuse în mod clar o deosebire între Aaron și restul copiilor
lui Israel.”—Comentarii biblice ale Vechiului Testament [E.G.White Comments], vol.1,
p. 1115.
b. Ce avertizare din acea mare rebeliune ajunge până la noi? 1 Corinteni 10:10,
11.
1 Corinteni 10:10, 11: „Să nu cârtiți, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciți de
Nimicitorul. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost
scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.”
„Nu există încă aceleași rele, care s-au aflat la temelia ruinei lui Core? Mândria și
ambiția sunt larg răspândite; și când acestea sunt nutrite, ele deschid ușa invidiei, și
unei lupte pentru supremație; sufletul este înstrăinat de Dumnezeu, și în mod
inconștient este atras în rândurile lui Satan. Asemenea lui Core și a tovarășilor lui,
mulți, chiar dintre pretinșii urmași ai lui Hristos, contemplă, planifică și lucrează atât
de nerăbdători pentru înălțare de sine încât pentru a câștiga simpatia și susținerea
poporului, ei sunt gata să pervertească adevărul, mințind și prezentându-i în mod
greșit pe servii Domnului, și chiar acuzându-i de motivele josnice și egoiste, care
inspiră propriile lor inimi. Prin repetarea persistentă a minciunii, și aceasta în ciuda
tuturor dovezilor, ei în cele din urmă ajung să creadă că este adevăr. În timp ce
încearcă să distrugă încrederea poporului în oamenii numiți de Dumnezeu, ei într-
adevăr cred că sunt angajați într-o lucrare bună, făcându-i cu adevărat un serviciu lui
Dumnezeu.” –Patriarhi și profeți, p. 403, 404 engl. (cap. 35, Răscoala lui Core).

Şarpe de aramă

Un şarpe de aramă făcut de Moise, la porunca lui Dumnezeu, pentru a-i vindeca pe
israeliţii care fuseseră muşcaţi de şerpi fioroşi (şerpi veninoşi) în pustietate (Num. 21:8–9).
Acest şarpe de aramă a fost ataşat unui par şi „înălţat, ca oricine îl va privi să trăiască” (Alma
33:19–22). Domnul se referea la înălţarea şarpelui în pustietate, ca la un simbol al Lui Însuşi
înălţat pe cruce (Ioan 3:14–15). Revelaţiile zilelor din urmă confirmă relatarea despre şerpii
fioroşi şi despre cum au fost vindecaţi oamenii (1 Ne. 17:41; 2 Ne. 25:20; Hel. 8:14–15).

Ziarul Lumina › Teologie și spiritualitate › Evanghelia zilei › Înţelepciune biblică: Profeţia lui Balaam
Înţelepciune biblică: Profeţia lui Balaam
"Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din
Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi
fiii lui Set îi va zdrobi." (Numerii 24, 17)

Balac, regele Moabului (Num. 22, 2), văzând ce le făcuse poporul Israel amoreilor, s-
a înfricoşat foarte tare şi trimite soli la Balaam (Num. 22, 5) spunându-i: "Iată a ieşit
un popor din Egipt şi a acoperit faţa pământului şi trăieşte lângă mine. Vino deci şi-mi
blestemă poporul acesta, că este mai tare decât mine, şi atunci poate voi fi în stare
să-l bat şi să-l alung din ţară. Eu ştiu că pe cine binecuvântezi tu, acela este
binecuvântat, şi pe cine blestemi, este blestemat" (Num. 22, 5-6).
Pentru că Dumnezeu se opune, "Să nu te duci cu ei; şi nici să nu blestemi poporul
acela căci este binecuvântat" (Num. 22, 12), Balaam în loc să blesteme poporul
israelit îl binecuvintează de trei ori. Plin de uimire şi cuprins de mânie, Balac
exclamă: "Eu te-am chemat să-mi blestemi pe vrăjmaşii mei, iar tu, iată, i-ai
binecuvântat de trei ori până acum. Fugi dar în ţara ta!" (Num. 24, 10-11)
Înainte de a se întoarce în ţara sa, Petor, care era situată lângă râul Eufrat, Balaam
rosteşte o profeţie mesianică foarte frumoasă: "Îl văd, dar acum încă nu este; îl
privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va
lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi. Lua-va de moştenire pe
Edom şi va stăpâni Seirul vrăjmaşilor săi şi Israel îşi va arăta puterea. În Iacov se va
scula Cel ce va stăpâni cu putere şi va pierde pe cei ce vor rămâne în cetate" (Num.
24, 17-19).
Steaua şi toiagul reprezintă un conducător. În sens istoric, acest conducător este
David, iar în interpretarea creştină este Mântuitorul Iisus Hristos, care după Origen
este "stea" ca Dumnezeu şi "toiag" ca om. Evanghelistul Matei ne arată şi împlinirea
acestei profeţii în Noul Testament: "Am văzut la răsărit steaua Lui şi am venit să ne
închinăm Lui" (Mt. 2, 2).

Iubirea de Dumnezeu şi împlinirea poruncilor

6 Acestea sunt legile, poruncile şi hotărârile pe care DOMNUL, Dumnezeul vostru, mi-
a poruncit să vă învăţ să le împliniţi în ţara pe care o veţi moşteni, 2 ca să vă temeţi
de DOMNUL, Dumnezeul vostru, atât voi, cât şi fiii şi nepoţii voştri, în toate zilele vieţii
voastre, păzind toate hotărârile şi poruncile pe care eu vi le dau şi ca să trăiţi multe
zile. 3 Ascultă, Israele, şi veghează să le împlineşti, ca să fii fericit şi să devii numeros
în ţara în care curge lapte şi miere, aşa cum ţi-a promis DOMNUL, Dumnezeul
părinţilor tăi.
4
Ascultă, Israele! DOMNUL, Dumnezeul nostru, este singurul DOMN[a]. 5 Să-L iubeşti
pe DOMNUL, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea
ta. 6 Iar cuvintele acestea, pe care ţi le poruncesc astăzi, să le păstrezi în inima
ta. 7 Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti despre ele când vei fi acasă
sau în călătorie, când te vei culca sau când te vei trezi. 8 Să ţi le legi de mâini ca
semn de aducere-aminte şi să ţi le fixezi pe frunte[b]. 9 Să le scrii pe uşorii caselor tale
şi pe porţile cetăţilor tale.
10
Când DOMNUL, Dumnezeul tău, te va duce în ţara pe care a promis-o, prin
jurământ, strămoşilor tăi, Avraam, Isaac şi Iacov, şi-ţi va da cetăţi mari şi bune, pe
care nu tu le-ai construit, 11 case pline cu tot felul de bunuri, pe care nu tu le-ai
umplut, fântâni pe care nu tu le-ai săpat, vii şi măslini pe care nu tu i-ai plantat, atunci
când vei mânca şi te vei sătura, 12 veghează ca nu cumva să uiţi de DOMNUL, Care te-
a scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei. 13 Să te temi de DOMNUL, Dumnezeul tău,
numai Lui să-I slujeşti şi în Numele Lui să juri. 14 Să nu vă duceţi după alţi dumnezei,
după zeii popoarelor din jurul vostru, 15 fiindcă DOMNUL, Dumnezeul vostru, Care este
în mijlocul vostru, este un Dumnezeu gelos, iar mânia Lui s-ar aprinde împotriva
voastră şi v-ar nimici de pe faţa pământului. 16 Să nu-L ispitiţi pe DOMNUL, Dumnezeul
vostru, aşa cum L-aţi ispitit la Masa. 17 Să păziţi cu atenţie poruncile DOMNULUI,
Dumnezeul vostru, mărturiile şi legile pe care vi le-a dat. 18 Să faceţi ce este drept şi
bine înaintea DOMNULUI, ca să fiţi fericiţi şi să intraţi în stăpânirea acelei ţări bune pe
care El a promis-o, prin jurământ, strămoşilor voştri 19 şi astfel să-i izgoniţi pe toţi
duşmanii voştri dinaintea voastră, după cum DOMNUL a promis.
20
Când fiul tău te va întreba într-o zi: «Ce înseamnă aceste mărturii, legi şi hotărâri,
pe care DOMNUL, Dumnezeul tău, ţi le-a dat?», 21 să îi răspunzi fiului tău astfel: «Îi
eram sclavi lui Faraon în Egipt, iar DOMNUL ne-a scos din Egipt cu mână
tare, 22 făcând înaintea ochilor noştri semne, minuni mari şi dezastre împotriva
Egiptului, împotriva lui Faraon şi a întregii lui case; 23 El ne-a scos de acolo ca să ne
ducă în ţara pe care a promis-o, prin jurământ, strămoşilor noştri. 24 DOMNUL ne-a
poruncit să împlinim toate aceste legi şi să ne temem de El ca să fim tot timpul fericiţi
şi să ne ţină în viaţă aşa cum face astăzi. 25 Iar dacă vom avea grijă să împlinim toate
poruncile acestea înaintea DOMNULUI, Dumnezeul nostru, aşa cum ne-a poruncit El,
atunci vom avea parte de dreptatea Lui[c].»

Footnotes

a. Deuteronom 6:4 Sau: DOMNUL este Dumnezeul nostru, DOMNUL este unul
b. Deuteronom 6:8 Lit.: şi să fie ca o bentiţă (semn) între ochi. Interpretarea
literală a dus mai târziu la apariţia filacterelor, cutiuţe din piele purtate pe
frunte şi pe braţul stâng, conţinând, pe bucăţi de pergament, patru paragrafe
biblice: Ex. 13:1-10; 11-16; Deut. 6:4-9; 11:13-21
c. Deuteronom 6:25 Sau: aceasta va fi dreptatea noastră