ANDREI ÎNTREABĂ DE CE?

Sally Pierson Dillion

© 2012 – Editura Viaţă şi Sănătate

Bucureşti, România.
Toate drepturile rezervate.

Textele biblice au fost preluate din

Biblia, sau Sfânta Scriptură.
© 2010 – Asociaţia Biblică Română
„Casa Bibliei”.
Toate drepturile rezervate.

ISBN 978-973-101-517-0
Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua naţională de librării
Sola Scriptura. Adresa librăriei din orașul tău poate fi găsită la
www.viatasisanatate.ro/librarii

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare contactați

Editura Viaţă şi Sănătate
telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34
fax: 021 323 00 40
E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro
Site: www.viatasisanatate.ro

Cartea Andrei întreabă DE CE? poate fi accesată online pe www.carteaanului.ro

Cuprins
Cuvânt-înainte pentru părinţi
Introducere
1. Iubirea şi îndelunga răbdare ale lui Iisus
2. Primii creştini – cinstiţi şi credincioşi
3. Cuvântul lui Dumnezeu este respins
4. Credinţa – apărată în munţi
5. Lumina pătrunde în Anglia
6. Doi eroi înfruntă moartea
7. Un om al timpului său
8. Un campion al adevărului
9. Lumina străluceşte în Elveţia
10. Progres în ciuda dificultăţilor
11. Protestul principilor
12. Zorii răsar în Franţa
13. Eroi pentru adevăr în Ţările de Jos şi în Scandinavia
14. Adevărul se extinde în Insulele Britanice
15. Teroare şi pedeapsă în Franţa
16. Libertate în Lumea Nouă
17. Promisiuni ale revenirii lui Hristos
18. Lumină nouă în Lumea Nouă
19. Lumină în întuneric
20. O redeşteptare religioasă mondială
21. Cine seamănă vânt
22. Dezamăgire şi credinţă
23. Misterul Templului lui Dumnezeu
24. Iisus Hristos, Apărătorul nostru
25. America în profeţie
26. Apărători ai adevărului
27. Cheile împărăţiei
28. Faţă în faţă cu noi înşine
29. De ce au fost permise păcatul şi suferinţa?
30. Cel mai mare duşman al omului
31. Cine sunt îngerii?
32. „Şi nu ne duce în ispită”
33. Misterul nemuririi
34. Pot morţii să comunice cu noi?
35. Libertatea de conştiinţă, ameninţată
36. Conflictul iminent
37. Singurul nostru apărător
38. Ultimul mesaj din partea lui Dumnezeu
39. Criza finală
40. Eliberarea poporului lui Dumnezeu
41. Pământul în ruine
42. Triumful iubirii lui Dumnezeu
Cuvânt-înainte pentru părinţi
Conversaţiile relatate în această carte au avut loc între mine şi fiul meu. Citiserăm de
curând – şi eu, şi el – Margie întreabă de ce?, iar Michael avea multe nelămuriri. Am luat
cartea Tragedia veacurilor, format mare, a scriitoarei Ellen White şi, privind ilustraţiile
color de acolo, i-am povestit întâmplările descrise în acele imagini.
Margie întreabă de ce? este o carte excelentă, care explică, la nivelul copiilor din clasele
primare, originea păcatului şi a suferinţei şi Planul de Mântuire. Cartea se opreşte la
evenimentul înălţării la cer a lui Iisus. Ce s-a întâmplat apoi? De ce credem anumite
lucruri? Şi ce se va întâmpla în viitor? Tragedia veacurilor răspunde la toate aceste
întrebări. În prima parte, cartea ne vorbeşte despre Reforma protestantă. Apoi arată cum
au evoluat doctrinele specific adventiste, încheindu-se cu descrierea pas cu pas a
sfârşitului lumii şi a revenirii lui Hristos. Toate acestea, precum şi concepţia adventistă
despre Sanctuar, ispăşire, mileniu, pământul cel nou şi judecata finală, i le-am explicat
fiului meu, spre marea lui bucurie.
Cartea de faţă nu este pentru copiii care nu ştiu nimic despre Dumnezeu şi despre
Planul Său de Mântuire. Pentru a le fi de folos, cititorii (şi ascultătorii) trebuie să fi auzit
deja întâmplările principale relatate în Biblie. Doar având deja repere biblice stabile pot
înţelege principiile pe care le vor descoperi aici. Andrei întreabă de ce? nu este un
substitut pentru Margie întreabă de ce?, ci mai degrabă o continuare. Obiectivele acestei
cărţi sunt: (a) să le ofere informaţii copiilor şi să le răspundă la întrebări, (b) să le
întărească în minte conceptele biblice şi (c) să-i ajute să se pregătească pentru judecata
de cercetare şi pentru apropiata revenire a lui Iisus, ca să aştepte ambele evenimente cu
bucurie şi încredere.
Cartea are 42 de capitole, fiecare fiind un corespondent al aceluiaşi capitol şi subiect
din Tragedia veacurilor. Vocabularul, lungimea capitolelor şi complexitatea lor sunt
adaptate pentru înţelegerea unui copil de 8-10 ani. Conversaţiile au avut loc atunci când
fiul meu avea 7 ani. La vârsta aceea, avea deja suficiente informaţii de natură religioasă,
care îi erau bine conturate în minte, fiind pregătit să primească altele mai complexe,
după cum se va vedea pe parcursul cărţii.
Copiii în vârstă de aproximativ 8 ani nu vor putea citi singuri cartea. Ea este concepută
pentru stimularea interacţiunii copil-adult, aşa cum s-a întâmplat în cazul meu şi al fiului
meu. Vă sfătuiesc să citiţi această carte împreună cu copilul dumneavoastră. Discutaţi
subiectele de maxim interes întâlnite pe paginile cărţii. Interacţiunea dintre mine şi fiul
meu, pe parcursul citirii acestei cărţi, oferă un model de interacţiune părinte-copil,
precum şi modalităţi de a hrăni spiritual relaţia dintre cei doi. Bineînţeles că nu am putut
include aici toate detaliile celor aproape 600 de pagini din Tragedia veacurilor. Dar toate
ideile mai importante de acolo sunt prezente şi aici. Încurajez cu putere părinţii să
citească înainte capitolele corespunzătoare din Tragedia veacurilor ca să poată răspunde
eventualelor întrebări suplimentare din partea copiilor, întrebări pe care fiul meu poate
nu le-a pus în carte.
Cea mai mare speranţă a mea este ca obiectivele acestei cărţi să se împlinească – şi
anume ca dumneavoastră şi copilul dumneavoastră să vă ataşaţi mai puternic de Iisus
Hristos şi să deveniţi zi de zi tot mai încrezători în capacitatea Sa de a vă duce în deplină
siguranţă pe pământul cel nou.

Sally Pierson Dillon

Timberville, Virginia,
16 octombrie 1998
Introducere
Andrei a intrat în bucătărie, în timp ce mama sa curăţa cartofi. A zâmbit văzându-l că
se aşază pe un scăunel lângă ea.
– Mă gândeam la ceva, spuse Andrei.
– O, nu, e grav atunci! răspunse mama.
Andrei a izbucnit în râs.
– Nu, mă gândeam la prietena ta, doamna Stănculescu. Am auzit-o spunând că biserica
ei este singura adevărată şi că celelalte biserici s-au desprins din ea. Mai zicea şi că
biserica ei este la fel cu cea pe care a întemeiat-o Iisus aici, pe pământ. Aşa este?
– Vezi tu, începu mama, prietena mea, Nicoleta Stănculescu, aparţine Bisericii
Ortodoxe.
– Ce-i asta? întrebă Andrei.
– Imediat după ce Iisus S-a înălţat la cer, începu mama să-i explice, exista doar o
singură biserică. Timp de aproape 1 000 de ani a existat o singură biserică oficială. Apoi,
conducătorii ei nu s-au mai înţeles între ei, iar biserica s-a împărţit în două. Fiecare
pretindea că este adevărata biserică. Grupul din Orient s-a numit Biserica Ortodoxă. Ea
există şi azi şi este cunoscută sub numele de Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă
Rusă sau Biserica Ortodoxă de Răsărit. Celălalt grup, din vestul Europei, a fost pentru
mult timp biserica creştină oficială în mai multe ţări. Azi, ea este cunoscută sub numele
de Biserica Romano-Catolică.
– Aha, exclamă Andrei, deci ortodocşii cred că romano-catolicii sunt cei care s-au
despărţit de ei?
– Da, răspunse mama.
– Dar de ce sunt atât de multe biserici azi? Sunt şi ortodocşi, şi catolici, şi baptişti, şi
luterani, şi penticostali, şi adventişti de ziua a şaptea. De unde vin cu toţii?
– Of, oftă mama. Hai să le luăm pe rând.
– Dar, continuă netulburat Andrei, cum se face că aceşti creştini, care trebuiau să facă
binele, au făcut atâtea rele în istorie? I-au persecutat pe alţi oameni şi i-au omorât şi ştiu
că asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, dar creştinii fac şi astăzi lucruri rele. La ştiri,
spunea că un creştin din Florida i-a ameninţat pe câţiva oameni care lucrau într-o clinică,
în timp ce altul a împuşcat un doctor şi câţiva angajaţi de acolo. Şi tot la ştiri am mai
auzit că, în Irlanda, creştinii se bombardează unii pe alţii. Creştinii nu ar trebui să facă
rău nimănui, nu-i aşa, mami?
– Într-adevăr, n-ar trebui să facă rău, răspunse mama, dacă ar trăi aşa cum le-a spus
Iisus.
– Şi mă mai gândesc la ceva, continuă Andrei.
Mama nu mai dădu nicio explicaţie şi se aşeză să asculte.
– Biserica noastră crede o groază de lucruri care sunt la fel şi în alte biserici. Oamenii
pe care îi cunosc şi care nu sunt adventişti par să creadă doar unul sau două lucruri altfel
decât noi. Şi acele lucruri diferite depind de biserica din care fac parte.
 – Este adevărat, încuviinţă mama.
– Ştiu că lucrurile în care cred eu sunt diferite, continuă Andrei, dar nu sunt
întotdeauna sigur de ce cred în ele. Mai ales în lucrurile cu adevărat diferite, cum ar fi
dacă morţii sunt cu adevărat morţi sau cum se face că noi mergem la biserică sâmbăta,
nu duminica. Şi ce e cu „Sanctuarul” de care te aud câteodată că vorbeşti? De ce este el
atât de important?
– Asta-i o întrebare simplă, spuse mama. Pot să-ţi răspund imediat.
Dar Andrei era în priză şi nu se mai oprea.
– Încă ceva … La şcoală, am vorbit despre venirea lui Iisus şi despre cât de curând o să
aibă ea loc, mai ales cu atâtea lucruri pe care le vedem la ştiri. Unii copii chiar s-au speriat
şi au zis că se vor întâmpla lucruri groaznice. Eu nu eram speriat, dar, când au început să
vorbească, m-am speriat şi eu. Cum pot să fiu gata atunci când Iisus va reveni? Şi cum
ştiu că sunt gata? Cum pot să înfrunt acele lucruri teribile care se vor întâmpla fără să-mi
fie teamă? Sunt destul de îngrijorat acum!
Mama l-a îmbrăţişat.
– Ai pus peste 50 de întrebări importante în ultimele 10 minute, i-a spus ea. Ce-ar fi
dacă ne-am lua ceva timp în fiecare zi, după ce-ţi faci temele, ca să vorbim despre toate
astea? Începem cu ce s-a întâmplat după ce Iisus S-a ridicat la cer şi până azi. Şi, apoi,
vom vorbi şi despre viitor.
– Super! spuse Andrei. Ce-ai zice să începem înainte să-mi fac temele?
– Frumoasă încercare! râse mama.
– Atunci, cred că mă duc să mă apuc de teme, oftă Andrei.
Capitolul 1
Iubirea şi îndelunga răbdare ale lui Iisus
Gata, mami, strigă Andrei. Mi-am terminat temele.
– Foarte bine, răspunse mama şi se aşeză pe pat lângă el. Îţi aduci aminte ce s-a
întâmplat chiar înainte ca Iisus să fie răstignit la Ierusalim?
– Cred că da, spuse Andrei. Ce anume vrei să ştii?
– Intrarea triumfală în Ierusalim.
– Bineînţeles, spuse bucuros Andrei. Iisus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş şi
toţi oamenii au strigat: „Osana!” şi au fost foarte fericiţi. Când a ajuns în vârful dealului
oraşului şi a privit în jos la Ierusalim, Iisus a început să plângă.
– Ştii de ce? l-a întrebat mama.
– Pentru că ştia că Ierusalimul avea să fie distrus într-o zi.
– Aşa este, răspunse mama. Distrugerea Ierusalimului şi a locuitorilor lui a fost
cumplită. Iisus a putut să vadă ce avea să se întâmple în viitor şi toate acestea I-au frânt
inima. Aşa că Şi-a avertizat ucenicii. Le-a spus exact când se vor întâmpla aceste lucruri şi
cum vor putea scăpa. Tot ce a spus El se găseşte în Biblie, în Matei 23 şi 24.
– Stai să-mi iau şi eu Biblia, spuse Andrei.
Apoi citi Matei 23:37-39 şi Matei 24:1,2:
– „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine!
De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge cloşca puii sub aripi şi n-aţi
vrut! Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea
până când veţi zice: «Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!» (...) La ieşirea
din Templu, pe când mergea Iisus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile
Templului. Dar Iisus le-a zis: «Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va
rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.»”
Andrei a privit spre mama lui, apoi a citit ceea ce spunea Iisus că se va întâmpla atunci
(Matei 24:9-13):
– „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile
pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe
alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii
fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (versetul 13).
– Acum, citeşte Luca 21:20,21, îi spuse mama.
Andrei citi:
– „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este
aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă
din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el.”
– Foarte bine, spuse mama. Deci Iisus le-a spus că, atunci când vor vedea soldaţii în
jurul Ierusalimului, e timpul să fugă. Timp de 40 de ani după ce Iisus le-a dat acest
avertisment, totul s-a derulat normal. Dar urmaşii lui Iisus şi-au adus aminte de
avertizarea Lui şi au aşteptat cu răbdare. Oamenii deveneau din ce în ce mai răi.
Dragostea faţă de celălalt dispărea din zi în zi. Chiar membrii aceleiaşi familii se trădau
şi se ucideau între ei. Toate prezicerile lui Iisus se împlineau. S-au întâmplat şi alte
lucruri care i-au făcut pe oameni să se îngrozească. În toiul nopţii, o lumină ciudată a
strălucit deasupra altarului din Templu. Pământul s-a cutremurat. Poarta din partea de
est era atât de mare, încât era nevoie de 20 de oameni să o închidă. Era ţinută închisă cu
bare de oţel înfipte adânc în pavajul de piatră al străzii. Cu toate acestea s-a deschis
singură la miezul nopţii. Oamenii se întrebau: „A venit oare timpul să fugim?” Preoţii au
plătit profeţi falşi care să le spună oamenilor să stea pe loc şi să aştepte, căci totul este
bine. Totul se întâmpla exact aşa cum spusese Iisus că va fi. Soldaţii romani au înconjurat
Ierusalimul şi nu au lăsat pe nimeni să mai intre sau să mai iasă. Acesta era oare semnul
despre care vorbise Iisus? Nu încă, pentru că nimeni nu se putuse aproviziona cu apă şi
hrană pentru plecare. Încet-încet, romanii îi înfometau şi încercau să-i facă să se predea.
Dar chiar când locuitorii Ierusalimului erau pe punctul de a ceda, generalul roman şi-a
retras brusc armatele şi a plecat! Soldaţii din Ierusalim au pornit în urmărire şi i-au
atacat din spate. Acum nu mai era nimeni – nici locuitorii cetăţii, nici romanii – care să-i
împiedice să plece. Creştinii au recunoscut în asta semnul că trebuiau să fugă şi au fugit!
S-au dus în cetatea Pella, în munţi, dincolo de Iordan. Dar oamenii care neglijaseră
avertismentul lui Iisus s-au întors în oraş ca să sărbătorească victoria, aducând cu ei toate
lucrurile furate din tabăra romană. Numai că generalul Titus s-a întors curând cu o
armată imensă. A înconjurat din nou cetatea şi mii de oameni au murit de foame şi de
diferite molime. Când romanii prindeau câte un evreu, îl torturau şi apoi îl crucificau în
afara zidurilor cetăţii. Sute de oameni mureau în felul acesta în fiecare zi. Scriitoarea
Ellen White ne spune asta într-o carte numită Tragedia veacurilor. Dumnezeu i-a arătat
atât lucruri din trecut, cât şi din viitor şi i-a spus să le scrie, pentru ca oamenii să
înţeleagă semnificaţia lor. Ea spune că erau atât de multe cruci în jurul Ierusalimului,
încât cu greu te puteai mişca printre ele. În cele din urmă, Titus a atacat Ierusalimul.
Romanii au năvălit în oraş, omorând pe oricine le stătea în cale. Titus le-a spus soldaţilor
să nu se atingă de impresionantul Templu. Totuşi un soldat a aruncat o torţă aprinsă
înăuntru şi focul s-a răspândit repede. Atunci soldaţii au intrat şi i-au omorât pe toţi cei
care se strânseseră în Templu cu gândul că acolo vor fi în siguranţă.
– Uau! exclamă Andrei. Şi Iisus a văzut toate astea atunci, pe deal, când era pe
măgăruş?
– Da, răspunse mama.
– Nu mă mir că plângea! spuse Andrei.
– Toate aceste lucruri L-au întristat foarte mult, a adăugat mama. I-au frânt inima. Peste
un milion de oameni au fost ucişi atunci. Dar, chiar dacă ei L-au respins, Iisus i-a iubit.
Nu trebuie să uităm că, atunci când Ierusalimul a căzut, nu a murit niciunul dintre cei
care ţinuseră cont de avertismentele lui Iisus şi care făcuseră ce spusese El. Iisus îi
avertizase dinainte ce avea să se întâmple şi a avut grijă de ei în timpul asediului cetăţii.
Au ştiut când să fugă şi au scăpat cu toţii.
– Uau! exclamă din nou Andrei. Vrei să spui că, dintre toţi acei oameni ucişi, niciunul
nu era creştin?
– Niciunul, spuse mama. Caută în Biblie şi vezi ce a spus Iisus.
Andrei a citit în câteva minute tot capitolul 24 din Matei. Apoi a zis:
– Iisus vorbeşte aici despre distrugerea Ierusalimului? Parcă vorbeşte mai degrabă
despre sfârşitul lumii şi despre revenirea Sa.
– Aşa este, încuviinţă mama sa. El a vorbit despre ambele evenimente în acelaşi timp.
Şi, dacă Iisus a avut grijă de creştini în timpul distrugerii Ierusalimului, cu toate lucrurile
teribile care s-au întâmplat atunci, nu crezi că El ne va purta de grijă şi în zilele grele care
Îi vor preceda venirea? Crezi că trebuie să ne temem de ceea ce va urma?
– Nu, spuse Andrei, nu cred că trebuie să ne fie teamă. Sunt mult mai liniştit acum.
Capitolul 2
Primii creştini – cinstiţi şi credincioşi
Bună, mamă! strigă Andrei, dând buzna în bucătărie.
– Bună, Andrei! Cum a fost în excursie?
– A fost super, spuse Andrei. Am fost la Roma şi am văzut faimoasele catacombe.
– Chiar aşa? întrebă mama.
– Da, spuse Andrei. Erau o mulţime de tuneluri subterane cu încăperi mici, unde se
ascundeau creştinii din cauză că erau persecutaţi. Trăiau acolo jos, ţineau servicii divine
sub pământ şi chiar îşi îngropau morţii acolo. Erau îngropaţi oameni adevăraţi.
– Da, ştiu, spuse mama. Am vizitat şi eu catacombele când eram mică.
– Uau! zise Andrei. Cred că şi ţie ţi-a plăcut. Ce distractiv ar fi să trăieşti sub pământ!
Mama zâmbi.
– De fapt, cred că pentru primii creştini a fost destul de greu. În primul rând, erau
nevoiţi să trăiască sub pământ pentru că oamenii se purtau atât de urât cu ei, încât le era
frică să iasă afară. În al doilea rând, pe vremea lor catacombele erau reci, umede,
murdare şi urât mirositoare. Nu aveau nici electricitate, nici aer condiţionat, nici măcar
încălzire. Aşa că probabil era un loc întunecat şi înăbuşitor.
– Dar puteau avea torţe mari acolo, nu? spuse Andrei.
– Da, răspunse mama, şi totul s-ar fi umplut de fum.
– O, zise Andrei, poate că nu era cel mai grozav loc în care să trăieşti, dar măcar erau în
siguranţă.
– Aşa este, confirmă mama. Trebuiau să se ascundă pentru că, pe atunci, erau vremuri
grele pentru creştini. Unii erau daţi fiarelor sălbatice, alţii erau arşi de vii, iar alţii erau
crucificaţi sau acoperiţi cu piei însângerate de animale şi aruncaţi la câini.
– E îngrozitor! spuse Andrei.
– Da, dar şi mai rău era că locuitorilor din Roma le făcea plăcere să-i vadă pe creştini
suferind şi fiind ucişi. Pentru ei era o simplă distracţie. Creştinii trebuiau fie să renunţe
la religia lor, fie să aibă parte de o moarte cumplită. Unii rămâneau tari şi credincioşi
convingerilor lor. Alţii alegeau o viaţă mai uşoară. Majoritatea locuitorilor Romei nu erau
creştini. Se închinau împăratului şi la tot felul de zei. Ei se numeau „păgâni”. Unii
creştini s-au gândit că, dacă îşi vor amesteca credinţa cu obiceiurile păgâne ale vecinilor
lor, nu vor mai fi persecutaţi. Aşa că au luat idolii la care păgânii se închinaseră ani de
zile şi i-au pus în bisericile creştine, dându-le numele unor personaje din Biblie: Iosif,
Maria, nume de apostoli şi aşa mai departe. Aşa că păgânismul şi creştinismul s-au
amestecat.
– Aşa au apărut statuile sfinţilor? a întrebat Andrei.
– Da, răspunse mama sa. Atunci s-a produs o ruptură în biserică. Unii au dorit să se
asemene mai mult cu păgânii şi să aducă unele dintre practicile şi ideile lor în biserica
creştină, alţii au dorit să menţină religia şi închinarea în simplitatea lor iniţială, aşa cum
i-a învăţat Iisus, bazându-se doar pe Scriptură. Cei care au încercat să fie la fel ca vecinii
lor păgâni nu au fost persecutaţi şi li s-a părut că a meritat să renunţe la o parte din
convingerile lor.
– De ce azi nu mai este atâta persecuţie? a vrut să ştie Andrei. Nu cunosc pe nimeni
care să fie silit să renunţe la credinţa lui în Iisus.
– Unii cred, spuse mama, că motivul este acela că majoritatea creştinilor nu au rămas
credincioşi modalităţilor simple de închinare pe care ni le-a lăsat Iisus. Ca şi unii dintre
primii creştini din Roma, cei de astăzi se aseamănă atât de mult cu vecinii lor, încât
biserica a devenit foarte populară şi persecuţia a dispărut. Dar, în alte locuri de pe glob,
există persecuţie şi azi. În astfel de locuri, creştinii trebuie să se hotărască să-I rămână
credincioşi lui Hristos indiferent de consecinţe. Ca urmare, biserica este puternică şi se
dezvoltă în astfel de locuri. Ellen White ne-a spus că, dacă, printre creştinii de
pretutindeni s-ar produce o reînviorare adevărată a credinţei, persecuţia nu ar întârzia să
apară.
– Hmm, căzu Andrei pe gânduri.
– Cine crezi că erau cei mai mari duşmani ai creştinilor: cei care nu credeau deloc în
Iisus sau creştinii necredincioşi, care preluaseră obiceiurile păgânilor şi erau furioşi pe
cei care nu voiau să fie ca ei?
– Probabil creştinii necredincioşi, răspunse Andrei.
– Ai perfectă dreptate, răspunse mama.
Capitolul 3
Cuvântul lui Dumnezeu este respins
Ce alte schimbări au mai făcut creştinii, în afară de faptul că au început să se închine la
idoli şi nu au urmat Biblia în totul? întrebă Andrei.
– Păzirea duminicii este una dintre ele, spuse mama.
– Dar Iisus nu S-a dus la biserică duminica, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Nu, încuviinţă mama. Iisus s-a născut într-o familie de evrei şi Biblia ne spune că
obiceiul Său era să meargă în fiecare sâmbătă la sinagogă. Timp de 200 de ani după ce
Iisus S-a întors în cer, creştinii încă se închinau sâmbăta. Păgânii din jurul lor se închinau
soarelui în ziua de duminică. Aceasta era o zi de mare sărbătoare. În schimb, păzirea
Sabatului nu se serba cu atâta fast. Sărbătorile duminicale li se păreau mai distractive
multor creştini. Aşa că au început să numească ziua lor de închinare „vechiul Sabat
evreiesc”. Încet-încet, au început să păzească duminica, spunând că făceau acest lucru în
cinstea învierii lui Iisus. Bineînţeles că Biblia nu oferă nicio dovadă că Iisus a cerut cuiva
să păzească duminica în locul sâmbetei. Dar Bibliile erau rare şi majoritatea creştinilor
nu aveau una. Aşa că, nu peste mult timp, foarte puţini creştini mai păzeau sâmbăta.
– Ce schimbări s-au mai făcut? întrebă din nou Andrei.
– Atunci când Iisus S-a întors în ceruri, spuse mama, El a devenit Mare-Preot pentru
noi, în Sanctuar. Adică mijlocitorul nostru.
– Ce este un mijlocitor? întrebă Andrei.
– Un mijlocitor este o persoană care încearcă să împace doi oameni sau două părţi
opuse. De exemplu, dacă doi dintre prietenii tăi se ceartă, tu poţi vorbi cu ei şi îi poţi
ajuta să se împace. Acesta este un mijlocitor, explică mama. Iisus mijloceşte între noi şi
Tatăl nostru ceresc, pe care Îl roagă să ne ierte atunci când greşim. Cam în perioada
despre care vorbim acum, conducătorii bisericii oficiale au hotărât că cine vrea să-I
vorbească lui Dumnezeu sau să-I ceară iertare trebuie să meargă la biserică şi să spună
totul unui conducător al bisericii. Apoi, el urma să vorbească direct cu Dumnezeu în
favoarea acelei persoane. Nimeni nu putea vorbi cu Dumnezeu decât prin el.
Imaginează-ţi că trebuia să te duci la un conducător bisericesc ori de câte ori doreai să
vorbeşti cu Dumnezeu! Când conducătorii bisericii au hotărât că ei vor vorbi cu
Dumnezeu pentru orice om, I-au luat locul lui Iisus. Dar Iisus a spus: „Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine.”
– Nu-i aşa că mulţi creştini cred astăzi acelaşi lucru şi despre Fecioara Maria? a întrebat
Andrei. Că ea Îi vorbeşte lui Iisus în favoarea noastră?
– Da, aşa este, răspunse mama.
– Nu este corect, comentă indignat Andrei. Asta înseamnă să-L ignori pe Iisus.
– Ai dreptate, spuse mama. Asta înseamnă într-adevăr să-L ignori pe Iisus. Îţi
aminteşti de ce a murit Iisus pe cruce?
 – Da, ca să distrugă păcatul.
– Deci viaţa şi moartea lui Iisus pe cruce au fost de ajuns pentru a rezolva această
problemă? întrebă mama.
– Sigur, răspunse Andrei.
– Vezi tu, continuă mama, pe măsură ce timpul s-a scurs, Satana i-a făcut pe primii
creştini să adauge din ce în ce mai multe reguli la ceea ce Iisus făcuse deja. Creştinii au
început să creadă că trebuie să câştige iertarea prin faptele lor. Au început să facă
pelerinaje la locurile sfinte, penitenţe, care puteau fi orice: de la simple rugăciuni până la
biciuiri şi plata unei sume de bani. În loc să se roage lui Iisus pentru a-i mântui, ei
încercau să îşi câştige mântuirea prin propriile puteri.
Andrei se încruntă:
– Dar, mami, niciunul dintre aceste lucruri nu ar putea să ne îndepărteze păcatele.
Numai jertfa lui Iisus pe cruce poate să le îndepărteze.
– Ai dreptate, spuse mama. Dar timp de sute de ani, Satana a înşelat oamenii făcându-i
să creadă că pentru a fi iertaţi trebuie să facă aceste lucruri. Mulţi dintre ei erau sinceri, Îl
iubeau pe Dumnezeu şi doreau să facă ce este bine. Erau îndrumaţi greşit şi pe atunci nu
se găseau Biblii ca să le citească şi să afle adevărul. Aşa că se chinuiau din greu să-şi
câştige intrarea în cer. Se închinau la idoli, aprindeau lumânări, se rugau la icoane şi îi
plăteau pe preoţi ca să mijlocească pentru ei în faţa lui Dumnezeu.
– Este atât de trist, spuse Andrei. Biserica creştină spunea că se închină lui Iisus, dar, în
realitate, Îl ignora şi pe El şi toate lucrurile pe care le făcuse pe pământ şi pe care le făcea
în cer. Cred că asta Îl întrista foarte tare pe Iisus.
– Da, spuse mama, probabil că da. Apoi, conducătorul bisericii oficiale, care se numea
papă, a spus că, în conformitate cu Scriptura, biserica nu a făcut nicio greşeală în trecut şi
nu va face nicio greşeală nici în viitor. Bineînţeles că Biblia nu spune asta, dar cum cu
greu puteai obţine pe atunci o Biblie, nu puteai să verifici dacă este corect ceea ce ţi se
spunea. Când regele Henric al IV-lea a venit la castelul papei ca să vorbească cu el în
mijlocul iernii, papa nu l-a lăsat să intre. Regele a aşteptat în curtea exterioară. Cu
picioarele goale, în zăpadă, fără haine călduroase, regele aştepta să vorbească cu papa. A
aşteptat trei zile ca papa să-l lase să intre şi să discute cu el.
– Trei zile! exclamă Andrei. Iisus nu i-a tratat niciodată pe oameni în felul acesta!
– Aşa este, răspunse mama, iar noi ar trebui să fim cu toţii ca Iisus, indiferent că
suntem conducători ai bisericii, mame sau copii.
– S-au mai petrecut şi alte schimbări în biserică? întrebă Andrei.
– O, da, spuse mama. Primii creştini credeau că, atunci când moare, omul rămâne mort
până la înviere, când Dumnezeu îl va învia.
– Adevărat, spuse Andrei, şi noi credem la fel.
– Da, dar din moment ce creştinii se închinau acum la statuile sfinţilor şi ale
apostolilor, nu mai credeau că aceştia erau cu adevărat morţi. Credeau acum că sfinţii şi
oamenii buni care au murit se află probabil în cer. Dacă este aşa, atunci nici cei răi nu
aveau cum să fie morţi. Probabil că erau în iad, un loc unde ardeau veşnic.
– O, spuse Andrei, cred că pentru cei răi ar fi mai bine să fie morţi, aşa cum credem
noi.
 Mama zâmbi.
– Aceşti creştini credeau, de asemenea, într-un alt loc, numit „purgatoriu”, un loc aflat
între rai şi iad.
– Cine se duce acolo? întrebă Andrei. Cei care au fost cât de cât buni sau nu suficient
de buni pentru cer?
– Da, răspunse mama. Conducătorii bisericii le-au zis rudelor acestora să facă
rugăciuni speciale pentru ei şi să cumpere lumânări speciale care să ardă pentru cei dragi
care s-ar putea afla în purgatoriu. Oamenii au plătit o groază de bani ca persoanele dragi
să treacă din purgatoriu în rai.
– Dar, o întrerupse Andrei, dacă cei dragi ai lor care au murit sunt în pământ,
aşteptând ca Iisus să-i învie, atunci conducătorii bisericii au luat banii oamenilor
degeaba.
– Aşa este, încuviinţă mama. Şi a mai avut loc o schimbare. Îţi aminteşti de ultima cină
pe care au avut-o Iisus şi ucenicii Săi chiar înainte de răstignire?
– Da, răspunse Andrei. De acolo vine şi Cina Domnului (În ritul ortodox, se numeşte
„liturghie”, iar în ritul catolic „mesă”, n.r.) pe care o avem noi.
– Şi ce facem noi atunci? continuă mama.
– Bem must, care ne aminteşte de sângele lui Iisus, şi mâncăm bucăţele de pâine
nedospită, care ne amintesc de trupul Său care S-a jertfit pentru noi.
Mama încuviinţă din cap.
– Acestea sunt simboluri care ne amintesc de Iisus şi de sacrificiul pe care L-a făcut
pentru noi, fiindcă ne iubeşte atât de mult. Satana i-a făcut pe oameni să creadă că, atunci
când beau mustul, acesta se transformă în realitate în sângele lui Iisus şi că, atunci când
mănâncă pâinea, mănâncă de fapt trupul lui Iisus! Ei cred că pâinea şi mustul nu sunt
doar nişte simboluri, ci chiar trup şi sânge!
– O, spuse Andrei, e scârbos! Nu-i aşa că nu mâncau cu adevărat carne şi nu beau
sânge?
– Nu, spuse mama. Erau doar must şi pâine. Dar ei credeau că erau cu adevărat trupul
şi sângele lui Iisus. Aceasta este diferenţa dintre mesă şi Cina Domnului. Toate aceste
schimbări şi compromisuri au intrat în biserică şi oamenii au fost învăţaţi să le ţină.
Mulţi dintre oamenii din bisericile de atunci erau oameni buni, care Îl iubeau pe
Dumnezeu.
– Dacă nu aveau Biblii, nu puteau decât să creadă ceea ce li se spunea, spuse Andrei.
– Aşa este. Dar Dumnezeu avea deja un plan pentru a le oferi oamenilor adevărul,
astfel încât aceştia să nu mai rămână în întuneric.
– Da, Dumnezeu e întotdeauna bun la astfel de planuri, zise Andrei.
Mama zâmbi.
– Da, aşa este, dar vom mai vorbi despre asta mâine seară.
Capitolul 4
Credinţa – apărată în munţi
Andrei şi-a închis cărţile şi a pus deoparte creioanele şi caietele de la şcoală.
– Gata tema! anunţă el. Despre ce vom vorbi astăzi, mami? întrebă Andrei.
Mama se aşeză lângă el.
– Hai să vorbim despre oamenii care I-au rămas credincioşi lui Iisus, în ciuda
compromisurilor întâlnite în biserica creştină. Să ştii că, în ciuda tuturor schimbărilor
făcute, întotdeauna au fost mici grupuri de oameni care nu au uitat adevărurile simple pe
care le-a predicat Iisus şi le-au transmis copiilor lor. Mici grupe de păzitori ai Sabatului
erau răspândite prin Europa, Africa Centrală şi Armenia.
Mama îi arătă lui Andrei unde erau aceste regiuni, folosind o hartă a lumii.
– Unul dintre aceste grupuri au fost valdenzii, cărora li se spunea aşa pentru că urmau
învăţăturile unui om pe nume Peter Waldo. Valdenzii erau persecutaţi de alţi creştini, aşa
că s-au refugiat în munţi, în Alpi. Dar ei nu doar se ascundeau, ci erau foarte ocupaţi. Au
fost printre primii oameni din Europa care au avut Biblia tradusă în limba maternă. Îşi
spuneau „biserica din pustie”.
– Grozav, spuse Andrei, în sfârşit nişte Biblii! Acum, oamenii puteau studia şi vedea
care e adevărul.
– Da, continuă mama, studiul Scripturii era foarte important pentru valdenzi. Ei îşi
ajutau copiii să memoreze părţi cât mai mari din Vechiul şi Noul Testament. Mulţi copii
au învăţat pe dinafară Evangheliile lui Matei şi Ioan, precum şi unele părţi din epistolele
lui Pavel. Când au mai crescut, au copiat secţiuni din Biblie pentru a le da şi altora.
Valdenzii au tradus Biblia în limba locală pentru ca oamenii să o poată citi şi înţelege.
Dar conducătorii bisericii nu doreau acest lucru. Pentru că citeau Scriptura şi o
înţelegeau, oamenii începeau să pună întrebări şi, uneori, chiar contraziceau învăţăturile
conducătorilor. Aşa că aceşti copii valdenzi trebuiau să ascundă Bibliile. Trebuiau, de
asemenea, să fie foarte atenţi cu cine vorbeau şi despre ce vorbeau. Aceste familii aveau
ferme acolo, în munţi. Cultivau legume şi creşteau oi. Făceau diferite produse din lâna
oilor, şi din lapte, brânză. Unele dintre aceste produse le vindeau în satele din jur.
Mergând din casă în casă pentru a-şi vinde marfa, puteau să le vorbească despre Biblie
celor interesaţi. Aveau la ei câteva bucăţi de hârtie pe care scriseseră diverse pasaje din
Biblie. Femeile chiar coseau în căptuşeala hainelor buzunare secrete îndeajuns de largi
încât să încapă în ele părţi din Scriptură. Doi câte doi, valdenzii călătoreau fie ca studenţi,
fie ca negustori. Răspândeau Cuvântul lui Dumnezeu ca pe o sămânţă şi, astfel,
învăţăturile adevărate ale Bibliei îşi făceau loc în sate sau şcoli întregi, iar conducătorii
bisericii nu-şi puteau da seama de unde vin.
– Hmm, zise Andrei, sunt tare bucuros că nu am fost copil valdenz. Ar fi trebuit să
memorez prea multe versete!
Mama râse.
 – De fapt, spuse ea, a memora Biblia este o idee foarte bună. Ajută la dezvoltarea
minţii şi, în plus, s-ar putea să nu ai întotdeauna o Biblie cu tine. S-ar putea să vină
timpul când te vei bucura că ai învăţat versete pentru Şcoala de Sabat şi alte pasaje din
Biblie.
– Cred că da, spuse Andrei.
– Şi gândeşte-te şi la următorul lucru, continuă mama. Cum ar fi dacă tu şi fratele tău
aţi fi singurii copii din şcoală care aţi avea Biblia?
– M-aş simţi singur, spuse Andrei.
– Poate, spuse mama, dar Dumnezeu foloseşte copii, aşa ca tine şi ca Daniel pentru a
schimba şcoli întregi. Dacă Îi permiteţi, Dumnezeu vă poate folosi şi pe voi pentru
sarcini foarte importante. Azi, Dumnezeu are nevoie de copii aşa ca voi, ca în timpurile
valdenzilor.
– Nu m-am gândit niciodată la asta, recunoscu Andrei. Am crezut mereu că Dumnezeu
are destui adulţi care Îl slujesc şi că, până când mă voi face mare, nu va avea nevoie de
mine.
– Nu este adevărat, spuse mama. Dumnezeu are nevoie de tine acum.
Andrei surâse.
– E o veste bună! Oricum nu voiam să aştept până când aveam să cresc mare, spuse el.
Capitolul 5
Lumina pătrunde în Anglia
A doua zi, pe când mama şi Andrei spălau vasele, mama continuă povestea:
– În Anglia, Dumnezeu l-a folosit pe John Wycliffe pentru o misiune deosebită.
Wycliffe a trăit pe vremea când Eduard al III-lea era rege al Angliei, acum vreo 650 de
ani. Fusese educat la cea mai bună universitate din Anglia şi era un cercetător serios al
Bibliei. Mai târziu, a devenit capelan al regelui.
– Adică, un fel de pastor personal al regelui? întrebă Andrei.
– Da, răspunse mama. John Wycliffe era îngrijorat de anumite lucruri despre care
credea că merg prost în cadrul bisericii. Regele trebuia să plătească nişte taxe papei, care
era capul bisericii creştine. John Wycliffe nu credea că trebuie să facă aşa ceva. Wycliffe
mai observase că unii dintre conducătorii bisericii erau leneşi. Mergeau din loc în loc
cerând bani de la oameni, dar nu munceau pentru a-şi câştiga existenţa şi nici nu-i ajutau
în vreun fel pe cei care le dădeau bani. El îi considera lacomi şi spunea că se îmbogăţeau
pe spinarea bolnavilor şi a săracilor, care nu aveau de niciunele. Dacă Iisus ar fi fost
exemplul lor, atunci ar fi trebuit să-i ajute pe cei din jur, nu să le ia banii.
– Pun pariu că liderii bisericii nu-l plăceau deloc pe John Wycliffe, spuse Andrei.
– Ai dreptate, spuse mama. Şi de aceea s-au bucurat atunci când regele l-a trimis ca
ambasador în Ţările de Jos.
– Adică Olanda? întrebă Andrei.
– Da, Olanda este una dintre ele, spuse mama. Wycliffe a stat acolo doi ani, după care
s-a întors. La scurt timp, conducătorii bisericii au încercat să-l aducă în instanţă sub
acuzaţia de erezie.
– Ce este erezia? întrebă Andrei.
– Erezia înseamnă să crezi şi să-i înveţi şi pe alţii lucruri
care sunt diferite de învăţăturile şi crezul bisericii, explică mama. Chiar dacă cei care
conduceau biserica voiau să-l condamne şi să-l omoare, Wycliffe avea sprijinul a doi
prinţi foarte influenţi şi al multor oameni din Anglia. Judecătorii s-au temut să-l
condamne, aşa că l-au lăsat să plece. Wycliffe a organizat misionari, pe care i-a trimis în
întreaga Europă să-i înveţe pe oameni despre Iisus. La Universitatea din Oxford, Wycliffe
a devenit cunoscut sub numele de „doctor în Evanghelie”. A predat acolo mulţi ani. Într-
o zi, s-a îmbolnăvit de la atâta muncă şi studiu. Conducătorii bisericii erau foarte
bucuroşi. Au venit la el şi i-au spus că era pe moarte. L-au întrebat dacă măcar acum vrea
să admită că a greşit în ce priveşte convingerile şi învăţăturile sale. Dar el le-a răspuns:
„Nu voi muri, ci voi trăi!” Mai avea multe de făcut pentru Dumnezeu. Şi chiar a trăit. S-a
făcut bine, spre surprinderea multora. Dumnezeu l-a ţinut în viaţă, pentru că avea o altă
misiune specială pentru el. Îţi aduci aminte, Andrei, că am vorbit despre faptul că
oamenii simpli, obişnuiţi, nu aveau Biblie? Cele câteva Biblii care existau erau în latină, o
limbă pe care doar oamenii şcoliţi o puteau citi.
Andrei o întrerupse pe mama sa.
– Vorbeau latina în Anglia?
– Doar cei care mergeau să studieze în şcoli, spuse mama. În întreaga Europă oamenii
culţi învăţau latina, ca să poată citi aceleaşi cărţi şi să se poată înţelege unii cu alţii.
– Ce tare! spuse Andrei.
Mama continuă.
– Bibliile erau scrise de mână, pentru că tiparul nu fusese inventat încă. Şi erau legate
cu lanţuri de pereţii sau băncile bisericilor, pentru că erau foarte valoroase. John Wycliffe
a pregătit prima traducere a Bibliei în engleză. Trebuia să fie scrisă cu mâna, aşa că şi-a
luat câteva ajutoare ca să poată face mai multe copii. Era o muncă tare migăloasă şi costa
foarte mult. Aceste Biblii scrise de mână erau greu de procurat, de aceea erau împărţite
în părţi mai mici şi distribuite mai multor familii. John Wycliffe dorea ca în fiecare
familie din Anglia să existe o traducere englezească a Bibliei, ca oamenii să afle că
mântuirea se obţine doar prin Hristos. Nu trebuiau să cumpere lumânări sau indulgenţe
(hârtii scrise, care le iertau oamenilor păcatele), să facă penitenţe sau să se mărturisească
preotului. Wycliffe dorea să-i înveţe pe oameni că doar Scripturile sunt infailibile, nu
conducătorii bisericii. De trei ori aceştia au încercat să-l judece pe Wycliffe pentru erezie
şi de tot atâtea ori nu i-au putut face nimic. John Wycliffe a murit în bisericuţa lui,
prăbuşindu-se la amvon, chiar înainte de a împărţi Cina Domnului.
– E cel mai bun moment să mori, spuse Andrei.
– De ce spui asta? îl întrebă mama sa.
– Păi, am vorbit despre Cina Domnului la clasa de botez, spuse Andrei. Înainte de a
participa la acest serviciu divin, trebuie să-ţi pregăteşti inima şi să-ţi mărturiseşti toate
păcatele. Asta înseamnă că John Wycliffe a murit cu o inimă curată.
Mama zâmbi.
– Da, poate că este un moment bun pentru a muri. Dar, dacă Îl iubim pe Iisus şi Îl
invităm în inima noastră, ştim că El este cu noi tot timpul. Oricând am muri, nu trebuie
să ne îngrijorăm, dacă Îl avem pe El în inimă.
– Mă bucur că John Wycliffe nu a murit atunci când s-a îmbolnăvit prima oară, spuse
Andrei. Mă bucur că a avut ideea să traducă Biblia pe limba oamenilor obişnuiţi, pentru
că eu unul nu înţeleg deloc latina.
Mama dădu din cap.
– Şi engleza, şi celelalte limbi vorbite în Europa s-au schimbat foarte mult de când a
tradus Wycliffe prima dată Biblia. Probabil că nici traducerea aceea nu ar mai fi înţeleasă
astăzi. Dar mă bucur că avem Biblia în limba noastră actuală, ca să o putem studia cât
mai bine.
Capitolul 6
Doi eroi înfruntă moartea
Despre cine vom vorbi astăzi? întrebă Andrei.
– Despre doi oameni cărora Dumnezeu le-a încredinţat nişte misiuni speciale.
Amândoi au trăit în Boemia, acum 600 de ani.
– Unde se află Boemia?
– Boemia este o parte din actuala Republică Cehă. Aici au trăit Jan Hus şi prietenul său,
Ieronim. Tatăl lui Jan Hus a murit pe când acesta era foarte mic. Mama sa l-a consacrat lui
Dumnezeu, aşa cum şi eu şi tatăl tău te-am consacrat lui Dumnezeu când erai mic. Ea L-a
rugat pe Dumnezeu să aibă grijă de Jan şi să-l ocrotească, iar Jan, în schimb, avea să fie
omul Lui. Dumnezeu a avut grijă de Jan şi l-a ajutat să aibă o educaţie bună. Când a mers
la universitate, în Praga, mama lui l-a însoţit. Nu avea foarte multe să-i ofere fiului ei, dar,
atunci când s-au apropiat de oraş, a îngenuncheat şi s-a rugat ca Dumnezeu să-l
binecuvânteze întotdeauna. Şi Dumnezeu a răspuns rugăciunilor ei. Jan Hus a terminat
şcoala şi a ajuns preot la curtea regelui. Prietenul lui, Ieronim, a mers în Anglia, unde a
întâlnit-o pe regina Angliei, o prinţesă din Boemia. Ea era departe de casă şi probabil că a
fost foarte bucuroasă că a găsit pe cineva din ţara ei natală cu care să mai stea de vorbă.
Ieronim şi regina Angliei au studiat scrierile lui Wycliffe şi li s-au părut foarte
interesante. Întors în Boemia, Ieronim i le-a arătat şi lui Hus. Amândoi s-au entuziasmat
de îndată. Dar conducătorii bisericii i-au avertizat să nu spună nimic despre aceste idei
noi. Cam în aceeaşi perioadă, Hus şi Ieronim au întâlnit doi bărbaţi din Anglia care, la fel
ca şi ei, nu fuseseră lăsaţi să vorbească despre scrierile lui Wycliffe. Aceştia erau artişti şi
s-au hotărât să facă o predică în imagini. Au pictat două tablouri şi le-au aşezat unul
lângă celălalt. Primul îl reprezenta pe Iisus, îmbrăcat foarte simplu şi călare pe un
măgăruş. Cel de-al doilea, îl reprezenta pe papa, călare pe calul său, cu întreita coroană
pe cap şi îmbrăcat în haine scumpe. În urma lui, veneau alţi conducători importanţi ai
bisericii şi bărbaţi care suflau din trâmbiţe, toţi îmbrăcaţi în haine scumpe. Fără cuvinte,
aceste tablouri arătau diferenţa dintre Iisus, cu felul Său de a fi umil şi simplu, şi liderii
bisericeşti, îngâmfaţi şi lăfăindu-se în lux. Cât de diferiţi erau! Deşi aceşti doi oameni nu
au spus nimic şi au predicat în tăcere, doar prin arta lor, lui Hus nu i-a fost teamă să
vorbească în public. El a predicat peste tot. Şi nu a durat mult până când conducătorii
bisericii s-au supărat. L-au chemat la Roma pentru a-l judeca. Dar regele şi regina
Boemiei l-au apărat şi i-au cerut să nu meargă la Roma. Capii bisericii erau însă foarte
supăraţi şi au continuat procesul, deşi Hus nu se afla acolo. L-au condamnat, aşa că a
trebuit să părăsească Praga şi să găsească un loc mai sigur. În tot acest timp, Hus nu era
sigur ce ar trebui să facă. Ştia că multe lucruri din biserică nu erau bune. Dar tot mai
credea că era biserica lui Dumnezeu. Dumnezeu îl conducea puţin câte puţin şi îi
descoperea fiecare lucru la timpul lui.
 – Ce frumos din partea lui Dumnezeu, spuse Andrei. Dacă i-ar fi arătat toate greşelile
bisericii de la început, Hus s-ar fi simţit groaznic. Erau prea multe lucruri care trebuiau
să fie schimbate deodată.
– Cred că ai dreptate, încuviinţă mama. Dumnezeu procedează aşa cu fiecare dintre
noi. El ne învaţă pe rând câte ceva nou, ca să nu fie nici pentru noi prea multe schimbări.
Conducătorii bisericii i-au cerut din nou lui Hus să vină să stea de vorbă cu ei. Regele
Boemiei, împăratul Sigismund şi chiar papa i-au promis cu toţii lui Hus că va fi în
siguranţă. Aşa că a fost de acord să vină la Konstanz pentru a sta de vorbă cu
conducătorii bisericii. Pe parcursul drumului, oamenii se înghesuiau să-l vadă, iar el
predica pretutindeni. Când a ajuns însă, a fost aruncat într-o temniţă de pe malul
fluviului Rin, unde s-a şi îmbolnăvit. Cam atât au durat promisiunile. Când prietenul său,
Ieronim, a aflat ce i s-a întâmplat, a venit la Konstanz să încerce să-l ajute. Dar şi el a fost
aruncat în închisoare. În cele din urmă, conducătorii bisericii l-au scos pe Hus din
închisoare. L-au îmbrăcat cu roba unui preot şi i-au pus pe cap o coroană de hârtie, pe
care scria cuvântul „Arhiereticul”. Hus şi-a plecat capul şi a spus încet: „Iisus a fost şi El
îmbrăcat cu o haină care nu era a Lui când a fost judecat. Şi a purtat o coroană de spini
pentru mine. Aşa că pot şi eu să port asta pentru El.” Conducătorii l-au târât pe străzi, l-
au legat de un rug şi i-au dat foc! Deşi ştia ce-l aşteaptă, Hus se purta de parcă se ducea la
o nuntă. Zâmbea şi părea foarte calm. Când l-au legat de rug şi au aprins focul, Hus nu a
ţipat şi nu a urlat de durere. Cânta! Şi a continuat să cânte până când a murit. În tot acest
timp, Ieronim, care se îmbolnăvise şi el, era încă în închisoare. Conducătorii bisericii
încercau să-l facă să admită că greşise şi că ei aveau dreptate. „Dovediţi-mi din Biblie că
am greşit”, le răspundea el, „şi voi face aşa cum spuneţi voi.” Zi după zi, era presat să
renunţe la credinţa lui. În cele din urmă, de atâta stat în închisoare şi descurajat de ceea
ce i se întâmplase lui Hus, a cedat şi a făcut ceea ce îi ceruseră conducătorii bisericii. A
spus că nu era de acord cu Hus şi cu Wycliffe şi că, de acum înainte, avea să creadă ceea
ce i se spunea să creadă. Dar tot nu i-au dat drumul din închisoare. Meditând la ceea ce
făcuse, Ieronim şi-a dat seama că renunţase la adevăr. S-a gândit la cât de curajos fusese
Hus, la cât de mult suferise Iisus pentru el, aşa că i-a chemat la el pe conducătorii
bisericii şi le-a spus că-i pare rău că a făcut ce i-au spus ei să facă şi că el credea cu tărie ce
spune Biblia, chiar dacă ei nu erau de acord cu asta. Conducătorii s-au înfuriat, aşa că l-au
luat şi l-au ars pe rug, cum făcuseră şi cu Hus. Şi, la fel ca prietenul său Hus, Ieronim a
murit cântând. Liderii bisericii au luat cenuşa lui Hus şi a lui Ieronim şi au aruncat-o în
Rin. Au spus că fluviul va spăla urmele acestor doi „eretici”. În schimb, cenuşa a fost
dusă de apele fluviului prin tot ţinutul până în mare şi, în cele din urmă, în întreaga
lume. După cum cenuşa lor s-a răspândit peste tot, la fel s-a întâmplat şi cu mesajul
acestor doi oameni, care a ajuns, practic, în întreaga lume.
– Mamă, chiar au cântat în timp ce ardeau? întrebă Andrei.
– Da, răspunse mama.
– E bine să ştiu lucrul ăsta când mă gândesc la zilele grele dinaintea revenirii lui Iisus,
spuse Andrei. Dacă Hus şi Ieronim au putut să cânte chiar şi atunci când oamenii îi
chinuiau, înseamnă că Iisus i-a ajutat să nu simtă durerea. Şi, dacă Iisus a fost cu ei şi le-a
dat putere să cânte până la moarte, înseamnă că El ar putea face acelaşi lucru şi pentru
mine.
– Ai dreptate, spuse mama, bineînţeles că ar putea face asta.
Capitolul 7
Un om al timpului său
Despre cine mai vorbim astăzi? întrebă Andrei.
– Despre Martin Luther, răspunse mama. A trăit prin anii 1500.
– O, am auzit de el, spuse Andrei. A scris imnul „Cetate tare-i Dumnezeu”.
Şi începu să-l fredoneze:
– „Cetate tare-i Dumnezeu/Şi armă-apărătoare./El ne ajută-n orice greu/Ce-ar vrea să ne
doboare.”
– Foarte bine! îl felicită mama. Ce crezi tu că ştia Martin Luther despre cetăţi?
– Nu ştiu, răspunse Andrei. A trăit într-un castel?
– Pentru un timp, spuse mama. Dar nu a fost prea distractiv, pentru că era prizonier.
Dar să începem cu începutul. Când Martin Luther a mers la şcoală, tatăl lui dorea să se
facă avocat. Părinţii lui erau atât de săraci, încât el a trebuit să meargă uneori din uşă în
uşă şi să cânte ca să poată cumpăra mâncare cu banii primiţi de la oameni. Deseori,
mergea la culcare flămând. După doi ani de colegiu, Martin Luther a hotărât că mai bine
se face preot decât avocat. Tatăl lui a fost foarte supărat pe el. Părinţii lui îl învăţaseră să-
L iubească pe Dumnezeu şi se rugaseră mult pentru el, dar nu se aşteptau să se facă
preot. Deşi părinţii lui aveau mai mulţi bani acum, tatăl său a refuzat să-i mai dea bani de
şcoală dacă avea de gând în continuare să devină preot. Mai târziu însă, s-au răzgândit şi
l-au ajutat. Martin Luther a fost un om bun, care Îl iubea mult pe Dumnezeu. Era din ce
în ce mai îngrijorat de păcatele lui şi dorea să-i fie pe plac lui Dumnezeu şi să obţină
iertare. Aşa că s-a hotărât să postească.
– Ce, să nu mănânc deloc? exclamă Andrei.
– Da, spuse mama, şi să stai treaz toată noaptea. Astfel de perioade se numeau
priveghiuri. Luther făcea asta pentru a se pedepsi pentru păcatele sale.
– Nu pare să fie prea sănătos aşa ceva.
– Corect, spuse mama. În curând, Martin Luther s-a îmbolnăvit atât de tare, încât leşina
foarte des. Chiar şi după ce nu a mai postit şi nu a mai privegheat, nu şi-a mai revenit
niciodată pe deplin.
– Ce trist! suspină Andrei. Nu ştia că Iisus a murit pentru el şi că nu trebuia să facă
toate lucrurile alea?
– A învăţat până la urmă, zâmbi mama. Într-o zi, la o mănăstire …
– Ce este o mănăstire? o întrerupse Andrei.
– Este un loc unde trăiesc călugări, preoţi şi conducători ai bisericii, explică mama.
– Ce este un călugăr? vru să ştie Andrei.
– Un călugăr, continuă mama, este un fel de preot special. El face nişte jurăminte
speciale şi trăieşte împreună cu alţi călugări într-o mănăstire. Într-o zi, pe când Martin
Luther trăia într-o mănăstire, a văzut ceva care l-a încântat. Era o Biblie în latină, legată cu
lanţuri de zid. El mai văzuse o Biblie când era la universitate şi îi plăcuse să citească din
ea. Acum era bucuros să găsească una şi în mănăstire. Fiecare minut liber, chiar când
trebuia să mănânce sau să doarmă, şi-l petrecea acolo, citind din Biblia în latină. Pe
măsură ce citea din ea, Martin Luther descoperea că nu trebuie să postească sau să facă
alte lucruri pentru a-şi răscumpăra păcatele, pentru că Iisus deja plătise pentru ele. Era
foarte entuziasmat! A înţeles că tot ce trebuia să facă era să-L iubească pe Iisus, să se
încreadă în El şi să-L asculte. A ajuns profesor la universitate, astfel că putea acum să le
spună şi studenţilor această veste bună. Dar nu toţi erau la fel de încântaţi ca el. Un om
pe nume Tetzel era responsabil cu vinderea indulgenţelor în Germania. Indulgenţele
erau bucăţele de hârtie pe care oamenii le puteau cumpăra ca să obţină iertarea unui
păcat sau a mai multora. Tetzel chiar vindea indulgenţe în avans, dacă aveai de gând să
comiţi vreun păcat!
Mama râse.
– Am citit în mai multe cărţi o povestire interesantă despre Tetzel. El i-a vândut unui
om o indulgenţă pentru păcatele viitoare. Apoi, pe când Tetzel călătorea spre următorul
oraş, acel om l-a jefuit de toţi banii pe care îi strânsese până atunci din vânzarea
indulgenţelor. Tetzel a început să-l blesteme şi să-i spună că va arde în iad pentru furt.
Atunci, hoţul a rânjit, a scos indulgenţa pe care o cumpărase cu o zi înainte, i-a fluturat-o
în faţă şi a fugit cu prada.
– Uau! exclamă Andrei. Cum putea Tetzel să mai creadă în indulgenţe după o astfel de
experienţă?
– Probabil că nu a mai crezut, spuse mama. Luther predica despre iubirea lui Iisus faţă
de noi şi despre cum a murit El pentru ca nimeni să nu mai fie nevoit să cumpere
indulgenţe, aşa că i-a cerut lui Tetzel să le dea oamenilor banii înapoi. Acesta s-a mâniat
foarte tare şi s-a plâns conducătorilor bisericii. Luther încerca să le spună oamenilor că
indulgenţele erau inutile, dar Tetzel continua să le vândă. Chiar înainte de o mare
sărbătoare religioasă, când foarte mulţi oameni veneau în oraş la biserică, Luther a lipit o
hârtie pe uşa bisericii. Acolo erau scrise 95 de declaraţii care arătau că indulgenţele şi alte
învăţături ale bisericii nu erau în conformitate cu Biblia. Luther s-a oferit să explice tot ce
a scris acolo oricui avea să vină a doua zi la biserică. El a continuat să le arate oamenilor
care învăţături nu erau în Biblie. Mulţi erau de acord cu el, dar conducătorii bisericii erau
tot mai furioşi. În cele din urmă, papa, capul bisericii, l-a declarat eretic pe Luther şi i-a
excomunicat pe el şi pe adepţii lui.
– Ce înseamnă să fii excomunicat? întrebă Andrei.
– Asta înseamnă că papa a spus că Martin Luther nu mai poate intra în cer, nu se mai
poate ruga lui Dumnezeu şi nu mai poate merge la biserică alături de ceilalţi creştini.
Dacă ar fi murit, nu putea nici măcar să fie îngropat în acelaşi cimitir cu ceilalţi creştini.
– Dar papa nu putea face asta, spuse Andrei. Doar Dumnezeu poate hotărî cine merge
în cer şi cine nu.
– Este adevărat, aprobă mama, dar asta spunea papa. Martin Luther îi mai învăţase pe
oameni şi alte lucruri care i-au supărat pe conducătorii bisericii. A predicat împotriva
palatelor, ospeţelor şi hainelor lor luxoase, împotriva mâncărurilor rafinate şi a altor
păcate. Considera că cei care conduc biserica trebuie să ducă o viaţă simplă, ca Iisus. A
fost adus în faţa unui tribunal din Germania de către conducătorii bisericii, care plănuiau
să-l aducă la Roma. Dar Martin Luther a scăpat. Dumnezeu îl proteja continuu. Odată, s-a
apropiat de el un străin cu un pistol şi l-a întrebat: „Eşti singur?” „Sunt în mâinile lui
Dumnezeu”, i-a răspuns Luther. „El este tăria şi scutul meu, ce pot să-mi facă oamenii?”
Omul s-a îngălbenit la faţă şi a fugit. Mulţi oameni îl consideră pe Luther primul
protestant, deoarece a fost excomunicat din biserică.
– Ce este un protestant? întrebă Andrei.
– Vezi tu, răspunse mama, pe vremea aceea, în vestul Europei, acolo unde trăia Luther,
exista o singură biserică creştină. Ea se numea „catolică”, deoarece era biserica din care
făceau parte toţi. Dar Luther a protestat împotriva practicilor şi învăţăturilor Bisericii
Catolice, care nu erau în concordanţă cu învăţăturile lui Iisus din Biblie. După
excomunicare, el nu a mai fost catolic. Cei care, ca şi el, au protestat împotriva Bisericii
Catolice, au fost numiţi „protestanţi”. Iar Luther a fost unul dintre primii astfel de
protestatari. De fapt, Luther nu era bucuros că fusese dat afară din biserică. El îşi dorise
să fie catolic toată viaţă. Voia doar să corecteze lucrurile greşite din biserică, nu să o
părăsească. Şi a fost foarte trist când l-au îndepărtat din biserică.
– Dar el trebuia să creadă ceea ce spunea Biblia, nu-i aşa? întrebă Andrei. Nu putea să
rămână în continuare în biserică dacă ea nu respecta Scriptura.
– Da, nu putea, aprobă mama. Dar uneori se întreba dacă nu cumva greşeşte. Toţi
conducătorii bisericii îi spuneau că nu e pe drumul cel bun. Era oare posibil ca un singur
om să aibă dreptate şi toţi ceilalţi să greşească? Însă, cu cât citea mai mult din Biblie, cu
atât era mai convins că biserica era cea care greşea în multe lucruri. Aşa că a continuat să
predice ce descoperea în Biblie. Mulţi oameni din Germania îl ascultau şi îşi dădeau
seama că are dreptate. Aceasta i-a înfuriat şi înfricoşat şi mai mult pe conducătorii
bisericii, care s-au străduit şi mai mult să-l aducă la tăcere.
– De ce îl urau atât de mult conducătorii bisericii? întrebă Andrei. De ce nu-l ascultau?
– Nu este uşor să recunoşti că ai greşit, spuse mama. Astăzi, oamenii cred adesea ceea
ce vor ei să creadă, chiar dacă este în dezacord cu Biblia. Aşa a fost pe vremea lui Luther,
aşa este şi azi şi aşa va fi până când va reveni Iisus.
– Aş vrea ca Iisus să vină chiar acum, spuse Andrei. Atunci toţi oamenii ar fi fericiţi şi
ar fi de acord unii cu alţii.
– O să fie o zi extraordinară, spuse mama.
Capitolul 8
Un campion al adevărului
Ce s-a mai întâmplat cu Martin Luther? întrebă Andrei. Liderii religioşi au rămas mai
departe supăraţi pe el?
– Da, răspunse mama. El a fost chemat la Worms în faţa unui grup numit Dietă,
cunoscut sub numele de Dieta de la Worms.
Andrei începu să râdă.
– Sună a ceva de slăbit.
– Da, chiar sună nostim, nu-i aşa? spuse mama. Dar Luther nu găsea nimic hazliu în
asta şi în faptul că trebuia să meargă la Worms. Dar nu avea de ales. Carol al V-lea era
împărat pe atunci şi i-a poruncit lui Luther să vină acolo. A fost o călătorie de două
săptămâni. Luther era bolnav şi avea nevoie de ajutor ca să ajungă în Worms. Pe
parcursul călătoriei, care a fost una lungă, le-a vorbit tuturor despre ce credea el. La una
dintre opriri, un preot prietenos i-a arătat un tablou cu un italian care fusese omorât sub
acuzaţia de erezie.
– Adică un martir, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Corect, spuse mama. Unul dintre cei care îl însoţea pe Luther s-a temut ca nu cumva
acest tablou să-l fi descurajat şi l-a întrebat dacă mai vrea să-şi continue drumul. Luther i-
a răspuns: „Chiar dacă voi fi gonit din toate oraşele, voi merge mai departe!” Mai târziu,
au ajuns într-un oraş numit Erfurt, unde Luther avea mulţi prieteni. Aceştia au venit să-l
întâmpine, iar el le-a predicat tuturor. Era acelaşi oraş în care, cu mulţi ani în urmă,
ajunsese să cerşească. Acum era un predicator vestit şi oamenii se bucurau mult să-l
revadă, dar erau foarte îngrijoraţi pentru el. Unul dintre ei i-a spus: „Te vor arde şi-ţi vor
arunca cenuşa, aşa cum au făcut şi cu Jan Hus.” Dar Luther i-a răspuns: „Chiar dacă ar
aprinde un foc de la Wittenberg până la Worms, tot aş merge printre flăcări şi aş apărea
în faţa conciliului pentru a da mărturie în favoarea Cuvântului lui Dumnezeu.” Când
Luther şi cei ce-l însoţeau au ajuns în Worms, o mare mulţime de oameni îi ieşise în
întâmpinare. Erau mult mai mulţi decât cei care-i ieşiseră în întâmpinare împăratului.
Unii conducători ai bisericii au vrut să-l ardă pe Luther pe rug chiar atunci, fără să-l lase
să vorbească şi fără să asculte ce avea de zis. Dar împăratul a spus: „Lăsaţi-l să
vorbească!” Când s-a întrunit conciliul, Luther a vorbit cu mult respect atât despre
biserică, cât şi faţă de conducătorii ei. Şi-a cerut iertare că, poate, unele lucruri scrise de el
nu au fost atât de elegant spuse pe cât ar fi trebuit să fie. El avea un temperament aprig
şi, la mânie, scrisese uneori câteva lucruri urâte despre conducătorii bisericii. Dar a mai
spus conciliului că, atât timp cât nu i se demonstrează din Scripturi unde a greşit, nu va
retracta nimic din cele scrise sau spuse. Nimeni nu a putut să facă acest lucru. Conciliul i-
a mai dat o şansă de a-şi recunoaşte greşeala, dar el nu s-a răzgândit. A ţinut o cuvântare
puternică, în care a explicat că trebuie să creadă Biblia. A sfârşit spunând: „Aici stau, nu
pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” A fost ţinut mai departe în Worms. Principi,
conţi, baroni şi alte persoane importante l-au vizitat. A avut atâţia musafiri, încât
încăperea micuţă în care stătea era de multe ori neîncăpătoare. În cele din urmă, conciliul
l-a lăsat să plece. Drumul de la Worms spre casă a fost lung, dar mulţi oameni îi ieşeau în
cale ca să-l aclame. Luther avea însă duşmani care doreau să-l omoare. Frederic de
Saxonia, un conducător care îl proteja pe Luther, era îngrijorat cu privire la siguranţa lui.
Era sigur că liderii bisericii vor găsi o cale să-l omoare în drum spre casă, aşa că şi-a
trimis oamenii să-l „răpească”. Soldaţii lui Frederic l-au dus pe Luther la castelul acestuia
din Wartburg. Acolo, Luther a trăit ca prizonier, pentru siguranţa şi protecţia lui. Oricum,
nu a pierdut timpul cât a stat acolo. A început să traducă Noul Testament în germană, şi
astfel oamenii din ţara lui au putut citi Biblia în limba lor maternă. De asemenea, a scris
numeroase scrisori de încurajare creştinilor de pretutindeni, sfătuindu-i să-şi ţină
privirea aţintită doar asupra lui Iisus. Unii au crezut că reformarea bisericii a fost
misiunea specială a lui Luther şi că a început şi s-a terminat o dată cu el. Dar nu este
adevărat. Biserica va continua să fie reformată până la venirea lui Iisus. Misiunea lui
Luther a fost să le arate altora ceea ce îi arătase Dumnezeu lui. Dar Dumnezeu nu-i
arătase totul. Dumnezeu ne învaţă lucrurile rând pe rând. Pe măsură ce suntem capabili
să înţelegem mai mult, El ne învaţă lucruri noi. Urmaşii lui Martin Luther au format o
biserică ce este cunoscută astăzi ca Biserica Luterană.
– Da, spuse Andrei, şi noi cunoaştem câţiva luterani!
– Da, aşa este, ei sunt cei care urmează învăţăturile lui Luther.
– Dar cum rămâne cu celelalte lucruri pe care oamenii le-au aflat mai târziu?
– Vom vorbi mâine despre asta, spuse mama.
– Uau! zise Andrei. Acum ştiu ce e cu ortodocşii, catolicii şi luteranii.
Capitolul 9
Lumina străluceşte în Elveţia
Mai avem vreun erou al Reformei despre care să vorbim azi? întrebă Andrei.
– Cu siguranţă, răspunse mama. Cel de azi se numeşte Zwingli. Când avea doar 13 ani,
a fost trimis în Elveţia, la Berna.
– 13? spuse Andrei. Era puţin mai mare decât mine!
– Da, ai dreptate, spuse mama.
– Nu era cam mic ca să fie trimis de acasă? spuse Andrei.
– Ba da, spuse mama. Zwingli a fost trimis la o şcoală renumită, ca să înveţe să fie un
bun vorbitor şi un bun scriitor. A studiat de asemenea muzica şi poezia. Dar, după un
timp, familia lui s-a temut că cei de acolo îl vor convinge să intre în vreo mănăstire, aşa că
tatăl lui i-a cerut să vină acasă. Mai târziu, Zwingli a mers la studii la Basel şi a aflat
despre iertarea fără plată oferită de Dumnezeu. Când a ajuns pastor, a început să predice
tot ce aflase din studiul Scripturii. Le-a spus oamenilor că harul este un dar divin şi că ei
nu trebuie să facă ceva ca să-şi câştige mântuirea. A studiat de asemenea Scriptura în
limbile greacă şi ebraică şi a tradus-o în limba locală, dând-o astfel oamenilor. Oamenii l-
au întrebat: „Tu faci ce face Luther? Eşti un urmaş al lui?” „Nici măcar nu-l cunosc pe
Luther ”, le-a răspuns Zwingli. „Dar, dacă el Îl predică pe Hristos, atunci facem amândoi
acelaşi lucru.” Într-un oraş numit Einsiedeln era o statuie a Fecioarei Maria, despre care
mulţi credeau că face minuni. Oamenii veneau din toată Europa să o vadă, sperând că şi
lor li se va întâmpla ceva special. Zwingli a fot invitat să fie pastor la Einsiedeln. Stătea
chiar lângă statuie şi predica faptul că nimeni nu este iertat decât prin Iisus. Unii
oamenii, auzindu-l, s-au înfuriat foarte tare la gândul că pelerinajul lor până la statuie era
inutil. Alţii au fost încântaţi. Însă, deşi unii oameni erau foarte bucuroşi să audă mesajul
lui Zwingli, asta însemna că tot mai puţini oameni veneau la statuia Fecioarei Maria. Prin
urmare, erau mai puţini bani pentru cei ce trăiau acolo, printre care şi Zwingli, care era
plătit din acei bani.
– Dar, o întrerupse Andrei pe mama lui, Zwingli trebuie să fi fost mulţumit să vadă că
oamenii află adevărul din Biblie.
– Sunt sigură că a fost, spuse mama. Mai târziu, el a ajuns predicator la catedrala din
Zürich. Acolo, trebuia să strângă bani pentru catedrală de la oamenii bolnavi care sperau
că donaţiile lor îi vor însănătoşi, de la păcătoşii care dădeau mulţi bani pentru a fi iertaţi
şi de la oamenii care voiau să-şi arate, prin donaţii, dragostea lor faţă de biserică. Zwingli
a început să observe că anumiţi conducători ai bisericii nu voiau să-i împărtăşească decât
pe oamenii cu vază. Săracii nu aveau parte de împărtăşanie. I se părea că, pentru mulţi
preoţi, strângerea banilor şi oferirea împărtăşaniei oamenilor importanţi înlocuiseră
predicarea. Cum crezi tu că s-a adaptat Zwingli într-un astfel de loc?
– Pun pariu că le-a arătat el cum se predică, spuse Andrei.
 – Ai dreptate, încuviinţă mama. Zwingli a spus: „Voi predica despre viaţa lui Hristos şi
din Evanghelia lui Matei.” Şi asta a făcut. I-a supărat pe mulţi. Un om numit Samson, care
era însărcinat cu vinderea indulgenţelor în zona aceea, a trebuit să plece de acolo, pentru
că nimeni nu mai cumpăra indulgenţele lui după ce auzea predicile lui Zwingli. În anul
1519, o plagă teribilă s-a abătut asupra Europei. A fost numită Moartea cea Mare, pentru
că enorm de mulţi oameni au murit atunci. S-a răspândit zvonul că şi Zwingli a murit, dar
nu era adevărat. Dumnezeu mai avea încă de lucru pentru el. Zwingli a fost bolnav, dar şi-
a revenit şi a continuat să predice. Însă, în loc să le spună oamenilor cât de răi sunt şi să
le ceară bani pentru iertarea lor, Zwingli le-a vorbit despre iubirea lui Iisus pentru ei.
Oamenii erau fericiţi să audă predicile sale. El le spunea frumoasele povestiri biblice
despre Iisus şi învăţăturile Sale. Conducătorii bisericii s-au înfuriat tot mai mult pe el. A
avut loc un proces în oraşul Baden, iar Zwingli a fost dat afară din biserică. Asta l-a
întristat, dar a continuat să predice. Zwingli a reprezentat o mângâiere şi o mare
încurajare pentru cei pe care dispariţia lui Luther îi descurajase. Chiar dacă acesta era în
siguranţă la castelul din Wartburg, mulţi dintre prietenii lui nu ştiau nimic despre el. Se
temeau că era în închisoare sau poate chiar mort.
– Ar fi trebuit să ştie că Dumnezeu avea tot timpul grijă de Luther, spuse Andrei.
Dumnezeu nu lasă pe nimeni să moară dacă mai are ceva de făcut pentru El. Uită-te la
Zwingli şi Wycliffe. Dumnezeu a avut grijă de ei. Aşa că putea să aibă grijă şi de Luther.
– Da, ai dreptate, spuse mama, şi acesta este un lucru foarte important pentru noi. Nu
ar trebui să uităm niciodată asta.
Capitolul 10
Progres în ciuda dificultăţilor
Trebuie să fi fost tare greu pentru prietenii lui Luther să nu ştie unde este sau ce face,
spuse Andrei.
– Da, aşa este, aprobă mama. Prietenii săi erau din ce în ce mai îngrijoraţi pentru el.
Erau zvonuri că ar fi fost ucis. La început, conducătorii bisericii s-au bucurat că prietenii
lui Luther se descurajaseră, dar, în curând, au început să se teamă, pentru că urmaşii lui
Luther deveneau din ce în ce mai mânioşi. În final, oamenii au aflat că era în siguranţă şi
asta le-a potolit mânia.
– Cred că prietenii lui s-au bucurat mult să afle că este viu şi sănătos, spuse Andrei.
– Da, s-au bucurat, spuse mama. I-au citit scrierile cu şi mult mai mult interes ca până
atunci. Satana nu putuse să-l distrugă pe Luther prin dificultăţile pe care i le pusese în
cale, aşa că încerca acum să facă acest lucru înşelându-i pe unii dintre urmaşii lui. Aceştia
au început să se certe între ei. Unul dintre ei pretindea chiar că primise instrucţiuni de la
îngerul Gabriel. Conducătorii Bisericii Catolice se bucurau văzând că protestanţii devin
din ce în ce mai confuzi în credinţa lor. Era oare acesta sfârşitul Reformei? Luther a
părăsit castelul din Wartburg şi a început să predice pentru a le clarifica lucrurile
prietenilor săi. „Voi sunteţi călăuziţi de un duh. Dar ce duh?” i-a întrebat el. Oamenii se
gândeau. Era oare Duhul Sfânt?
– Nu cred, răspunde Andrei. Duhul Sfânt nu-i face pe oameni să devină profeţi falşi şi
să se certe unii cu alţii.
– Corect, fu de acord mama. Biserica din Wittenberg era plină până la refuz când
Luther a venit să predice. A vorbit împotriva violenţei. Mulţi dintre urmaşii săi fuseseră
violenţi cu alţi membri din biserică şi cu catolicii. Luther le-a spus că e greşit să facă asta.
Creştinii nu ar trebui să fie violenţi unul cu altul.
– Luther avea dreptate, comentă Andrei.
– Luther a spus: „Dumnezeu face mai mult prin cuvântul Său decât putem face noi şi
întreaga lume dacă ne unim forţele.” Martin Luther avea acum şi alte probleme de care
să se ocupe. Unii dintre urmaşii lui vorbeau împotriva ordinii în serviciul de închinare. Ei
credeau că membrii bisericii trebuie să se lase în voia Duhului şi asta însemna că se pot
închina cum li se pare lor că ar trebui să se închine.
– Dar acest fel de a te închina nu ar fi teribil de zgomotos? vru să ştie Andrei. Nici nu
poţi fi atent şi mi se pare şi lipsit de respect.
– Şi Martin Luther credea la fel. El a readus ordinea în serviciile de închinare. Unii
dintre urmaşii lui chiar au ars Bibliile spunând: „Litera ucide, dar spiritul dă viaţă.”
– Dar, fără Biblii, cum mai puteau să afle adevărul? Cum puteau şti ce este bine şi ce
este rău? întrebă Andrei. Să arzi Biblia nu e o idee bună.
– Aşa a gândit şi Luther, spuse mama. El le-a reamintit că fără Scripturi nu vor fi în
siguranţă şi nu vor putea judeca ce era adevăr şi ce era minciună. „Trebuie să trăim doar
prin cuvântul Scripturii”, spunea Luther. Mereu şi mereu el a trebuit să-şi avertizeze
urmaşii cu privire la violenţa lor, pentru că ei chiar porniseră lupta împotriva
conducătorilor Bisericii Catolice şi mulţi oameni au fost omorâţi. Luther le-a spus că
singura sabie pe care o puteau folosi în această luptă era sabia Duhului, adică Biblia.
„Decât să vedem cum, din cauza Evangheliei, este vărsată chiar şi o singură picătură de
sânge”, spunea Luther, „mai bine am muri noi înşine de 10 ori.” Conducătorii bisericii
dădeau vina pe Luther pentru aceste conflicte, chiar dacă el se străduia din greu să le
oprească. În ciuda acestor lucruri, Dumnezeu avea totul sub control. Luther terminase
traducerea Noului Testament, un dar imens pentru poporul german. Acum oamenii
puteau studia singuri cuvintele lui Iisus şi puteau discuta adevărurile biblice cu
conducătorii lor. Oamenii obişnuiţi, ba chiar şi copiii, au ajuns să cunoască şi să înţeleagă
Biblia mai bine decât mulţi dintre preoţi şi conducătorii religioşi. Mai târziu, Luther a
tradus şi Vechiul Testament.
– Violenţa şi luptele sunt întotdeauna ceva rău? întrebă Andrei.
– Creştinii nu ar trebui să se lupte şi să se rănească unii pe alţii, spuse mama. Şi nici pe
ceilalţi care nu sunt creştini.
– Un soldat creştin, spuse Andrei, ar trebui să folosească doar sabia Duhului şi scutul
credinţei, nu-i aşa?
– Aşa este, răspunse mama. Armele şi armura unui creştin sunt cunoştinţele sale din
Biblie şi credinţa sa în Iisus.
– Un astfel de soldat vreau să fiu şi eu, spuse Andrei.
Capitolul 11
Protestul principilor
Şi azi vorbim tot despre Luther? întrebă Andrei.
– Da, îi răspunse mama. În anul 1529, împăratul Carol al V-lea a chemat câţiva
conducători ai bisericii la o întâlnire.
Această întâlnire s-a numit Dieta din Speier. Lui Luther nu i s-a permis să vină, astfel
că a trimis câţiva prieteni să-l reprezinte. Conducătorii bisericii au pretins că toată lumea
trebuie să accepte autoritatea Bisericii Catolice şi să fie sub controlul acesteia. Li s-a
interzis şi altor oameni să se mai facă luterani. Cei care aleseseră deja să urmeze
învăţăturile lui Luther puteau să o facă în continuare, dar nu aveau voie să predice sau să
le vorbească şi altora despre credinţa lor. Cei care au participat la Dieta din Speier s-au
gândit la următorul lucru. Dacă toţi ar fi fost într-o singură biserică, cu excepţia câtorva
luterani care nu ar fi putut să le vorbească şi altora despre ceea ce credeau, nu ar mai fi
existat lupte. Nimeni nu ar mai fi fost ucis şi ar fi fost pace. Dar oare luteranii ar fi putut
să-şi urmeze conştiinţa? Era corect să le interzici oamenilor să creadă în Biblie aşa cum o
înţelegeau ei? Sau să-i urmeze învăţăturile aşa cum considerau ei că e mai bine? S-a ajuns
la vot şi participanţii la acea întâlnire erau împărţiţi pe jumătate: unii pentru, alţii contra.
Principii Germaniei au fost prezenţi la Dieta din Speier şi ei fost cei care au votat. Până
atunci, fuseseră liberi să aleagă ce anume să creadă. Dar acum, conducătorii religioşi
doreau ca toţi principii să creadă acelaşi lucru şi să facă parte din Biserica Catolică. Era o
decizie grea. Cineva a spus atunci: „Această regulă ne va face să alegem între a renunţa la
Cuvântul lui Dumnezeu şi a fi arşi pe rug.” Altul a spus: „Ne vom supune împăratului în
toate lucrurile, cât timp aceasta va ajuta la menţinerea păcii şi îi va aduce onoare lui
Dumnezeu.”
– Dar ei nu puteau să-L onoreze pe Dumnezeu şi să asculte în continuare de
conducătorii bisericii, interveni Andrei.
– E adevărat, aprobă mama. Conducătorii bisericii au fost uimiţi la început, apoi
supăraţi şi îngrijoraţi când şi-au dat seama că mulţi dintre luterani doreau să asculte mai
mult de Dumnezeu decât de ei. Prietenul lui Luther, Melanchthon, fusese la Dieta din
Speier. Acum se grăbea spre casă pe străzile de lângă Rin. Deodată, un bătrân cu o
înfăţişare gravă, pe care nu-l mai văzuse niciodată, s-a apropiat de el: „În câteva minute”,
i-a spus acesta, „vor veni ofiţeri ca să-l aresteze pe Grynaeus.” Grăbit, Melanchthon s-a
dus la prietenul său şi l-a ajutat să treacă râul şi să scape. Când s-a întors în oraş, a
descoperit că soldaţii întorseseră pe dos casa lui Grynaeus căutându-l. Din nou,
Dumnezeu avea totul sub control.
– O, da! exclamă Andrei.
– Peste un an, s-a ţinut din nou o astfel de întâlnire, de data aceasta la Augsburg. Din
nou Luther n-a putut participa, dar a călătorit o mare parte din drumul spre Augsburg cu
prietenii săi, pe care îi înveselea cu imnul său despre cetatea tare.
– Acelaşi imn pe care îl ştim şi noi? întrebă Andrei.
– Da, răspunse mama. Oamenii cântau împreună cu Luther şi erau încurajaţi. Dar
conducătorii bisericii nu erau bucuroşi. Unul dintre ei a recunoscut: „Tot ce spun
luteranii e adevărat, nu putem nega.” Cineva a întrebat: „Aveţi argumente solide cu care
să dovediţi că Luther şi prietenii lui greşesc în ceea ce îi învaţă pe alţii şi predică?” Un
mare învăţat al bisericii a răspuns: „Nu din scrierile apostolilor şi ale profeţilor din
Biblie, dar sunt argumente pe care le putem găsi în scrierile părinţilor bisericii şi ale
conciliilor bisericeşti.” „Atunci”, spuse primul, „după voi, luteranii sunt în concordanţă
cu Scripturile, iar noi nu.” În aceste timpuri descurajatoare, Dumnezeu Îşi ocrotea
poporul credincios. Luther petrecea mult timp în rugăciune. El ştia că Satana încearcă din
răsputeri să distrugă adevărul Evangheliei. Pe toată durata întâlnirii de la Augsburg,
Luther petrecea cel puţin trei ore pe zi în rugăciune! „Noi putem face mult mai multe
prin rugăciune”, spunea el, „decât pot face duşmanii noştri prin vorbele lor mândre.”
Când Melanchthon s-a descurajat, Luther i-a scris: „Dumnezeu trăieşte şi domneşte, de
ce să ne fie teamă?” Luther ştia că, dacă se încrede în Dumnezeu, nu trebuie să se mai
îngrijoreze de ceea ce făceau alţii.
– Dacă şi noi suntem ca Martin Luther, spuse Andrei, şi dacă ne rugăm şi credem exact
ce spune Biblia, atunci nu trebuie să ne temem de nimic, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Ai perfectă dreptate! aprobă mama sa.
Capitolul 12
Zorii răsar în Franţa
Desigur, Dumnezeu nu l-a făcut pe Luther responsabil pentru tot continentul
european, spuse mama.
– Asta e bine, spuse uşurat Andrei, pentru că Europa e destul de mare!
Mama chicoti.
– Da, este. În ţări diferite, Dumnezeu foloseşte oameni diferiţi. În Franţa, de exemplu,
chiar înainte ca Luther să înceapă să predice, Dumnezeu a ales un om pe nume Lefèvre
să răspândească adevărul.
– Cine era Lefèvre? întrebă Andrei.
– Lefèvre era profesor la Universitatea din Paris şi un romano-catolic devotat. Era un
om foarte inteligent şi îşi petrecuse viaţa studiind vieţile sfinţilor şi ale martirilor
bisericii. Într-o zi, s-a hotărât să facă cercetări în manuscrisele Bibliei pentru a afla cât
mai multe despre sfinţi.
– Biblia nu spune prea multe despre sfinţi, nu-i aşa? vru să ştie Andrei. Nu au trăit
majoritatea dintre ei după ce a fost scrisă Biblia?
– Ai dreptate, spuse mama. Lefèvre nu a găsit prea multe în Biblie despre sfinţi, dar a
găsit, în schimb, nenumărate alte informaţii care l-au impresionat foarte mult. A înţeles
că putem fi mântuiţi doar prin credinţa în Iisus Hristos, şi nu prin propriile fapte.
Lefèvre le-a spus şi studenţilor săi aceste adevăruri şi mulţi dintre ei au crezut.
Guillaume Farel a fost unul dintre aceştia. Şi el era foarte interesat de poveştile despre
sfinţi. Semăna destul de mult cu Saul din Noul Testament – era foarte loial bisericii şi
gata să judece şi să persecute pe oricine credea altfel decât el. Dar când a aflat ce studia
Lefèvre, Farel a acceptat aceste lucruri ca fiind adevărul. În timp ce dr. Lefèvre le predica
adevărul celorlalţi studenţi ai lui de la Universitatea din Paris, Guillaume Farel a simţit că
este de datoria lui să le spună aceste lucruri oamenilor din Franţa.
– Are sens, spuse Andrei. Dumnezeu probabil că i-a dat fiecăruia un grup de oameni
pe care să-i înveţe, pentru că, altfel, ar fi fost prea mult de lucru pentru o singură
persoană.
– Dumnezeu este atât de bun, spuse mama. Cam tot pe atunci, un alt creştin, episcopul
de Meaux, a descoperit adevărurile din Biblie. El le-a vorbit despre ele şi altor preoţi şi, în
curând, aceştia le predicau deja, din Scriptură, ţăranilor din toată Franţa. Dar nu doar
aceştia erau entuziasmaţi de cele aflate. Prinţesa Margareta, sora regelui Franţei, l-a
susţinut pe episcopul de Meaux în răspândirea învăţăturilor sale. Chiar şi regele Francisc
I părea să fie interesat uneori, deşi se lăsa uşor influenţat de sfetnicii săi şi îi era greu să
se hotărască în privinţa acestor învăţături noi.
– De ce îi era aşa de greu să se hotărască? întrebă nedumerit Andrei.
– Pentru că regii au mereu în jur oameni care pun presiune pe ei, într-un fel sau altul.
Şi nu trebuie să uiţi că oamenii bisericii erau deosebit de puternici în acele zile, adăugă
mama. Un alt om pe care Dumnezeu l-a chemat să ajute Reforma a fost Louis de Berquin.
Nobil prin naştere, Louis era un cavaler francez, dar a devenit un predicator curajos al
Reformei protestante. Unii chiar l-au numit al doilea Luther. Oricum, conducătorii
Bisericii Catolice au spus despre el că era mult mai rău decât Luther.
– Pun pariu că Luther nu a luat asta drept un compliment, exclamă Andrei.
Mama râse.
– De trei ori Louis a fost arestat şi aruncat în închisoare şi tot de atâtea ori regele
Francisc l-a eliberat. Prietenul său, Erasmus, era un intelectual vestit, dar nu a fost prea
curajos atunci când a trebuit să aleagă între adevăr şi a suferi pentru adevăr. El i-a scris
lui Louis: „Te rog, spune-i regelui să te trimită ca ambasador într-o altă ţară; acolo vei fi în
siguranţă. Dar nu te încrede prea mult în rege şi nu mă face de râs cu ideile tale ciudate.”
– Mda, sună un pic a laşitate, spuse Andrei, dar înţeleg de ce îi era frică.
– Vezi tu, Louis nu i-a urmat sfatul şi nu a vrut să părăsească Franţa. Dimpotrivă, a
predicat cu şi mai multă îndrăzneală, spuse mama. El a găsit chiar 12 învăţături ale
bisericii care erau în contradicţie cu ceea ce spune Biblia. Le-a prezentat oamenilor şi i-a
cerut regelui să judece unde era adevărul – în Biblie sau în învăţăturile bisericii. Acum,
conducătorii bisericii s-au speriat şi s-au înfuriat. Dacă regele avea să spună că Louis are
dreptate? Chiar înainte ca regele să dea verdictul, o statuie a Fecioarei Maria a fost
dărâmată şi distrusă în Paris. „Asta este mâna urmaşilor lui de Berquin”, au spus
oamenii şi l-au arestat pe Louis.
– Dar nu era vina lui, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Nu, spuse mama, dar era o scuză ca să-l aresteze. Regele a plecat din Paris pe
weekend şi nu a fost acolo ca să-l apere pe Louis. L-au judecat dimineaţă şi până la prânz
l-au executat. Louis a mers la moarte îmbrăcat în cele mai bune haine ale sale şi nu părea
deloc nefericit. Întorcându-ne la Meaux, urmaşilor episcopului li s-a interzis să mai
predice, aşa că au părăsit oraşul şi au călătorit în întreaga Europă, predicând peste tot pe
unde mergeau.
– Dar aşa mesajul lor s-a răspândit şi mai mult, în loc să fie oprit, observă Andrei.
– Da, spuse mama. Lefèvre a mers în Germania, iar Guillaume Farel a mers acasă, în
estul Franţei. Ştia că acolo va fi mai în siguranţă. Cam pe atunci, un alt tânăr francez a
fost chemat să lucreze pentru Dumnezeu.
– Cum se numea? întrebă Andrei.
– Jean Calvin. El fusese educat ca preot. Oricum, unul dintre verii lui era protestant.
Jean a ascultat cu atenţie ce spunea vărul său şi s-a gândit la toate acestea mult timp.
Apoi, într-o zi, a văzut cum era ars pe rug un eretic protestant.
– Cred că a fost groaznic! zise Andrei.
– Sigur că a fost, încuviinţă mama. Calvin s-a convins că mesajul protestant era
adevărat. A părăsit Parisul, s-a mutat într-un orăşel şi a început să meargă din casă în
casă şi să ţină studii biblice cu oamenii care trăiau acolo. Mai târziu, s-a întors la Paris şi a
făcut acelaşi lucru cu toţi cei interesaţi. Pentru un timp, regele Francisc a părăsit Parisul,
astfel că prinţesa Margareta a deschis palatul pentru protestanţi. A pregătit o capelă într-
una din camerele palatului şi, curând, predicatorii protestanţi îşi ţineau predicile acolo.
Mulţi oameni veneau să-i asculte. Când s-a întors, regele chiar a fost de acord să se
construiască şi câteva biserici protestante şi, timp de doi ani, protestanţii au putut
predica oricui dorea să-i asculte. Apoi, Francisc s-a răzgândit, spuse mama.
– Din nou? se miră Andrei.
– Din nou! Aşa că a închis bisericile. Calvin, care credea că este în siguranţă, se ruga în
camera sa. Câţiva prieteni au dat buzna pe uşă: „Calvin! Calvin! Fugi ca să-ţi scapi viaţa!”
l-au sfătuit ei. „Soldaţii sunt la uşă ca să te aresteze!” Calvin a sărit pe fereastră, în timp
ce prietenii săi îi ţineau de vorbă pe soldaţi la uşă, şi a fugit în teritoriile guvernate de
prinţesa Margareta. Pentru un timp, a predicat într-o peşteră, aflată într-o trecătoare
abruptă, unde ascultătorii se puteau ascunde, la nevoie, pe sub pomi şi pe după stânci.
– Bună idee! spuse Andrei.
Mama încuviinţă din cap.
– În Franţa, protestanţii doreau din toată inima ca ţara lor natală să devină complet
protestantă, cum se întâmplase în Elveţia sau în Germania. Aşa că au pus afişe peste tot
prin Franţa, descriind cât de rea era, în opinia lor, mesa catolică. Un afiş a ajuns şi pe uşa
camerei personale a regelui!
– Cred că asta l-a supărat de-a binelea, spuse Andrei.
– Da, regele Francisc era furios. El i-a îndemnat pe oameni să execute cât mai mulţi
protestanţi. Pe unul dintre ei l-au prins şi l-au torturat până când a fost de acord să le
arate care erau casele lor. Mergeau pe străzi şi, de fiecare dată când el se oprea în faţa
vreunei case protestante, soldaţii dădeau buzna şi scoteau întreaga familie afară. Toţi
erau puşi pe rug şi arşi. Dar mergeau la moarte plini de bucurie, la fel ca Hus şi Ieronim
în Boemia, pentru că ştiau că Dumnezeu îi iubeşte.
– Au fost foarte curajoşi, adăugă Andrei.
Mama aprobă.
– Soldaţii i-au acuzat pe protestanţi că plănuiau să-i omoare pe toţi catolicii, să
răstoarne guvernul şi să-l ucidă pe rege. Şi, deşi nu exista nicio dovadă în acest sens,
poporul francez era revoltat că cineva s-ar putea gândi să comită aceste crime. În data de
21 ianuarie 1535, regele a condus o procesiune care a străbătut Parisul. Toţi catolicii loiali
trebuiau să aprindă o torţă la uşă. De-a lungul traseului procesiunii, au fost ridicate
eşafoade şi ruguri, cu protestanţi legaţi de ele, şi, când regele ajungea în locul respectiv, li
se dădea foc. A fost o zi teribilă. Franţa întorsese spatele luminii pe care Dumnezeu
încerca să i-o trimită. Un alt rege al Franţei urma să fie dus pe străzile Parisului şi
executat, 258 de ani mai târziu, în aceeaşi zi – 21 ianuarie. Şi nu doar el, ci şi alţi 2 800 de
oameni urmau să moară în timpul Revoluţiei Franceze.
– Cât de oribil! spuse Andrei.
– Este un alt exemplu a ceea ce s-a întâmplat din cauză că Franţa a întors spatele
Cuvântului lui Dumnezeu.
– Ce s-a mai întâmplat cu Jean Calvin şi Guillaume Farel? întrebă Andrei. Au fost şi ei
ucişi?
– Nu, spuse mama. Amândoi au scăpat fugind în Elveţia, unde au muncit din greu şi
au avut de întâmpinat multe necazuri. În cele din urmă, au transformat oraşul Geneva
într-un fel de refugiu al reformatorilor din întreaga Europă. Mult mai târziu, urmaşii lui
Calvin au întemeiat Biserica Prezbiteriană.
– Da, şi noi cunoaştem câţiva prezbiterieni, spuse Andrei. Dr. Strauss vine la grupul de
studiu al Bibliei în fiecare vineri seară.
– Da, el şi familia lui sunt prezbiterieni devotaţi.
– Cât de multe biserici au apărut în timpul Reformei, iar noi avem prieteni în toate!
spuse Andrei.
– Ai dreptate, fu de acord mama. Dumnezeu lucra pentru a-i ajuta pe oameni să-I
înţeleagă mai bine caracterul.
Capitolul 13
Eroi pentru adevăr în Ţările de Jos şi în Scandinavia
Astăzi vom vorbi despre eroi ai adevărului din Ţările de Jos şi din Scandinavia, anunţă
mama.
– Scandinavia înseamnă Norvegia şi Suedia, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Cred că include şi Danemarca şi Finlanda, răspunse mama. În Olanda, Dumnezeu a
chemat un om pe nume Menno Simons ca să-i înveţe pe olandezi adevărul. La început,
Menno Simons s-a temut să citească Biblia, pentru că nu dorea să fie amăgit de vreo
„erezie”. Când a simţit un îndemn puternic pentru a studia Biblia, a crezut că este o
ispită din partea lui Satana! Îţi vine să crezi? Dar, în final, după ce a citit Noul Testament
pe care îl tradusese Luther în germană, precum şi alte scrieri ale acestuia, s-a convins că
Luther avea dreptate. El a început să studieze Biblia pentru a afla mai multe despre botez
şi pentru a înţelege de ce trebuie ca oamenii să fie botezaţi când sunt bebeluşi, şi nu la
vârsta adultă.
– Dar noi nu credem asta, nu-i aşa? întrebă Andrei.
Mama zâmbi.
– Simons nu a găsit nicăieri în Biblie vreun lucru despre bebeluşi botezaţi. A găsit, în
schimb, că doar cei mari erau botezaţi atunci când se hotărau să-L urmeze pe Iisus. Şi s-a
gândit că poate acei „eretici” aveau dreptate.
– Aşa şi era, comentă Andrei.
– Pe atunci, erau două grupe de protestanţi în Olanda. Unii se trăgeau din valdenzi. Îţi
aduci aminte, Andrei, că am vorbit noi despre valdenzi şi despre faptul că au trăit în Alpi
şi I-au rămas credincioşi lui Dumnezeu?
– Da, îmi aduc aminte, spuse Andrei.
– Bine, răspunse mama. Celălalt grup de creştini protestanţi din Olanda credea că
singura cale de a schimba lumea era prin violenţă şi luptă. Erau fanatici. Acest grup de
fanatici le-a cauzat multe probleme celorlalţi creştini. Şi în Olanda, şi în nordul
Germaniei, urmaşii lui Menno Simons au fost uneori induşi în eroare de aceşti
protestanţi fanatici. Autorităţile i-au scos în afara legii pe toţi. În Olanda, a citi Biblia sau
chiar a asculta pe altcineva citind-o, a predica din Biblie sau chiar a discuta despre ea
deveniseră infracţiuni capitale!
– Ce este o infracţiune capitală? întrebă Andrei.
– O infracţiune capitală, răspunse mama, este orice faptă pentru care eşti pedepsit cu
moartea. Nu numai că oamenii nu puteau citi sau asculta cele scrise în Biblie, dar puteau
fi omorâţi şi dacă se rugau în secret, dacă refuzau să se închine în faţa icoanelor sau dacă
intonau un psalm. Când cineva era prins făcând aşa ceva, chiar dacă se pocăia şi promitea
că nu mai face, tot era omorât. Dar protestanţii olandezi au fost curajoşi. Familii întregi s-
au unit – soţ, soţie, copii – pentru a-şi apăra fără teamă credinţa.
 – Probabil că s-au rugat Domnului ca persecuţia să înceteze cât mai repede! exclamă
Andrei.
– Da, iar Dumnezeu le-a răspuns la rugăciuni, spuse mama. Nu după mult timp,
Wilhelm de Orania a condus Revoluţia Protestantă şi a devenit rege al Olandei. Olanda
era acum o ţară protestantă. Între timp, în Danemarca, Dumnezeu a avut un alt om al
Său, pe nume Tausen. Acesta era fiul unui ţăran.
– Dumnezeu a folosit foarte mulţi oameni săraci, nu-i aşa? comentă Andrei.
Mama încuviinţă din cap.
– Ţăranii nu aveau posibilitatea să le ofere o educaţie copiilor lor, însă tânărul Tausen
era foarte isteţ şi silitor, aşa că a intrat într-o mănăstire. Călugării şi-au dat seama că era
foarte inteligent. De aceea erau dispuşi să-l trimită pe banii lor la şcoală, atâta timp cât
nu se ducea la Wittenberg. Acolo era cuibul „ereticilor ”, locul unde se predica doctrina
protestantă. Tausen a mers la şcoală în Köln, Germania. Dar, în timp ce era acolo, a aflat
de doctrinele protestante şi a plecat la Wittenberg. Când s-a întors în Danemarca,
călugării erau furioşi şi l-au închis într-o celulă. În loc să se piardă cu firea în acea celulă
umedă, unde nimeni nu i-ar mai fi auzit vreodată cuvintele, el a profitat de timpul
petrecut acolo pentru a le predica celorlalţi călugări. În curând, mulţi dintre aceştia
cutreierau toată ţara spunându-le şi altora vestea cea bună.
– Le-a ieşit exact pe dos, chicoti Andrei.
– Cât timp a stat în celulă, a tradus şi Noul Testament în daneză, astfel că şi poporul
danez putea citi acum Biblia în limba maternă. Danemarca a acceptat şi ea credinţa
reformată şi a devenit o ţară protestantă.
– Dar cu Suedia cum a rămas? întrebă Andrei.
– În Suedia, Dumnezeu a chemat doi fraţi, pe Olaf şi pe Laurentius Petri. Tatăl lor era
fierar. Şi, deşi nu proveneau dintr-o familie înstărită, amândoi studiaseră cu Luther şi cu
Melanchthon în aceeaşi şcoală din Wittenberg. Olaf şi Laurentius semănau mult cu
Luther şi cu Melanchthon. Olaf era un predicator pătimaş, ca Luther, iar Laurentius era
un gânditor profund, ca Melanchthon. Împreună au răspândit Cuvântul Domnului în
Suedia. Olaf a fost atacat de mulţimi de câteva ori, dar a scăpat şi a intrat sub protecţia
regelui. El a declarat: „Biserica nu are nicio autoritate atunci când merge împotriva
Cuvântului lui Dumnezeu. Ar trebui să ne conducem după ce spune Biblia.” Regele
Suediei a acceptat ideile sale şi majoritatea ţării a urmat exemplul regelui. În tot acest
timp, Laurentius a tradus Noul Testament în suedeză. Regele a fost atât de mulţumit,
încât i-a însărcinat pe cei doi fraţi să termine de tradus întreaga Biblie pentru poporul
suedez. Timp îndelungat, întreaga Europă de Nord fusese persecutată pentru că
încercase să obţină libertatea de alegere. Acum, datorită exemplului Suediei, libertatea
religioasă a devenit mai puternică în Germania şi în alte ţări protestante.
– Cred că hotărârile noastre îi pot afecta foarte mult pe cei din jurul nostru, spuse
Andrei.
Mama aprobă.
– Contează foarte mult să nu uităm asta.
Capitolul 14
Adevărul se extinde în Insulele Britanice
În timp ce Luther era ocupat cu traducerea Noului Testament în germană, în Anglia,
Tyndale îl traducea în engleză, îi spuse mama lui Andrei.
Vasele erau spălate şi tema lui Andrei, făcută. Din nou, vorbeau despre modul în care
s-a transmis adevărul lui Dumnezeu de-a lungul timpului şi despre cum Şi-a ocrotit El şi
poporul, şi adevărurile pe care oamenii le descopereau.
– Dar cum a rămas cu Wycliffe? întrebă Andrei. Credeam că Wycliffe deja tradusese
Biblia în engleză.
– Da, aşa este, spuse mama. Dar, când Tyndale a tradus Biblia, trecuseră deja 200 de ani
de când Wycliffe o tradusese pentru prima dată. În plus, traducerea lui Wycliffe fusese
scrisă de mână. Acum, tiparul, care fusese inventat între timp, putea pune Biblia la
dispoziţia mai multor oameni, la preţuri mai accesibile. De asemenea, Wycliffe tradusese
Noul Testament din latină, dar acesta fusese scris, în original, în limba greacă. Tyndale a
vrut să-l traducă direct din originalul grecesc, nu să folosească o altă traducere. Aşa era
mai puţin probabil să conţină greşeli.
– E o idee bună, spuse Andrei. O traducere după un original ar trebui să fie mai exactă
decât o traducere după o altă traducere.
– Aşa este, spuse mama. Dar conducătorii bisericii s-au opus. Ei i-au spus lui Tyndale
că doar biserica oficială poate explica Biblia în mod corect. Tyndale le-a răspuns: „Ştiţi
cine îi învaţă pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu Îşi învaţă copiii
să-Şi găsească Tatăl în Cuvântul Său.” Tyndale a rămas faimos în istorie şi pentru
următoarele cuvinte: „Iudeii Îl lăudau pe Dumnezeu în limba lor (ebraica, limba în care a
fost scris Vechiul Testament). Şi noi, în Anglia, ar trebui să-L putem lăuda pe Dumnezeu
în propria limbă (având posibilitatea de a citi Cuvântul Său în engleză).” Odată, când un
om cu o educaţie aleasă a afirmat că oamenii obişnuiţi au nevoie mai mult de cuvântul
bisericii decât de Cuvântul lui Dumnezeu, Tyndale a jurat: „Dacă voi avea zile de la
Dumnezeu, băieţii de la plug vor şti mai multe din Scripturi decât dumneata.” Tyndale a
fost supus la multe persecuţii în Anglia şi a trebuit să plece de acasă. S-a mutat în
Londra, însă, curând, conducătorii bisericii l-au găsit şi l-au persecutat şi mai mult. A fost
nevoit să plece în Germania. Acolo, a început tipărirea Noului Testament în engleză. De
câteva ori, autorităţile i-au interzis să-şi mai continue activitatea, aşa că a trebuit să
continue tipărirea în alt oraş. În cele din urmă, a ajuns în Worms, oraşul în care fusese
judecat Martin Luther. Acolo a scăpat în sfârşit de persecuţie. La prima tipărire cu succes,
a tipărit 3 000 de exemplare din Noul Testament în limba engleză, care s-au vândut atât
de repede, încât Tyndale a trebuit să mai scoată o ediţie în acelaşi an! Bibliile au fost
introduse pe furiş în Anglia, fiind aduse cu barca. Episcopul de Durham dorea atât de
mult să împiedice oamenii să citească Scriptura, încât a cumpărat întregul stoc de Biblii
al unui librar cu scopul de a le distruge. Dar Tyndale a obţinut atât de mulţi bani de pe
urma Bibliilor pe care le cumpărase episcopul, încât a putut să tipărească şi mai multe
Biblii! În cele din urmă, a fost trădat şi aruncat în închisoare. La interogatoriu, a fost
întrebat cine l-a ajutat în această acţiune. Tyndale a răspuns: „Episcopul de Durham a
fost cel mai mare ajutor al meu. El a plătit foarte mult pe Bibliile mele, ceea ce m-a
încurajat să continui!”
Andrei izbucni în râs.
– Cu siguranţă că episcopului de Durham nu i-a picat prea bine când a auzit asta!
– Cred că nu, încuviinţă mama. Dumnezeu lucrează în moduri misterioase, dar are şi
un simţ al umorului nemaipomenit!
– Mă bucur că Dumnezeu are simţul umorului, spuse Andrei.
– Şi eu, spuse mama. În cele din urmă, Tyndale a fost omorât, fiind încă unul dintre
martirii speciali pe care Domnul îi va onora în cer într-o zi.
– De-abia aştept să-l cunosc! sări Andrei.
– Ar fi frumos, nu? spuse mama. Atunci când Tyndale a murit, alţii s-au grăbit să-i ia
locul. În locul unui singur om care să răspândească Biblia în Anglia, acum erau mai
mulţi: dl Barnes, dl Frith, familia Ridley şi dl Cranmer – toţi au preluat misiunea lui
Tyndale.
– Deci, când Tyndale a murit, mai mulţi oameni au început să facă acelaşi lucru pe care
îl făcea el, spuse Andrei. Cred că asta i-a înfuriat pe conducătorii bisericii.
– Bineînţeles, spuse mama. Dar nu au putut face mare lucru. Această activitate se
răspândea acum şi în Scoţia. Câţiva dintre urmaşii lui Wycliffe merseseră acolo ca
misionari. Se numeau lollarzi.
– Ce nume ciudat, observă Andrei.
– Păi, spuse mama, au fost numiţi lollarzi, de la un cuvânt din limba engleză care
înseamnă „cerşetor, vagabond”, pentru că biserica oficială îi acuza că hoinăresc tot
timpul şi sunt leneşi. Mai târziu, un alt misionar a venit în Scoţia. Numele lui era John
Knox. El nu avea nici cea mai mică intenţie să devină predicator. Când oamenii l-au rugat
să predice prima dată, i s-a făcut frică pentru că era foarte timid. Nu voi putea niciodată
să fac asta, se gândea el. Dar, după ce s-a hotărât să devină predicator pentru Dumnezeu,
nu s-a mai temut niciodată. A fost unul dintre cei mai îndrăzneţi predicatori ai
Domnului. Maria, regina Scoţiei, l-a acuzat pe John Knox de erezie, dar John a continuat
să-i predice. Regina era confuză. „Tu spui într-un fel, iar biserica în altul. Pe cine să cred?”
l-a întrebat ea. John Knox i-a spus că ar trebui să-L creadă pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui.
Dar ea nu a acceptat şi nu s-a schimbat niciodată. A murit catolică, dar fiul ei, Iacob, a
fost protestant şi Scoţia a devenit, în cele din urmă, o ţară protestantă. Mai târziu, când
Iacob a devenit rege al Angliei şi al Scoţiei, el a dat poruncă să se traducă din nou Biblia,
traducere care este cunoscută sub numele de King James Version (Versiunea Regelui
Iacob).
– Avem şi noi o Biblie King James în bibliotecă! spuse Andrei.
– În tot acest timp, continuă mama, John Bunyan predica în Anglia.
– Am auzit de el, spuse Andrei. El a scris Călătoria creştinului. A fost una dintre cărţile
mele preferate când eram mic.
 – Cea pe care o ai tu este o ediţie prescurtată pentru copii, cu multe poze, spuse mama.
Cartea, în original, este mult mai mare.
– Oricum, a avut o imaginaţie foarte bogată, spuse Andrei. Îmi place la nebunie cartea
asta.
Mama chicoti.
– John Bunyan a fost un predicator neobosit. Dar a fost aruncat în închisoarea Bedford.
În timp ce era închis acolo, a avut timp să-şi scrie cartea. De fapt, dacă nu ar fi fost închis,
e posibil ca niciodată să nu fi scris Călătoria creştinului. Poate că închisoarea a făcut parte
din planul pe care Dumnezeu îl avea cu John Bunyan, pentru ca noi, azi, să putem citi
cartea şi să învăţăm din ea. O sută de ani mai târziu, doi fraţi, Charles şi John Wesley, au
trăit în Anglia şi au ajuns amândoi predicatori. Au mers ca misionari în America pentru
a le predica oamenilor despre Iisus. În drum spre America, s-au trezit pe aceeaşi corabie
cu mai mulţi moravi.
– Cu cine? întrebă Andrei.
– Moravii erau creştini germani care veneau dintr-o parte a Europei numită Moravia,
spuse mama. Erau urmaşi ai celor care auziseră Evanghelia de la Jan Hus. Erau
protestanţi şi practicau o religie foarte simplă. Încercau să trăiască aşa cum au trăit Iisus
şi ucenicii Săi. Ei bine, când încă se aflau pe mare, s-a stârnit o furtună teribilă. Căpitanul
vasului era îngrozit şi John Wesley era speriat şi el. Dar John a observat că moravii nu
păreau să se teamă deloc! Au cântat cu toţii până s-a potolit furtuna. Fraţii Wesley au fost
impresionaţi de credinţa lor calmă. Moravii le-au oferit un exemplu de credinţă în
Dumnezeu. Ei se încredeau atât de mult în Dumnezeu, încât pentru ei nu conta dacă
trăiau sau mureau în timpul furtunii, câtă vreme se aflau în mâinile lui Dumnezeu.
Această experienţă i-a ajutat pe fraţii Wesley să crească în relaţia lor cu Dumnezeu.
– Dar ei erau deja pastori, spuse Andrei.
– Dragul meu, chiar şi pastorii şi cei chemaţi de Dumnezeu să lucreze pentru El pot să
mai crească în credinţă şi să se apropie şi mai mult de El.
– Cred că da, spuse Andrei gânditor.
– Oamenii care au urmat învăţăturile lui John şi Charles Wesley au ajuns să fie
cunoscuţi sub numele de metodişti. Cei doi fraţi erau foarte organizaţi în viaţa lor de
devoţiune personală şi i-au învăţat pe urmaşii lor să fie la fel. La început, „metodist” era
un nume jignitor care li s-a dat de către ceilalţi, dar, curând, toată lumea le-a spus aşa şi
chiar şi ei au început să-şi spună aşa.
– Cunoaştem şi noi câţiva metodişti, îşi aminti Andrei.
– Da, confirmă mama, avem câţiva prieteni metodişti. Ştiai că şi Ellen White a fost
metodistă?
– Da?! se minună Andrei.
– Da, spuse mama. Ellen White a fost botezată la 11 ani şi a rămas metodistă până când
l-a auzit pe William Miller predicând. Atunci, ea şi familia ei i-au urmat pe milleriţi, care
Îl aşteptau pe Iisus să vină.
– Nu am ajuns încă la partea asta din poveste, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Nu, recunoscu mama, dar ne apropiem. John şi Charles Wesley au fost persecutaţi
deseori. După ce au petrecut ceva timp în America, s-au întors în Anglia. Acolo,
întâlnirile le erau întrerupte de multe ori de diverse gloate. John Wesley chiar a fost de
multe ori alergat şi bătut. Odată, Dumnezeu a trimis un înger ca să-l protejeze. Oamenii
aceia violenţi erau aproape să-l prindă. Unul chiar îi rupsese vesta, iar altul îi sfâşiase
buzunarul în care avea câţiva bani. Bancnotele s-au rupt în două. Însă, la sosirea
îngerului lui Dumnezeu, oamenii s-au dat înapoi şi nu i-au mai putut face nimic. Unul
dintre ei, care era destul de mare, a vrut să-l lovească pe John în cap. Însă, când mâna i-a
ajuns lângă capul lui John Wesley, pumnul strâns i s-a deschis, iar omul pur şi simplu şi-a
trecut degetele prin părul lui exclamând: „O! Ce păr moale are domnul Wesley!”
Altădată, un bărbat solid a reuşit să-l lovească în piept şi să-i dea un pumn în gură.
Sângele i-a ţâşnit pe gură, dar el nu părea să fi observat. Mai târziu, a mărturisit că nu a
simţit nicio durere, chiar dacă gura îi sângerase. I se păruse că cineva l-ar fi gâdilat cu un
pai.
– Uau! strigă Andrei. Dumnezeu chiar Îşi protejează oamenii, nu-i aşa?
– Dumnezeu i-a protejat de multe ori pe fraţii Wesley, răspunse mama. Şi John, şi
Charles au învăţat să se încreadă în Dumnezeu, indiferent dacă păţeau ceva sau nu,
pentru că ştiau că El întotdeauna are totul sub control.
– E chiar fain să ştii asta, spuse Andrei.
– Oamenii aceia violenţi au persecutat şi o parte din urmaşii fraţilor Wesley, spuse
mama. De fiecare dată când cineva Îl urmează cu loialitate pe Iisus, Satana face tot ce îi
stă în putinţă ca să le fie foarte greu.
– Dar putem să fim la fel de credincioşi ca fraţii Wesley, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Da, spuse mama. Şi Iisus ne va ajuta. Pe lângă faptul că le-au predicat oamenilor,
fraţii Wesley au scris o mulţime de imnuri. John nu a scris atât de multe ca Charles, din
moment ce îşi petrecea mult timp predicând. Dar Charles a scris peste 1 000 de imnuri.
– Destul de multe, remarcă Andrei. Noi nici măcar nu avem atâtea imnuri în cărţile
noastre de imnuri. Cred că am mai renunţat la unele dintre ele.
– Cartea noastră de cântări are 17 imnuri al căror text original a fost scris de Charles şi
unul al cărui text a fost scris de John, spuse mama. Unul dintre imnurile mele preferate
este „În cerul ’nalt, de slavă plin”. Este scris de Charles Wesley. În original, se numea „O,
dacă aş putea cânta cu 1 000 de limbi”.
Andrei râse.
– Ce să fac eu cu 1 000 de limbi?
Acum râse şi mama.
– Andrei, nu fi prostuţ! Cred că Charles Wesley a vrut să spună că, şi dacă aş avea 1 000
de limbi, tot nu ar fi de ajuns ca să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru toate lucrurile
minunate pe care le-a făcut pentru noi.
– O, spuse Andrei, acum încep să înţeleg şi eu.
– Charles a mai scris „Doamne-ntinde palma Ta!” şi „Ieri, Iisus pe lemn muri”.
Andrei se gândi un pic.
– Sper ca Dumnezeu să mă folosească aşa cum i-a folosit pe John şi Charles Wesley. Sau
poate ca pe John Bunyan. Cred că mi-ar plăcea să fiu scriitor, ca el.
– Păi, spuse mama, Dumnezeu s-ar putea să te folosească chiar aşa. Dar sper să-ţi dea
un loc mai confortabil în care să-ţi scrii cărţile decât închisoarea Bedford!
 – Şi eu sper la fel, spuse Andrei. Dar eu oricum am de gând să lucrez pentru El,
indiferent unde ajung.
– Sunt sigură că Dumnezeu este tare bucuros să audă asta, spuse mama zâmbind.
Şi ea păru tare bucuroasă să audă aceste cuvinte!
Capitolul 15
Teroare şi pedeapsă în Franţa
Câteva seri mai târziu, mama şi Andrei erau gata să reînceapă povestea marii lupte
dintre adevărul lui Hristos şi eforturile lui Satana de a împiedica răspândirea lui.
– Hai să vorbim în seara asta despre ce s-a mai întâmplat în Franţa, spuse mama.
– A devenit Franţa o ţară protestantă până la urmă? întrebă Andrei.
– Franţa a avut de ales şi a ales să meargă împotriva Bibliei, spuse mama. Biserica din
Franţa a început un război împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Timp de 1 000 de ani,
biserica încercase să-i împiedice pe oameni să citească Biblia în propria lor limbă. Aşa că
oamenii nu ştiau aproape nimic din Scriptură. De aceea au sprijinit Biserica Catolică în
lupta ei împotriva Reformei protestante. În Apocalipsa 11:2-11, Biblia vorbeşte despre o
perioadă de 42 de luni, sau 1 260 de zile – care reprezintă de fapt 1 260 de ani –, ca o
perioadă de persecuţie, timp în care doi martori urmau să lucreze pentru Dumnezeu.
– Stai puţin, spuse Andrei. 1 260 de zile înseamnă mult mai puţin decât 1 260 de ani!
Mama zâmbi.
– Scuză-mă. Am presupus că ştii nişte chestii. De câteva ori în Biblie, Dumnezeu a dat
profeţii în care o zi este echivalentul unui an. Cercetătorii Bibliei au studiat profeţia celor
1 260 de zile cu ajutorul Duhului Sfânt. Şi au descoperit că această perioadă reprezintă o
perioadă de 1 260 de ani – din 538 d.Hr. până în 1798 d.Hr.
– Ce s-a întâmplat în acest timp? întrebă Andrei.
– Biserica Romei a preluat controlul asupra tuturor creştinilor în 538 d.Hr. Timp de
1 260 de ani, biserica i-a persecutat pe toţi cei care nu erau de acord cu învăţăturile şi
practicile ei. În 1798 însă, la sfârşitul celor 1 260 de ani, papa a fost luat prizonier şi a
murit departe de casă. Acest eveniment a pus capăt puterii absolute a Bisericii Romano-
Catolice. Din fericire, în unele ţări, Reforma a pus capăt persecuţiei chiar mai înainte de
sfârşitul celor 1 260 de ani.
– Cred că poporul lui Dumnezeu a răsuflat uşurat, a comentat Andrei. Probabil că cei
credincioşi se rugaseră mult ca persecuţia să ia sfârşit.
– În Matei 24:22, Iisus a spus că timpul va fi scurtat. Cât de bun a fost Dumnezeu că a
scurtat acest timp de persecuţie! spuse mama.
– Dar cine au fost cei doi martori care au trăit 1 260 de ani? întrebă Andrei. Eu am
crezut că Matusalem a fost omul care a trăit cel mai mult. Nu avea el 969 de ani când a
murit?
– Cei doi martori despre care vorbeşte apostolul Ioan în Apocalipsa nu sunt de fapt
oameni. Ei reprezintă Vechiul şi Noul Testament. Creştinii care au vrut să le dea
oamenilor aceste două cărţi în limba lor maternă, astfel încât toţi să poată citi şi studia
Cuvântul lui Dumnezeu, au fost urmăriţi şi trădaţi. Unii au fost torturaţi, alţii au fost
lăsaţi să moară în temniţele din fundul castelelor. Alţii au fugit în munţi şi s-au ascuns în
peşteri.
– Nu vorbeşte Ioan despre o „fiară” care luptă împotriva celor doi martori? întrebă
Andrei. Fiara asta e cumva Biserica Catolică?
– Nu, spuse mama. Fiara despre care vorbeşte Ioan aici este Satana. În versetele în care
vorbeşte despre „Egipt” şi „Sodoma”, Ioan vede lucrurile care urmau să se întâmple în
timpul Revoluţiei Franceze. Îţi aminteşti, în povestea vieţii lui Moise, cum faraonul
egiptean de atunci l-a întrebat plin de dispreţ pe Moise: „Cine este Domnul, ca să ascult
de glasul Lui?”
– Da, spuse Andrei.
– Păi, la fel ca şi faraon, Franţa a declarat că nici ea nu crede în Dumnezeu. Aşa că Ioan
vedea ateismul din Franţa atunci când vorbea despre păcatele faraonului din Egipt.
– Ateismul înseamnă să nu crezi deloc în Dumnezeu?
– Da, aprobă mama. Unii oameni ştiu că există Dumnezeu, dar nu cred în El şi nu Îl
ascultă. Un ateu nici măcar nu crede că există Dumnezeu.
– Deci Egiptul, Sodoma şi Franţa au fost toate ateiste?
– Da, încuviinţă mama. Sodoma a fost cunoscută pentru lipsa completă de interes faţă
de tot ce le spusese Domnul oamenilor să facă. Cei de acolo îşi petreceau timpul căutând
să-şi satisfacă cele mai josnice plăceri. Şi francezii au făcut la fel. Pentru ei căsătoria nu
mai însemna nimic. Conform spuselor lui Sir Walter Scott, Franţa a fost singura naţiune
din lume care şi-a ridicat în mod deschis braţul în răscoală împotriva Autorului
universului. Adunarea legislativă a Franţei a decretat că Dumnezeu nu există.
– Uau! spuse Andrei. Mi se pare foarte înfricoşător să te ridici împotriva lui Dumnezeu
în felul ăsta.
– Franţa are o istorie lungă în lupta ei împotriva lui Dumnezeu, răspunse mama. În
1572, Masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu a măturat Franţa. 70 000 de creştini au fost
ucişi. În Paris, acest masacru a durat şapte zile, dintre care primele trei au fost cele mai
cumplite. Dar pe tot cuprinsul Franţei creştinii loiali lui Dumnezeu au fost ucişi timp de
două luni. Biserica Catolică a sărbătorit acest măcel împreună cu papa şi cu regele. S-a
bătut chiar şi o medalie specială pentru a onora evenimentul, iar un artist, pe nume
Vasari, a pictat trei tablouri care pot fi văzute şi azi la Roma. Ele înfăţişează cum oamenii
complotează alături de regele francez Carol al IX-lea şi, apoi, cum comit masacrele.
– Vrei să spui că nu doar că i-au omorât pe acei oameni, dar au mai fost şi mândri de
asta? întrebă Andrei.
Mama încuviinţă din cap.
– La sediul Bisericii Adventiste din Maryland, Fundaţia „Ellen White” deţine una
dintre aceste medalii.
– Şi lumea poate să o vadă? întrebă Andrei.
– Da, o ţin într-un loc sigur şi cred că le face plăcere să le-o arate celor curioşi.
– Probabil o ţin într-un seif, presupuse Andrei. Nu le-ar plăcea să piardă ceva atât de
interesant.
După acest oribil masacru, situaţia s-a înrăutăţit. În trecut, Franţa ajutase biserica să
ţină Cuvântul lui Dumnezeu departe de popor; acum, poporul Franţei a întors spatele
bisericii şi lui Dumnezeu. Adunarea Generală a Franţei L-a declarat pe Hristos un
impostor şi chiar au făcut un afiş pe care scria: „Zdrobiţi-L pe ticălos!”, adică pe Hristos.
Bibliile au fost arse, botezul şi împărtăşania au fost interzise. Deasupra mormintelor au
fost puse afişe care numeau moartea un somn veşnic şi excludeau posibilitatea învierii.
Unul dintre conducătorii francezi s-a ridicat, în mijlocul Adunării Generale, şi a strigat:
„Dumnezeule, dacă exişti, răzbună-Ţi numele pătat. Te sfidez. Taci. Nu îndrăzneşti să-Ţi
arunci tunetele. Cine va mai crede în existenţa Ta după toate astea?”
– Chiar L-a provocat pe Dumnezeu cu voce tare? întrebă Andrei.
Mama dădu din cap.
– Poporul francez a ales să se închine Zeiţei Raţiunii în locul Dumnezeului universului.
Au luat o tânără care era cunoscută pentru calităţi cu totul opuse celor spirituale …
– Vrei să spui o fată cu o reputaţie proastă? o întrerupse Andrei.
– … şi au îmbrăcat-o astfel încât să reprezinte Zeiţa Raţiunii, continuă mama. Au dus-o
la Catedrala Notre Dame, unde i s-au închinat. „Iată dumnezeul nostru”, au strigat.
– Au încălcat porunca întâi, observă Andrei.
– Ludovic al XVI-lea, care fusese rege chiar înainte de aceste evenimente, a înţeles că
urma să vină această revoluţie teribilă, dar nu a făcut nimic pentru a o preveni. Nu a
încercat să pună capăt niciunuia dintre abuzurile aristocraţiei sau ale bisericii.
– Aristocraţii, adică cei care aveau toţi banii şi toată puterea? vru să ştie Andrei.
– Aşa este, dar din rândurile aristocraţiei făceau parte şi rudele regelui. Toate lucrurile
oribile pe care, în trecut, conducătorii bisericii şi nobilii le făcuseră poporului lui
Dumnezeu le erau făcute acum preoţilor şi familiei regale – chiar şi regelui Ludovic al
XVI-lea. Această perioadă sângeroasă, marcată de numeroase execuţii, a continuat timp
de trei ani şi jumătate. Chiar şi astăzi, i se spune Domnia Terorii.
– Cred că au fost vremuri cumplite, comentă Andrei, chiar dacă cei care erau omorâţi
acum erau cei care altădată omorâseră pe alţii.
– Aşa este, aprobă mama. Au fost vremuri cumplite. Dar la sfârşitul celor trei ani şi
jumătate, Franţa şi-a retras declaraţia în care se afirma că nu există Dumnezeu. A tolerat
din nou biserica şi Scripturile. După acest moment din istorie, Biblia a fost onorată la
nivel global ca niciodată mai înainte. În 1804, s-a înfiinţat Societatea Biblică Britanică şi
pentru Străinătate, care avea ca scop să tipărească Biblia în limbile diverselor popoare şi
să o răspândească pretutindeni în lume. Astăzi, Biblia, sau părţi din ea, este tipărită în
mai mult de 1 000 de limbi şi noi limbi se adaugă în fiecare an.
– Ce bine! spuse Andrei.
– Aşa cum a prezis profetul Ioan, Vechiul şi Noul Testament – cei doi martori care au
fost ucişi – au zăcut morţi timp de trei ani şi jumătate, în timp ce poporul a sărbătorit.
Apoi au revenit la viaţă. Dumnezeu a văzut sfârşitul încă de la început.
– El întotdeauna ştie viitorul dinainte, nu-i aşa? spuse Andrei.
– Dumnezeu este bun că ne spune dinainte ce se va întâmpla, astfel încât, chiar şi în
momentele întunecate, când oamenii mor şi se întâmplă lucruri oribile, ştim cum se va
termina totul. Ştim Cine va învinge în cele din urmă! spuse mama.
– Da, ştim! fu şi Andrei de acord.
Capitolul 16
Libertate în Lumea Nouă
Hai să vorbim astăzi despre o altă ţară, îi propuse mama lui Andrei la obişnuita lor
întâlnire din fiecare seară.
– Despre ce ţară e vorba? întrebă curios Andrei.
– Una despre care cred că ştii câte ceva, spuse mama. În anii 1500, Anglia s-a rupt de
Biserica Catolică atunci când regele Henric al VIII-lea a decis să se separe şi să pună
bazele Bisericii Anglicane. Dar Biserica Romano-Catolică şi Biserica Anglicană erau în
multe privinţe asemănătoare. Unii creştini din Anglia doreau să-şi practice religia în
simplitatea şi puritatea bisericii primare.
– Dar Anglia nu este o ţară nouă, protestă Andrei. Am mai vorbit despre Anglia în
serile trecute.
– Ştiu, răspunse mama. Dar trebuie să vorbim despre Anglia ca să ajungem la partea
despre ţara cea nouă.
– Aha, spuse Andrei.
– Biserica Anglicană avea unele tradiţii pe care le preluase de la Biserica Romano-
Catolică, deşi în Biblie nu erau menţionate. Dar, din moment ce Biserica Anglicană era
singura biserică legală din ţară, oamenilor nu le era permis să se închine altfel. Unii
creştini pur şi simplu nu puteau să urmeze tot ce învăţa Biserica Anglicană. Ei erau
hotărâţi să se închine şi să trăiască aşa cum îi învăţa Biblia. Aceştia se numeau puritani.
Au trebuit să-şi părăsească slujbele şi casele şi să se mute în Olanda. În Anglia fuseseră
fermieri, dar, când au ajuns în Olanda, au trebuit să înveţe cum să lucreze cu diverse
maşini.
– Cred că le-a fost tare greu, spuse Andrei.
– Dumnezeu îi pregătea pentru ce avea să urmeze, continuă mama.
– A, da, ştiu ce s-a întâmplat! exclamă Andrei. Au plecat în America! America este ţara
cea nouă despre care ai spus că vom vorbi azi, nu-i aşa?
– Aşa este, spuse mama. Vezi tu, dacă viaţa ar fi fost uşoară pentru puritani din Anglia,
atunci ei nu ar fi ajuns atât de disperaţi încât să-şi caute o nouă casă tocmai în Lumea
Nouă! S-au hotărât să meargă în Lumea Nouă şi să-şi găsească acolo un loc care să fie al
lor, printre proprietăţile engleze. Doreau să-şi educe copiii după cum găseau de cuviinţă
şi să se închine aşa cum credeau ei că spune Biblia. Doreau libertate religioasă. Şi au
ajuns în ceea ce astăzi se numeşte Massachusetts. Totuşi ei nu înţelegeau prea bine ce
înseamnă libertatea. Doreau libertate pentru ei, dar erau atât de siguri că au dreptate,
încât nu le acordau aceeaşi libertate şi celor care credeau altfel decât ei! Puritanii nu
controlau doar biserica, ci formau şi guvernul noii colonii. Şi, de fiecare dată când un
guvern instituie şi o religie oficială, apar probleme. Aşa că nici măcar în această colonie
nu era libertate în adevăratul sens al cuvântului. Doar membrii bisericii aveau voie să
spună ce trebuie făcut şi ce nu. Doar membrii bisericii aveau un cuvânt de spus în
guvernul civil.
– Dar asta nu era drept! protestă Andrei.
– Tuturor li se cerea să dea bani pentru biserică şi pentru conducătorii ei. Prezenţa la
biserică era obligatorie. Cine lipsea de la biserică era amendat sau închis, iar uneori
amândouă. Nu toţi erau mulţumiţi de modul în care puritanii îi obligau pe toţi să le
urmeze ideile. Roger Williams a sosit în colonie, venind din Anglia, la 11 ani de la
întemeierea ei. El a protestat faţă de lipsa de libertate religioasă. „Nimeni nu ar trebui să
fie forţat să se închine împotriva voinţei sale”, spunea el. Dar conducătorii nu şi-au
schimbat regulile. Însă nici Roger Williams nu şi-a schimbat ideile. În cele din urmă, a
fost forţat să plece din colonie. A mers în pădurile Lumii Noi, pentru că se ridicase
împotriva legilor cu privire la închinare.
Andrei rămase încruntat, gândindu-se, şi într-un final spuse:
– De ce nu i-au lăsat puritanii pe oameni să se închine aşa cum doreau? La urma urmei,
ei fugiseră din Anglia pentru că oamenii nu-i lăsau să se închine aşa cum credeau ei că e
cel mai bine!
– Nu le-a fost uşor să înţeleagă tot adevărul de la bun început, spuse mama. Bisericile
Reformei au înţeles doar o parte din adevăr, dar nu au mers suficient de departe.
Luteranii, de exemplu, au rămas la învăţăturile lui Luther. Calviniştii s-au oprit la ceea ce
i-a învăţat Calvin. Dar Dumnezeu mai avea multe alte adevăruri de dezvăluit. Era ca şi
cum ai învăţa la şcoală adunarea şi scăderea, dar ai refuza să continui şi să înveţi
înmulţirea şi împărţirea.
– O, spuse Andrei, cred ar fi greu să înţelegi totul deodată. Dar ce s-a mai întâmplat cu
Roger Williams?
– El a stat luni întregi în pădure. A întâlnit un trib de indieni şi a trăit cu ei câtva timp.
A întemeiat o colonie micuţă la Rhode Island, care a devenit un loc în care oamenii
persecutaţi din cauza convingerilor lor puteau găsi un refugiu sigur. Acolo aveau, cu
adevărat, libertate religioasă.
– Ce bine! spuse Andrei.
– Când a avut loc Revoluţia Americană şi s-au constituit Statele Unite, în baza unei
constituţii, libertatea religioasă a devenit lege, continuă mama. Constituţia lor spune:
„Congresul nu va adopta nicio lege cu privire la întemeierea sau interzicerea exercitării
libere a vreunei religii.” Această veste bună s-a răspândit şi în Europa, mulţi creştini
primind-o cu entuziasm. Era oare adevărat? Exista cu adevărat un loc unde cineva să se
poată închina lui Dumnezeu aşa cum doreşte el, nu cum spune guvernul că trebuie să se
închine? Mulţi au fugit atunci spre Lumea Nouă pentru a scăpa de tradiţii şi de
persecuţiile religioase.
– Ce înseamnă „tradiţii”?
– Tradiţie înseamnă să faci ceva într-un anumit mod doar pentru că aşa ai făcut
dintotdeauna. Tradiţia a fost mereu o problemă, spuse mama. Aşa a fost pentru iudei
când a venit Iisus. În loc să asculte de ceea ce spunea Dumnezeu, ei doreau să facă
lucrurile aşa cum le făcuseră până atunci. Mai târziu, Biserica Romano-Catolică a încercat
să-i determine pe oameni să facă aşa cum zicea ea, în loc să-i înveţe din Biblie ce doreşte
Dumnezeu de la ei. După cum am văzut, chiar şi în timpurile coloniale, de la începutul
Statelor Unite, protestanţii încă aveau probleme în această privinţă.
Mama deveni serioasă.
– Tradiţia poate fi o problemă şi azi. Ar trebui să fim dispuşi să acceptăm tot ceea ce ne
descoperă Dumnezeu în Cuvântul Său. Trebuie să-L lăsăm să ne înveţe lucrurile pe care
vrea ca noi să le ştim, şi nu să insistăm să facem lucrurile în modul în care şi noi, şi alţi
oameni le-am făcut dintotdeauna.
– Da, spuse Andrei. Probabil că asta vrea să spună Biblia atunci când citim: „Trebuie să
ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.”
Capitolul 17
Promisiuni ale revenirii lui Hristos
Dumnezeu ne-a făcut multe promisiuni în legătură cu revenirea lui Iisus. Unele au fost
făcute chiar înainte ca Iisus să vină prima dată pe pământ. Îţi aduci aminte de Enoh din
Vechiul Testament? întrebă mama, privindu-l pe Andrei.
– Da, spuse acesta. Enoh este omul care a trăit mai mult decât oricine.
Mama zâmbi.
– Cred că se poate spune şi aşa. Noi, de obicei, ne gândim la fiul lui Enoh, Matusalem,
ca la omul care a trăit cel mai mult. Dar, din moment ce Enoh nu a murit niciodată, ci
încă trăieşte, cred că poate fi considerat cel mai bătrân om care a trăit vreodată.
– Asta am vrut să spun şi eu, adăugă Andrei.
– Vezi tu, atunci când predica Enoh, cu mult timp înainte de a fi luat la cer ca să
trăiască alături de Dumnezeu, el vorbea despre a doua venire a lui Iisus. Găsim
afirmaţiile sale în Epistola lui Iuda, versetele 14 şi 15.
Mama luă Biblia şi citi:
– „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: «Iată că a
venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să
încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip
nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi
nelegiuiţi.»”
– Chiar şi Iisus ne-a spus că Se va întoarce, adăugă Andrei.
– Aşa este, fu de acord mama. Una dintre cele mai cunoscute profeţii de acest gen se
găseşte în Ioan 14:1-3.
– O, ştiu aceste versete pe dinafară, spuse Andrei. Lasă-mă pe mine să le spun: „Să nu
vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui
Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.
Şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca,
acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”
– Şi Pavel a vorbit despre revenirea lui Iisus, continuă mama. În 1 Tesaloniceni 4:16 el
zice: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui
Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.”
– Pavel ştia, probabil, despre a doua venire a lui Iisus pentru că Iisus deja trăise pe
pământ când el scria aceste lucruri şi ştia ce spusese Iisus despre revenirea Sa, spuse
Andrei.
– Pavel ştia, într-adevăr, ce spusese Iisus, aprobă mama, dar Duhul Sfânt i-a dat lui
Pavel şi mai multe detalii. Descrierea lui Pavel este o alinare în special pentru cei care au
pierdut pe cineva drag. Pavel nu dorea ca vreun creştin să fie trist sau îngrijorat cu privire
la cei dragi care au murit, aşa că a descris exact ce se va întâmpla când Iisus va reveni.
 – Îmi aduc eu aminte când a murit bunica şi pastorul a citit aceste versete. M-a făcut să
mă simt mai bine, spuse Andrei.
– Şi pe mine, spuse mama, îmbrăţişându-l. Şi Isaia vorbeşte despre revenirea lui Iisus.
– Isaia? se miră Andrei. Ştiu că vorbeşte despre prima Lui venire, pentru că am învăţat
asta la şcoală, în sceneta de Crăciun, adăugă el.
– E adevărat, spuse mama. Dar Isaia vorbeşte şi despre a doua venire a Sa. De ce nu
citeşti Isaia 51:3?
Andrei deschise Biblia şi găsi versetul din Isaia. Apoi citi:
– „Tot astfel, Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face
pustia lui ca un rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria şi veselia vor
fi în mijlocul lui, mulţumiri şi cântări de laudă.”
– Acum vezi ce scrie în Isaia 62:4,5 şi Isaia 35:1,2, spuse mama.
Andrei citi:
– „Nu te vor mai numi Părăsită şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor
numi: «Plăcerea Mea este în ea» şi ţara ta o vor numi Beula: «Măritată», căci Domnul Îşi
pune plăcerea în tine şi ţara ta se va mărita iarăşi. Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară,
aşa se vor uni fiii tăi cu tine şi, cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura
Dumnezeul tău de tine.” „Pustia şi ţara fără apă se vor bucura, pustietatea se va veseli şi
va înflori ca trandafirul, se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi
strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului.
Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru.”
Andrei ridică privirea.
– Uau! Ce frumos! Nu ştiam că Isaia ştia toate astea!
– Cine a mai scris despre a doua venire a lui Iisus? întrebă mama.
– Hmm, se gândi Andrei. Omul care a scris Apocalipsa.
– Aşa este, spuse mama. Îţi mai aduci aminte care dintre ucenici a scris-o?
– Cumva Ioan?
– Da, răspunse mama. Ioan a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Iisus şi i s-a
făcut dor de El după ce S-a înălţat la cer. Aşa că dorea foarte mult să-L vadă din nou. El
este cel care ne-a spus foarte multe despre a doua venire a lui Iisus. Citeşte Apocalipsa
22:20, Andrei!
Şi Andrei citi:
– „Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: «Da, Eu vin curând!»”
– Dar nu numai autorii cărţilor Bibliei au scris despre a doua venire a lui Iisus. Martin
Luther era fascinat de întoarcerea Lui. Şi prietenul lui, Melanchthon, a scris despre ea. La
fel şi reformatorul Scoţiei, John Knox.
– Cred că toţi prietenii lui Iisus vor fi foarte fericiţi să-L vadă din nou, nu-i aşa? întrebă
Andrei.
– Aşa este, spuse mama. Toţi cei care-L iubesc pe Iisus vor fi fericiţi să-L vadă din nou.
Iar printre aceştia ne numărăm şi noi. Vom fi şi mai fericiţi să trăim alături de El şi să nu
mai avem de-a face cu toate lucrurile triste care au loc aici pe pământ.
– Dar Iisus a spus că o groază de lucruri înfricoşătoare se vor întâmpla înainte ca El să
revină.
 Andrei păru îngrijorat.
– Este adevărat, spuse mama. Biblia ne spune foarte clar că multe dintre semnele care
arată că Iisus vine curând vor fi înspăimântătoare pentru unii oameni.
– Nu spune Iisus ceva de cutremure şi alte chestii de felul ăsta? întrebă Andrei.
– Da, în Matei 24, El a vorbit despre cutremure. De atunci, au fost câteva cutremure
foarte mari.
– Îmi amintesc de unul în Mexic, spuse Andrei, şi de cel din Japonia.
– Unul dintre cele mai mari cutremure prin care a trecut planeta noastră a fost în 1755,
spuse mama.
– Asta a fost cu mult timp în urmă.
– Da, spuse mama, dar şi pe atunci oamenii aşteptau a doua venire a lui Iisus şi au
recunoscut în acest cutremur un semn că pământul îmbătrâneşte şi că noi nu mai avem
mult timp de aşteptat până când va veni Iisus.
– Povesteşte-mi despre el, spuse Andrei. Unde a fost?
– Oraşul cel mai afectat a fost Lisabona.
– Asta e în Portugalia! Am învăţat la geografie despre asta, spuse Andrei. Şi despre
cutremure. Cel mai puternic punct al unui cutremur se numeşte epicentru.
– Ei bine, la cutremurul nostru, epicentrul a fost în Lisabona, în Portugalia. Dar unda
de şoc s-a simţit în multe ţări din Europa şi Africa, chiar şi în America, Groenlanda şi
Indiile de Vest. De fapt, spuse mama, pământul s-a zguduit atât de tare, încât cutremurul
s-a simţit pe o arie de mai bine de 10 milioane de kilometri pătraţi. În Cadiz, Spania,
după cutremur, a venit un tsunami înalt de 18 metri.
– 18 metri! Întotdeauna tsunamiurile sunt la fel de mari? întrebă Andrei.
– De obicei nu, răspunse mama. Mai rău a fost că, în timpul cutremurului, apa
oceanului s-a retras destul de mult, dezgolind o mare porţiune de pământ aflată de
regulă sub apă. Oamenii au alergat în port să vadă ce se întâmplă şi, când a venit
tsunamiul, i-a înecat pe toţi.
– E groaznic! spuse Andrei.
– Istoricii au estimat că au murit aproximativ 90 000 de oameni, adăugă mama. Dar
Iisus a mai vorbit şi despre alte semne care să ne arate că venirea Sa este aproape, în
afară de cutremure.
– Nu a mai spus El că soarele şi luna se vor întuneca şi că o stelele vor cădea de pe cer?
Pare imposibil! spuse Andrei.
– Probabil că părea ceva imposibil pentru cei care Îl ascultau atunci pe Iisus, pentru că
nu mai văzuseră niciodată ceva asemănător. Dar s-au întâmplat aceste lucruri.
– Da? Când?
– Pe 19 mai 1780, la 25 de ani după cutremurul din Lisabona, soarele şi luna s-au
întunecat, aşa cum a spus Iisus.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Andrei.
– Totul a început ca o zi normală, însorită, răspunse mama. Fermierii îşi vedeau de
treaba lor, animalele erau pe câmp la păscut. Dar, spre amiază, au început să se adune
norii. Părea că vine o furtună mare. Nu ploua cine ştie ce, dar cerul continua să se
întunece din ce în ce mai tare. Chiar şi vitele ştiau că ceva nu e în ordine. S-au întors cu
toate la grajduri, crezând s-a făcut seară şi că a venit timpul să fie mulse. Cerul se
întuneca şi mai mult.
– Dar oamenii? întrebă Andrei. Au înţeles ce se petrecea?
– Nu, spuse mama. Mulţi s-au înspăimântat şi au crezut că este sfârşitul lumii.
– Dar n-a fost, adăugă Andrei, pentru că noi suntem încă aici.
– Aşa este. Dar oamenii şi-au adus aminte că Iisus spusese că aceste lucruri se vor
întâmpla înainte de revenirea Sa şi au început să citească Biblia.
– Atunci, a fost un lucru bun, spuse Andrei.
– Da, aşa este, răspunse mama. În aceeaşi noapte, s-a întâmplat un alt eveniment
ciudat. Când luna a răsărit, era roşie ca sângele. Era atât de întunecată, că nu dădea nicio
rază de lumină. Întunericul era foarte dens şi mulţi oameni s-au speriat şi de acest lucru.
– Dar Biblia anunţase că urma să se întâmple şi acest lucru, se miră Andrei. Apare în
acelaşi verset în care se vorbeşte despre soare.
– Vezi tu, oamenii care studiaseră Biblia nu s-au temut, ci s-au bucurat. Pentru ei, asta
însemna că lucrurile se întâmplau exact aşa cum Iisus spusese că se vor întâmpla.
– Dar stelele? îşi aduse aminte Andrei.
– Asta s-a întâmplat mai târziu. Îţi aduci aminte că Iisus a mai spus că înainte de
revenirea Sa vor fi mulţi oameni răi şi că multe lucruri rele se vor întâmpla în acele
vremuri? El a mai spus că va fi exact ca în zilele lui Noe.
– În zilele lui Noe lucrurile mergeau atât de rău, încât Dumnezeu a vrut să distrugă
pământul, îşi aminti Andrei.
– La fel va fi şi înaintea revenirii lui Iisus, spuse mama. Vor fi mulţi oameni care nu-L
vor iubi pe Iisus şi cărora nu le va păsa de sentimentele Lui, oameni care nu vor păzi
legile Sale.
– Atunci o mulţime de oameni vor avea de suferit, spuse Andrei. Aşa s-a întâmplat în
zilele lui Noe. A venit potopul.
– Da, spuse mama, ori de câte ori oamenii nu ascultă de legile divine, oamenii suferă,
spuse mama.
– Dar de ce se întâmplă aşa? Biblia spune clar ce va urma şi oamenii ştiu că Iisus va
reveni.
Mama îl luă în braţe pe Andrei.
– Aşa este, dar îţi aduci aminte de povestea naşterii lui Iisus în Betleem. Şi atunci
oamenii Îl aşteptau pe Iisus să vină, dar numai câţiva erau cu adevărat pregătiţi să-L
întâmpine. Nu au fost mulţi cei care au remarcat când a venit cu adevărat. Aşa va fi şi la a
doua venire a Sa. Noi ştim că vine pentru că ne-a spus în Biblie. Şi ştim şi ce se va
întâmpla înainte de venirea Lui. Dar foarte mulţi oameni nu se pregătesc să-L întâmpine.
– Cred că asta Îl întristează foarte tare.
– Da, cred că aşa e.
– Păi, eu voi fi bucuros să mă întâlnesc cu El, spuse Andrei.
– Şi El va fi bucuros să te vadă, răspunse mama.
Capitolul 18
Lumină nouă în Lumea Nouă
Când Andrei şi mama sa au reluat povestea despre cum Dumnezeu i-a ajutat pe
oameni să-I cunoască adevărul şi să-L urmeze, mama spuse:
– Ai auzit vreodată de un bărbat pe nume William Miller?
– Cred că da, răspunse Andrei. Cine a fost el?
– William Miller a fost un fermier din nord-estul Statelor Unite. În tinereţe fusese
creştin, dar, după un timp, a devenit deist.
– Ce este un deist? întrebă nedumerit Andrei.
– Un deist este cineva care crede în Dumnezeu şi care crede că El a creat lumea, dar
consideră că Dumnezeu nu mai are nimic de-a face cu pământul. Adică Dumnezeu a pus
toate lucrurile în mişcare şi apoi a lăsat totul să se desfăşoare la voia întâmplării.
– E cam deprimant, spuse Andrei.
– Da, aprobă mama, la fel era şi pentru Miller. Era foarte descurajat, pentru că se
simţea păcătos. În cele din urmă, Duhul Sfânt l-a condus să creadă că Iisus chiar a venit
pentru a-i mântui pe oameni. Aşa că a luat Biblia şi a început să studieze. Dorea să ştie
cât mai multe despre Iisus. Cu cât studia mai mult, cu atât Iisus devenea mai frumos
pentru el. Pe măsură ce continua să citească, a descoperit că Daniel şi Apocalipsa sunt
cărţile lui preferate. Analizând diferitele semne ale revenirii lui Iisus, şi-a dat seama că
multe dintre ele se împliniseră deja.
– Cum ar fi ziua aceea întunecată şi cutremurele de pământ despre care am vorbit ieri?
întrebă Andrei.
– Da. Miller a observat că toate fuseseră prezise în Biblie. Pe atunci, unii creştini
considerau că promisiunile despre revenirea lui Iisus însemnau doar că El avea să vină în
inima unui om, nu că El avea să vină în mod literal pe acest pământ. Alţii credeau că vor
fi 1 000 de ani de pace înainte de revenirea Sa. În acest timp, oamenii aveau să înveţe să
fie fericiţi şi să se iubească unul pe altul, aveau să-L accepte pe Iisus în inimile lor şi să I
se închine. Apoi urma să vină şi Iisus.
– E groaznic să aştepţi ceva timp de 1 000 de ani, spuse Andrei. Mă bucur să ştiu că
Iisus vine cu adevărat pe pământ şi că vine curând.
– De fapt, noi îi datorăm foarte mult lui Miller, pentru că a studiat Biblia pentru sine cu
ajutorul Duhului Sfânt. Când a început să citească, s-a hotărât să o ia pur şi simplu de la
Geneza şi să citească până când se va lovi de vreun pasaj pe care nu-l înţelege. Atunci
avea să se oprească şi să folosească o concordanţă …
– O concord … O ce? întrebă Andrei.
– O concordanţă, răspunse mama. Este o carte mare în care apar toate cuvintele din
Biblie, precum şi textele biblice în care le poţi găsi. Când Miller nu înţelegea ceva, căuta
toate textele din Biblie care vorbeau despre acelaşi subiect. Apoi, le citea pe toate până
când considera că a înţeles. Doar atunci mergea mai departe. Îi plăcea tare mult să
studieze.
– Şi eu sunt la fel, spuse Andrei. Şi mie îmi place mai mult să citesc cu ochii mei decât
să ascult ce spun alţii.
– Miller mai semăna cu tine într-o privinţă, îi mărturisi mama. Ca şi ţie, şi lui îi plăcea
matematica.
– Chiar aşa? se miră Andrei. De unde ştii?
– Pentru că, atunci când a ajuns la cartea lui Daniel, la profeţia celor 2 300 de zile, a
început să facă nişte calcule.
– Ce profeţie este asta? întrebă Andrei.
– Daniel spune că, după 2 300 de zile, Sanctuarul va fi curăţit. Miller credea că
pământul este Sanctuarul şi că acesta va fi curăţit prin foc la revenirea lui Iisus. S-a gândit
că, dacă va descoperi când au început cei 2 300 de ani, va şti şi când va reveni Iisus. Miller
a căutat şi a căutat, dar nu a găsit punctul de plecare pentru cei 2 300 de ani. Apoi a găsit
o altă profeţie în Daniel, care vorbeşte despre 70 de săptămâni ce aveau să înceapă de la
decretul de reconstruire a Ierusalimului. Pe măsură ce studia tot mai mult, Miller a
descoperit că cele două profeţii aveau acelaşi punct de început. El ştia din istorie că
împăratul Persiei, Artaxerxe, a dat, în 457 î.Hr., un decret de reconstrucţie a
Ierusalimului. Îţi aduci aminte că, acum câteva seri, am vorbit despre faptul că, în
profeţia biblică, o zi este egală cu un an?
– Da, îşi aminti Andrei.
– Miller ştia că 70 de săptămâni înseamnă 490 de zile, sau ani. Aşa că a numărat 490 de
ani începând cu 457 î.Hr. şi a ajuns în anul 34 d.Hr. Ştii ce s-a întâmplat atunci?
– Hmm, păi …, spuse Andrei. Iisus avea 34 de ani!
– De fapt, râse mama, nu e chiar aşa. Istoricii au avut ceva de furcă pentru a afla anul
naşterii lui Iisus. Mai târziu, au descoperit că, în calculele lor, 3 sau 4 ani erau în plus.
Aşa că Iisus S-a născut, probabil, în anul 3 sau 4 î.Hr.
– Aha, spuse Andrei, deci Iisus avea cam 37 de ani în anul 34 d.Hr.
– Doar că Iisus Se afla în ceruri în anul 34 d.Hr., spuse mama. Hai să facem nişte calcule
şi să lămurim asta.
– Spune-mi numerele, spuse Andrei. Mi-am adus un creion şi o hârtie.
– În Daniel 9:24-27, îngerul explică faptul că cele 70 de săptămâni sunt împărţite în
secţiuni, aşa cum vezi pe harta aceasta. Dar hai să facem singuri calculele. De la decretul
de rezidire a Ierusalimului pe care l-a dat Artaxerxe a durat 7 „săptămâni” până când
Ierusalimul a fost complet reconstruit.
– 7 săptămâni! repetă Andrei. Asta înseamnă de 7 ori 7 ani, adică 49 de ani. Acum
trebuie să scad 49 din 457. Asta înseamnă 408.
– OK! spuse mama. Deci am ajuns la anul 408 î.Hr. Apoi au mai trecut încă 62 de
săptămâni de la restaurarea completă a Ierusalimului şi până când Iisus a fost botezat.
– Stai puţin! strigă Andrei. 62 de săptămâni ar fi … da, 434 de ani.
– Acum scade 408 din 434 şi vezi ce obţii.
După câteva calcule, Andrei anunţă:
– Mi-a dat 26. Ce înseamnă asta?
 – Conform profeţiei lui Daniel, la această dată, Iisus, Mesia, avea să Îşi înceapă
misiunea, răspunse mama. Dar mai este ceva. Ştii tu ce înseamnă î.Hr. şi d.Hr.?
– Sigur, răspunse Andrei. Înseamnă „înainte de Hristos” şi „după Hristos”.
– Dar înţelegi tu cum arată pe o axă a timpului această trecere de la î.Hr. la d.Hr.?
– Ce vrei să spui? întrebă Andrei.
– Ei bine, gândeşte-te la anii dinaintea naşterii lui Iisus ca la o numărătoare inversă – 4,
3, 2, 1 –, ca atunci când se lansează o rachetă. Apoi numărăm crescător anii care au trecut
de la naşterea lui Iisus – 1, 2, 3, 4. Desigur, cei care au trăit atunci nu au numărat aşa.
Andrei era confuz.
– Vrei să spui că Maria, Iosif şi vecinii lor nu au ştiut că modul de numărare al anilor se
schimba?
– O, nu, răspunse mama. Abia după câteva sute de ani oamenii au început să separe
timpul în anii de dinainte de Hristos şi anii de după El. Dar hai să terminăm acum
calculul. Când anii dinainte de Hristos s-au terminat şi s-a ajuns la 1, s-au oprit. Apoi,
anii de după Hristos au început să se numere tot de la 1. Deci avem doi ani cu indicativul
1 – 1 î.Hr. şi 1 d.Hr. Nu există anul 0. Aşadar, atunci când scazi 408 ani din 434 î.Hr., treci
în anii d.Hr. Asta înseamnă că trebuie să adaugi un an, deoarece au fost doi ani diferiţi cu
indicativul 1.
– Cred că încep să înţeleg, se lumină Andrei la faţă.
– Deci, ce an îţi iese acum? continuă mama.
– Anul 27 d.Hr. Ce s-a întâmplat atunci?
– În anul acesta s-a botezat Iisus, răspunse mama. După cum spune profeţia din
Daniel, abia la 408 ani de la restaurarea Ierusalimului Şi-a început Iisus lucrarea ca
Mesia. Acum trebuie să mai adăugăm şi ultima săptămână din profeţie. Daniel spune că
70 de săptămâni au fost pentru iudei. Deci avem cei 49 de ani de restaurare a
Ierusalimului, apoi 434 de ani până la botezul lui Iisus şi, în final, încă 7 ani pentru ca
Evanghelia să fie predicată în mod special iudeilor. Dacă mai adaugi încă 7 ani la anul 27
d.Hr., ce obţii?
– Anul 34 d.Hr., răspunse Andrei.
– În acest an a fost omorât cu pietre Ştefan şi Evanghelia a început să fie predicată în
întreaga lume, nu doar iudeilor, spuse mama.
– OK, zise Andrei. Deci, dacă adunăm 49 + 434 + 7 ani, avem 490 de ani. Adică exact cele
70 de săptămâni, dacă spunem că o zi este egală cu un an. Uau! Profeţia chiar se
potriveşte din punct de vedere matematic, nu-i aşa?
– Nu uita că William Miller încerca să-şi dea seama când se termină cele 2 300 de zile,
sau ani. El a citit în Daniel că cele 70 de săptămâni făceau parte din cele 2 300 de zile şi a
înţeles că ambele perioade încep în acelaşi timp. Astfel că, dacă cele 70 de săptămâni şi
cele 2 300 de zile încep în acelaşi timp, iar cele 70 de săptămâni se termină în anul 34
d.Hr., cum putea Miller să-şi dea seama când se termină cele 2 300 de zile?
– Trebuia să scadă 490 de ani, adică cele 70 de săptămâni, din 2 300 de ani, răspunse
Andrei, ca să afle cât a mai rămas. Să vedem … 2300 – 490 = 1810.
– Corect, spuse mama. Dar noi am învăţat că cele 70 de săptămâni se termină în anul 34
d.Hr. Aşadar, trebuie să adaugi cei 1 810 ani la anul 34 d.Hr. ca să afli când se încheie
profeţia celor 2 300 de zile.
– Asta înseamnă anul 1844, socoti Andrei.
– La aceeaşi concluzie a ajuns şi William Miller, spuse mama. A făcut aceleaşi calcule
pe care le faci şi tu acum şi şi-a dat seama că Sanctuarul avea să fie curăţit, conform
profeţiei lui Daniel, cândva în jurul anului 1844, dar nu ştia exact când. William Miller era
convins că „Sanctuarul” însemna „pământul” şi că avea să fie curăţit cu foc la revenirea
lui Iisus, când, în locul lui, o nouă lume, fără păcat, urma să fie creată. Şi-a dat seama că
nu mai erau mulţi ani până în 1844. Pe măsură ce timpul se scurta, a renunţat la
activitatea sa de fermier şi a început să predice. Voia să le spună tuturor că revenirea lui
Iisus se apropia. În aproape fiecare oraş, zeci şi sute de oameni acceptau învăţăturile lui
Miller. Pretutindeni bisericile protestante îl lăsau pe Miller să predice şi mii de oameni s-
au hotărât să se pregătească pentru revenirea lui Iisus. Mulţi oameni nu au fost de acord
cu calculele lui, dar credeau şi ei că Iisus vine curând.
– Nu e de mirare că unii nu au fost de acord cu calculele lui, spuse Andrei. Este cam
greu să-i dai de capăt. Ce religie avea William Miller?
– Era baptist, spuse mama, şi mulţi baptişti l-au susţinut. În 1833, la doi ani după ce a
început să predice despre revenirea apropiată a lui Iisus, a fost o mare ploaie de
meteoriţi, continuă mama.
– Am văzut şi eu un meteorit, sări Andrei.
– Da, spuse mama. Uneori vedem stele căzătoare şi alteori ploi de meteoriţi, când
vedem mai multe stele căzând în acelaşi timp. Astronomii pot prezice când se întâmplă
astfel de evenimente, chiar putem să căutăm într-o enciclopedie când este cel mai
probabil să vedem stele căzătoare. Dar acest eveniment a fost cu totul aparte. A durat ore
în şir. Oamenilor le era teamă că toate stelele vor cădea şi nu va mai rămâne niciuna pe
cer.
– Deci totul s-a petrecut exact aşa cum prezisese Iisus, remarcă Andrei.
– Apocalipsa 6:13 descrie astfel acest eveniment: „Şi stelele au căzut din cer pe pământ
cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic.” S-a întâmplat
aşa cum a spus Biblia. Aceasta i-a făcut pe şi mai mulţi oameni să accepte mesajul lui
William Miller şi să se pregătească pentru revenirea lui Iisus. Ziarele şi presa întreagă îşi
băteau joc de Miller. Îl tratau ca pe un nebun care şi-a părăsit casa pentru a călători peste
tot şi a predica idei trăsnite. L-au numit fanatic şi mincinos. Şi-au bătut joc de cei care l-
au crezut şi spuneau că şi ei sunt la fel de nebuni.
– Dar, mamă, o întrerupse Andrei, William Miller a greşit; Iisus nu S-a întors în 1844.
Asta înseamnă că nu era cu adevărat un om al lui Dumnezeu?
– Nu, spuse mama. William Miller Îl iubea foarte mult pe Dumnezeu. El nu a înţeles la
ce se referă profeţia atunci când spune că Sanctuarul va fi curăţit. Calculele lui nu au fost
incorecte, dar el nu înţelesese ce eveniment urma să aibă loc la sfârşitul celor 2 300 de
zile. Însă a reuşit să facă mii de oameni să se gândească serios la revenirea lui Iisus. I-a
determinat să citească Biblia şi să-şi pregătească inimile pentru a-L întâmpina pe Iisus. Şi
asta este lucrul cel mai important.
– Dar, dacă toate calculele lui erau corecte, ce s-a întâmplat de fapt în 1844? vru să ştie
Andrei.
– Vom vorbi despre asta data viitoare, răspunse mama.
Capitolul 19
Lumină în întuneric
Mamă, spuse Andrei, Iisus nu a venit în 1844. Ce s-a întâmplat cu cei care L-au
aşteptat?
– Au fost foarte dezamăgiţi. Adeseori se întâmplă ca oamenii să nu-L înţeleagă atât de
uşor pe Dumnezeu şi planurile Sale, dar, cumva, adevăratul Lui mesaj tot iese la iveală,
chiar dacă oamenii greşesc atunci când încearcă să interpreteze ce a vrut El să spună.
Deşi a greşit cu privire la timpul revenirii lui Iisus şi cu privire la semnificaţia curăţirii
Sanctuarului, William Miller avea dreptate când spunea că Iisus va reveni pe acest
pământ. Iar oamenii aveau nevoie să audă acest mesaj. De-a lungul timpului, oamenii nu
au înţeles întotdeauna ce a vrut Dumnezeu să spună, pentru că tradiţiile le-au stat în
cale. Evenimentele pe care le aşteptăm să se întâmple nu coincid întotdeauna cu ce are de
gând să facă Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat şi cu primii ucenici.
– Ştiu, spuse Andrei. Ei se aşteptau ca Iisus să fie rege şi să-i scape de romani. Iar El a
murit. Cred că şi ei au fost foarte dezamăgiţi.
– Au fost, spuse mama. Greşeala şi dezamăgirea lor au semănat foarte mult cu cele ale
lui William Miller. El greşise pentru că acceptase concepţia populară despre Sanctuar. Pe
atunci, mulţi creştini credeau că pământul este Sanctuarul. Ucenicii lui Iisus greşiseră
pentru că acceptaseră imaginea populară a lui Mesia ca rege. Miller şi urmaşii lui ar fi
înţeles mai bine despre ce vorbeşte profeţia dacă ar fi studiat Sanctuarul pe care îl
construiseră Moise şi israeliţii. Ar fi înţeles că, pentru cel care îndeplinea funcţia de
mare-preot în Sanctuar, ultima sarcină din an era să-l cureţe. Această slujbă se numea
Ziua Ispăşirii şi simboliza îndepărtarea păcatelor din Israel. Sanctuarul pe care Moise îl
construise în pustie era o copie a celui din ceruri, astfel că, atunci când Iisus a mers ca să
cureţe Sanctuarul din cer, asta însemna că urma să Se ocupe de păcatele poporului Său,
ca şi marele-preot din Vechiul Testament, care făcea asta o dată pe an pentru Israel. Prin
urmare, atunci când profeţia din Daniel vorbeşte despre curăţirea Sanctuarului, vorbeşte
despre o activitate similară care are loc în Sanctuarul din ceruri, numită judecată.
– Judecată? întrebă Andrei.
– Da. În timpul Zilei Ispăşirii de pe timpul lui Moise, era o săptămână întreagă de
cercetare. Oamenii îşi revizuiau viaţa şi îşi mărturiseau păcatele. În ceruri, judecata
înseamnă că Iisus revizuieşte viaţa fiecăruia şi Se uită la modul în care oamenii şi-au
cercetat inimile şi şi-au mărturisit păcatele. Apoi, pe fiecare dintre cei care au făcut asta îl
consideră ca şi când nu ar fi păcătuit niciodată.
– Deci William Miller s-a înşelat cu privire la revenirea lui Iisus. A făcut o greşeală.
Mesajul lui nu a folosit la nimic, spuse Andrei.
– Nu-i adevărat, spuse mama. Dumnezeu a dorit atunci ca Miller să le spună oamenilor
că profeţia celor 2 300 de zile din cartea lui Daniel a luat sfârşit şi că semnele revenirii lui
Iisus se împliniseră. Era timpul ca oamenii să se pregătească să-L întâmpine. După cum
ucenicii aveau aşteptări greşite cu privire la ce avea să facă Iisus la sfârşitul celor 70 de
săptămâni, tot aşa adventiştii au avut aşteptări greşite cu privire la ce urma să facă
Dumnezeu la sfârşitul celor 2 300 de zile. Ei nu înţeleseseră complet profeţiile, dar planul
lui Dumnezeu tot a fost îndeplinit aşa cum Şi-a dorit El. Dumnezeu a dorit ca oamenii să-
şi dea seama că vine curând şi să se pregătească să-L întâmpine.
– Deci, până la urmă, Miller a fost un om bun, nu? întrebă Andrei.
– Da, aşa este, aprobă mama.
– Dar ce s-a întâmplat cu cei care l-au crezut şi l-au urmat pe Miller?
– Când Iisus nu a venit, au fost foarte dezamăgiţi. O parte dintre ei s-au îndepărtat de
Dumnezeu pentru totdeauna. Alţii s-au reîntors în bisericile din care făcuseră parte
înainte de a-l urma pe Miller. Restul s-au împărţit în două grupuri. Unul dintre grupuri a
devenit Biserica Creştină a Adventului, celălalt a devenit Biserica Adventistă de Ziua a
Şaptea.
– Deci William Miller a fost adventist? întrebă Andrei.
– Miller nu a devenit niciodată adventist de ziua a şaptea, spuse mama. Dar oricine
aşteaptă cu nerăbdare revenirea lui Iisus este un adevărat adventist, pentru că acest
cuvânt înseamnă „cineva care aşteaptă nerăbdător venirea lui Iisus”.
Capitolul 20
O redeşteptare religioasă mondială
Andrei, întrebă mama când s-au aşezat din nou să povestească, ce ar fi să citeşti
Apocalipsa 14:6,7?
– OK, spuse Andrei, luând Biblia şi răsfoind paginile. Am găsit. „Şi am văzut un alt
înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească
locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.
El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii
Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»”
– Mulţumesc, spuse mama. Când îngerul a spus „oricărui neam, oricărei seminţii,
oricărei limbi şi oricărui norod”, el a vrut să spună că predicarea Evangheliei va fi o
mişcare mondială. Timp de mulţi ani, mesajul despre Iisus fusese predicat în diverse
zone din Europa, Africa de Nord şi Asia, dar acum venise timpul ca mesajul despre
revenirea lui Hristos să fie răspândit pe tot pământul. În Germania trăia un tânăr evreu
pe nume Joseph Wolff. Tatăl lui era rabin, iar el fusese învăţat să fie un bun evreu. Când
l-a întrebat pe tatăl său: „Cine a fost Iisus?”, acesta i-a răspuns că a fost un evreu foarte
talentat, care a fost omorât deoarece pretinsese că este Mesia. „O”, a spus mirat Joseph.
„Dar de ce a fost distrus Ierusalimul şi de ce sunt evreii acum în captivitate?” „Este
foarte trist acest lucru”, i-a răspuns tatăl, „dar, de foarte multe ori, evreii i-au omorât pe
profeţii pe care Dumnezeu ni i-a trimis şi acum oraşul nostru este distrus şi ţara noastră
este condusă de alţii.” Joseph a început să se gândească: Dacă Iisus fost nevinovat? Dacă
El chiar a fost Mesia, aşa cum pretindea? Dacă? … La vârsta de 7 ani, stătea de vorbă cu
un vecin, care era creştin. „Într-o zi, o să vină Mesia”, se lăuda Joseph „şi atunci
Ierusalimul va fi capitala lumii întregi şi toţi ne vor respecta pe noi, evreii!” Bătrânul a
zâmbit şi i-a spus: „Joseph, lasă-mă să-ţi povestesc despre Mesia.” Şi i-a vorbit despre
viaţa lui Iisus, despre umilinţele Sale şi despre modul în care a murit. „Dar Mesia trebuia
să fie rege!” protestă micul Joseph. „Da”, răspunse bătrânul, „dar citeşte cu atenţie ce
spun profeţii. Mergi acasă şi citeşte capitolul 53 din Isaia.” Pe măsură ce citea acest
capitol, era din ce în ce mai convins că Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu. Scripturile
vorbeau despre faptul că Iisus avea să fie un slujitor umil, care urma să fie dus ca o oaie
la tăiere. E posibil să fie două veniri ale lui Mesia? s-a întrebat Joseph. Se poate să fi venit
o dată ca slujitor umil şi să vină a doua oară ca un rege victorios? Asta chiar se potrivea
cu ceea ce spunea Iisus despre Sine!
Când avea 11 ani, Joseph a plecat de acasă şi a mers la şcoală în altă parte. A locuit la
nişte rude, în apropiere de şcoală. Totuşi, pe măsură ce studia şi discuta cu rudele sale
despre acele lucruri, aceştia deveneau tot mai furioşi. Până la urmă, a fost alungat din
cauza convingerilor lui creştine. Joseph s-a hotărât ca, dacă e să fie creştin, să se alăture
unei biserici creştine. Aşa că s-a făcut catolic şi a urmat cursurile unui colegiu catolic din
Roma. Dar a observat că biserica nu îi ajuta pe oameni aşa cum ar fi trebuit să o facă.
Părea mai interesată să le ia banii decât să-i ajute în problemele lor spirituale. Astfel că
Joseph Wolff a început să atace plin de zel abuzurile bisericii.
Conducătorii bisericii l-au numit eretic şi Joseph a trebuit să părăsească şcoala. A mers
în Anglia şi a studiat acolo doi ani. În acest timp, s-a făcut protestant şi s-a convins că
Iisus revine curând. A citit profeţiile din Daniel şi a făcut aceleaşi calcule ca şi Miller.
Rezultatul la care a ajuns diferea cu numai câţiva ani de cel al lui William Miller. Dacă
Iisus avea să revină atât de curând, atunci el trebuia să le spună cât mai repede
oamenilor despre asta.
Joseph a mers în Africa, predicând în Egipt şi Etiopia. Apoi, în Asia, predicând în
Palestina, Siria, Persia, Buhara şi India. Dr. Wolff (deja îşi luase doctoratul) a vizitat şi
Statele Unite. A predicat în New York, Baltimore, Philadelphia şi Washington, D.C. În
timpul acestor călătorii misionare, Satana a încercat de multe ori să-l oprească. De-a
lungul anilor, în diverse locuri, a fost vândut ca sclav, a suferit de foame, a fost închis,
condamnat la moarte de trei ori, jefuit şi, o dată, dezbrăcat la piele şi obligat să treacă un
munte în picioarele goale! Dar Dumnezeu a fost cu el şi nu a renunţat niciodată. Până
când a murit, a continuat să predice despre apropiata revenire a lui Iisus.
– A avut o viaţă plină de peripeţii! interveni Andrei.
– Când urmăm planurile lui Dumnezeu, viaţa poate fi plină de surprize, spuse mama.
Dr. Wolff nu a fost singurul care a răspândit mesajul revenirii lui Iisus. În America de
Sud, un preot spaniol pe nume Lacunza a cercetat Biblia şi a descoperit şi el că Iisus Se
întoarce curând. Fiind preot catolic, ştia că poate fi ucis pentru convingerile sale, aşa că a
scris o carte sub pseudonimul Rabinul Ben Ezra, pretinzând că este un evreu convertit. În
1825, cartea sa despre revenirea lui Iisus a ajuns la Londra şi i-a făcut pe mulţi englezi să-
L primească în inima lor pe Iisus.
În Germania, cam în acelaşi timp, un pastor luteran pe nume Bengel studia şi el Biblia
cu atenţie. Şi el a făcut calculele din Daniel şi a înţeles că Iisus trebuie să revină curând.
Rezultatele sale s-au apropiat foarte mult de cele ale lui Miller. Membrii bisericii sale au
dus acest mesaj până în Rusia.
Între timp, Dumnezeu avea pe cineva şi în Elveţia. În Geneva, un bărbat pe nume
Gaussen s-a convins că Iisus revine curând. Ca şi Farel, care lucrase în Geneva cu sute de
ani înainte, Gaussen a început să-i înveţe pe copii. A scris cărţi pentru ei în franceză,
explicându-le cum este cu revenirea lui Iisus. Mai târziu, când le-a predicat adulţilor, iar
ei i-au răspuns că „Daniel şi Apocalipsa sunt prea grele ca să le putem înţelege”,
Gaussen a râs şi le-a spus: „Nu au cum să fie chiar atât de greu de înţeles. Întrebaţi-vă
copiii şi ei vi le vor explica.” Şi copiii asta au făcut!
Elveţia nu a fost singurul loc în care copiii le-au spus celor mari despre vestea cea bună
a revenirii lui Iisus. În Scandinavia, predicatorii vorbeau despre a doua venire a lui Iisus,
dar conducătorii ţării i-au aruncat în închisoare. Atunci, copii de 6, 7 şi 8 ani au predicat
acest mesaj şi au răspândit vestea bună a apropiatei reveniri a lui Iisus pe tot cuprinsul
Scandinaviei, într-un mod în care adulţii niciodată nu ar fi fost în stare să o facă!
Peste tot în lume, oamenii se întrebau: „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” Grupe
izolate de creştini, din ţări diferite, au descoperit, doar din studiul Bibliei, că Iisus vine
curând. Duhul Sfânt îi conducea pe toţi la aceeaşi concluzie.
– Dar, mamă, spuse Andrei, Iisus nu a venit în anii 1840, indiferent de data care a fost
stabilită.
– Aşa este, spuse mama. Iisus spune în Matei 24:36: „Despre ziua aceea şi despre
ceasul acela nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Ni s-a spus
însă că putem şti când este aproape. Iar lucrul acesta îl aflăm studiind profeţiile biblice.
Deci, chiar dacă aceşti oameni au înţeles greşit ce urma să se întâmple în 1844, ei au
răspândit vestea cea bună a revenirii lui Iisus în întreaga lume.
– Deci, la urma urmei, a fost un lucru bun, chiar dacă nu înţelegeau în mod corect,
spuse Andrei.
– Da, răspunse mama. Niciunul dintre cei care au trecut prin experienţa aşteptării
revenirii lui Iisus în 1844 nu a putut uita asta. O, dacă oamenii lui Dumnezeu de astăzi ar
avea aceeaşi inimă plină de dor! Trebuie să ne rugăm şi să studiem aşa cum au făcut ei
atunci.
Capitolul 21
Cine seamănă vânt …
Când a început Miller să predice, conducătorii bisericii nu au ştiut cum să reacţioneze
faţă de el, a început mama o altă povestire pentru Andrei. Oricum, când au văzut cât de
mulţi oameni intră în bisericile lor, au început să-l sprijine. Mai târziu, când au înţeles că
aceşti noi membri doreau ca ei să predice despre a doua venire a lui Iisus, l-au respins pe
Miller şi mesajul său. Apoi, pastorii le-au spus membrilor lor să nu se mai ducă deloc la
acele întâlniri.
Un lucru ciudat s-a întâmplat. După ce conducătorii bisericii l-au respins pe Miller,
interesul oamenilor pentru biserică a început să scadă. În scurt timp, peste 50 000 de
creştini s-au retras din bisericile lor şi au început să se adune cu alţii care Îl aşteptau pe
Iisus să vină curând. Până atunci, majoritatea celor care credeau mesajul lui Miller
rămăseseră în bisericile lor. Dar acum se producea un exod uriaş. Pastorii au observat că
erau convertiri foarte puţine şi rare.
– Nu poţi să-i acuzi pe oameni că părăsesc biserica, dacă acolo nu există interes pentru
revenirea în curând a lui Iisus, spuse Andrei. Ce fel de biserică ar fi asta?
– Aşa este. Biblia vorbeşte despre probleme de acest gen, numindu-le „o formă de
evlavie, dar fără putere”. Printre cei care îl urmau acum pe Miller se întâmpla ceva foarte
interesant. Ei îşi petreceau din ce în ce mai mult timp studiind conştiincios Biblia şi
rugându-se. Ellen White scria: „Dacă pretinsul popor al lui Dumnezeu ar accepta lumina
care străluceşte din Cuvântul Său, ar ajunge la acea unitate pentru care S-a rugat mai
demult Hristos şi pe care apostolul a descris-o ca fiind «unirea Duhului prin legătura
păcii»” (Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 311). Asta se întâmpla acum printre milleriţi pe
măsură ce deveneau cunoscuţi. Mesajul lor a fost numit mesajul adventist, de la cuvântul
advent din limba engleză, care înseamnă „venire”. Aşa de mult vorbeau despre revenirea
lui Iisus.
– A, de-asta şi biserica noastră se numeşte Biserica Adventistă? întrebă Andrei. Pentru
că noi credem că Iisus vine curând?
– Da, răspunse mama. Acum, Andrei, te rog, vrei să citeşti Efeseni 4:3-5?
– Da, imediat, zise Andrei.
Găsi textul în Biblie şi începu să citească:
– „... şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii. Este un singur trup, un
singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este
un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.”
– Mulţumesc, spuse mama. Printre milleriţi nu existau bariere confesionale, ei
deveniseră una. Provenind din toate bisericile cunoscute la acea dată, cei care acceptaseră
mesajul adventist se puteau închina împreună în unitate, aşteptând nerăbdători venirea
lui Iisus. Dar, din păcate, majoritatea bisericilor au respins mesajul revenirii în curând a
lui Iisus.
Apocalipsa14:8 spune: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: «A căzut Babilonul,
cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei.»” În
Apocalipsa 17, Biblia prezintă ca simbol al bisericii o femeie curată, pură, iar ca simbol al
Babilonului o femeie adulteră, ale cărei haine s-au înroşit de sângele martirilor. De-a
lungul Vechiului Testament, Dumnezeu vorbeşte despre o căsătorie între El şi biserica Sa,
sau poporul Său. Când biserica Îi este necredincioasă, infidelă, Dumnezeu numeşte asta
adulter. Când Apocalipsa vorbeşte despre fiicele acestei femei adultere, este vorba
despre bisericile care persistă în doctrine şi tradiţii false, în loc să-şi bazeze credinţa şi
convingerile pe învăţăturile curate, pure ale Bibliei.
Conducătorii din bisericile care au respins mesajul adventist i-au îndepărtat pe oameni
de la adevăr. În Apocalipsa 18:4, Ioan scrie: „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea:
«Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu
urgiile ei.»”
– Asta au făcut milleriţii? Au ieşit din bisericile pe care nu le interesa venirea lui Iisus?
întrebă Andrei. Asta înseamnă că toţi care merg azi în aceste biserici nu sunt oameni
buni?
– Nu toţi, spuse mama. Sunt mulţi oameni în toate aceste biserici care Îl iubesc sincer
pe Dumnezeu.
– Dar, dacă Îl iubesc pe Dumnezeu, de ce nu fac ce le-a cerut El să facă? Dacă Îl iubim
pe Dumnezeu nu înseamnă să Îl ascultăm? întrebă Andrei surprins.
– Unii creştini nu înţeleg că Domnul încă doreşte să păzim cele Zece Porunci. Dar
putem fi siguri că, înainte de terminarea judecăţii, fiecare om va avea ocazia să aleagă
dacă va împlini sau nu voia lui Dumnezeu, spuse mama.
– Dar cum ne putem da seama care oameni Îi aparţin lui Dumnezeu şi care nu? întrebă
Andrei.
– Păi nu ne putem da seama, îi spuse mama. Şi, oricum, nu este treaba noastră. Iisus
este singurul judecător drept, pentru că El este singurul care cunoaşte gândurile
oamenilor şi motivele pentru care ei fac ceea ce fac.
– Mă bucur că Iisus este singurul meu judecător, spuse Andrei, fiindcă El mă înţelege
perfect şi este prietenul meu cel mai bun.
Capitolul 22
Dezamăgire şi credinţă
Andrei, îl strigă mama, hai să citim puţin despre cele zece fecioare, în capitolul 25 din
Matei.
– Da, ştiu pe dinafară istoria lor, se lăudă Andrei. Toate aşteptau mirele cu ulei în
candele, dar au aşteptat prea mult şi au adormit. Când s-au trezit, mirele era aproape, dar
cinci dintre ele nu mai aveau ulei în candele. Au trebuit să meargă urgent în oraş să mai
cumpere. Celelalte cinci aveau ulei de rezervă, aşa că au putut participa la nuntă.
– Foarte bine, Andrei! îl felicită mama. Această povestire îi descrie pe primii adventişti,
urmaşii lui Miller, care Îl aşteptau pe Iisus să revină. Ei ştiau că El revine. Toate semnele
prezise avuseseră loc: distrugerea Ierusalimului, persecutarea bisericii în timpul Evului
Mediu, soarele întunecat, luna înroşită, stelele care au căzut din cer. Toţi cei care au
crezut mesajul adventist erau nerăbdători să-L vadă pe Iisus venind, aşa cum cele zece
fecioare erau nerăbdătoare să-L vadă pe mire.
Uleiul din istoria biblică Îl reprezintă pe Duhul Sfânt. Unele dintre fecioare nu aveau
ulei de rezervă. Ele au ales să participe la nuntă dintr-un impuls, fără să fie pregătite
pentru încercări sau amânări. Când a sosit timpul să vină mirele, lămpile lor nu mai
aveau ulei. Dezamăgirea din 1844 a fost amară şi mulţi dintre credincioşi nu au putut
suporta amânarea şi ruşinea întârzierii revenirii lui Iisus. Unii se alăturaseră milleriţilor
fiindcă le era frică, în timp ce alţii, în loc să studieze ei însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, au
depins de credinţa altora, aşa că nu Îl aveau pe Duhul Sfânt care să îi ajute în încercări. În
acest timp, au apărut mulţi fanatici care au depăşit cu mult limitele bunului-simţ. Ei au
vorbit urât despre adventişti, făcându-le astfel o reputaţie foarte proastă. Satana este
acuzatorul fraţilor. El priveşte întotdeauna cu atenţie la greşeli şi defecte în poporul lui
Dumnezeu şi îi arată cu degetul pe aceşti oameni, astfel ca toţi ceilalţi să-i observe, în
timp ce multe alte lucruri bune şi calităţi trec neobservate. În perioadele de redeşteptare,
Satana introduce în biserică oameni cu inimi neatinse de harul divin şi cu minţi
dezechilibrate. Ei devin fanatici. Creştinii fanatici au fost o problemă încă din timpul lui
Luther.
– Şi astăzi sunt la fel, oftă Andrei.
– Da, spuse mama, sunt şi azi. Este una dintre căile folosite de Satana pentru a se
interpune în calea mesajului lui Dumnezeu. Dar noi nu ar trebui să părăsim biserica doar
pentru că are în ea câţiva fanatici. Toţi milleriţii Îl aşteptau pe Iisus să revină în toamna
anului 1844. Unii agricultori şi-au abandonat recolta pe câmp şi au lăsat cartofii în
pământ. Îşi cercetau inima în căutarea tuturor păcatelor şi le mărturiseau, aşteptându-L
pe Iisus să revină. Bineînţeles că Iisus nu a venit şi mulţi milleriţi au fost dezamăgiţi.
Mulţi au renunţat la credinţa lor. Ellen White ne spune că dezamăgirea de atunci a fost
teribilă, dar nu atât de mare ca aceea prin care au trecut ucenicii după moartea lui Iisus.
 – Cred că a fost mult mai rău, căzu de acord Andrei.
– După 1844, oamenii se aşteptau ca adventismul să dispară. La urma urmei, aceşti
oameni L-au aşteptat pe Iisus să vină, dar El n-a venit. Oamenii lui Dumnezeu care îşi
cercetaseră inimile şi citiseră Cuvântul Lui au recunoscut că Duhul Sfânt acţionase cu
adevărat. Se gândeau că trebuie să fie şi o altă explicaţie. Trebuia să fie o greşeală pe
undeva. Atunci şi-au adus aminte de istoria vieţii lui Iona.
– Când Iona le-a spus celor din Ninive că vor fi distruşi, dar nu s-a întâmplat chiar aşa?
întrebă Andrei. Poate că a fost altceva cu anul 1844, ceva ce oamenii nu au înţeles.
– Ai dreptate, spuse mama. Privind înapoi la întreaga situaţie, William Miller a spus că
n-ar fi făcut nimic diferit. El simţise în trecut că Dumnezeu voia ca el să predice acest
mesaj, aşa că a făcut ce i-a spus Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu Şi-a abandonat credincioşii
în aceste timpuri de grea dezamăgire. Chiar dacă nu au înţeles clar despre ce este vorba,
ei s-au încrezut în El şi au rămas credincioşi Lui.
Capitolul 23
Misterul Templului lui Dumnezeu
Până la Marea Dezamăgire din 1844, majoritatea creştinilor credeau că Sanctuarul
menţionat în profeţia din Daniel se referă la planeta Pământ. Astfel că, atunci când a citit
că Sanctuarul trebuie curăţat la sfârşitul celor 2 300 de zile din profeţia lui Daniel,
William Miller a înţeles că pământul va fi purificat prin foc la a doua venire a lui Iisus.
Întrucât Iisus nu a venit şi lumea nu s-a sfârşit, milleriţii au fost foarte nedumeriţi. De ce
n-a venit Iisus? Care a fost greşeala?
– A calculat greşit Miller? întrebă Andrei.
– Nu, îi răspunse mama. Calculele lui erau corecte. Dar el nu a înţeles că Sanctuarul era
în ceruri. De ce nu citeşti pasajul din Evrei 9:1-5 şi apoi îmi spui ce ai înţeles tu.
Andrei citi timp de câteva minute, apoi începu să explice:
– Aici este vorba despre instrucţiunile date de Dumnezeu cu privire la un loc de
închinare. El a arătat cum să se ridice acel cort pentru închinare. Prima încăpere se
numea Locul Sfânt, sau Sfânta. Acolo era un sfeşnic şi o masă cu pâini făcute special
pentru Dumnezeu. Apoi era un altar de aur pentru jertfa necurmată. O perdea separa
această încăpere de următoarea, Locul Preasfânt, sau Sfânta Sfintelor. Singurul obiect
aflat acolo era o cutie de lemn numită „chivot”, care era aurită. Înăuntru erau cele Zece
Porunci, un vas de aur cu mană şi toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi rodise. Pe capacul
chivotului erau doi îngeri din aur ale căror aripi se uneau deasupra chivotului.
– Foarte bine! se bucură mama. Acum să citim Evrei 8:1,2. Iată esenţa celor spuse:
Avem un Mare-Preot care stă la dreapta tronului lui Dumnezeu în ceruri. El slujeşte în
Locul Preasfânt, în adevăratul loc de închinare făcut de Dumnezeu, nu de mâini
omeneşti.
– Hm, nu prea pare că Sanctuarul ar fi acelaşi lucru cu pământul, spuse Andrei. De
fapt, pare că Sanctuarul este în ceruri.
– Aşa este, spuse mama. Sanctuarul original este în ceruri. Sanctuarul pe care Moise l-a
construit în timpul Vechiului Testament este copia celui din cer. Scriitorii Bibliei afirmă
că există un Sanctuar în ceruri. Mai întâi, Moise spune că l-a construit pe cel de pe
pământ după un model pe care i l-a arătat chiar Dumnezeu. Apoi şi Pavel vorbeşte
despre Sanctuarul din ceruri şi spune că este modelul după care Moise l-a realizat pe cel
de pe pământ. Şi, în final, Ioan precizează că a văzut Sanctuarul într-o viziune şi l-a
descris în Apocalipsa.
Pentru a înţelege ce face Iisus acum în Sanctuarul din cer, trebuie să înţelegem ce s-a
întâmplat în Sanctuarul care era pe pământ. În fiecare zi, preoţii ofereau jertfe pentru
popor. Pe lângă ele, oamenii aduceau şi ei jertfe pentru propriile păcate. Ei îşi puneau
mâinile pe capul animalului adus şi îşi mărturiseau păcatul. Apoi, animalul era ucis, iar
preotul ducea sângele lui în Locul Sfânt şi stropea perdeaua care separa cele două
încăperi. Acest lucru reprezenta faptul că păcatul a fost iertat şi a fost transferat asupra
Sanctuarului însuşi.
Apoi, o dată pe an, în Ziua Ispăşirii, preotul alegea doi ţapi fără defect. El trăgea la
sorţi – acesta era un obicei vechi – pentru a vedea care ţap este al Domnului şi care al lui
Satana, după care preotul sacrifica ţapul Domnului şi ducea sângele acestuia după
perdea, în Sfânta Sfintelor, sau Locul Preasfânt, stropind cu el chivotul. Astfel, preotul, în
mod simbolic, strângea toate păcatele israeliţilor din anul care se încheia şi le ducea afară
din Sanctuar. După ce ieşea din Sanctuar, marele-preot îşi punea mâinile pe capul ţapului
lui Satana şi mărturisea toate păcatele poporului. Acesta era simbolul transferării tuturor
păcatelor asupra ţapului. În final, ţapul era dus în pustie şi lăsat acolo. Era numit „ţapul
ispăşitor ”.
– Am auzit la şcoală de ţapul ispăşitor. Aşa numim noi pe cineva care a fost pedepsit
pentru greşeala altcuiva.
– Da, răspunse mama, acum înţelegi de unde vine această expresie. Deci, întorcându-ne
la Ziua Ispăşirii, ţapul ispăşitor era dus în pustie şi ducea cu el toate păcatele care
fuseseră ţinute în Sanctuar tot anul.
– Dar păcatele nemărturisite? Putea ţapul să le ia şi pe alea?
– Nu, răspunse cu tristeţe mama. De aceea era atât de important să-ţi mărturiseşti
toate păcatele şi să fie iertate înainte de Ziua Ispăşirii, altfel persoana respectivă rămânea
cu păcatul asupra ei până când îl mărturisea.
– Şi asta e destul de grav, nu?
– Când S-a întors la ceruri, Iisus a devenit Mare-Preot şi a lucrat în Sanctuarul ceresc.
La fel ca marele-preot pământesc, care lua păcatele mărturisite asupra lui, Iisus face
acelaşi lucru pentru urmaşii Săi. Când ne mărturisim păcatele, nu mai trebuie să ne
îngrijorăm niciodată cu privire la ele, pentru că Iisus le-a luat asupra Sa şi ne-a iertat.
Profeţia din Daniel spune că Sanctuarul va fi curăţat la sfârşitul celor 2 300 de zile. În
timpurile Vechiului Testament, Sanctuarul era purificat o dată pe an prin acţiunea de
ispăşire. La fel va fi şi cu Sanctuarul din cer. În 1844, la sfârşitul celor 2 300 de zile din
profeţia biblică, Iisus Şi-a început lucrarea în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc.
Lucrarea Sa este simbolizată de lucrarea marelui-preot din Ziua Ispăşirii, şi anume
eliminarea tuturor păcatelor mărturisite de-a lungul anilor. Toţi cei care îşi mărturisesc
păcatele şi au credinţă în Iisus sunt beneficiarii acestei ispăşiri. Ca o dovadă că
Dumnezeu este drept, sunt examinate toate înregistrările vieţilor oamenilor. Noi credem
că în 1844, Iisus Şi-a început activitatea de cercetare, analizând toate dovezile existente
pentru a vedea cine are credinţă în El şi s-a pocăit de păcatele făcute.
– Păăăi, începu Andrei, e ceva timp de atunci. Cred că aproape a terminat.
– Da, aşa e. Este important să fim pregătiţi în fiecare zi pentru a-L întâmpina pe Iisus.
Capitolul 24
Iisus Hristos, Apărătorul nostru
Aşadar, primii adventişti au ajuns să înţeleagă faptul că această curăţare a Sanctuarului
şi revenirea lui Iisus pe pământ nu sunt unul şi acelaşi eveniment.
– Mamă, întrebă Andrei, oare cei care l-au crezut şi urmat pe Miller au fost adventişti?
Eu am crezut că Biserica Adventistă s-a format mai târziu.
– Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea s-a format, într-adevăr, mai târziu, aprobă
mama. Dar cuvântul „adventist” nu înseamnă doar „membru al Bisericii Adventiste, ci şi
„cel ce Îl aşteaptă cu nerăbdare pe Iisus să revină”. Aşa cum am mai spus, „adventist”,
vine de la cuvântul advent, din limba engleză, care înseamnă „venire”. Prima venire a lui
Iisus a avut loc atunci când El a venit pe pământ ca prunc în Betleem, iar a doua venire va
avea loc în viitor.
– Acum încep să înţeleg. Aşadar, oricine crede în a doua venire a lui Iisus este un
adventist. Şi aceasta nu este acelaşi lucru cu a fi adventist de ziua a şaptea.
– Exact.
– OK, continuă Andrei. Să mergem mai departe.
– Spuneam că primii adventişti au aflat că revenirea lui Iisus şi curăţarea Sanctuarului
sunt două evenimente diferite. Acum au înţeles că exista un Sanctuar în ceruri. Dar,
pentru a înţelege pe deplin marea lor dezamăgire, adventiştii trebuiau să cunoască în
amănunt lucrarea din Sanctuar şi ce făcea Iisus acolo. Hai să citim din cuvintele lui Iisus
rostite cât a fost pe acest pământ. Este povestirea hainei de nuntă redată în Matei 22:2-14.
Andrei găsi fragmentul şi începu să citească:
– „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis
pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi
robi şi le-a zis: «Spuneţi celor poftiţi: ’Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele
cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata; veniţi la nuntă!’» Dar ei, fără să le pese de
poftirea lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe
robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit, împăratul s-a mâniat, a trimis
oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: «Nunta
este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi
chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care îi veţi găsi.» Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe
toţi pe care i-au găsit, şi buni, şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.
Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în
haina de nuntă. «Prietene», i-a zis el, «cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?» Omul
acela a amuţit. Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: «Legaţi-i mâinile şi picioarele şi
luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci
mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.»”
– Vezi, Andrei, înainte de începerea nunţii, regele a verificat dacă toţi invitaţii au haine
de nuntă. Aşa face şi Iisus. El ne-a oferit haina bunătăţii Sale şi, înainte să vină să ne ia la
cer, verifică să vadă dacă toţi cei ce doresc să fie cu El poartă veşmântul bunătăţii Sale pe
care ni l-a oferit.
– Înţeleg, dădu din cap Andrei.
– Primii adventişti aveau multe întrebări şi nu înţelegeau chiar tot ce se întâmplase. Le
era teamă că judecata se terminase şi că nimeni nu mai putea să-şi schimbe felul de a
gândi şi să-şi mărturisească păcatele.
– Dar asta nu era adevărat, nu-i aşa? întrebă Andrei. Noi Îl putem accepta încă pe Iisus
şi ne putem pocăi şi azi.
– Da, aşa e, spuse mama. Judecata încă nu s-a terminat şi nu se va termina până când
Iisus nu-Şi va încheia lucrarea de Mare-Preot în Sanctuarul din cer. În vechime, când
marele-preot intra în Locul Preasfânt în Ziua Ispăşirii, toţi israeliţii se adunau, se rugau
şi îşi cercetau inima înaintea lui Dumnezeu pentru a fi siguri că nu mai au niciun păcat
nemărturisit. Ei Îl rugau pe Dumnezeu să-i ierte pentru tot ce făcuseră greşit, ca să poată
sta înaintea Lui curaţi şi fără pată.
– De când Iisus este în Sfânta Sfintelor, noi trăim în acelaşi timp în care are loc
judecata, repetă Andrei. Asta înseamnă că şi noi ar trebui să ne cercetăm inima.
– Ai dreptate. Iisus este în cer mijlocind pentru noi. Noi trebuie să ne analizăm atent
inima şi să fim siguri că am acceptat haina bunătăţii Sale, în loc să mai fluturăm vreo
zdreanţă a caracterului nostru rău pe care îl aveam înainte ca Iisus să ne schimbe inima.
– La fel cum e cu hainele murdare de noroi, spuse Andrei. Am înţeles acum. Abia
aştept să vină Iisus cât mai repede. Vreau să port şi eu haina bunătăţii Sale.
– Şi eu la fel, completă mama.
Capitolul 25
America în profeţie
Andrei, spuse mama, astăzi avem ceva cu adevărat interesant, dar şi dificil de studiat.
Vrei să citeşti Apocalipsa 12:7-9? Sau mă laşi pe mine?
– Citesc eu, răspunse Andrei, căutând în Biblia lui. „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail
şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au
putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi,
numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi
împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Mami, aici scrie clar că balaurul este
Satana.
– Şi pentru că ştim cine este balaurul, continuă mama, putem înţelege mai multe
lucruri. Citeşte mai departe din Apocalipsa 13:11.
– OK! „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară. Avea două coarne ca ale
unui miel şi vorbea ca un balaur.” Deci acesta este un alt animal pe care Ioan l-a văzut în
viziune şi era foarte blând, până a deschis gura, comentă Andrei.
– Aşa este, aprobă mama, dar hai să ne oprim puţin. Înainte de a vedea pe cine
reprezintă acest animal, trebuie să mai identificăm unul din aceeaşi profeţie. Vrei să
citeşti acum Apocalipsa 13:1-10?
– „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece
coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de
hulă. Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură
de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din
capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se
mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui
fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: «Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se
poate lupta cu ea?» I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să
lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule
împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat
să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste
orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor
închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii
Mielului, care a fost înjunghiat. Cine are urechi să audă! Cine duce pe alţii în robie va
merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi
credinţa sfinţilor.” Sunt multe animale în cartea Apocalipsa, spuse Andrei. Nu prea
înţeleg.
– Păi, de fapt, în aceste versete sunt doar trei: balaurul, fiara care iese din mare şi fiara
de pe uscat, şi deja ştim că balaurul îl reprezintă pe Satana. Acum trebuie să vedem pe
cine reprezintă celelalte două fiare. Să începem cu fiara care iese din mare, cea căruia
balaurul i-a dat puterea şi autoritatea sa. Mulţi dintre primii protestanţi au identificat
această fiară cu papalitatea.
– Cum adică? întrebă Andrei.
– Papalitatea este un alt cuvânt folosit atunci când vorbeşti despre papii de la Roma.
Adică Biserica Romano-Catolică şi sistemul ei de guvernare.
– Şi de ce au crezut protestanţii că această fiară reprezintă papalitatea? întrebă Andrei.
– Pentru că au asociat această descriere cu o alta asemănătoare, pe care profetul Daniel
o face în cartea sa. Putem citi despre asta în Daniel 7:19-27, spuse mama.
Şi Andrei citi:
– „În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra – care se deosebea de toate
celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma
şi călca în picioare ce rămânea – şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap şi
asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei, asupra cornului acestuia,
care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte
coarne. Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit,
până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a
venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia. El mi-a vorbit aşa: «Fiara a patra
este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia
tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din
împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va
deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva
Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe
vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o
jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi
nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care
sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui
este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!»” Deci, mamă,
întrebă Andrei, pe cine reprezintă această fiară despre care vorbeşte Daniel?
– Păi care este acel imperiu universal care a stăpânit lumea şi care este descris ca fiind
picioarele de fier din visul lui Nebucadneţar? întrebă mama.
– A, da, Imperiul Roman, nu?
– Aşadar, cea de-a patra fiară din viziunea lui Daniel reprezintă Imperiul Roman,
continuă mama. Apoi, Daniel a văzut un corn mic ce a crescut din Imperiul Roman, dar
cumva diferit de acesta. Daniel spune că acest corn făcea aceleaşi lucru despre care Ioan
spune că le făcea fiara care ieşea din mare (Apocalipsa 13). De aceea mulţi protestanţi,
cercetători sârguincioşi ai Bibliei, au tras concluzia că Daniel 7 şi Apocalipsa 13 vorbesc
despre aceeaşi putere.
– De ce cred oamenii că Ioan şi Daniel vorbesc despre papalitate?
– Ce spune Ioan despre această fiară? îl întrebă mama pe Andrei. Ce găsim scris
despre asta în Apocalipsa 13:1-10 şi Daniel 7:19-27?
– Păi, începu Andrei, Apocalipsa spune că va vorbi împotriva lui Dumnezeu şi va face
război cu poporul Său. Şi Daniel spune acelaşi lucru, adăugând că va încerca să schimbe
vremurile şi legile lui Dumnezeu.
 – Corect, spuse mama. Şi cine a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu?
– Păi nu ştiu, răspunse Andrei. Cum ar putea cineva să schimbe Legea lui Dumnezeu?
– De fapt, nu poate nimeni, zâmbi mama. Dar lucrul făcut de Biserica Romano-Catolică
a fost schimbarea zilei de închinare din sâmbătă în duminică, prima zi a săptămânii. De
fapt, Biserica Catolică recunoaşte deschis acest lucru. Ea spune că această schimbare a
fost făcută prin puterea papei de a lua astfel de decizii.
– Deci asta vrea să spună Daniel când zice că această putere va încerca să schimbe
vremurile şi legile veşnice stabilite de Dumnezeu? întrebă Andrei.
– Da, răspunse mama. Schimbarea zilei de odihnă din ziua de Sabat în duminică este
un astfel de exemplu.
– Ce vrea să spună Ioan când vorbeşte despre rana de moarte pe care o va primi această
fiară? întrebă din nou Andrei.
– Apocalipsa spune că această putere va conduce timp de 42 de luni, vorbind împotriva
lui Dumnezeu şi persecutând poporul Său. Apoi va primi o rană care va părea mortală.
Dar aceasta se va vindeca. Îţi aminteşti ce am vorbit cu ceva timp în urmă, când am
învăţat că în Biblie, în profeţii, o zi este, în realitate, un an?
– Da, da, îmi aduc aminte, răspunse Andrei.
– Deci, continuă mama, socoteşte anii de la 538 d.Hr. până în 1798.
– Stai puţin, o întrerupse Andrei. Ce s-a întâmplat în acest timp şi de ce trebuie să
socotesc aşa?
– În anul 538 d.Hr., episcopul de Roma avea control asupra tuturor episcopilor
celorlalte biserici, îi spuse mama. Acest lucru l-a făcut pe episcopul de Roma, cunoscut şi
sub numele de „papa”, să controleze toată biserica creştină existentă în teritoriile
Europei. Dacă papalitatea, conform profeţiei, urma să domnească 42 de luni, cât timp
reprezintă asta?
– De 42 de ori câte 30 de zile, pentru fiecare lună, fac… 1 260 de zile, citi Andrei de pe
hârtia unde făcuse socoteala.
– Deci, dacă papalitatea a început să domnească în 538 d.Hr. şi a continuat timp de 1
260 de ani, în ce an se termină domnia ei?
– Să adun 538 cu 1 260, socoti Andrei. Şi răspunsul este… anul 1798. Ce s-a întâmplat
atunci?
– Atunci a primit papalitatea rana de moarte, despre care vorbeşte Ioan. Cărţile de
istorie ne spun că atunci armata franceză l-a luat prizonier pe papă.
– Aha, a ajuns prizonier, aşa cum e scris în Apocalipsa 13.
– Dar nu a rămas prizonier pentru totdeauna, continuă mama. Despre asta însă vom
vorbi puţin mai târziu. Acum să identificăm celelalte două fiare. Să vedem cine este fiara
cealaltă, de pe uscat. Mergi din nou la Apocalipsa 13:11. „Apoi am văzut ridicându-se din
pământ o altă fiară…”
– Stai puţin să găsesc şi eu, spuse Andrei. Vreau să citesc eu versetul. „Apoi am văzut
ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca
un balaur.” Da, am ajuns iar la animalul ăla blând care vorbeşte urât!
Mama zâmbi din nou.
– Acea fiară iese din pământ şi creşte foarte repede. Ce naţiune s-a dezvoltat după anul
1798 şi a devenit şi o mare putere mondială?
– Am învăţat la şcoală că SUA şi-au declarat independenţa în 1776, aşa că eu cred că
despre această ţară este vorba.
– Aşa este, aprobă mama.
– Atunci, continuă Andrei, crezi că fiara cu coarne ca de miel reprezintă Statele Unite?
– Da, răspunse mama, asta e convingerea mea.
– Dar unul dintre motivele pentru care oamenii au venit în America este tocmai
libertatea religioasă, spuse Andrei, şi Apocalipsa 13 spune că, deşi arăta ca un miel,
această fiară vorbea ca un balaur şi a făcut ca oamenii să se închine fiarei care a ieşit din
mare. America nu face aşa ceva!
– Nu, acceptă mama, nu chiar acum.
– Atunci cum se potriveşte descrierea asta cu ţara simbolizată printr-un miel care îi
determină pe oameni să se închine fiarei?
– Păi, continuă mama, cel mai bun mod de a te închina cuiva este să îi respecţi
autoritatea.
– Da, da, încuviinţă Andrei, dar Statele Unite nu au o biserică oficială, aşa cum a avut
Europa în Evul Mediu. Deci n-are cine să-i oblige pe oameni să se închine papalităţii.
– Nu, spuse mama, nu-i obligă nimeni. Dar protestanţii din America se închină
duminica, nu sâmbăta, conform schimbării făcute de Biserica Catolică şi prin autoritatea
papei de a schimba legile lui Dumnezeu. Aşa că, nu cumva, tocmai prin acceptarea
acestei schimbări, protestanţii dau dovadă că respectă autoritatea Bisericii Catolice şi a
papei?
– A, da, căzu Andrei pe gânduri, cred că ai dreptate.
– Ellen White, care a scris Tragedia veacurilor, spune că, în viitor, vor apărea legi stricte
în Statele Unite, care le vor cere oamenilor să se închine duminica. Noi nu vom mai fi
lăsaţi să mergem la biserică sâmbăta. În vremurile acelea, cei care ţin duminica în locul
sâmbetei se vor închina puterii fiarei.
– Da, da, încuviinţă Andrei, cred că încep să înţeleg. Dacă ei ştiu că trebuie să ţină
sâmbăta, dar ţin duminica, înseamnă că respectă autoritatea Bisericii Catolice, în loc să
respecte autoritatea Legii lui Dumnezeu. Dar nu înţeleg cum putem fi obligaţi să
mergem la adunare duminica, în loc de sâmbătă.
– O să fim, dar nu chiar acum, spuse mama. Oamenii au sperat că vor avea libertate
religioasă în America şi că nu vor mai fi persecuţii, pentru că bisericile protestante sunt
atât de diferite în doctrina lor. Dar, după cele spuse de apostolul Ioan în cartea
Apocalipsa, se pare că spre sfârşitul timpului, creştinii se vor uni pe baza unor puncte
comune, şi atunci va veni persecuţia.
– Înţeleg, spuse Andrei. Deci, chiar dacă în vremea când a fost scrisă Biblia, oamenii
din Europa şi din locurile în care ajunsese Biblia nici nu ştiau că există America,
Dumnezeu ştia foarte bine şi a prezis că şi ea va fi implicată în conflictul de la sfârşitul
istoriei lumii.
– Aşa este, spuse mama. Dumnezeu ştie tot ce se va întâmpla. Nu te bucuri că ne-a
spus şi nouă? Cu Dumnezeu, care cunoaşte deja sfârşitul tuturor lucrurilor, şi ştiind că El
este cu noi ca să ne ajute că ieşim învingători, nu ar trebui să ne temem niciodată de
nimic.
Capitolul 26
Apărători ai adevărului
Andrei, când crezi tu că a apărut pentru prima dată Sabatul?
– Ooo, demult, spuse Andrei nostalgic. Ştiu! La creaţie!
– Da, de fapt, noi păzim ziua a şaptea pentru a-L onora pe Creatorul nostru, aprobă
mama. De ce nu citeşti Geneza 2:1-3?
– OK, spuse Andrei, apoi îşi luă Biblia şi citi: „Astfel au fost sfârşite cerurile şi
pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o
făcuse şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a
binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată
lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.”
– Acum citeşte şi Isaia 56:1,2, continuă mama.
– „Aşa vorbeşte Domnul: «Păziţi ce este drept şi faceţi ce este bine, căci mântuirea Mea
este aproape să vină şi neprihănirea Mea este aproape să se arate. Ferice de omul care
face lucrul acesta şi de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind Sabatul, ca să nu-l
pângărească, şi stăpânindu-şi mâna, ca să nu facă niciun rău!»”
Apoi Andrei a ridicat privirea din Biblie şi a întrebat retoric:
– Sabatul chiar era ceva deosebit, nu-i aşa?
– Şi este şi azi, continuă mama. Adam şi Eva au ţinut Sabatul în Grădina Eden.
– Şi Noe la fel, îşi aminti Andrei.
– Da, precum şi Avraam, Isaac şi Iacov, adăugă mama.
– Şi Iisus, spuse Andrei.
– Da, Ellen White, autoarea cărţii Tragedia veacurilor, ne spune că, încă de la începutul
istoriei pământului, cineva, undeva, a păzit mereu sâmbăta ca zi sfântă. Nu a fost
niciodată uitată, indiferent cât de mulţi erau cei de partea lui Satana.
– Întotdeauna, întotdeauna? întrebă Andrei.
– Întotdeauna, răspunse mama. Dar Satana a încercat să-i împiedice pe oameni să
păzească Legea lui Dumnezeu. Ia ascultă: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă
război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia
lui Iisus Hristos” (Apocalipsa12:17).
– Poruncile sunt foarte importante pentru Dumnezeu, aşa ca şi Sabatul, nu-i aşa? spuse
Andrei.
– Da. Aşa este, aprobă mama. De-a lungul istoriei, oamenii au folosit diferite motive
pentru a nu păzi Sabatul, sâmbăta. Şi Satana i-a ajutat ca mereu să găsească o scuză.
Primii creştini credeau că Sabatul este o prelungire a tradiţiilor evreilor. Azi, oamenii nu
mai vor să se închine sâmbăta pe motiv că toţi ceilalţi se închină duminica. Schimbarea a
fost foarte grea pentru primii adventişti, pentru că oamenii păzeau duminica de secole
întregi. Cei care respingeau Sabatul le spuneau celor care îl păzeau: „Nu se poate ca voi,
puţini, să aveţi dreptate, în timp ce specialiştii în cuvântul Bibliei să greşească.” Dar, pe
măsură ce primii adventişti au început să studieze Biblia în amănunt, au descoperit două
lucruri importante: Sanctuarul şi Sabatul. Au înţeles că Sanctuarul şi Legea merg mână
în mână, pentru că în Sanctuar, în chivotul de aur erau…
– Ştiu! strigă Andrei. Cele Zece Porunci!
– Ai dreptate, spuse mama. În Sanctuarul din cer, capacul chivotului reprezenta tronul
lui Dumnezeu.
– Şi capacul era chiar deasupra Legii Sale! adăugă Andrei. Asta arată cât de mult
preţuieşte Dumnezeu Legea, nu?
– Aşa este, spuse mama. Toate datele pe care primii adventişti le-au calculat, în timp
ce-L aşteptau pe Iisus, i-au abătut de la ceea ce Dumnezeu dorea, cu adevărat, ca ei să afle
şi să înţeleagă despre Sanctuarul din ceruri şi despre importanţa Legii Sale.
– Cred că dorinţa asta a unora de a stabili date fixe i-a făcut să se rătăcească de la
drumul cel bun?
– Uneori, zâmbi mama. Mereu vei auzi de cineva care a fixat date pentru revenirea lui
Iisus, dar Iisus nu a spus exact când va veni. Ceea ce Dumnezeu vrea cu adevărat de la
noi este să înţelegem şi să preţuim ceea ce face Iisus acum.
– Daaa, cât de mult vrea El să luăm în serios Cuvântul Său, completă Andrei.
Capitolul 27
Cheile împărăţiei
Ce făceau celelalte biserici în timp ce William Miller predica despre a doua venire?
întrebă, a doua zi, Andrei.
– În timpul anilor 1800, răspunse mama, erau multe redeşteptări spirituale. Unele erau
reale, autentice, dar multe erau doar experienţe trecătoare. Oamenii veneau plini de
ardoare la Dumnezeu, fierbeau de entuziasm, dar se răceau uşor, iar viaţa lor spirituală
devenea şi mai întunecată decât până atunci. Mulţi predicatori spuneau că, după prima
venire a lui Iisus, Legea a fost pironită pe cruce, că nu mai e valabilă, nu mai are nicio
importanţă şi oamenii nu mai trebuie să o păzească.
– Păi nu prea are sens, comentă Andrei.
– Ai dreptate, spuse mama. Dacă nu este Lege, nu există păcat, pentru că păcatul este
călcarea Legii.
– Corect, aprobă Andrei.
– Şi dacă nu este păcat, nu avem nevoie de Mântuitor.
– Corect, spuse din nou Andrei.
– Şi dacă nu avem nevoie de Mântuitor, nu avem nevoie de Iisus.
– Aşa este, aprobă din nou Andrei.
– Şi pastorii n-ar mai avea despre ce să predice, nu-i aşa?
– Da, e clar spuse Andrei. Întreaga doctrină n-ar mai avea sens.
– De fapt, continuă mama, primul pas spre împăcarea cu Iisus este să ne recunoaştem
păcatul şi nevoia de Dumnezeu. Legea este o oglindă care ne ajută în acest sens. Ne arată
păcatele şi astfel aflăm cât de mult avem nevoie de iertarea lui Iisus. Sunt patru chei care
descuie uşa intrării în cer alături de Iisus, explică mama. Prima este recunoaşterea Legii
lui Dumnezeu, faptul că este la fel de importantă şi astăzi. Iisus a spus în Matei 5:17 – „Să
nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.”
Cea de-a doua cheie, continuă mama, este realizarea faptului că atunci când călcăm Legea
comitem un păcat, deci avem nevoie de iertare.
– Pe lângă asta, adăugă Andrei, fiindcă există un Sanctuar în ceruri înseamnă că el
există cu un motiv. Iar motivul ar fi că oamenii au încă nevoie să li se ierte păcatele.
– Da, Sanctuarul este acolo pentru noi. Noi trebuie să îl includem în viaţa noastră,
mărturisindu-ne păcatele, astfel ca Iisus să le poată şterge. Asta este cheia numărul 3.
– Şi numărul 4? întrebă Andrei.
– Dacă pocăinţa este reală, dacă unei persoane îi pare rău cu adevărat pentru păcatele
făcute şi doreşte ca acestea să i se ierte, atunci o schimbare majoră se petrece în viaţa ei.
Experienţa sa cu Dumnezeu nu va fi ceva temporar, ca un foc de paie care arde foarte
puţin şi care se stinge repede. Schimbarea va fi pentru totdeauna. Cunoaşterea lui Iisus
ne face altfel de oameni. Şi această diferenţă se va vedea pe tot parcursul vieţii noastre de
atunci înainte. Această schimbare este dovada că noi, cu adevărat, Îl cunoaştem pe Iisus
şi Îl iubim. Aceasta este adevărata convertire, care reprezintă cheia finală pentru a intra
în cer.
– Dumnezeu a avut grijă ca pentru asta să avem tot ce ne trebuie, nu-i aşa ? întrebă
Andrei.
Capitolul 28
Faţă în faţă cu noi înşine
Biblia ne spune că există îngeri care ţin evidenţa tuturor alegerilor pe care le facem în
viaţă. Ei scriu totul în cartea de aducere-aminte, spuse mama lui Andrei, la începutul
discuţiei lor.
– Îngerii scriu într-o carte fiecare alegere pe care o facem? întrebă Andrei. Le trebuie
cel puţin câteva computere pentru asta!
Mama râse.
– Poate că da. Poate că Biblia vorbeşte despre o carte în care sunt notate lucruri, pentru
că oamenii nu înţelegeau ce înseamnă computerele atunci când a fost scrisă Scriptura.
– Da, înţeleg, aprobă Andrei. Ce spune Biblia despre aceşti îngeri care ţin evidenţa?
– Apocalipsa 20:12 spune: „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare
înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte,
care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise
în cărţile acelea.” Andrei, vrei acum să citeşti 1 Petru 4:17?
– Da, sigur, spuse Andrei.
După ce găsi textul, citi:
– „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi, dacă
începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?”
– Asta înseamnă că în cer este consemnată viaţa fiecărui om, spuse mama. Toţi am
păcătuit şi acest lucru este înregistrat în cărţi. Dar cei care au acceptat jertfa lui Iisus ca
plată pentru păcatele lor sunt văzuţi ca şi când nu ar fi păcătuit deloc. Iisus le-a iertat
păcatele şi le-a dat la o parte, ca şi când nu ar fi păcătuit niciodată. Dar El nu poate spăla
păcatele celor care nu L-au acceptat ca Mântuitor sau nu I-au îngăduit să le ia viaţa în
stăpânire.
– Deci, continuă Andrei, chiar contează să înţelegem lucrarea lui Iisus, ca să-I cerem să
ne spele păcatele, nu-i aşa?
– Da, răspunse mama, aşa este.
– Păi, adăugă Andrei, ceea ce face Iisus acum în Sanctuar pare cel puţin la fel de
important precum ceea ce a făcut pentru noi pe cruce.
– Aşa este, aprobă mama. Atât moartea Sa, cât şi lucrarea de răscumpărare din cer sunt
necesare pentru a ne îndepărta păcatele. Iar păcatul nu este doar lucrul rău pe care l-am
făcut. Păcatul poate fi ceva nevăzut de ceilalţi – de exemplu să îngăduim ca inima să ne
fie despărţită de Iisus. Putem păcătui nu neapărat făcând ceva rău, ci, pur şi simplu,
nepunându-ne în slujba lui Dumnezeu capacităţile cu care am fost înzestraţi.
– Dar toţi păcătuim, spuse nedumerit Andrei. Cum putem fi siguri că păcatele ne sunt
iertate?
– În 2 Corinteni 12:9, adăugă mama, primim asigurarea că harul lui Hristos este
suficient pentru a ne acoperi păcatele. Dacă ne pare rău de păcatul făcut şi Îi cerem lui
Iisus iertare, putem fi siguri că El ne iartă. Dumnezeu acceptă şi cel mai neînsemnat
lucru pe care îl facem, dacă îl facem din iubire pentru El. Şi e important să nu uităm
faptul că noi suntem mântuiţi în mod individual, nu în grup.
– Ce înseamnă asta? mai vru să ştie Andrei.
– Asta înseamnă că noi nu suntem mântuiţi pentru că aparţinem unei anumite familii
sau unei anumite biserici. Noi suntem salvaţi doar dacă Îi cerem lui Iisus să ne ierte
păcatele şi să le îndepărteze pentru că El a murit pentru noi.
– Mmm, începu Andrei dus pe gânduri, e puţin înspăimântător când te gândeşti la
judecată şi la îngerii care ţin o evidenţă a tot ceea ce facem.
– Poate că da, a admis mama. Dar nu uita că, dacă noi Îl acceptăm pe Iisus ca
Mântuitorul nostru şi Îl rugăm să ne ierte, atunci, datorită lui Iisus, păcatele noastre au
dispărut. El ne îmbracă în haina perfectă a neprihănirii Sale şi nu mai trebuie să ne fie
frică de nimic. Iisus ne este cel mai bun prieten.
Capitolul 29
De ce au fost permise păcatul şi suferinţa?
Mamă, nu înţeleg ceva. De ce a îngăduit Dumnezeu păcatul? Adică, uite cât de multă
lume suferă din această cauză!
– Da, spuse mama, suferă, într-adevăr. Biblia ne explică felul în care a ajuns Lucifer să
fie Satana. Caută la Isaia, capitolul14, versetele13 şi 14.
Andrei găsi versetele şi începu să citească:
– „Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus
de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul
miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt».” Dar, mamă, aici nu
scrie exact ce s-a întâmplat cu Lucifer.
– Ba da, scrie. Înainte ca să dorească să fie ca Dumnezeu, Lucifer era cel mai frumos
înger din ceruri. Pe poziţia cea mai înaltă. Era perfect, desăvârşit în frumuseţe, aşa cum a
dorit Dumnezeu să fie. Dar Lucifer a ajuns să se dea mare, să fie mândru de el însuşi. Era
plin de orgoliu şi credea că este mai important decât era în realitate. Era gelos pe Iisus,
care era Fiul lui Dumnezeu.
– Iisus a trăit mai întâi în cer şi apoi S-a făcut copil şi a venit pe pământ?
– O, da, răspunse mama. Primele versete din cartea lui Ioan ne spun că Iisus a existat
dintotdeauna împreună cu Tatăl, cu mult înainte ca să vină pe pământ.
– OK, spuse Andrei. Povesteşte-mi mai departe. De ce era Lucifer gelos pe Iisus?
– Lucifer credea că va fi şi el inclus în planul cu privire la noua lume pe care Dumnezeu
Tatăl şi Iisus Hristos urmau să o aducă la existenţă. El a crezut că Ei l-au lăsat dinadins în
afara discuţiilor lor ca să-l umilească în faţa celorlalţi îngeri. Lucifer a devenit atât de
gelos pe Iisus, încât a început să discute cu ceilalţi îngeri şi să ridice întrebări: De ce a
ajuns Iisus implicat în acest plan de creare a unei lumi noi? De ce n-am fost şi eu inclus
în acest plan? De ce este onorat Iisus mai mult ca mine? Astfel, Lucifer a convins câţi
îngeri a putut că Dumnezeu este nedrept. Din cauza atitudinii sale răzvrătite, el şi o
treime dintre îngeri au fost alungaţi din ceruri. Acum, Lucifer era cu adevărat furios.
– Satana şi Lucifer sunt aceeaşi persoană? întrebă Andrei.
– Da, răspunse mama. După ce a părăsit cerul, el nu s-a mai numit Lucifer, pentru că
nu mai era un înger bun. Lucifer înseamnă „purtător de lumină” şi Satana înseamnă
„duşmanul”.
– OK, spuse Andrei, ce a făcut apoi Satana?
– El le-a spus celorlalţi îngeri că a fost vina lui Dumnezeu. A pretins că regulile
iraţionale ale lui Dumnezeu au fost cauza geloziei şi alungării lui. Apoi, i-a înşelat pe
Adam şi pe Eva, aruncându-i în mreaja păcatului. Şi pentru asta a dat vina tot pe
Dumnezeu, spunând că regulile Sale nu sunt drepte nici pentru Adam şi Eva. Dar a fost
şocat când Dumnezeu L-a oferit pe propriul Său Fiu ca schimb pentru viaţa oamenilor
care păcătuiseră. În tot ce a făcut, Satana a încercat mereu să se aşeze deasupra lui
Dumnezeu.
– Ca şi în ispitirea din pustie, când I-a cerut lui Iisus să Se închine lui sau să facă ce zice
el, adică să facă o minune şi să transforme pietrele în pâini?
– Da, acesta este un alt exemplu al modului în care Satana a încercat să se plaseze
deasupra lui Dumnezeu, răspunse mama. Şi atunci, când nu a fost capabil să-L facă pe
Iisus să păcătuiască sau să-L recunoască drept conducător, L-a urât şi mai mult pe Iisus.
În final, el a făcut totul ca Iisus să fie torturat până la moarte.
– Ce groaznic!
– Da, e groaznic, dar acest lucru a demonstrat întregului univers, fără urmă de îndoială,
că Dumnezeu este drept şi că El iubeşte enorm oamenii şi a fost dispus să facă totul ca să
ne salveze, chiar după ce Satana ne-a înşelat.
Andrei a tăcut o vreme. Apoi a spus:
– Dacă oamenii ar înţelege bine ce s-a întâmplat, n-ar mai putea să-L acuze în
continuare pe Dumnezeu pentru existenţa suferinţei de pe pământ.
– Dar mulţi oameni nu înţeleg toate acestea, răspunse mama.
– Cineva ar trebui să le explice, zise Andrei şi tăcu iarăşi. Ăsta este de fapt cel mai
important lucru, nu? continuă el. A dovedi că Dumnezeu este drept.
– Da, aceasta a fost miza iniţială a conflictului, a spus mama. Prima acuzaţie adusă de
Satana a fost că Dumnezeu nu este drept. Această mare luptă nu ne are în centru pe
mine, pe tine sau pe Satana. Este cu privire la Dumnezeu şi la faptul că El este drept. Şi
când războiul dintre Hristos şi Satana se va sfârşi, toate fiinţele vor şti că Dumnezeu este
corect. Fiecare a avut cel puţin o ocazie în care să aleagă de ce parte să se aşeze.
– Cred că Dumnezeu ne iubeşte foarte mult, spuse Andrei, dacă ne-a oferit o astfel de
şansă.
– Da, spuse mama. El este un Tată cu adevărat iubitor.
– De-abia aştept să se termine totul şi toţi oamenii să înţeleagă şi să-L iubească pe
Dumnezeu, spuse Andrei.
– Va fi o mare uşurare pentru întregul univers atunci când se va sfârşi acest război. Dar
va fi, de asemenea, şi foarte trist, pentru că mulţi oameni au ales să nu înţeleagă. Şi vor fi
distruşi, chiar dacă Dumnezeu îi iubeşte atât de mult. Faptul că ei vor muri Îl va durea
teribil pe Dumnezeu.
– Da, cred că o să-L doară.
– Cu toate acestea, când se va sfârşi totul, nu va mai fi nici urmă de păcat, pentru că
toate fiinţele vor înţelege ce înseamnă păcatul, mai adăugă mama.
– Da, va fi o ocazie de bucurie, dar şi de supărare, reflectă Andrei. Vom fi bucuroşi
pentru că nu va mai fi păcat, dar va fi trist pentru că unii au ales să nu-L iubească pe
Dumnezeu şi să nu trăiască împreună cu El.
Capitolul 30
Cel mai mare duşman al omului
Tu ştii care este cel mai mare duşman al nostru? întrebă mama.
– Nu prea, răspunse Andrei. Probabil că noi înşine.
Mama râse.
– Uneori, aşa este, aprobă ea. Dar acum mă refer la Satana. Vrei să citeşti Geneza 3:15?
Acolo scrie ce I-a spus Dumnezeu lui Satana după ce el i-a ispitit pe Adam şi pe Eva în
Eden.
Andrei găsi textul şi începu să citească.
– „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va
zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”
– Satana era furios, îi reaminti mama lui Andrei. Tot repeta că Adam şi Eva au păcătuit,
că Dumnezeu este nedrept şi, acum, Dumnezeu a început să deruleze un plan pentru
salvarea omenirii. Oricine priveşte la acest plan vede că Dumnezeu este bun şi îndurător.
Şi asta l-a înfuriat şi mai tare pe Satana. Direct, nu putea să-L atace pe Dumnezeu, pentru
că Dumnezeu este mai puternic decât el, dar putea măcar să se răzbune pe copiii Lui.
Asta a făcut şi asta va face până se va termina acest mare conflict. Vezi ce spune Pavel în 2
Timotei 3:2!
– „Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori,
neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie...”
Andrei ridică privirea, apoi continuă întrebând:
– De ce se opune lumea atât de puţin planului lui Satana? De ce sunt copiii lui
Dumnezeu atât de, de... cum să zic eu? De adormiţi? Parcă nici nu i-ar interesa.
– Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu sunt neascultători pentru că nu au suficient Duh
Sfânt în viaţa lor. Ei nu înţeleg cu adevărat puterea lui Satana şi planul său de luptă
împotriva lui Dumnezeu. Este mai uşor pentru un inamic să învingă dacă armata
împotriva căreia luptă este adormită. Şi este şi mai uşor să învingă dacă oamenii nici nu-
şi dau seama că în jurul lor se duce un război. Cei care nu au o legătură strânsă cu Iisus
uită prea repede toate acestea sau nu s-au interesat niciodată de ele de la bun început.
– Oamenii care sunt aproape de Iisus urăsc păcatul la fel de mult ca şi El, continuă să
explice mama. Ei nu vor să facă nimic ce L-ar putea răni pe Iisus, pentru că El îi iubeşte
atât de mult. Dar mulţi oameni nu ţin o legătură cu Dumnezeu, uitând că Satana este în
război cu poporul lui Dumnezeu. Nu cunosc puterea lui Satana şi a cruzimii sale faţă de
urmaşii lui Iisus. Ei aruncă vina pe Dumnezeu pentru orice rău care se întâmplă în lume.
Dar relele se întâmplă pur şi simplu pentru că există un război şi pentru că Satana,
duşmanul nostru, este foarte crud.
– Şi noi ce putem face? întrebă Andrei.
– Citeşte Efeseni 6:11,12, spuse mama.
 – „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept uneltirilor
Diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva
căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti.”
– Acum citeşte 1 Petru 5:8, continuă mama.
– „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu,
care răcneşte şi caută pe cine să înghită.”
Mama s-a uitat la Andrei, care închisese Biblia.
– Aceste versete ne spun clar împotriva cui luptăm noi, de fapt. Dar nu trebuie să ne fie
teamă!
– Pentru că Iisus a luptat şi a biruit, nu? întrebă Andrei.
– Aşa este, spuse mama. El ne va da putere, dacă Îi cerem. Satana nu ne poate controla
mintea şi nici ceea ce hotărâm să facem. El ne poate afecta doar dacă îl lăsăm noi. El ne
poate supăra, dar nu ne poate distruge. Ne poate răni, dar nu ne poate despărţi de Iisus.
Satana a pierdut deja războiul, dar el ne poate necăji încă puţin, până când va veni Iisus
să ne ia la cer.
– Mi-ar plăcea ca Iisus să Se grăbească! mai spuse Andrei.
Capitolul 31
Cine sunt îngerii?
Mami, spune-mi exact, cine sunt îngerii?
– Citeşte în Biblie şi vei afla, răspunse mama. Încearcă în Evrei 1:14.
Andrei citi:
– „Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce
vor moşteni mântuirea?”
– Acum caută în Psalmii 8:5.
– „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu
cinste.” Deci îngerii sunt duhuri care Îl slujesc pe Dumnezeu, iar El i-a trimis să ne ajute?
întrebă Andrei.
– Da, replică mama. Dumnezeu i-a creat pe îngeri şi le-a dat anumite sarcini de
îndeplinit.
– Îmi aduc aminte multe povestiri din Biblie în care sunt prezenţi îngeri, spuse Andrei.
Atunci când Daniel se afla în groapa cu lei au venit nişte îngeri şi l-au apărat de lei. Şi la
învierea lui Iisus au fost nişte îngeri care au dat piatra la o parte şi I-au spus: „Tatăl Tău
Te cheamă.” Şi un alt înger i-a spus Mariei că va avea un copil.
– Aşa este, aprobă mama. Sunt multe alte povestiri cu şi despre îngeri în Biblie. Sunt
sigură că îţi poţi aminti multe dintre ele.
– Păi mai este şi îngerul meu, spuse Andrei, pentru că fiecare urmaş al lui Iisus are un
înger păzitor.
Mama zâmbi.
– Iată alte versete care vorbesc despre îngeri. Citeşte Psalmii 34:7, iar eu voi citi Iov
1:9,10.
– Imediat, spuse Andrei. „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i
scapă din primejdie.”
Apoi, mama citi:
– „Şi Satana a răspuns Domnului: «Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai
ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi
turmele lui acoperă ţara.»” Vezi, Andrei, Dumnezeu trimite îngeri care să aibă grijă de
noi.
– Dar cu a treia parte a îngerilor din cer, care l-au urmat pe Satana, ce s-a întâmplat?
Sunt şi acum împreună cu el? vru să ştie Andrei.
– Din păcate, da, răspunse mama. Azi vorbim despre ei numindu-i „duhuri rele” sau
„spirite rele”, pentru că sunt de partea lui Satana. Nu-i mai numim îngeri, deşi Biblia ne
spune că ei apar adesea ca îngeri de lumină. Îţi aminteşti de povestirea din Marcu 5,
despre omul posedat de duhuri rele?
– Am crezut că era un singur spirit rău, răspunse Andrei.
 – Citeşte versetul 9. Atunci când Iisus a cerut numele spiritului, acesta i-a răspuns:
„Numele meu este Legiune”, pentru că erau multe spirite acolo. Legiunile romane aveau,
de obicei, între 3 000 şi 5 000 de oameni, deci trebuie să fi fost mii de duhuri rele în acel
biet om.
– Vai ce groaznic! replică Andrei. Îmi place mai mult partea în care Iisus trimite
duhurile în turma de porci care se aruncă toţi în mare.
Mama zâmbi.
– De fapt, le-a dat crescătorilor de porci ceea ce meritau, continuă Andrei. N-ar fi
trebuit să crească porci. Evreii nu trebuiau să mănânce porc, atunci de ce îi creşteau şi îi
vindeau altora?
Mama râse.
– Poate că la asta S-a gândit şi Iisus. Dar duhurile rele, aflate sub stăpânirea lui Satana,
distrug întotdeauna tot ce iau în stăpânire: oameni sau animale. Biblia mai are şi alte
istorisiri despre spirite rele. Le poţi citi mai târziu în Luca 4:33-36 (omul din sinagogă)
sau în Marcu 7:26-30 şi Marcu 9:17-27. În toate pasajele se vorbeşte despre oameni
posedaţi de spirite rele.
– S-ar părea că oamenii posedaţi de un spirit rău sau de mai multe parcă suferă şi au
nevoie de ajutorul lui Iisus.
– Într-adevăr, au nevoie de Iisus pentru a-i elibera, spuse mama. Dar nu întotdeauna
suferă. Unii oameni au în ei duhuri rele pentru că aşa le place şi au ales să le primească.
Simon Magul, care era de fapt un fel de magician, este un astfel de exemplu. Istoria lui se
află în cartea Faptele apostolilor. Dar şi mai periculos este să pretinzi că Satana nu există.
Dacă îi negi existenţa, atunci nu mai poţi fi protejat de puterea sa. Lui Satana îi place tare
mult când oamenii îl cred un diavol cu coadă şi coarne, când nu le este frică de el şi nu-i
dau atenţie. În realitate, el este o creatură foarte puternică şi îi urăşte de moarte pe
oameni. Ei sunt cel mai mare duşman al lui.
Andrei se cutremură.
– Aoleooo!
– Vezi tu, Andrei, continuă mama, nu trebuie să te temi de Satana, pentru că Iisus are
cu mult mai multă putere decât va avea Satana vreodată. Iisus nu te va dezamăgi
niciodată. El pune un zid de îngeri păzitori în jurul tău, pentru a te ocroti. Ceea ce trebuie
să faci tu este să-ţi reînnoieşti permanent prietenia cu Iisus, în fiecare zi, şi să mergi
alături de El mereu.
– Păi aşa o să fac, spuse hotărât Andrei.
– În fiecare zi mă rog pentru tine, spuse mama, şi te predau în braţele lui Iisus ca să te
păzească de puterea lui Satana.
Capitolul 32
„Şi nu ne duce în ispită”
Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul istoriei pământului, Satana face eforturi din ce
în ce mai mari să ne determine să-L părăsim pe Iisus, îi spuse mama lui Andrei la
începutul întâlnirii lor obişnuite.
– Înseamnă că el chiar şi-a planificat asta cu mult timp înainte.
– Aşa şi este, aprobă mama. El face planuri de bătaie ca un adevărat general. Îţi
aminteşti povestea lui Iov? Capitolul 1, versetele 6 şi 7 spun: „Fiii lui Dumnezeu au venit
într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul a
zis lui Satana: «De unde vii?» Şi Satana a răspuns Domnului: «De la cutreierarea
pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.»” El găseşte o mulţime de căi
prin care să ne ispitească şi încearcă să ne deruteze cât se poate de mult. Chiar se
foloseşte de Biblie pentru asta. Dacă cineva crede în Biblie, Satana încearcă să amestece
lucrurile, să sucească Biblia astfel încât persoana respectivă să înţeleagă ceea ce de fapt
nu a fost nici pe departe intenţia cuvântului scris.
– Cum poate Satana să se folosească de Biblie pentru a deruta lumea? întrebă
nedumerit Andrei.
– Uneori, oameni iau un singur verset sau o parte dintr-un verset, şi nu tot capitolul. Ei
se concentrează doar asupra câtorva cuvinte şi pretind că ele spun un anumit lucru. Dar,
dacă ar citi tot capitolul, ar vedea că ar ajunge la cu totul altă concluzie decât cea la care
au ajuns la început, citind doar fragmente din capitolul respectiv.
– Nu cred că am înţeles prea bine, spuse Andrei.
– De exemplu, spuse mama, unii oameni citesc ceea ce a scris Pavel în Romani 6:14:
„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub
har.” Ei spun că asta dovedeşte că niciun creştin nu mai trebuie să asculte de Dumnezeu,
să păzească legile Sale. Dar, dacă ar citi tot ce spune Pavel în Romani 6, ar vedea că el
spune de fapt că mântuirea vine doar prin harul lui Dumnezeu şi că nu este obţinută prin
ascultare strictă. Dar asta nu înseamnă că legile lui Dumnezeu nu mai trebuie păzite.
– Parcă încep să înţeleg, spuse Andrei. E ca şi când te-ai uita la o parte a tabloului şi ai
crede că vezi tot.
– Cam aşa ceva, aprobă mama. Noi trebuie să studiem singuri Biblia ca să ştim ce ne
spune, astfel încât să nu fim duşi în eroare de ceea ce spun alţii. De asemenea, este foarte
important pentru noi să ne rugăm şi să-I cerem Duhului Sfânt să ne facă să înţelegem
bine Biblia în timp ce studiem. Şi o altă cale folosită de Satana pentru a-i induce în eroare
pe oameni este ştiinţa.
– Adică Satana a inventat ştiinţa? întrebă Andrei.
– Nu, râse mama. Dumnezeu a stabilit legile ştiinţei încă de la creaţie. Oamenii sunt
cei care înţeleg întotdeauna aceste legi. Le cunosc în mică măsură, iar atunci când acestea
nu se potrivesc cu ceea ce cred ei că spune Biblia, nu mai cred pur şi simplu în Biblie.
– Dacă ar fi înţeles mai bine ştiinţa, spuse Andrei, ar fi descoperit că Biblia şi ştiinţa
sunt perfect de acord.
– Bineînţeles, spuse mama. Dumnezeu a creat ştiinţa, aşa că aceasta, în mod firesc, nu
este în dezacord cu ce spune tot Dumnezeu în Biblie. Oricum, trebuie să fim foarte atenţi
la ce alegem să credem. Auzim tot felul de idei, dar nu toate sunt adevărate. Trebuie să
verificăm dacă Biblia susţine tot ce credem. Lui Satana îi place să spună şi că Dumnezeu
nu ne dezvăluie tot ce ar trebui să ştim. Uneori, oamenii caută informaţii şi în alte locuri
decât în Biblie – de exemplu, comunicarea cu spiritele – pentru a găsi acolo secrete şi a
afla mistere nerevelate de Dumnezeu. Cu această ispită, Satana recurge din nou la
minciuna cu care i-a amăgit pe Adam şi pe Eva în Eden, atunci când a pretins că
Dumnezeu ascunde de ei anumite informaţii.
– Asta nu se numeşte spiritism? întrebă Andrei.
– Ba da, aprobă mama. Şi nu uita că Satana poate apărea ca un înger de lumină. Mulţi
spiritişti se simt conduşi de îngeri din cer sau de un spirit ceresc dinăuntrul lor. Dar
putem fi siguri că nu este nevoie să luăm legătura cu vreun spirit. Dumnezeu ne-a spus
deja în Biblie tot ce avem nevoie să ştim pentru a fi mântuiţi. Uneori, Satana derutează
lumea făcând-o să se îndoiască de faptul că Iisus a fost cu adevărat Dumnezeu. Mulţi
cred că El a fost doar un om, nu şi Dumnezeu. Alţi oameni nu cred în existenţa lui
Satana. Şi pentru că nu cred în existenţa lui, nu sunt feriţi de lucrurile pe care el le face
împotriva lor. Alţii cred că oamenii, de fapt, nu mor şi că Iisus îi duce în cer, în Rai. Dar
despre asta o să vorbim mai multe data viitoare. Există şi oameni care nu au încredere în
Dumnezeu; se îndoiesc de promisiunile Sale. Ei nu cred că El are grijă de ei cu adevărat.
Dar şi cel mai slab creştin care se încrede în Iisus este cu mult mai puternic decât toţi
îngerii răi ai lui Satana.
– Ştiu că în timpurile biblice, Dumnezeu a avut grijă de poporul Său, dar doar atunci
când poporul era credincios. Deci dacă şi noi stăm de partea lui Dumnezeu, El va avea
grijă de noi în acelaşi fel, trase Andrei concluzia.
– Ai dreptate, confirmă mama. Şi aminteşte-ţi să vorbeşti cu Iisus în fiecare zi, pentru
că nimeni nu este în siguranţă fără rugăciune.
Capitolul 33
Misterul nemuririi
De la începutul istoriei pământului, Satana a indus lumea în eroare spunând că nu
există moarte. Citeşte în Geneza 3:2-5 ce i-a spus Satana Evei în Eden.
– „Femeia a răspuns şarpelui: «Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din
grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ’Să nu
mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.’» Atunci, şarpele a zis
femeii: «Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi
se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.»”
– Vezi, spuse mama, încă de când trăiau Adam şi Eva, Satana a încercat să-i convingă pe
oameni că, de fapt, nu există moarte, ci omul este nemuritor în mod natural.
– Ce înseamnă asta? întrebă Andrei.
– Înseamnă că Satana a convins mulţi creştini, dar şi pe mulţi alţii, că, atunci când
cineva moare, trupul său este îngropat, dar sufletul trăieşte pe undeva. De fapt, Satana
spune că sufletul nu poate să moară şi că trăieşte pentru totdeauna chiar dacă trupul este
distrus.
– Asta nu are niciun sens, comentă Andrei.
– Mulţi cred că are, spuse mama. Mulţi creştini cred că sufletul trăieşte veşnic. Asta
este nemurirea – să trăieşti pururea şi să nu guşti moartea. Şi alte religii cred că sufletul
este nemuritor: hinduşii, musulmanii, budiştii etc.
– Satana a răspândit minciuna asta că oamenii au un suflet care nu poate muri? întrebă
Andrei. Ce urmăreşte?
– Pentru că, dacă ar reuşi să-i convingă pe oameni de acest lucru, ar reuşi să
răspândească multă confuzie şi cu privire la felul în care este Dumnezeu. Dacă toţi
oamenii ar trăi veşnic, chiar după ce mor, atunci cei buni ar merge lângă Dumnezeu, dar
cu cei răi ce s-ar întâmpla? Ei unde ar merge? Dacă am crede că sufletul nu poate muri şi
trăieşte veşnic, atunci înseamnă că cei răi ar trebui să sufere veşnic, aşa cum cei buni se
bucură de o fericire veşnică.
– A, spuse Andrei, te referi la iad.
– Da, spuse mama. Mulţi cred că oamenii răi vor suferi veşnic, ţipând din cauza
durerilor provocate de flăcările iadului. Dar Dumnezeu nu procedează aşa.
– Dar Biblia nu zice nimic despre iad? îşi aminti Andrei.
– Ba da, şi noi trebuie să înţelegem exact ce este iadul şi cum este Dumnezeu. Citeşte
din Ezechiel 33:11.
– „Spune-le: «Pe viaţa Mea», zice Domnul Dumnezeu, «că nu doresc moartea
păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la
calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?»” Dumnezeu pare atât
de bun aici, completă Andrei.
 – Aşa şi este, confirmă mama. Dar, pentru că mulţi cred că cei răi vor arde veşnic în iad,
oamenii au ajuns să se teamă de Dumnezeu şi, în felul acesta, mulţi au ajuns atei. Dar nu
toţi oamenii cred minciuna lui Satana cu privire la păcătoşii ce suferă pe vecie în iad.
Mulţi au văzut că Dumnezeu nu este nici pe departe atât de crud pentru a face aşa ceva.
De aceea Satana a încercat să-i împingă pe aceşti oameni spre o altă extremă. A încercat
să-i facă să creadă că Dumnezeu este atât de bun şi de iubitor, încât El va salva pe toată
lumea, chiar dacă acceptă sau nu jertfa lui Hristos. Dar nici asta nu e adevărat. Biblia ne
spune că plata păcatului este moartea. Deci toţi cei care nu acceptă jertfa lui Hristos ca
plată pentru păcatele lor vor trebui să suporte consecinţele păcatului. De fapt,
Dumnezeu ştie că aceia care l-au ales pe Satana ca domn al vieţii lor nu vor putea fi
fericiţi în cer. Ia gândeşte-te puţin: Dacă ţi-ai petrecut toată viaţa în ură, mânie, răutate, o
să vrei să mergi în cer şi să petreci o veşnicie cu aceia pe care i-ai urât aici? Cerul ar fi o
adevărată tortură pentru păcătoşi. Lor nu le-ar plăcea să trăiască acolo niciodată. Biblia
ne spune foarte clar ce se întâmplă la moarte. Iată ce scrie în Exodul capitolul 34,
versetele 6 şi 7: „Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: «Domnul Dumnezeu
este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea,
răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte
fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea
neam.»”
Şi Psalmii 145:20 adaugă: „Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc şi nimiceşte pe toţi
cei răi.”
– Mda, e destul de clar, observă Andrei.
– Crezi sau nu că Dumnezeu este izvorul vieţii? îl întrebă mama.
– Da, bineînţeles, răspunse Andrei. El este Singurul care ne dă viaţă şi ne ţine în viaţă.
– Corect, aprobă mama. Deci, după ce toţi oamenii au luat decizia finală, alegând de ce
parte să fie, nu va mai fi niciun motiv ca Dumnezeu să-i ţină în viaţă pe cei care au
hotărât să nu fie cu El. Când Dumnezeu Se retrage din dreptul lor, ei nu mai pot trăi.
După o pauză, mama continuă.
– Dumnezeu a distrus lumea în timpul lui Noe, din milă pentru o mână de oameni care
mai rămăseseră bune, pentru că lumea devenise un loc îngrozitor de rău. Dacă
Dumnezeu ar mai fi aşteptat puţin, n-ar mai fi rămas nimeni care să-L asculte. În acelaşi
fel, Dumnezeu a dat dovadă de milă atunci când a distrus Sodoma. Şi când va distruge şi
lumea noastră la sfârşitul timpului, El va pune capăt oricărei suferinţe, tristeţi şi va
îndepărta păcatul pentru totdeauna, ca nimeni să nu mai sufere vreodată. Andrei, vrei să
citeşti Psalmii 9:5,6?
– „Tu pedepseşti neamurile, nimiceşti pe cel rău, le ştergi numele pentru totdeauna şi
pe vecie. S-au dus vrăjmaşii! N-au rămas din ei decât nişte dărâmături veşnice! Nişte
cetăţi dărâmate de tine! Li s-a şters pomenirea.”
– Asta sună ca un lucru cert, ca un sfârşit sigur al tuturor lucrurilor, spuse Andrei.
– Şi nicăieri, adăugă mama, nu citeşti despre oameni care se chinuie în agonie, ţipând
pentru vecie şi blestemându-L pe Dumnezeu pentru suferinţa lor veşnică. De fapt, Biblia
spune foarte clar că, după ce păcatul va dispărea şi păcătoşii vor fi distruşi, toţi cei rămaşi
Îl vor lăuda pe Dumnezeu pe vecie. Iată ce citim în Apocalipsa 5:13: „... Şi pe toate
făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste
locuri, le-am auzit zicând: «Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie
lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!»” Satana i-a convins pe mulţi că ei merg
direct la cer atunci când mor. Dar Biblia ne învaţă că aceia care au murit dorm şi aşteaptă
revenirea lui Iisus, când El îi va învia.
– Am învăţat şi noi la şcoală un verset care vorbeşte despre asta, spuse Andrei. Se
găseşte în Eclesiastul 9:5 – „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu
nimic …”
– Iar versetele 6 şi 10 spun ceva mai mult, zise mama. După ce moare cineva, nu mai
poate fi invidios, nu mai poate urî sau iubi. Şi nu va mai fi implicat în nimic din ce se face
pe pământ. Deci tot ce ai de făcut fă cât mai bine. Asta pentru că tot la mormânt vei
ajunge. Acolo nu există nici muncă, nici planuri, visuri, cunoştinţă sau înţelepciune.
Acum citeşte Psalmii 6:5.
– „Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine şi cine Te va lăuda în Locuinţa
morţilor?” Şi în Psalmii 115:17 se spune: „Nu morţii laudă pe Domnul şi nici vreunul din
cei ce se pogoară în locul tăcerii.” Este foarte clar din Biblie că, atunci când cineva moare,
este pus într-un mormânt. Nu mai există niciun suflet care să trăiască şi să ştie ce se
petrece în jur.
– Dacă cei buni ar merge în rai atunci când mor, iar în rai ar fi deja mulţi oameni, de
atâtea mii de ani, de ce ar mai trebui ca Iisus să revină pe pământ şi să-i învie din nou să
le dea răsplata? Ei deja se bucură de această răsplată de mult timp! comentă mama.
Andrei râse.
– Asta nu sună prea logic. Ce rost mai are atunci o judecată?
– Şi cum ar putea ei să trăiască fericiţi în rai, adăugă mama, în timp ce alţii, poate cei
dragi lor, se chinuiesc în iad? Cum ar putea ei să se bucure de fericirea din cer atunci
când ar vedea durerea, lupta celor dragi lăsaţi pe acest pământ? Hai să mai citim un text
care ne spune foarte clar ce se întâmplă atunci când vine Iisus. Andrei, caut eu la 1
Corinteni 15:52-55 şi tu citeşti.
– „... într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna,
morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta
supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în
nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul
acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris:
«Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul,
moarte?»”
– Sună minunat, nu-i aşa? întrebă mama.
– Da, super, exclamă Andrei. O să sar în braţe la Buni şi o să mă joc împreună cu
prietenul meu Ionuţ, care a fost lovit de o maşină. Buni o să aibă din nou păr şi n-o să
mai fie niciodată bolnavă. Şi Ionuţ n-o să mai sufere niciodată.
Capitolul 34
Pot morţii să comunice cu noi?
Mamă, Îţi aduci aminte când mătuşa Gina a mers la ghicitoare şi i-a spus că de secole
se poate vorbi cu cei morţi? Chiar e posibil aşa ceva?
– Nu, răspunse ferm mama. Eclesiastul capitolul 9, versetul 5 ne spune că cei morţi nu
ştiu nimic.
– Atunci cu cine vorbesc oamenii? Mătuşa spunea că ei au vorbit totuşi cu cineva când
s-au dus la acea femeie.
– Satana este capabil să ia înfăţişarea celor dragi şi iubiţi, replică mama, astfel încât cei
vii să-i poată recunoaşte. Şi, pentru că el este spirit, poate lua orice chip şi formă doreşte.
– Atunci când oamenii cred că vorbesc cu un prieten drag care a murit, de fapt, ei
vorbesc cu Satana sau cu unul dintre îngerii lui?
– Da. Asta se numeşte spiritism. Cei care cred în aşa ceva sunt convinşi că oamenii nu
mor şi că sufletul lor trăieşte etern; că oamenii se dezvoltă în continuare, devenind din ce
în ce mai buni, până ajung ca Dumnezeu.
– Asta seamănă cu ce le-a spus Satana lui Adam şi Evei în Eden, nu? întrebă Andrei.
– Da, seamănă, aprobă mama. Satana i-a zis Evei: Dumnezeu ştie că, atunci când veţi
mânca din acel fruct, veţi cunoaşte binele şi răul. Veţi fi ca Dumnezeu! Din cauza acestei
minciuni, Dumnezeu a pus reguli drastice în Israel împotriva vrăjitorilor şi a practicilor
lor, astfel ca israeliţii să nu fie amăgiţi. Nu trebuiau să permită ca vreun vrăjitor să
trăiască printre ei sau să practice vrăjitoria în mijlocul lor. Poţi citi despre asta în Leviticul
19:31.
Andrei căută textul şi citi următoarele:
– „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi,
ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu Sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Îmi aduc aminte
povestirea cu vrăjitoarea din Endor şi cum a mers Saul la ea, pentru că era îngrijorat cu
privirea la bătălia de a doua zi. El a văzut pe cineva care arăta ca profetul Samuel. Şi nu
era Samuel?
– Nu, răspunse mama. Samuel era mort.
– Dar acel bărbat i-a spus lui Saul că va muri în bătălia de a doua zi şi exact aşa a fost.
– Este adevărat. Dar Satana ştie ce planuri are pentru a doua zi şi, în cazul în care
Dumnezeu nu intervine să-l împiedice, el este perfect capabil să prezică ce are de gând să
facă. Deci cei care ghicesc viitorul sunt deseori foarte precişi în prezicerile lor, dar sunt
conduşi de Satana şi e bine să stăm departe de ei.
– Aşa cred şi eu, aprobă Andrei. Fiindcă Satana este atât de viclean, ar trebui să stăm
cât mai departe posibil de el.
– Adu-ţi aminte, mai adăugă mama, că Satana poate să ne controleze doar dacă noi
alegem să dăm curs ispitelor lui. Dumnezeu este mereu lângă noi ca să ne protejeze, dacă
Îl rugăm să aibă grijă de noi.
Capitolul 35
Libertatea de conştiinţă, ameninţată
Mamă, spuse Andrei, în unele povestiri istorice, Biserica Catolică i-a persecutat crunt
pe oameni. I-a ars pe rug pe protestanţi şi pe alţii sau i-a torturat până la moarte. Dar azi
nu se mai întâmplă aşa ceva. Catolicii şi protestanţii par foarte buni prieteni.
– Da, răspunse mama. Azi nu mai este acelaşi tip de persecuţie. Dar hai să vorbim
despre cauza persecuţiilor. Ştii, protestanţii au pus mare preţ pe libertate. Ei voiau să fie
liberi să se închine aşa cum doreau. Era atât de important pentru ei, încât erau gata să-şi
dea viaţa pentru asta. Liderii religioşi care i-au persecutat au pretins că sunt infailibili.
– Ce înseamnă asta? întrebă Andrei.
– Infailibil înseamnă că tu nu poţi greşi niciodată.
– Adică ei încercau să nu greşească niciodată?
– Nu, îl corectă mama. Atunci când pretindeau că sunt infailibili, ei voiau să spună, de
fapt, că nu au greşit niciodată şi nici nu vor greşi niciodată.
– Păăăi, începu Andrei, toţi facem greşeli. Dumnezeu este singurul infailibil.
– Şi, dacă Biserica Catolică crede că persecuţia ereticilor din trecut nu a fost o greşeală,
continuă mama, ce o opreşte să-i persecute din nou azi? Unii spun că persecuţia s-a
întâmplat în trecut pentru că pe atunci oamenii erau mult mai răi decât cei de azi şi
considerau că este păcat să-i vezi pe cei care au alte convingeri religioase decât ale tale.
De asemenea, unii afirmă că doar cei care au prejudecăţi împotriva catolicilor spun că
persecuţia ar putea reînvia în zilele noastre. Ei arată spre constituţia Statelor Unite ale
Americii care promite libertatea de conştiinţă. Dar, Andrei, ascultă ce a spus Papa Pius al
IX-lea: „Doctrinele absurde şi ilogice care promovează libertatea de conştiinţă sunt cea
mai gravă eroare, o molimă care trebuie stârpită în cât mai multe locuri cu putinţă.”
– Dar în Biserica Catolică sunt şi oameni buni, ca mătuşa Alina, spuse Andrei.
– Bineînţeles că sunt, aprobă mama. Dumnezeu are copii credincioşi în toate bisericile
creştine. Catolici minunaţi, ca Maica Tereza, i-au ajutat pe foarte mulţi oameni aflaţi în
nevoie. Sunt multe lucruri frumoase de spus despre Biserica Catolică. Dar Dumnezeu
doreşte ca noi să privim la ce a lăsat El scris în Biblie, indiferent ce vor spune sau vor face
alţii. Conducerea Bisericii Catolice şi evreii din timpul lui Iisus au multe lucruri în
comun. Iudeii cinsteau legea, catolicii cinstesc crucea. Simbolul crucii înseamnă foarte
mult pentru catolici, ca şi pentru ortodocşi; ei îl folosesc în biserici şi chiar pe
îmbrăcăminte. Biserica Catolică consideră tradiţia la fel de importantă ca Legea lui
Dumnezeu sau tot ce a lăsat El scris în Biblie, ba chiar mai importantă decât acestea.
– Ce înseamnă „tradiţie”? vru să ştie Andrei.
– Tradiţii sunt acele lucruri pe care le credem sau le facem pentru că aşa am făcut
dintotdeauna sau, pur şi simplu, pentru că aşa se face de multă vreme.
– Cum poate pune Biserica Catolică tradiţia mai presus de Biblie?
 – Iată cum, spuse mama. Preoţii pretind că ei pot ierta păcatele oamenilor. De aceea
catolicii, ca şi ortodocşii, îşi mărturisesc păcatele preoţilor lor. De asemenea, se roagă şi
sfinţilor, oamenilor buni care au trăit în vechime şi Mariei, mama lui Iisus. Ei au picturi şi
statui ale sfinţilor şi apostolilor în bisericile lor.
– Dar în Biblie nu e nimic din toate astea, spuse nedumerit Andrei.
– Aşa este, aprobă mama. Iată de ce ei pun tradiţia deasupra Bibliei atunci când
urmează astfel de practici. Şi, bineînţeles, ei pretind că biserica a schimbat ziua de
închinare din a şaptea zi a săptămânii în prima zi – duminica – şi în acest caz, tradiţia
este mai importantă decât Biblia. Totuşi, atunci când respectă aceste tradiţii, chiar dacă
au dat multă atenţie detaliilor, ei reprezintă greşit caracterul lui Dumnezeu. Ei Îl fac să
apară în faţa oamenilor ca un Dumnezeu crud, care restrânge libertatea umană, în loc să-
L descrie pe Dumnezeu ca pe Unul care a fost dispus să moară pentru ca fiecare om să
aleagă în mod liber dacă Îl va sluji sau nu. Protestanţii au luptat împotriva multor practici
nebiblice din Biserica Catolică. De fapt, au protestat, de unde le vine şi numele:
protestanţi. Astăzi, mulţi protestanţi au ajuns ca Biserica Catolică şi pun tradiţia
deasupra Legii lui Dumnezeu. Mai ales când urmează practica Bisericii Catolice de a păzi
duminica în locul sâmbetei. Nu lipseşte mult ca persecuţia să înceapă din acest punct
controversat.
Andrei era foarte atent, în timp ce asculta aceste explicaţii.
– Eu cred că trebuie să facem ce a spus Dumnezeu, indiferent ce spun tradiţiile
omeneşti.
Capitolul 36
Conflictul iminent
Mamă, ieri mi-ai spus că va veni o persecuţie cândva. Cum se va întâmpla asta?
– Bună întrebare, Andrei, răspunse mama. Mă bucur că tu te gândeşti la ce discutăm.
Noi suntem binecuvântaţi că Dumnezeu ne-a descoperit viitorul. Aşa suntem pregătiţi în
faţa eventualelor surprize. Satana a plănuit de mult timp să distrugă Legea lui
Dumnezeu şi să înşele pe cât mai mulţi oameni cu putinţă. El vrea ca noi să credem că
Legea lui Dumnezeu este nedreaptă. Încă din primii ani ai creştinismului, deja încerca să
introducă multe erori în învăţăturile creştine. Astfel că adevărul şi minciuna au intrat în
conflict şi creştinii au trebuit să aleagă dacă să urmeze legile lui Dumnezeu sau ale
oamenilor. Lumea întotdeauna şi-a bătut joc de cei care credeau că Biblia este adevărată
şi ar trebui ascultată. Satana i-a influenţat pe liderii religioşi să-i numească fanatici pe cei
suficient de inteligenţi ca să-şi dea seama de importanţa Bibliei. De asemenea, i-a
influenţat să spună că Legea lui Dumnezeu nu mai este valabilă.
– Dar e absurd, protestă Andrei. Nicio ţară, nici aici pe pământ, nu poate exista fără
legi. Cum ar putea oamenii să creadă că Împărăţia lui Dumnezeu este lipsită de legi?
– Într-adevăr, e absurd, întări mama. Dacă Satana îi poate convinge pe oameni că legile
lui Dumnezeu nu sunt foarte importante, ei nu le-ar mai ţine. Este mult mai simplu să
crezi că Legea a fost abolită decât să o respecţi.
– Mai ştii ce s-a întâmplat în Franţa? întrebă Andrei. Ei au abolit legile lui Dumnezeu şi
oamenii au devenit răi, hoţi, necinstiţi. Nu mai puteai avea încredere în cel de lângă tine.
– Când Legea lui Dumnezeu a fost nesocotită în Franţa, spuse mama, viaţa oamenilor a
devenit fără valoare. Mulţi oameni au fost atunci ucişi. Căsătoria şi-a pierdut caracterul
sacru, copiii au devenit neascultători. Violenţa era peste tot, în toată ţara. Chiar şi în
tribunale era nedreptate. Cine şi-ar fi dorit să trăiască într-o astfel de ţară? Dar oamenii
nu se mai gândesc la aceste lucruri atunci când ignoră legile lui Dumnezeu şi modul în
care El ne-a spus să trăim. Oamenii cred că ştiu ce să facă, mai bine decât Dumnezeu.
– Dacă tot n-a reuşit să distrugă definitiv Biblia, spuse Andrei, cred că Satana s-a gândit
ca măcar să-i convingă pe oameni că Biblia nu era importantă.
– Satana s-a concentrat asupra a două probleme: ce se întâmplă după moarte şi
Sabatul, spuse mama. Dacă oamenii pot fi convinşi că omul nu moare şi că sufletul lui
trăieşte după moarte, atunci Satana poate, ulterior, să comunice cu ei cumva. Şi dacă
oamenii nu înţeleg Legea lui Dumnezeu cu privire la Sabat, biserica poate să-i înşele
foarte uşor, pretinzând că Legea lui Dumnezeu nu mai trebuie respectată.
– Aşa cum a făcut Biserica Catolică în Evul Mediu, nu? întrebă Andrei.
– Da, răspunse mama, dar nu e doar cazul catolicilor, ci şi al altor creştini. Noi trebuie
să ne rugăm pentru toţi aceia care au fost induşi în eroare de Satana cu privire la Sabat şi
la abolirea Legii lui Dumnezeu. Mulţi oameni nu au citit ce spune Biblia despre toate
aceste lucruri şi nu le înţeleg. În special conducătorii religioşi sunt cei mai responsabili
de toate astea. Ei i-au învăţat pe oameni lucruri care nu sunt adevărate. Din această
cauză, Satana va putea să-i înşele pe mulţi creştini. Într-o zi, protestanţii care au iubit atât
de mult libertatea de conştiinţă vor da mâna cu spiritismul. Ei vor coopera cu Biserica
Catolică şi vor recunoaşte autoritatea acesteia de a schimba ziua de închinare din a
şaptea zi, în prima zi a săptămânii. Minuni nenumărate îi vor uni pe protestanţi, spiritişti
şi catolici. Ei vor crede că întreaga lume va fi convertiră şi că urmează un timp minunat în
care toţi se vor închina împreună şi va fi un singur guvern şi o singură biserică.
– A, da, exclamă Andrei, asta seamănă cu unele lucruri pe care l-am auzit la televizor şi
care erau despre o nouă ordine mondială.
– Aşa este, spuse mama. Dar cu mult timp în urmă, Dumnezeu ne-a spus exact ce se va
întâmpla. Azi, o bună parte din acele lucruri prezise au început să se împlinească. Şi din
ce în ce mai mulţi oameni vor fi înşelaţi, pe măsură ce vor vedea minuni şi vindecări
miraculoase sub ochii lor. Satana petrece mult timp gândindu-se cum să se folosească de
legile naturii şi ale ştiinţei ca să cauzeze dezastre din ce în ce mai numeroase şi mai mari.
Cu cât oamenii vor înceta să se închine adevăratului Dumnezeu, cu atât mai puţin va fi
Dumnezeu capabil să-i ocrotească. Aşa că Satana va aduce din ce în ce mai multe
nenorociri. Vor fi accidente teribile pe pământ şi pe mare.
– Şi în aer, adăugă Andrei. La ştiri, vedem tot timpul avioane prăbuşite.
– Şi va fi şi mai rău decât atât, continuă mama. Tornade, uragane, cicloane, inundaţii,
tsunamiuri, cutremure, foamete, poluare în aer. Citeşte în Isaia 24:4,5 ca să afli mai multe.
– „Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile
poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu
ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic.”
– Lumea va deveni chiar un loc de groază, zise Andrei, ridicând ochii din Biblie.
– Dar chiar şi atunci când lucrurile se vor înrăutăţi iremediabil, vom putea să ne
păstrăm vie încrederea că Dumnezeu este cu noi. Indiferent ce se va întâmpla, El nu ne va
părăsi. El a promis că va fi cu noi până la sfârşitul timpului şi El Îşi ţine întotdeauna
promisiunile. Biblia spune că lucruri cumplite se vor petrece înainte ca Iisus să revină,
spuse mama. De exemplu, dezastrele vor lua o amploare din ce în ce mai mare. Ca
rezultat, oamenii vor începe să spună că toţi trebuie să se întoarcă la Dumnezeu şi să I se
închine. Din păcate, vor spune că toţi ar trebui să se închine duminica şi, pentru că
dezastrele vor continua, ei vor căuta pe cineva pe care să dea vina.
– Vrei să spui că va fi simplu pentru ei să dea vina pe cei care nu sunt de acord cu ideile
lor despre închinare şi despre o singură biserică mondială?
– Exact, spuse mama.
– Seamănă cu una dintre povestirile biblice pe care mi le-ai spus, îşi aminti Andrei. Cea
cu Ahab. El şi Izabela au fost atât de răi, încât Dumnezeu a trimis o secetă cumplită în
Israel. N-a plouat timp de 3 ani. Când a trimis după Ilie, Ahab a spus: „Deci tu eşti cauza
atâtor probleme”, când, de fapt, el şi soţia lui erau vinovaţi de secetă.
– Da, se va întâmpla ca în zilele lui Ahab. Satana va încerca să inducă în eroare
oamenii. Şi dacă reuşeşte, atunci îi forţează să-l urmeze. Cei care ţin Sabatul biblic vor fi
acuzaţi că nu ascultă de autorităţi. Pastori, preoţi şi coducători vor predica de la amvon că
Dumnezeu doreşte ca ei să se supună autorităţilor statului. Ei îi vor prezenta greşit pe cei
care ascultă de legile lui Dumnezeu şi îi vor condamna la moarte.
– E de speriat aşa ceva, se îngrozi Andrei.
– Va fi o perioadă destul de dificilă, spuse mama, dar Iisus a promis că va fi mereu cu
noi şi că nu vom fi lăsaţi singuri în acele timpuri grele. El va fi cu noi aşa cum a fost cu
Ilie sau cu profetul Daniel.
Capitolul 37
Singurul nostru apărător
Aseară am vorbit despre timpurile grele care vor veni, începu Andrei, părând foarte
serios. Ce putem face ca să le trecem cu bine şi să rămânem de partea lui Iisus?
– Din fericire, Iisus ne-a lăsat destule instrucţiuni în Biblie, răspunse mama. Vom fi în
siguranţă dacă le vom urma.
– Vrei să spui că, dacă le vom respecta, vom fi feriţi de toate aceste dezastre despre care
ne-a vorbit Dumnezeu? întrebă Andrei.
– Nu, spuse mama. Sunt sigură că Dumnezeu va face tot ce este posibil ca să nu păţim
nimic din punct de vedere fizic. Totuşi unii oameni buni mai şi suferă câteodată. Eu mă
refeream la siguranţa spirituală. Dacă alegem să-L urmăm, El ne va ajuta să ne apropiem
şi mai mult de El. Satana va încerca din ce în ce mai mult să-i împiedice pe oameni să
citească Biblia. El va crea contrafaceri ca să sesizăm cu greu diferenţa dintre ce ne învaţă
Dumnezeu şi ce spun oamenii că ne învaţă Dumnezeu. Pentru a sta neclintiţi în credinţa
noastră faţă de El, în timpul încercărilor care vor veni, trebuie să înţelegem fiecare ce
scrie în Biblie. Ellen White spune că noi trebuie să „ne întărim mintea” cu adevărurile
Bibliei pentru a fi, spiritual vorbind, în siguranţă. La ce te gândeşti atunci când citeşti
despre o „cetate întărită”?
Andrei se gândi o clipă.
– Trebuie să aibă un zid solid şi soldaţi curajoşi, nu?
– Da, aprobă mama. Şi ce este nevoie să fie stocat în interiorul zidurilor?
– A, da, îşi aminti Andrei, oraşul nu poate rezista prea mult fără o cantitate
considerabilă de mâncare şi apă.
– Corect, spuse mama. În cetatea întărită a minţii noastre, ce crezi că reprezintă soldaţii
şi zidurile?
– Cred că zidurile sunt Legea lui Dumnezeu, care ne protejează, iar soldaţii, îngerii –
răspunse Andrei.
– Cred că ai dreptate, zâmbi mama. Iar proviziile de hrană şi de apă?
– Păi … faptul că trebuie să studiem Biblia noi singuri?!
– Cu siguranţă, da. Dacă vrem să nu fim înşelaţi, trebuie să avem stocat în mintea
noastră tot ce scrie în Biblie. Altfel, vom crede sau vom simţi doar ce ne vor spune alţii,
chiar dacă nu este în armonie cu ce spune Dumnezeu.
Andrei adăugă:
– Păi atunci ar trebui de pe acum să ne luăm timp să citim şi să memorăm din Biblie ca
să ne amintim pe viitor.
– Asta şi facem atunci când vorbim despre aceste lucruri, spuse mama. Şi trebuie să
fim siguri că-L invităm pe Iisus în inima noastră zilnic. Hai să citim acum câteva versete
biblice. Vrei să cauţi în Apocalipsa 14:9,10?
 – OK. „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: «Dacă se închină cineva
fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi din vinul mâniei
lui Dumnezeu …”
– Ce este semnul fiarei, mami, şi cum ne putem feri de el? Cum arată? Este ca un fel de
tatuaj sau cum?
– Nu, zâmbi mama. Semnul fiarei nu este ceva ce se vede. Nu este nici asemănător
tatuajului sau vreunui alt semn de pe corp. Semnul fiarei este felul în care descrie Biblia
acceptarea amăgirii lui Satana de către oamenii din ultimile zile. Spune că aceia care aleg
să-l urmeze pe Satana şi regulile sale, în loc să-L urmeze pe Dumnezeu şi legile Sale, vor
fi însemnaţi, „marcaţi” ca fiind necredincioşi faţă de Dumnezeu. Oamenii care îi vor
urma pe conducătorii lor, în loc să studieze singuri Biblia, vor fi „însemnaţi” ca fiind
necredincioşi.
– Asta înseamnă că nu trebuie să mai avem încredere în cei care ne conduc?
– Nu, spuse mama. Majoritatea conducătorilor noştri sunt oameni buni, consacraţi lui
Dumnezeu, dar noi înşine trebuie să citim şi să studiem Biblia. Trebuie să fim siguri că
ceea ce credem este şi ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său. Oamenii vor fi nevoiţi
să ia decizii foarte grele, pentru că loialitatea lor va fi pusă la încercare. Poate membrii
familiei lor, poate oameni pe care îi iubesc sau prieteni foarte buni vor alege o cale
greşită. Dar Iisus ne va ajuta. În Psalmii 16:7,8 ni se promite: „Eu binecuvântez pe
Domnul care mă sfătuieşte, căci până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima. Am necurmat
pe Domnul înaintea ochilor mei. Când este El la dreapta mea, nu mă clatin.” Iată o
promisiune încurajatoare, nu-i aşa? Şi îmi place atât de mult rugăciunea pe care David a
înălţat-o în Psalmii 119:18 – „Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale Legii
Tale!”
– Da, o făgăduinţă chiar super, spuse Andrei. Cred că o să mă rog şi eu la fel.
– Uite alta, la fel de frumoasă, spuse mama. Se află în Ioan 14:26: „Dar Mângâietorul,
adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile
şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”
– Asta chiar că e ceva super! Deci Dumnezeu ne va aduce aminte de versetele biblice
atunci când vom avea nevoie de ele. Ce mai trebuie să fac ca să mă pregătesc? întrebă
nerăbdător Andrei.
– Citeşte şi Psalmii 119:11, îl îndemnă mama.
Andrei găsi textul şi începu să citească:
– „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” Ce înseamnă
asta, mami?
– Dacă ascultăm cu adevărat de Cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne gândim la el şi avem
încredere în el, ne va ajuta să nu păcătuim. Prea mulţi oameni caută azi lucruri uşor de
înţeles în Biblie sau, uneori, chiar le ignoră pe cele descoperite. Noi trebuie să acceptăm
ce spune Biblia şi să trăim ce învăţăm. Încă putem alege ce drum să urmăm. Textul
vorbeşte despre alegerea Cuvântului lui Dumnezeu şi ascultarea de el. Mulţi oameni
consideră azi că nu e important ce crezi, atâta vreme cât faci ce crezi tu că este bine. Dar
nu e adevărat. De exemplu, să presupunem că eşti la volan şi ajungi la o intersecţie de
străzi care merg în două direcţii diferite. Un semn de circulaţie îţi arată care este drumul
tău. Dar îl ignori şi o iei pe acolo pe unde ţi se pare că este bine. Poate intenţiile tale sunt
bune, dar tot te afli pe un drum greşit şi vei ajunge la o destinaţie greşită. Uite încă un
verset despre alegere. Citeşte Ioan 7:17!
– „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la
Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” Asta înseamnă că Dumnezeu ne va arăta ce
este corect şi bine, dacă Îl urmăm?
– Exact, aprobă mama.
– Mă bucur că Dumnezeu ne-a făcut aşa promisiuni, spuse Andrei. Cum poate cineva
să se rătăcească, deşi i s-a oferit atât de mult ajutor de la Dumnezeu?
– Este greu de înţeles aşa ceva şi sunt sigură că asta Îl face pe Dumnezeu să plângă.
– Eu nu vreau ca El să plângă din cauza mea. Îl iubesc prea mult ca să-I fac aşa ceva.
Vreau să fiu gata pentru venirea Lui, să alerg spre El, să fiu de partea Sa în fiecare zi şi să
adun cuvintele Sale în mintea şi în inima mea.
– Sunt sigură că această promisiune Îl va face foarte fericit pe Dumnezeu, spuse mama.
El vrea să facem tot ce putem ca să fim pregătiţi. Dar nu uita că Iisus este Cel care ne
mântuieşte. Esenţial nu e cât de buni suntem sau cât de mult ştim din Biblie. Iisus pune
haina neprihănirii Sale peste noi şi ne face gata pentru viaţa veşnică.
– Ştiu asta, spuse Andrei. Dar tot vreau să-I arăt că Îl iubesc, făcând tot ce pot ca să fiu
pregătit când El va veni.
Capitolul 38
Ultimul mesaj din partea lui Dumnezeu
Andrei, tu ştii ce înseamnă cuvântul „profeţie”? întrebă mama.
– Evident. Atunci când trimite un mesaj către popor, Dumnezeu foloseşte un profet.
Dacă mesajul este foarte important, El îl trimite unui profet important, iar dacă nu este
un mesaj foarte important, îl dă unui profet mai mic.
Mama zâmbi.
– De fapt, toate mesajele de la Dumnezeu sunt importante, spuse ea. Profeţii pe care îi
numim „mari” sau „importanţi” au scris cărţi mai lungi decât profeţii numiţi „mici”.
Lungimea cărţilor scrise este singura diferenţă dintre ei. Dar ai dreptate atunci când spui
că aceia care primesc mesaje de la Dumnezeu sunt numiţi „profeţi”, iar mesajele primite
se numesc „profeţii”. Majoritatea profeţiilor din Biblie s-au împlinit deja. Azi vom vorbi
despre câteva profeţii care nu s-au împlinit încă. Citeşte, te rog, Apocalipsa 18:1,2 şi 4.
– „După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi
pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: «A căzut, a căzut,
Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o
închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte…» Apoi, am auzit din cer un alt glas, care
zicea: «Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi
loviţi cu urgiile ei!»”
– Atunci când se va împlini această profeţie, lumea se va afla într-o situaţie spirituală
foarte dificilă. Spiritismul şi neascultarea se vor manifesta în toate bisericile.
– Spiritismul înseamnă atunci când crezi că morţii nu sunt morţi, nu? întrebă Andrei.
– Aşa este, aprobă mama.
– Mulţi oameni cred că morţii se întorc printre cei vii ca îngeri şi îi ajută cu tot felul de
lucruri. Am văzut asta la televizor.
– Da, spuse mama. Mulţi cred aşa. Dar noi ştim din Biblie că morţii nu mai pot
participa la nimic din ceea ce se petrece pe pământ.
– Şi neascultarea din biserici de la sfârşitul timpului înseamnă că oamenii nu vor ţine
toate poruncile lui Dumnezeu, în mod deosebit porunca a patra, nu?
– Corect, confirmă mama. Multe biserici cred că noi trebuie să păzim toate poruncile,
dar nu şi pe cea a Sabatului. Pe măsură ce situaţia se va generaliza, toţi cei care aleg să
urmeze fiara, şi nu pe Dumnezeu, vor primi semnul acesteia.
– Şi fiara este Satana? o întrerupse Andrei.
– Da, răspunse mama. Satana şi instituţiile prin care lucrează. Cei care nu vor să-L
urmeze pe Dumnezeu şi fac ce vor ei vor primi semnul fiarei.
– Am înţeles, spuse Andrei. Şi acest semn nu este ceva pe piele, nu?
– Nu, răspunse mama. Semnul fiarei este semnul celor devotaţi acestei puteri care
luptă împotriva lui Dumnezeu. Cei care urmează puterea fiarei sunt „însemnaţi” ca fiind
necredincioşi lui Dumnezeu. Ioan spune, de asemenea, în Apocalipsa, că aceia care
rămân credincioşi lui Dumnezeu primesc sigiliul Său. Şi ei sunt „însemnaţi”, ca loiali lui
Dumnezeu. Pe măsură ce acest proces continuă, ţările vor folosi pedepse civile pentru a
încerca să-i forţeze pe toţi oamenii să se închine în acelaşi fel şi în aceeaşi zi – duminica.
– Pedepse civile? Adică amenzi sau închisoare hotărâte la tribunal? întrebă Andrei.
– Da, spuse mama. Când se vor întâmpla toate acestea, Sabatul va deveni cel mai mare
test al loialităţii faţă de Dumnezeu. Se va pune întrebarea: Să fiu credincios lui
Dumnezeu şi pe mai departe, să păzesc poruncile Sale şi să ţin Sabatul sfânt? Sau să
ascult de Satana şi să mă închin în prima zi a săptămânii? Toţi oamenii vor avea ocazia să
facă alegerea corectă. Nimeni nu va fi pedepsit de Dumnezeu până nu înţelege adevărul
şi nu hotărăşte să-l urmeze sau să-l respingă. Statele Unite ale Americii au început prin a
fi apărătoarele libertăţii religioase, dar vor deveni din ce în ce mai intolerante faţă de
diferenţele religioase. În fiecare generaţie, Domnul a trimis profeţi care să le
reamintească oamenilor să se întoarcă la El şi care au scos la iveală păcatele tuturor.
– Şi nimănui nu-i place să fie arătat cu degetul atunci când a făcut rău, spuse Andrei.
– Acesta este motivul pentru care profeţii lui Dumnezeu au fost pedepsiţi şi izolaţi,
completă mama.
– Atunci, spuse Andrei, cred că şi poporul lui Dumnezeu o să aibă ceva probleme la
sfârşitul timpului, când va trebui să spună în mod deschis că oamenii nu-L urmează pe
Dumnezeu.
– Aşa este. Mi-e teamă că aşa se va întâmpla. Dar atunci când vor fi duşi la judecată şi
vor fi acuzaţi, cei credincioşi vor răspunde astfel: „Ne puteţi arăta din Cuvântul lui
Dumnezeu unde greşim?”
– Dar Biblia este foarte clară, spuse Andrei. Cei care o să-i acuze n-o să aibă nicio
dovadă împotriva lor.
– Mulţi oameni nu cunosc Biblia, continuă mama. De asemenea, printre acuzatori vor fi
şi cei care cândva au cunoscut Biblia şi profeţiile şi acum vor fi uniţi cu acuzatorii
poporului lui Dumnezeu. Ei nu au fost credincioşi lui Dumnezeu în inima lor.
– Groaznic, exclamă Andrei. Cum au putut să treacă de partea cealaltă?
– Nu toţi sunt pe deplin predaţi lui Dumnezeu, replică mama. Unii par ascultători pe
dinafară, dar nu sunt şi în interior. Aceştia vor fi cei mai fervenţi persecutori ai poporului
lui Dumnezeu. Le va fi teamă de pedepsele care vor veni asupra poporului ales, aşa că se
vor uni cu persecutorii lui. În tot acest timp, urmaşii lui Dumnezeu vor trece prin
momente foarte dificile. Se vor teme că poate unele dintre greşelile lor au atras aceste
necazuri. Se vor întreba: „Este păcatul nostru? Am făcut ceva care să fi pătat numele lui
Dumnezeu?” Şi vor spune: „Dacă am fi ştiut care sunt consecinţele, n-am fi făcut nimic
păcătos în această lume.” Ei vor trebui să facă ce este bine şi să lase consecinţele pe
seama lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu le va da putere, le va mări credinţa, astfel că vor face
faţă la tot ce va veni. Cât timp Iisus va rămâne în Sanctuar ca mijlocitorul nostru, Duhul
Sfânt va limita acţiunea răului pe pământ. Nu va fi chiar atât de rău cum va fi în viitor.
– Duhul Sfânt încă ne va ajuta? întrebă Andrei.
– Da, răspunse mama. Biblia ne asigură de un sprijin suplimentar din partea Sa în tot
acest timp. El este numit „ploaia târzie”, pentru că în timpurile biblice, ploaia timpurie
era primăvara, iar cea târzie venea înainte de seceriş. Poţi citi despre asta în Ioel 2:23.
Andrei citi:
– „Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci
El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.”
– Şi poţi citi şi în Faptele apostolilor 2:17,21 despre felul în care ne va ajuta Dumnezeu.
Andrei găsi cele două texte şi citi:
– „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură;
feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri
vor visa vise! Atunci, oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.”
– Aşadar, atunci când Duhul lui Dumnezeu va fi turnat din belşug asupra poporului lui
Dumnezeu, se vor întâmpla lucruri minunate, spuse mama. Vor fi mari minuni în
poporul credincios al lui Dumnezeu. Dar şi Satana va face miracole. Asta poate să-i ducă
în eroare pe cei care nu au cercetat în amănunt ce spune Biblia. De aceea este foarte
important să o studiem acum ca să putem să ne pregătim pentru acele vremuri despre
care am vorbit.
– Vreau şi eu să fiu pregătit, spuse Andrei. Şi mă bucur că Dumnezeu a promis ajutor
special pentru acele vremuri.
Capitolul 39
Criza finală
Mami, povesteşte-mi despre criza finală, sau „vremea de strâmtorare” – cum se mai
numeşte. Am aflat destul de puţin despre asta la şcoală.
– De acord. Hai să începem cu câteva versete din Biblie. Mai întâi, citeşte ce i-a spus
îngerul lui Daniel în capitolul 12, versetul 1.
Andrei găsi textul şi citi:
– „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului
tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi
până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine
va fi găsit scris în carte.”
– Următorul verset este în Apocalipsa 22:11.
– „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai
departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să
se sfinţească şi mai departe!”
– Aceste două versete vorbesc despre încheierea timpului de har, sau de probă, spuse
mama.
– Cum adică „încheierea timpului de har ”? întrebă Andrei.
– De când Adam şi Eva au păcătuit, începu mama să explice, toţi oamenii au
posibilitatea să aleagă de partea cui sunt: a lui Dumnezeu sau a lui Satana. Acest timp a
fost numit „timpul de har ”, când fiecare alege cui să slujească. Dar chiar înainte de
revenirea lui Iisus, toţi cei care sunt atunci în viaţă vor trebui să ia decizia finală. Nimeni
nu va spune că nu a avut ocazia să hotărască de partea cui este. Acest timp se numeşte
„timpul de har ”, iar încheierea lui va fi atunci când toţi oamenii vor fi ales ce fac cu viaţa
lor. Atunci, lucrarea lui Iisus în Sanctuarul ceresc se va termina, pentru că cei credincioşi
lui Dumnezeu vor fi sigilaţi, ca fiind neprihăniţi. Ei vor continua să fie sfinţi, aşa cum
scrie în Apocalipsa 22:11. Iar cei care au luptat împotriva Legii lui Dumnezeu vor lua şi ei
o decizie finală. Ei vor continua să facă răul şi Duhul Sfânt va fi retras de pe pământ.
– Asta chiar că e de speriat, se cutremură Andrei. Mai ştii ce s-a întâmplat în Egipt,
când a venit un înger şi i-a ucis pe toţi primii născuţi ai egiptenilor? Dacă un singur înger
bun a putut face asta, gândeşte-te ce pot face o grămadă de îngeri răi în această lume,
mai ales dacă Duhul Sfânt nu mai este acolo să-i oprească.
– Va fi un dezastru, spuse mama.
– Nu cumva poporul lui Dumnezeu va fi învinovăţit pentru aceste probleme? întrebă
Andrei.
– Ba da, spuse mama. Criza finală va fi o perioadă teribilă pentru toţi. Şi pentru
duşmanii lui Dumnezeu, dar şi pentru poporul lui Dumnezeu, însă în feluri diferite.
Citeşte Ieremia 30:5-7.
 Andrei găsi textele şi citi:
– „Aşa vorbeşte Domnul: «Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace! Întrebaţi
şi vedeţi dacă nu cumva naşte vreun bărbat! Pentru ce văd pe toţi bărbaţii cu mâinile pe
coapse, ca o femeie la facere? Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai, căci ziua aceea
este mare. Niciuna n-a fost ca ea? Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi
izbăvit din ea.”
– Ce vrea să spună Ieremia prin „necaz pentru Iacov”? întrebă Andrei.
– Îţi aduci aminte că noaptea strâmtorării lui Iacov a fost atunci când el şi familia lui
încercau să ajungă acasă. Fratele lui, Esau, venea să-l întâmpine cu o armată uriaşă. Iacov
şi-a trimis familia înainte, peste râu, apoi s-a luptat toată noaptea cu îndoielile şi
îngrijorările sale. El simţea că toate necazurile se datorează greşelii din trecut.
– Păi a făcut la greşeli ..., spuse Andrei.
– Da, aprobă mama. Şi acum se simţea fără apărare. Se întreba dacă nu cumva familia
sa va fi ucisă. Dar şi-a mărturisit toate păcatele lui Dumnezeu. S-a pocăit.
– Asta înseamnă că i-a părut rău, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Da. Aşa este, răspunse mama. El s-a sprijinit doar pe Domnul pentru a-L apăra. Fără
protecţia lui Dumnezeu, el şi familia lui ar fi fost ucişi. Iacov i-a spus lui Dumnezeu că nu
poate să-L lase să plece fără să-l binecuvânteze.
– Înţeleg, comentă Andrei. Aşa va fi şi pentru poporul lui Dumnezeu la sfârşitul
timpului. Cei credincioşi o să fie fără apărare şi o să le fie frică că vor fi ucişi, dacă
Dumnezeu nu ar avea grijă de ei. Şi se vor îngrijora de lucrurile pe care le-au făcut în
trecut. Se vor întreba, ca şi Iacov, dacă nu cumva greşelile lor au cauzat toate greutăţile.
– Ai dreptate, spuse mama. Satana va pretinde că este dreptul lui să-l distrugă pe Iacov
din cauza păcatului său. Aşa cum ai spus, Andrei, Iacov a făcut nişte păcate foarte grave.
El îşi vedea slăbiciunea şi lucrurile rele pe care le făcuse.
Andrei căzu pe gânduri, după care spuse:
– Deci, ca şi Iacov din vechime, poporul lui Dumnezeu va avea nevoie să ştie sigur că
Dumnezeu l-a iertat, nu? Şi se va teme că toate lucrurile făcute vor păta numele lui
Dumnezeu?
– Da, răspunse mama. Isaia 27:5 spune: „... afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea,
vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.”
– Este foarte important pentru poporul lui Dumnezeu să nu-şi piardă curajul şi
speranţa, chiar dacă rugăciunile lui nu sunt ascultate imediat. Trebuie să ne amintim că,
dacă Îi cerem lui Iisus să ne îndepărteze păcatele şi să ni le ierte, El va face aşa. A promis
asta în 1 Ioan 1:9.
– Ştiu versetul ăsta, o întrerupse Andrei. Lasă-mă să-l spun eu: „Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice
nelegiuire.”
– Foarte bine! spuse mama. Trebuie să ne mărturisim păcatele şi să acceptăm iertarea
de la Iisus. Şi atunci, în vremea de strâmtorare, chiar dacă ne vom simţi atât de păcătoşi
din cauza relelor făcute, nu vom putea să ne amintim de vreun păcat neiertat. În acele
vremuri, se vor întâmpla multe lucruri. Biblia ne spune că vor veni oameni care vor
pretinde că sunt Hristos. Citeşte Matei 24:23-25.
 – „Atunci, dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici sau acolo!», să nu-l credeţi.
Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni,
până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai
dinainte.”
– Ellen White ne spune că Satana va încerca să imite revenirea lui Hristos, spuse mama.
El le va spune tuturor că a schimbat Sabatul în duminică şi că aceia care ţin Sabatul vechi
evreiesc sunt cauza tuturor problemelor din această lume. Dar un singur lucru Satana
nu-l va putea imita. El nu va putea veni pe nori, aşa cum a promis Iisus că va veni. El va
apărea în diferite locuri pe pământ, dar nu va putea veni în aşa fel ca orice ochi să-l vadă
în aceeaşi clipă.
– Dar Iisus poate face asta, spuse Andrei.
– Da, Apocalipsa 1:7 ne spune că da: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da,
Amin.”
– Acum, Andrei, te rog, citeşte 1 Tesaloniceni 4:16,17.
– „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui
Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii,
care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul
în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”
– În Matei 24:27, Iisus Însuşi descrie venirea Sa, aşa încât toţi să ştie cum va fi. Când va
veni Fiul omului, va fi văzut de toţi. Va fi ca fulgerul de pe cer, care poate fi văzut
pretutindeni.
– Ce frumos, mami. Dar ceea ce se întâmplă înaintea venirii lui Iisus pe nori … nu e
prea frumos.
– Este adevărat că poporul lui Dumnezeu va avea o perioadă foarte grea înainte de
revenirea Sa. Unii vor fi în închisoare, alţii vor fi izolaţi, alţii nu vor avea ce mânca. Dar
Dumnezeu nu-i va uita. De fapt, în loc să ne îngrijorăm de ce se va întâmpla, Dumnezeu
doreşte ca noi să ne concentrăm asupra problemelor spirituale de acum. Sfinţii trebuie
să-şi fi mărturisit toate păcatele, să se fi pocăit de ele şi să le fi fost iertate.
– Ştiu că Dumnezeu nu ne uită niciodată, spuse Andrei. Iosif a fost în închisoare şi a
fost chinuit, dar Dumnezeu nu l-a uitat. El a devenit prim-ministrul Egiptului.
Mama zâmbi.
– Şi Dumnezeu nu l-a uitat nici pe Noe în timpul potopului. Nici pe Daniel în groapa
leilor. Sau pe Ilie când era înfometat la pârâul Cherit.
– Şi nu ne va uita nici pe noi, conchise mama. Citeşte Isaia 49:14-16!
– „Sionul zicea: «M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!» Poate o femeie să uite
copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar
uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele şi zidurile
tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!”
– În acest text, Ierusalimul îi reprezintă pe cei credincioşi lui Dumnezeu. Ei poate cred
că Domnul i-a uitat, dar El nu-i va uita niciodată. Ellen White spune că, deşi pot să-i
arunce în închisoare pe urmaşii lui Dumnezeu, duşmanii nu le vor putea distruge relaţia
cu Dumnezeu. Ea mai spune că în celulele închisorii vor veni îngerii lui Dumnezeu şi îi
vor înveseli şi le vor cânta cântece în toiul nopţii, pentru a-i încuraja.
– Asta da o veste bună, spuse Andrei.
– În lume se vor întâmpla lucruri teribile, continuă mama. Apocalipsa descrie plăgile
care vor veni asupra planetei. Una dintre ele va aduce încălzirea peste măsură a Soarelui.
Citeşte Apocalipsa 16:8,9!
Andrei citi:
– „Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe
oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele
Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.”
– Mulţumesc, Andrei! Acum citeşte Ioel 1:10-12!
– „Câmpia este pustiită, pământul întristat, căci grâul este nimicit, mustul a secat,
untdelemnul nu mai este. Înmărmuriţi, plugari, văitaţi-vă, vieri, din pricina grâului şi
orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute. Via este prăpădită, smochinul este
veştejit, rodiul, finicul, mărul, toţi pomii de pe câmp s-au uscat ... Şi s-a dus bucuria de la
copiii oamenilor!”
Mama găsi apoi Amos 8:3 şi începu să citească:
– „În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul
Dumnezeu, pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de trupuri moarte.”
– Cum poate cineva să rămână viu în mijlocul atâtor chestii groaznice? întrebă Andrei.
– Ellen White ne spune că plăgile nu vor fi toate peste tot în acelaşi timp, îl lămuri
mama. Deşi toate se vor întâmpla undeva pe acest pământ, ele nu se vor aplica întregii
lumi în acelaşi timp şi peste tot la fel.
– OK, spuse Andrei. Deci undeva va apărea un cutremur, în altă parte va fi foamete şi
aşa mai departe, nu?
– Corect, aprobă mama. Habacuc 3:17,18 ne spune care ar trebui să fie atitudinea
noastră în acele timpuri: „Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun
rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu
vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul
mântuirii mele!”
– E, ăsta da text de încurajare, spuse Andrei. Ar trebui să facem un poster cu el, ca toţi
copiii lui Dumnezeu să-l atârne în camerele lor şi să-l înveţe.
– O idee excelentă, aprobă mama. Sunt şi alte texte deosebite din Biblie care ne ajută în
aceste timpuri grele: Psalmul 91 şi Psalmul 127. De fapt, ar fi bine chiar să învăţăm aceşti
psalmi pe de rost. Asta ne va ajuta să depăşim multe momente dificile.
– Cu atâtea lucruri groaznice care se întâmplă în jurul nostru, lumea se îndreaptă
vertiginos spre sfârşit. Mie aşa mi se pare, spuse Andrei.
– Da, repetă mama. Ellen White ne spune că sfârşitul va veni mult mai repede decât ne
aşteptăm. Dar poporul lui Dumnezeu va fi în siguranţă. Iată ce se spune în Psalmii 27:5:
„Căci El mă va ocroti în coliba Lui în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul
cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă.” Sfatul lui Dumnezeu este să venim şi să stăm la
adăpost în cortul Său în aceste timpuri grele.
– Cum putem face aşa ceva? întrebă Andrei. Sanctuarul lui Moise nu mai este. Nici
templul construit de iudei în Ierusalim.
 – Aşa este, spuse mama. Ştii istorie! Dar este şi un cort, un Sanctuar în cer. Şi,
indiferent de necazuri, putem închide ochii şi să fim cu mintea în Sanctuarul ceresc
împreună cu Iisus. Putem să stăm acolo la adăpost, indiferent ce se petrece în jur.
– Ce bine! exclamă Andrei. Bun loc de adăpost!
Capitolul 40
Eliberarea poporului lui Dumnezeu
În cele mai grele momente, începu mama, Dumnezeu ne-a promis că vom cânta ca în
nopţile de sărbătoare.
– Asta înseamnă că în cele mai grele momente vom fi fericiţi?
– Păi, spuse mama, cel puţin asta înseamnă că Dumnezeu ne va da curaj. Isaia 30:29
spune: „Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima
veselă, ca cel ce merge în sunetul flautului ca să se ducă la muntele Domnului, spre
Stânca lui Israel.”
– Dar cum o să avem chef să cântăm când se vor întâmpla lucruri atât de cumplite?
întrebă Andrei. Chiar dacă Dumnezeu este cu noi?
– Dumnezeu i-a descoperit scriitoarei Ellen White câteva lucruri foarte interesante cu
privire la ultimele zile ale acestui pământ, răspunse mama. Poate că ele te vor lămuri mai
bine. Dumnezeu i-a făcut cunoscut faptul că, înainte de revenirea lui Iisus, un întuneric
gros va acoperi întregul pământ. Oamenilor le va fi teamă şi vor bâjbâi prin întuneric.
Apoi un curcubeu va străluci printre nori. El va înconjura fiecare grup care se va ruga.
Copiii lui Dumnezeu vor auzi glasul Său zicând: „Priviţi în sus!” Ei vor vedea curcubeul
şi Îl vor vedea şi pe Iisus. Timpul eliberării lor a venit! Pentru ei, vor fi momente
emoţionante, pentru ceilalţi, momente înfricoşătoare. Întreaga natură va fi dată peste
cap. Nimic nu va mai fi la locul lui. Apele vor curge invers şi nori negri se vor ciocni unii
de alţii. Glasul lui Dumnezeu va spune: „S-a sfârşit!” şi va zgudui tot pământul. Va fi cel
mai mare cutremur de pământ simţit vreodată. Cerul va părea că se rupe şi se prăbuşeşte.
Munţii vor tremura. Stânci vor fi împrăştiate pretutindeni. Un vuiet puternic se va auzi.
Marea va fi agitată. Uraganele vor mătura planeta. Pământul se va legăna ameninţător, iar
scoarţa lui va crăpa. Lanţurile muntoase se vor scufunda şi insule locuite vor dispărea.
Porturile vor dispărea sub apă. În acelaşi timp, zidurile închisorilor vor cădea, iar
credincioşii lui Dumnezeu, ţinuţi prizonieri acolo, vor fi eliberaţi.
– Sună extraordinar! exclamă Andrei. Nu e de mirare că oamenii care nu vor înţelege ce
se întâmplă vor fi îngroziţi.
– Dintr-odată vor înţelege ce se întâmplă, continuă mama, şi îşi vor da sema, prea
târziu, că tot timpul au luptat împotriva lui Dumnezeu. Mormintele se vor deschide şi o
anumită categorie de oameni vor fi înviaţi pentru viaţa veşnică. Toţi credincioşii care au
murit în credinţa soliei îngerului al treilea din Apocalipsa 14 vor fi înviaţi pentru a-L
vedea venind pe nori. La fel şi cei care L-au răstignit, precum şi unii dintre cei mai mari
duşmani ai Lui din toate timpurile. Vor fi înviaţi ca să-L vadă pe Iisus venind aşa cum a
promis. Aceştia din urmă vor arăta la fel ca atunci când au murit. Pe de altă parte, deşi
vor fi înviaţi cu aceeaşi statură pe care o aveau când au murit, cei credincioşi vor avea
energia şi prospeţimea unui tânăr, fără defecte sau diformităţi.
 – Adică Buni va fi la fel de scundă, dar va avea din nou păr? întrebă Andrei.
– Da! Iisus Îşi va duce poporul acasă la El. Acolo vor mânca din pomul vieţii şi vor
ajunge la înălţimea pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi trăit pe un pământ atât de poluat şi
de păcătos.
– Înseamnă că Buni va fi mai înaltă! se bucură Andrei.
– Şi tu la fel, îi spuse mama.
– Ce bine! răsuflă uşurat Andrei. Nu mi-a plăcut niciodată că sunt mic de statură.
– Printre norii întunecoşi, o stea strălucitoare apare, continuă mama. O schimbare
uimitoare se petrece cu cei care L-au aşteptat pe Iisus să revină. Cu puţin timp în urmă,
feţele lor erau palide şi crispate. Acum strălucesc de dragoste şi uimire. Norii se trag
înapoi şi toţi – buni şi răi – văd o mână care ţine două table de piatră. Ele sunt deschise,
ca toţi să citească poruncile lui Dumnezeu. Cei care nu au ascultat de Legea divină şi nu
i-au dat atenţie sunt îngroziţi. Apoi, glasul lui Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care au
păzit Sabatul. Se aude un strigăt de victorie. Apare un nor mic şi negru, cam cât jumătate
din palma unui om. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul că Iisus vine. Ei
privesc cum norul se apropie din ce în ce mai mult şi devine tot mai strălucitor şi mai
plin de slavă. Cerul este luminat de mii şi mii de îngeri. Curând, toţi Îl văd pe Iisus pe
nor, strălucind mai puternic decât soarele la amiază. Cei răi sunt copleşiţi de teamă şi
chiar cei credincioşi privesc în jur şi încep să tremure: „Cine poate sta în picioare?”
întreabă ei.
– Adică cine poate sta în picioare din cauza cutremurului şi a pământului care se
clatină? întrebă Andrei.
– Cred că se întreabă mai degrabă cine este destul de bun încât să stea lângă un
Dumnezeu atât de puternic, spuse mama. Dar vocea lui Iisus le spune: „Harul Meu vă
este de ajuns.” Îngerii încep să cânte şi bucuria umple inimile copiilor lui Dumnezeu. Cei
răi încearcă să se ascundă de Iisus. Încep să se roage stâncilor şi munţilor să cadă peste ei
şi să-i acopere. Cei care râdeau de Iisus când atârna pe cruce sunt tăcuţi acum. Preoţii şi
conducătorii îşi amintesc rolul pe care l-au avut în crucificarea lui Iisus şi, plini de
groază, încearcă să se ascundă. Apoi, Iisus Îşi cheamă copiii credincioşi, care dorm de
secole în mormânt. „Sculaţi! Sculaţi! Ridicaţi-vă, voi, care dormiţi în pământ!” Şi toţi cei
drepţi care au trăit vreodată pe pământ, de la Adam până azi, învie. Nu vor mai muri
niciodată. Copiii mici care au murit vor fi purtaţi pe braţe de îngeri şi duşi la mamele lor.
De asemenea, cei drepţi care sunt în viaţă la revenirea lui Iisus şi care nu au murit
niciodată vor fi transformaţi într-o clipă. Dumnezeu ne va da nemurirea; nu vom muri
niciodată.
– Uau! spuse Andrei. Abia aştept!
– Şi eu, aprobă mama. Prietenii şi cei dragi de care am fost despărţiţi prin moarte vor fi
împreună cu noi pentru totdeauna. Cei care au murit crezând în Dumnezeu şi iubindu-L
se vor ridica primii în aer. Apoi, şi noi, cei vii, ne vom ridica şi vom urca spre cer
împreună.
– Vom pluti pur şi simplu prin aer sau vom avea o navă spaţială sau ceva de genul ăsta?
întrebă Andrei.
– Nu ştiu, răspunse mama. Ellen White ne spune că vom fi luaţi într-un car ce cântă
„sfânt, sfânt, sfânt” în timp ce se îndreaptă spre cer. Ea îl numeşte „car de nori”. Nu sunt
foarte sigură ce înseamnă asta, dar ea spune că acest car cântă în timp ce se mişcă şi că
este însoţit de îngeri, care cântă şi ei. Desigur, nici Ioan în Apocalipsa, nici Ellen White în
anii 1800 nu ar fi ştiut cum să descrie o navă spaţială. Aşa că acest „car ” poate însemna o
mulţime de lucruri. Dar, orice ar fi, va fi cu siguranţă mai sofisticat decât orice vehicul
construit vreodată de oameni.
– Bineînţeles, aprobă şi Andrei. Doar Dumnezeu este mai deştept decât orice fiinţă
umană.
– Ellen White mai spune că, atunci când vom ajunge în ceruri, înainte de a intra în
cetatea lui Dumnezeu, ne vom aduna cu toţii într-un careu uriaş, iar Iisus va sta în centru.
– Pun pariu că o să-L vedem de acolo de unde vom fi aşezaţi, spuse Andrei.
– Cu siguranţă, spuse mama. Şi Iisus ne va înmâna emblemele de învingători.
– Ce sunt astea? întrebă Andrei.
– E ca aici, pe pământ. Celor care au realizat ceva excepţional în viaţă li se dau uneori
anumite statuete, premii sau cupe.
– Aha, înţeleg, spuse Andrei. Cum ar fi premiul întâi. Asta înseamnă că suntem
câştigători.
– Da, răspunse mama, ceva în genul ăsta. Nu ştiu exact ce vor fi aceste embleme ale
victoriei. Iisus ne va da şi nişte însemne regale, pentru că facem parte din familia regală,
suntem fiii şi fiicele Regelui universului. Şi ne va da şi coroane. De asemenea, ni se spune
că ne va da şi un nume nou.
– Asta e super pentru cei cărora nu le-a plăcut niciodată cum îi cheamă, spuse Andrei.
– Cred că fiecare va avea un nume special, care va fi un secret între Iisus şi persoana
respectivă. Pentru că ne cunoaşte mai bine ca oricine, El ne va da un nume care să se
potrivească exact personalităţii şi experienţelor pe care le-am avut cu El. Pe coroanele
noastre va scrie: „Sfinţenie Domnului”. Iisus ne va mai da şi o harpă şi o ramură de
palmier.
Andrei a început să râdă.
– Ce e aşa amuzant? îl întrebă mama.
– Eu cânt la trombon şi uneori râd de cei care cântă la instrumente cu coarde.
Întotdeauna am spus că instrumentele de suflat sunt cele mai grozave. Dar se pare că,
atunci când voi fi în cer, am să ajung totuşi să cânt la un instrument cu coarde.
Acum râse şi mama.
– Da, aşa este, dar va fi cel mai frumos instrument pe care l-ai văzut vreodată, spuse ea.
Apoi, Iisus va deschide porţile şi ne va invita în cetate. Îl va invita şi pe Adam. Ellen
White ne spune că îl va duce din nou în Grădina Eden. Iisus a păstrat-o aşa cum a creat-o
pentru el la început. Adam se va plimba prin grădină şi va recunoaşte fiecare copac de
care a avut grijă înainte ca lumea să fie distrusă de păcat. Iisus îl va duce la pomul vieţii şi
îi va da să mănânce din el. Adam a trebuit să plece din Eden pentru că Dumnezeu nu
voia ca el să mănânce din pomul vieţii şi, astfel, păcatul să dureze veşnic. Dar acum, că
păcatul a dispărut, Adam poate să mănânce din pom şi să trăiască veşnic cu Iisus.
– Uau! strigă Andrei. E ca şi cum totul revine la normal, la cum era înainte de păcat!
– Ai dreptate, spuse mama. Adam va fi încântat. Îşi va depune coroana la picioarele lui
Iisus şi Îl va lua în braţe. Apoi, vom cânta cu toţii laude la adresa lui Iisus. Noi, oamenii,
vom cânta imnul eliberării din păcat. Biblia îl numeşte cântarea lui Moise şi a Mielului.
Îngerii vor trebui să se oprească din cântat, pentru că nimeni altcineva nu va putea
înţelege cu adevărat ceea ce ştim noi. Nimeni nu a fost mai iertat şi mai iubit decât noi.
– Aproape că pot să văd acest oraş şi să aud muzica, spuse Andrei. Gândeşte-te! O să-L
vedem pe Iisus!
Capitolul 41
Pământul în ruine
Se termină povestea după ce ajungem în cer şi în cetatea lui Dumnezeu? întrebă
Andrei.
– O, nu, răspunse mama. Cu Satana cum rămâne?
– A, da, uitasem de el, spuse Andrei. Toţi copiii lui Dumnezeu care au murit împreună
cu cei vii se vor ridica în aer împreună cu Iisus. Ce se va întâmpla cu cei care vor rămâne
pe pământ?
– Ei vor regreta enorm, nu pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu, ci pentru că au pierdut
viaţa veşnică. Îşi vor da seama că au fost înşelaţi şi vor începe să dea vina unul pe celălalt,
în special pe pastorii şi conducătorii bisericilor care i-au indus în eroare. Cei răi vor muri
curând din cauza strălucirii lui Iisus. Îţi aminteşti de acel ţap care era trimis în pustie?
– Da, răspunse Andrei. Pentru ispăşire era nevoie de doi ţapi: al lui Dumnezeu şi încă
unul pentru Azazel. Cel al lui Dumnezeu era sacrificat şi sângele lui era dus în Locul
Preasfânt. Dar nu şi ţapul pentru Azazel. Toate păcatele iertate ale poporului erau puse
asupra ţapului, care era trimis să rătăcească în pustie.
– Aşa este, spuse mama. Acesta este momentul din istorie în care acest tablou simbolic
se împlineşte.
– Deci asta era un fel de profeţie în imagini, spuse Andrei.
– Da, încuviinţă mama. Lui Dumnezeu Îi place să folosească astfel de profeţii. Aşa că
păcatele poporului lui Dumnezeu vor fi puse asupra lui Satana şi el va fi alungat pe
pământ, care va fi ca o pustie după toate cutremurele şi distrugerile care au avut loc chiar
înainte de revenirea lui Iisus. Satana va fi singur cu îngerii săi mânioşi, care vor da vina
pe el pentru tot ce s-a întâmplat. Biblia vorbeşte despre asta în Apocalipsa 20:1-3.
Andrei citi:
– „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi
un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana,
şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit
intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani.
După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.”
– Ioan descrie pământul din toată această perioadă ca pe un „adânc”. Satana şi îngerii
lui vor fi singuri pe acest pământ distrus, timp de 1 000 de ani, spuse mama.
– E destul de mult, comentă Andrei. Este mai mult decât orice sentinţă care a fost dată
vreodată vreunui om. Noi ce vom face în tot acest timp?
– Noi vom fi în ceruri cu Iisus, spuse mama. În timpul celor 1 000 de ani, Dumnezeu ne
va răspunde la toate întrebările.
– Deci ne vom uita la DVD-urile din cer ca să înţelegem ce s-a întâmplat în realitate?
întrebă Andrei.
 – Da, răspunse mama. Apocalipsa 20:4,6 descrie asta.
Andrei deschise Biblia la aceste versete şi citi:
– „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi
am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu
primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de
ani. […] Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte
n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o
mie de ani.”
– Bine, spuse mama. Acum citeşte 1 Corinteni 6:2,3.
– „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? […] Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” Când
Biblia spune că noi îi vom judeca pe îngeri şi pe oameni, se referă la îngerii cei răi şi la
oamenii cei răi care au murit pe pământ, nu-i aşa? întrebă Andrei.
– Da, spuse mama. Ne vom uita peste toate hotărârile luate de Dumnezeu şi vom vedea
cât de drept a fost El. În tot acest timp, Dumnezeu ne va ajuta să înţelegem tot ce s-a
întâmplat.
– Îmi pare bine, spuse Andrei. Sunt o grămadă de lucruri pe care nu le înţeleg. Sunt
sigur că şi alţii au să-I pună întrebări lui Iisus. Până atunci, cred că trebuie să am
încredere că El mă iubeşte, că este drept şi că, într-o zi, îmi va explica totul.
Capitolul 42
Triumful iubirii lui Dumnezeu
Acesta este ultimul capitol al povestirii noastre, nu-i aşa? întrebă Andrei.
Mama dădu din cap.
– La sfârşitul celor 1 000 de ani, vom fi avut deja posibilitatea de a întreba tot ce vrem.
Vom fi înţeles deja de ce s-au întâmplat lucrurile aşa, şi nu altfel. Dar Dumnezeu mai are
nişte lucruri de pus la punct. Satana este încă „în închisoare” pe pământul distrus, iar cei
care au ales să nu-L urmeze pe Dumnezeu zac morţi pe pământ. Noi suntem deja nişte
sfinţi destul de înalţi la momentul respectiv.
– Uau! spuse Andrei. Imaginează-ţi cum este să fii înalt şi sănătos într-un loc perfect ca
acela. Şi vom mânca şi din pomul vieţii!
– Da, spuse mama. Acum este timpul pentru a treia venire a lui Iisus.
– A treia venire? întrebă nedumerit Andrei.
– Da, spuse mama. Prima venire a fost atunci când a venit ca prunc în Betleem. A doua
va fi atunci când va veni să ne ia în cer. Şi a treia, când va reveni pe pământ împreună cu
noi şi cu Noul Ierusalim, pentru judecata finală care va pune capăt pentru totdeauna
luptei dintre bine şi rău. Zaharia 14:4,9 descrie ce se va întâmpla când Iisus va reveni a
treia oară pe pământ.
– O să citesc eu, spuse Andrei. „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele
Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica
la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se
va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. […] Şi Domnul va fi
împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va
fi singurul Nume.”
– Vezi tu, spuse mama, de data aceasta Iisus nu va mai veni pe nor. El chiar va atinge
Muntele Măslinilor aflat lângă Ierusalim şi îl va despărţi în două, formând o câmpie. Toţi
cei care au ales să nu-L urmeze şi care au fost distruşi la a doua venire a Sa vor fi acum
înviaţi. Vor avea aceleaşi boli şi vor arăta la fel ca atunci când au murit.
– Dacă acum ar avea o a doua şansă, crezi că ar alege altfel? întrebă Andrei.
– Nu, răspunse mama. Dumnezeu i-a dat fiecăruia suficient timp să se hotărască. Ei ar
alege la fel, chiar dacă li s-ar mai da o şansă.
– Imaginează-ţi cum vor arăta, spuse Andrei. Printre ei vor fi uriaşii dinainte de
potopul lui Noe şi toţi oamenii răi ca Hitler sau Ginghis-Han.
– Şi vor fi la fel de răsculaţi ca în timpul vieţii, spuse mama. Satana îi va face să
plănuiască un atac. Oameni pricepuţi vor face arme. Lideri militari îi vor organiza pe toţi
în companii şi divizii. Va fi cea mai mare armată din istorie.
– Ce vor ataca? vru să ştie Andrei.
– Vor plănui să atace Noul Ierusalim în care Se va afla Iisus, spuse mama. Bătălia încă
nu s-a terminat. Ei vor să lupte împotriva lui Dumnezeu.
– Aş fi crezut că şi-au dat seama deja că nu vor învinge? comentă Andrei.
– Se pare că nu, spuse mama. Iisus va porunci ca porţile Ierusalimului să se închidă.
Forţele lui Satana vor înconjura cetatea pentru bătălia finală. „Putem să o cucerim!” vor
striga ei. Şi vor începe atacul cu o precizie militară extraordinară.
– Noi o să ne temem? întrebă Andrei.
– O, nu, spuse mama. Noi am învăţat deja că Dumnezeu ne poartă de grijă orice s-ar
întâmpla. În interiorul cetăţii noi vom cânta. Cu toţii vom fi conştienţi că nu ne aflăm
acolo pentru ceea ce am făcut sau pentru bunătatea noastră, ci datorită bunătăţii şi
îndurării lui Dumnezeu, pe care El le-a arătat prin faptul că a trimis pe Fiul Său ca să
moară în locul nostru. În timp ce oamenii răi vor înconjura cetatea, se va întâmpla ceva
uimitor. Deasupra zidurilor, într-un loc vizibil şi pentru noi, şi pentru cei din afară, Iisus
va fi încoronat ca Rege al regilor, cu putere şi maiestate supremă. Apoi, El va pronunţa
sentinţa împotriva celor care s-au răzvrătit faţă de conducerea Sa şi care I-au chinuit
poporul. Biblia spune că, atunci când se vor deschide cărţile din ceruri, oamenii care
înconjoară zidul cetăţii vor deveni conştienţi de fiecare păcat comis. Deasupra tronului
divin va apărea un fel de ecran uriaş. Fiecare îşi va vedea viaţa. Arhivele video din ceruri
vor arăta întreaga istorie a lumii, de la căderea lui Adam până la viaţa, torturarea şi
moartea lui Iisus. Filmul va continua până la ultima zi a istoriei. Cei răi vor fi îngroziţi,
dar nu-şi vor putea întoarce privirea. Vor trebui să se uite în continuare la ei şi la lucrurile
oribile pe care le-au făcut.
– E îngrozitor! spuse Andrei. Irod va trebui să vadă cum au fost ucişi toţi acei copii.
– Şi alt Irod va trebui să vadă cum a murit Ioan Botezătorul, completă mama.
– Şi Pilat va trebui să vadă cum L-a tot respins pe Iisus. Şi soldaţii care L-au omorât şi
iudeii care strigau şi îşi băteau joc de El, adăugă Andrei.
– Nu uita însă că unii dintre ei s-au pocăit şi au devenit urmaşii lui Iisus, îi reaminti
mama. Şi împăratul Nero va fi acolo. El îi va vedea pe toţi cei pe care i-a torturat şi i-a
omorât cântând în interiorul cetăţii sfinte. În timp ce toate aceste lucruri vor rula pe
ecranele cereşti, păcătoşii îşi vor da seama că Satana este un escroc. Încă de la început,
întregul conflict s-a învârtit în jurul nevoii lui Satana de a se justifica. El a încercat să
demonstreze că Dumnezeu, cu modul Său de conducere, este responsabil de rebeliunea
lui şi că El e de vină pentru toată suferinţa şi toate necazurile din această lume. Dar,
atunci când toţi vor vedea adevărul, vor înţelege că Satana nu are dreptate. Vor înţelege
ce au pierdut pentru că au acceptat să devină sclavii lui Satana în loc să aleagă să fie
copiii lui Dumnezeu. Iisus va privi la copiii Săi dinăuntrul cetăţii, toţi reînnoiţi după
chipul Său. Şi, cu o voce suficient de tare încât să fie auzită de toţi, va striga: „Priviţi la
aceştia pe care i-am câştigat. Am suferit şi am murit pentru ca ei să trăiască alături de
Mine pe vecie.” Atunci vom cânta cu toţii un cântec de laudă.
– Ce se va întâmpla pe urmă? întrebă Andrei.
– Toţi oamenii din afara cetăţii, de la cei mai umili până la cei mai importanţi, vor
îngenunchea şi vor recunoaşte că Dumnezeu a fost drept şi că Satana a greşit. Chiar şi
Satana va recunoaşte asta. Dar apoi Satana va încerca, într-un ultim efort, să ia cu asalt
cetatea şi să o cucerească. El îi va îndemna pe toţi oamenii răi să lupte. Dar aceştia se vor
înfuria pe el. Să citim ce ne spune Biblia în Ezechiel 28:6-8,16-19.
Andrei citi:
– „De aceea aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi
Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre
popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări
frumuseţea. Te vor arunca în groapă şi vei muri ca cei ce cad străpunşi de lovituri în
mijlocul mărilor. […] Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit;
de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor,
din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai
stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte
împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat
locaşurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie şi te prefac în
cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare
rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!»” Aici se vorbeşte
despre Satana? întrebă Andrei.
– Da, răspunse mama. Şi aminteşte-ţi că toate păcatele mărturisite şi iertate ale
poporului lui Dumnezeu au fost puse asupra lui Satana, aşa cum arată simbolul ţapului
ispăşitor din pustie. Satana va fi pedepsit nu doar pentru păcatele sale, ci şi pentru
păcatele copiilor lui Dumnezeu pe care el i-a înşelat. Va coborî foc din cer şi va arde tot ce
a mai rămas păcătos. Sună teribil, dar fii sigur că acesta este actul cel mai plin de milă pe
care îl poate face Iisus. Aceşti oameni s-ar simţi groaznic în lumea nouă a lui Dumnezeu.
Nu le va plăcea să trăiască într-un loc în care toţi sunt curaţi la suflet şi fericiţi. Şi nu ar
face altceva decât să creeze probleme. Din cauza păcatelor şi a suferinţelor pe care le-a
cauzat, Satana va muri ultimul. Dar, în cele din urmă, păcatul şi păcătoşii vor dispărea.
Singurele amintiri pe care le vom avea despre păcat şi urmările sale vor fi cicatricile din
palmele, picioarele şi coasta lui Iisus. Acestea vor exista veşnic.
– Aşa se termină totul? întrebă Andrei.
– Nu, răspunse mama. Iisus va recrea acest pământ.
– Aşa cum a făcut în Geneza?
– Poate, răspunse mama. Doar că, de data aceasta, vom putea să-L vedem cum face asta.
Câteva versete biblice ne dezvăluie cum va fi viaţa în această lume nouă. Apocalipsa 21:4
spune: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici
tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Acum citeşte Isaia
62:3.
Andrei citi:
– „Vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna
Dumnezeului tău.”
Apoi mama citi Isaia 65:19:
– „Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu
se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor.” Acum, Andrei,
citeşte ce spune în Apocalipsa 21:10,11,24 despre Noul Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu.
– „Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă,
Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina
ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. […] Neamurile
vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea.”
– Ellen White spune că vom putea să zburăm şi să vizităm alte lumi, continuă mama.
– Chiar să zburăm? întrebă bucuros Andrei. Ce super! Ce altceva o să mai putem face?
– Vom construi case. Imaginează-ţi că vei fi capabil să-ţi proiectezi şi să-ţi construieşti
casa exact aşa cum vrei – şi vei trăi veşnic în ea! Vom planta grădini şi vom mânca ceea ce
cultivăm. Nu vom ajunge niciodată să fim obosiţi, bolnavi, descurajaţi sau trişti. Vom
avea energie să facem tot ce vom dori şi tot timpul din lume pentru a ne duce la bun
sfârşit toate proiectele.