Mitropolitul de Limassol

ATHANASIE

(omilie rostită în data de 19 decembrie 2019)

Traducere din limba greacă

 ntrucât aceasta este prima omilie de după adormirea Cuviosului Stareț Efrem
de la Mănăstirea Sfântului Antonie din Arizona, din America – Stareț
aghiorit și Filotheit –, m-am gândit să vă spun câteva cuvinte despre acest mare Sfânt
al zilelor noastre, care a adormit întru Domnul cu aproape 10 zile în urmă. Ce dată
este astăzi? 19 decembrie. Da, exact cu 10 zile în urmă. A adormit în data de 8
decembrie, iar astăzi este 18-19.
Să spunem pentru început două cuvinte despre Sfinții contemporani. De ce
Sfinții sunt importanți pentru noi? Sunt importanți, iubiții mei frați, pentru că, întâi
de toate, ei se roagă pentru noi; acei Sfinți care au plecat din această lume și care nu
mai sunt în trupul omenesc – precum cel al nostru –, care este stricăcios, care
obosește, care ațipește, care flămânzește, care însetează, care se istovește… Avem toate
aceste fenomene, fiindcă suntem oameni: obosim, ațipim, simțim durere,
flămânzim, și trecem prin toate aceste fenomene, atât bune cât și rele. Așa cum
spunea și Gheronda Paisie: „Când nu voi mai fi în acest trup, îmi va fi mai ușor să
alerg pretutindeni” .
Și într-adevăr, Sfinții pot cu Harul lui Dumnezeu să ne ajute, pentru că ei sunt
Părinții noștri, sunt frații noștri, sunt oameni care au avut aceleași suferințe ca și noi,
mai ales cei care au trăit în zilele noastre. Prezența lor este foarte importantă, pentru
că ei au fost lângă noi: i-am cunoscut, i-am văzut, am trăit lângă dânșii. Ei au viețuit
în aceleași condiții ca și noi. Așadar, putem să ne rugăm lor cu mai multă îndrăzneală
și curaj, iar ei se roagă pentru noi și sunt mijlocitori pentru noi înaintea lui
Dumnezeu.
Rugăciunea Sfinților este importantă pentru toată lumea și pentru fiecare om
care-i cheamă în ajutor – rugăciunea oricărui Sfânt – pentru că Sfinții nu sunt morți.
Asta o spune Însuși Dumnezeu, Hristos al nostru, în Sfânta Evanghelie. În
Evanghelia de la Luca, Hristos spune că: „Eu nu sunt Dumnezeul morților, ci
Dumnezeul viilor; căci toți trăiesc în El” (v. Luca 20,38). La Dumnezeu toți sunt vii.
Pentru noi, ei sunt adormiți, sunt morți, dar la Dumnezeu ei sunt vii. Iar plinătatea
-2-
lor de viață și prezența lor vie se dovedește prin rugăciunile pe care le fac pentru noi
toți.
Așadar, o trăsătură importantă a Sfinților este faptul că se roagă pentru noi. O
altă trăsătură importantă este faptul că Sfinții dovedesc că Biserica noastră este vie și
adevărată. Căci dacă Biserica n-ar fi avut Sfinți, n-ar fi putut dovedi toate cele pe care
le spune. Ar fi fost pur și simplu niște teorii foarte bune, niște ideologii foarte bune,
niște cuvinte frumoase, niște cuvinte de dragoste. Evanghelia are idei minunate, dar
ea este ceva mult mai mult decât atât. Evanghelia este o experiență vie! Și toate acestea
sunt dovedite de către Sfinți.
Sfinții ne dovedesc că toate cele spuse de Evanghelie sunt adevărate. Și asta NU
pentru că au fost pur și simplu niște oameni buni. Oameni buni sunt mulți și peste
tot. În orice religie, în orice ideologie, în orice clasă socială, putem găsi oameni buni.
Nu aceasta este ceea ce căutăm; cu toții suntem oameni buni, mai mult sau mai
puțin. Cine sunt însă oamenii sfinți? Oamenii sfinți sunt cei care au depășit omul
cel bun, au trecut peste trăsăturile naturale ale omului bun, și sunt de-acum oameni
harismatici, plini de daruri, care au Harul Duhului Sfânt în inima lor. Și tot ceea ce
spune Evanghelia, tot ceea ce spune Hristos, sunt toate adevărate.
V-am spus și altădată, la întrunirile duhovnicești pe care le-am avut aici, că pe
când aveam 18 ani, l-am întâlnit pentru prima dată pe Sfântul Paisie, în Sfântul
Munte, în pustia Kapsalei, la Chilia Cinstitei Cruci de la Stavronikita. Probabil e
vorba de a doua noastră întâlnire, pentru că la prima l-am înțeles greșit și am crezut
că este nebun. Eh, atâta minte aveam și eu... Însă, a doua oară când l-am văzut, spre
sfârșit am înțeles că „ceva se întâmplă aici”. La despărțire, atunci când ne-am luat
rămas-bun și tot locul s-a umplut de o bună mireasmă, mi-am dat seama că m-am
înșelat gândindu-mă că este nebun. Nu puteam să-l înțeleg; el spunea glume, spunea
anecdote, spunea lucruri care-mi păreau de neînțeles... Și mă-ntrebam: „Oare un om
sfânt așa se comportă? Spune glume și ne râdem? În loc să ne spună cuvinte
duhovnicești, ne tachinează?” Mie îmi spunea:
-3-
  Tu, grăsuțule, mănâncă câteva bucățele de rahat.
Mă hrănise cu vreo 10 bucățele de rahat până să plec. De îndată ce încercam să
spun sau să întreb ceva, îmi dădea câte o bucățică de rahat. Pe lânga asta, îmi mai
spusese de 2-3 ori că sunt gras, și mă supărasem. Mi-am zis în sinea mea: „Eh, acest
om nu este în toate mințile...” Iar apoi, Dumnezeu „l-a trădat” prin acea mireasmă
negrăită, care cuprinsese toți munții. Am înțeles că tot ceea ce spune Evanghelia, tot
ceea ce spune Hristos, tot ceea ce zic Sfinții și tot ceea ce citim în Viețile Sfinților,
sunt toate adevărate.
Atunci când eram tânăr, aveam această ispită: citeam Viețile Sfinților și mă-
ntrebam: „Oare este cu putință să fi avut loc toate acestea așa cum se scrie în Viețile
Sfinților? Să se fi aflat ei oare când aici, când în altă parte? Să fi făcut ei oare atâtea
minuni, atât de multe lucruri?” Îmi era puțin cam greu, nu puteam pricepe aceasta.
Totuși, atunci când l-am cunoscut pe Gheronda Paisie, și-apoi pe toți ceilalți Sfinți,
am înțeles că toate sunt adevărate. Sfinții adeveresc Evanghelia. Ei ne adeveresc
Evanghelia și Biserica, ei dovedesc că toate sunt adevărate. Dacă n-am fi avut Sfinți,
n-am fi putut adeveri Evanghelia.
Odată, cu 2-3 ani în urmă, a venit la mine un tânăr, care-și făcuse studiile în
America, și este profesor în America, pare-mi-se de chimie sau biologie; nu țin minte
exact. Era ateu și a început să-mi enumere niște teorii în favoarea ateismului, teorii
științifice, chimice și biologice. I-am spus:
 Uită-te, o să-ți spun și eu ceva... Eu nu sunt biolog ca să-ți răspund cu
argumente biologice. La școală nu am fost prea bun la biologie, aveam nota 7, pentru
că nu citeam la biologie, nu-mi plăcea. Nici chimie nu știam prea bine, nici ea nu mi-
a plăcut. La fizică însă eram bun, îmi plăcea. Dar o să te întreb ceva: Bine, toate
argumentele pe care mi le-ai spus – cele biologice, chimice și științifice –, să
presupunem că sunt adevărate. Bine, tu le zici, iar eu spun că sunt adevărate. O să te
întreb însă ceva ce am trăit eu însumi. Toate cele pe care le-am văzut și le-am trăit la

-4-
Gheronda Paisie, la Sfântul Porfirie, la Sfinții contemporani pe care i-am cunoscut
de aproape, nu le-am citit de undeva, nu le-am auzit de la cineva, ci le-am văzut cu
ochii mei și le-am trăit eu însumi, eu personal! Nu sunt nebun. Am trăit acestea! Voi
spune oare că nu le-am văzut?! Păi le-am văzut! Nu mi le-a povestit cineva, ci eram
eu însumi de față! Cum îmi explici toate aceste lucruri? Cum le explici?
Mi-a zis:
 Nu știu.
Eram de față când Gheronda Paisie era la Sinai și în același timp era și în Sfântul
Munte. Eram de față când acel francez a mers noaptea și a stat cu el, și vorbeau
amândoi în franceză. Și dimineața, omul a venit și ne-a spus:
 Ne-am înțeles unul pe altul... Toată noaptea am vorbit cu Gheronda
Paisie în franceză...
Mi-a zis mie însumi toate acele lucruri profetice, străvăzătoare.
Sunt multe întâmplări! O mulțime de întâmplări! Cu Sfântul Porfirie! Cu
Părintele Efrem de la Katunakia! Cu Gheronda Efrem din Arizona! O mie și una de
lucruri! Cum ar putea fi adevărate toate aceste lucruri, dacă n-ar exista sfințenia,
Harul Sfântului Duh, în acești oameni?
Deci, este așa cum a făgăduit Hristos ucenicilor Săi – și prin dânșii întregii Sfinte
Biserici – că „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele vieții voastre, până la sfârșitul
veacului” (v. Mt. 28,20). „Eu voi fi cu voi” zice Hristos „până la sfârșitul lumii”. „Și
se vor face semne în numele Meu – semne, minuni, lucruri mai presus de fire – care
nu vor putea fi lămurite prin simpla rațiune sau prin legile fizicii; de aceea și sunt
numite semne și minuni. Toate acestea se vor face în numele Meu. Și acestea vor fi
mărturiile și pecetea doveditoare că Eu sunt împreună cu voi”.
Și toate acestea le vedem în Biserica lui Hristos având loc până în zilele noastre!
Dincolo de cele ce citim în Sinaxarele Sfinților, al Sfântului Gheorghe, al Sfântului
-5-
Dimitrie, al Sfântului Teodor și ale Sfinților din vremurile îndepărtate, există Sfinți
care au trăit în zilele noastre, și nu numai care au trăit în zilele noastre, ci care i-am
văzut noi înșine cu ochii noștri! Sfinții sunt, așadar, o adeverire a Evangheliei. Ei
adeveresc Evanghelia. Și totodată ei sunt încă ceva: sunt o judecată a vieții noastre.
Căci Gheronda Efrem nu a trăit cu 200 de ani în urmă; nici măcar cu 50 de ani
în urmă, nici măcar cu 10 ani în urmă! Acum 10 zile se afla printre noi! Am fost în
America, după cum știți, la începutul lunii noiembrie. Am fost în Arizona,
împreună cu el în mănăstire. Am venit din America, și-au plecat 8 părinți de-ai noștri
din Mitropolie și l-au vizitat și ei. S-au întors părinții, și peste 10 zile Gheronda a
adormit întru Domnul. Așa... A plecat când a dorit să plece, ca o pasăre, fără să cadă
la pat, fără nimic altceva, fiind așa cum a fost în zilele în care l-am vizitat cu toții.
Și deși nu ne vorbea – nu spunea decât foarte puține cuvinte – înțelegea totul.
Mintea și înfățișarea lui nu erau nelucrătoare. Necontenit se ruga, se ruga neîncetat.
Mintea lui era în rugăciune; și rugându-se, vedea și toate cele pe care le vedea. S-a dus
la el un călugăraș și i-a spus:
 Ah, Gheronda, dac-ai înțelege cele ce se întâmplă aici în jurul nostru...
Iar el i-a zis:
 Pe toate le înțeleg, părinte al meu...
Răspundea! Mie mi-a spus: „Așează-te aici lângă mine”. Înțelegea, dar se ruga...
Așa a fost în ultimii 2-3 ani ai vieții sale.
Acești Sfinți, așadar, ne mustră prin viața lor sfântă. Noi spunem că: „Nu pot
trăi așa cum a trăit Sfânta Varvara, Sfânta Marina, Sfântul Dimitrie, Sfântul
Teodor...” „Atunci erau alte vremuri” zicem. Bine, dar Gheron Efrem n-a fost din
vremea noastră? Sfântul Paisie n-a fost din vremea noastră? Atâția Sfinți
contemporani, care au fost în zilele noastre și i-am cunoscut, ei când au trăit? Cu
1000 de ani în urmă? Mai ieri toți acești oameni erau printre noi!

-6-
 Așadar, viața lor poate deveni o mustrare pentru propria noastră viață: și
călăuză, și îndrumător, și mustrare! Ei judecă viața noastră. Și putem să ne judecăm
viața și să spunem: Omul acesta se ruga cu toată ființa și fără încetare! Și nu se afla în
pustie! El a străbătut America în lung și-n lat, cutreierând cele 19 mănăstiri de care
avea grijă. Mergea din mănăstire în mănăstire ca să-i întărească pe monahi și pe
monahii. Data trecută când am fost în America, ne-a spus:
 Am prefăcut avioanele în autobuze. După cum vii la stație și te urci în
autobuz, tot așa și eu mă urcam în avion.
Intra-ieșea din aeroporturi și din avioane, ca să poată călători oriunde era nevoie.
Gândiți-vă că sunt mănăstiri care se află la 7 ore distanță cu avionul una de alta... Și
Gheronda se ducea, pe lângă faptul că venea și în Grecia de-a lungul multor ani, și
spovedea lumea, mănăstiri și foarte mulți oameni. A trăit în zilele noastre, în
condițiile noastre. Circula spre anumite locuri la fel cum circulăm și noi.
Deci, putem și noi să-L iubim pe Dumnezeu! Putem să ne rugăm! Putem să
avem inima noastră îndreptată spre dragostea lui Dumnezeu! Și putem și noi să trăim
așa cum au trăit acești Sfinți!
Gheronda Efrem nu a fost un om supranatural, nu a fost deloc un om puternic.
A fost un bătrânel mărunt, mic de statură. Pare-mi-se că nu a terminat gimnaziul. A
frecventat 2-3 clase [gimnaziale], dacă nu greșesc. Era foarte slăbuț. Știa 5-6 cuvinte
englezești, nu mai mult de 10. Știa vreo 7 cuvinte: „yes, no, ok, hot...” Cam așa ceva
zicea, și le pronunța așa cum putea el.
Cum de omul acesta a întemeiat 19 mănăstiri în America?! În acest moment, în
mănăstirile sale sunt în jur de 700 de călugări și călugărițe. Din cei 700, cel puțin 630
– ca să nu zic chiar 650 – nu sunt greci. Acești oameni nu știau limba greacă. Cum
se înțelegeau cu el? Și cum oamenii altor religii, altor dogme, altei culturi, altei limbi,
altui neam, au devenit ortodocși, au devenit monahi? L-au urmat pe acest om care

-7-
nu le cunoștea nici limba! Toți aceștia au învățat greaca. În mănăstirile sale toți
vorbesc greaca. Dar, până a învăța ei greaca, ce s-a întâmplat?
Dată trecută când am fost acolo, un monah negru mi-a spus:
 Eu m-am dus la Gheronda și m-am spovedit în limba mea, și Gheronda
îmi răspundea în limba mea. Așa m-am făcut monah și am devenit ortodox.
 Ce limbă?, am întrebat eu.
Îmi zice:
 Spaniolă.
Zic:
 Bine, în engleză poate să-ți spună ceva stâlcit, vreun «ok» de pildă. Dar
spaniola de unde s-o cunoască?
 Nu știu, părinte, mi-a răspuns. Ceea ce știu este că am mers la Gheronda
și m-am spovedit și am vorbit în spaniolă, iar el îmi răspundea în spaniolă.
În fine, se vor scrie și se vor publica foarte multe, foarte multe [mărturii]. Și eu
știu foarte multe, pe care mi le spuneau oamenii atât în mănăstire, cât și de-a lungul
timpului diferiți cunoscuți comuni. V-am mai spus și altădată că atunci când se va
scrie Viața acestui om, nu veți crede ceea ce veți citi. După cum spun și eu uneori:
„Dacă n-aș fi văzut unele lucruri, probabil nici eu n-aș fi crezut”. Îi înțeleg pe cei ce
nu cred, îi înțeleg pe deplin. Nu este un lucru ușor să-ți spună cineva astfel de
evenimente mai presus de fire, de necrezut, adică evenimente cu totul „nebunești”,
cu totul ieșite în afara logicii lumești, și tu să nu-ți pui întrebarea: „E cu putință așa
ceva? E cu putință să fi avut loc acest lucru?” Și totuși, e cu putință...
E... faceți răbdare și vor fi publicate. Cred că voi, care intrați pe aceste
interneturi, găsiți multe lucruri scrise. Bineînțeles, trebuie să spunem aici și
următorul lucru: Să nu credeți toate cele ce citiți pe internet. De exemplu, s-a spus

-8-
că eu am avut un vis despre 3, 4 sau 5 cununi ș.m.d. Nu am văzut niciun vis. Nici vis
n-am văzut, nici n-am spus așa ceva. Nu zic că altcineva nu putea să-l vadă; nu știu,
poate altcineva l-a văzut. Până la urmă, am aflat de curând că altcineva a văzut visul
și a vorbit despre el. Eu nu l-am văzut. Cineva a pus pe internet știrea cum că
Mitropolitul de Limassol a văzut un vis în care Gheronda Efrem a primit 3 sau 4
cununi, și de aceea a plecat în America să-l vadă. Nu m-am dus pentru cununi sau
din cauza visului. M-am dus pentru că doream să-l văd pe Gheronda! De aceea am
plecat, nu din alt motiv.
Ceea ce vreau să spun este că e nevoie de luare-aminte. Ceea ce se scrie despre
Gheronda Paisie, despre Gheronda Efrem, și despre alți Sfinți contemporani,
necesită o luare-aminte cu privire la CE este scris pe internet și CINE le-a scris,
pentru că fiecare scrie orice vrea și orice gândește. Există însă texte autentice scrise de
ucenicii lor, care au trăit lângă ei, care i-au văzut de aproape. Și acestea sunt texte
autentice. De pildă, textele autentice despre Gheronda Paisie sunt cele scrise de
Mănăstirea Sf. Ioan Teologul de la Surotí, textele autentice despre Sfântul Porfirie
sunt cele scrise de Mănăstirea Hrysopighí din Creta, iar textele autentice despre
Gheronda Efrem sunt cele scrise de el însuși sau de ucenicii săi. Acestea sunt
autentice. În ce privește toate celelalte texte (careva profeții etc.) să fiți atenți. Să fiți
atenți la ce circulă în jurul nostru.
În fine... Eu l-am cunoscut pe Gheronda Efrem în noiembrie 1976. Aveam 18
ani. Am mers în vizită la Mănăstirea Filotheu, fiind student la facultate. Era data de
16 noiembrie potrivit calendarului vechi, ziua de prăznuire a Sfântului Matei, și am
rămas acolo aproape 10-15 zile. Și acolo l-am cunoscut pe Gheronda pentru prima
dată.
Și într-adevăr, m-a fascinat prezența acestui om, pentru că avea niște trăsături de
o mare însemnătate. Era plin de Lumină! Era un om luminos, care se ruga neîncetat!
Se ruga necontenit! Dacă erai lângă el, te simțeai ca și cum te-ai afla lângă o bombă
cu ceas. Îți transmitea această rugăciune pe care o lucra neîncetat înlăuntrul său. Și
-9-
fără să vrei, te rugai și tu împreună cu el! Avea multă rugăciune! Întreaga lui prezență
era atât de dulce... Era un om atât de dulce, și plin de Har, și frumos la înfățișare,
încât te atrăgea cu adevărat.
După cum ați citit probabil, Gheronda Efrem era din Volos (Grecia). Părinții
lui erau oameni simpli, iar mama lui a fost o mamă sfântă. Toată educația
duhovnicească începătoare a primit-o de la maica sa. Tatăl său se pare că era un pic
indiferent și a răposat devreme.
Gheronda Efrem s-a născut la 24 iunie 1928. Douăzeci și patru iunie este ziua
Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și Gheronda l-a avut mereu pe Cinstitul
Înaintemergător drept ocrotitor și ajutător.
El a trăit în perioada ocupației [germane], pe timpul foametei. A fost un om
sărac. Mi-aduc aminte că atunci când m-am dus să mă spovedesc pentru prima dată
la el, mi-a povestit cât de greu i-a fost atunci când era mic. „Aveam o lădiță” mi-a zis
„și vindeam chibrituri, ciocolățele și caramele”. În Tesalonic am apucat și eu puțin
vremea când erau acești copilași, care purtau la gât o curea și o tavă de lemn în față,
și vindeau chibrituri și alte lucruri. Cred că acum nu mai există astfel de fenomene.
Dânșii însă încercau să trăiască din aceasta.
Mama sa a fost o femeie sfântă, care, după ce-și căsătorise cei trei copii ai săi și
părintele Efrem plecase în Sfântul Munte, a devenit monahie la Portariá, în Volos.
Ea a trăit o viață sfântă și moaștele ei izvorăsc bună mireasmă. Mama lui a făcut
minuni, și Gheronda avea moaștele ei cu el în America; le-a luat lângă dânsul. Nu
spunea nimic despre maica sa, ca să nu pară c-o scoate în evidență pur și simplu
fiindcă-i este mamă. Dar, într-adevăr, cunosc multe cazuri când s-au făcut minuni
prin prezența și mijlocirea maicii sale.
Mama sa era prietenă cu alte careva femei din Volos, printre care și Stareța
Macrina, Egumena Μănăstirii de la Portariá, care aveau ca duhovnic pe un părinte
Efrem, care a fost ucenic al Starețului nostru Iosif Isihastul, care se nevoia în peșterile
- 10 -
de la Sfânta Ana Mică din Sfântul Munte. Cei care ați fost acolo, cunoașteți acele
peșteri. În acele peșteri este o bisericuță și o colibioară în care au locuit Stareții noștri.
Gheronda Efrem dorea de mic copil să meargă la Gheron Iosif, dar din cauză că
erau anii ocupației, și era foamete și sărăcie, nu se putea duce. Pe lângă asta, era minor
și era aproape în pragul tuberculozei. Pe atunci, tuberculoza secera toată lumea și
trebuia ca oamenii să se hrănescă bine ș.m.d. Și duhovnicul său, părintele Efrem, i-a
spus:
 Așteaptă să crești puțin și apoi o să te duci. O să mori dacă te duci acum
acolo! Acolo sunt asceți, nu au mâncăruri ca să mănânci și să te întărești. Cum o să
rămâi tu acolo?!
De altfel, Gheronda mereu a fost slab trupește. Așadar, a așteptat să împlinească
vârsta de 19 ani, și la vârsta de 19 ani a plecat de acasă cu binecuvântarea maicii sale
– care era o femeie foarte sfântă – și s-a dus la Sfânta Ana Mică, la Gheron Iosif
Isihastul.
Gheron Iosif a fost deja așezat în rândul Sfinților Bisericii noastre. El a fost un
mare ascet al secolului XX, Părintele duhovnicesc al nostru al tuturor. El îi avea în
obștea sa pe părintele Arsenie (care era din Pont), pe Gheronda Iosif Vatopedinul
(Starețul meu, care era din Cipru), pe părintele Efrem Filotheitul, apoi pe părintele
Haralambie de la Mănăstirea Dionisiu, și pe Sfântul Părinte Efrem al Katunakiei.
Aceștia au fost ucenicii lui.
Când Gheronda Efrem era să meargă în pustia de la Sfânta Ana Mică, seara, în
timp ce se ruga, Gheron Iosif l-a văzut pe Cinstitul Înaintemergător, care i s-a arătat
și i-a spus:
 Gheron Iosif, îți voi trimite mâine un mielușel. Să-l pui în turma ta.
Însă, așa cum ne spuneau Stareții noștri, Cinstitul Înaintemergător i-a mai zis
ceva:

- 11 -
  Și fii atent să fii un pic mai îngăduitor, să-i faci careva pogorăminte.
Lui Gheron Iosif nu i-a plăcut ce i-a spus Cinstitul Înaintemergător, și i-a zis:
 Fiecare să-și caute de treaba lui...
Adică: „Tu-ți vei căuta de treaba ta, iar eu de treaba mea...” Nu părintele Efrem
ne-a spus aceasta, ci Stareții noștri. Și într-adevăr, în ziua următoare – atunci nu erau
telefoane, nici măcar scrisorile nu ajungeau acolo – Gheron Iosif i-a spus bătrânului
Arsenie:
 Coboară jos la mare, la arsana. Cinstitul Înaintemergător ne-a trimis un
copilaș. Să-l aduci sus, la peșterile noastre.
Și într-adevăr, Ioan (acesta era numele lui Gheronda Efrem, căci s-a născut de
ziua Sf. Ioan Botezătorul) s-a dus la Gheron Iosif și i-a pus metanie, și a rămas lângă
el 12 ani de zile, până la adormirea Starețului.
Gheron Iosif a fost un mare ascet, un ascet foarte mare. Trăia în peșteri.
Rânduiala lor era foarte aspră și dură. Gândiți-vă numai că în fiecare noapte ei aveau
priveghere. Nu ca noi, care o facem o dată în lună și ne odihnim 5 zile înainte și 5
zile după. Ei privegheau în fiecare seară. În fiecare seară! De la apusul soarelui, 7 ore
în continuu. Șase ore se rugau cu Rugăciunea minții, cu metanierul, cu „Doamne
Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, iar în celelalte două ore săvârșeau Dumnezeiasca
Liturghie, în fiecare noapte. Fie iarnă, fie vară – acesta era programul lor.
Trăiau în peșteri și mâncau o dată pe zi, numai la amiază. Dimineața luau puțin
posmag, iar seara un ceai. Mâncare aveau doar o dată pe zi. Și ce fel de mâncare? Nu
gândiți că era vreo masă îmbelșugată. Era mâncarea pustiei: sărăcăcioasă, așa cum era
ea. În Postul Mare, de duminică seara până-n sâmbăta următoare, nu vorbeau.
Păstrau tăcerea deplină. Nu vorbeau deloc. Tăcere deplină. Numai rugăciune. Și le
dădea Gheron Iosif o cutiuță cu făină. Aceasta era mâncarea pentru o săptămână
întreagă. O cutiuță cu făină! Adică o cutie de conservă, ca cea de lapte condensat

- 12 -
„ΒΛΑΧΑΣ” care exista mai demult. Stareții amestecau făina cu apă, o făceau terci,
ca pe o „turtă”, și o puneau pe pietre și se cocea la soare. Și mâncau din ea puțin câte
puțin, o săptămână întreagă. Sâmbăta și duminica aveau mâncare obișnuită și
puteau să vorbească. Așa era o săptămână din Postul Mare.
Era o viață aspră, foarte aspră. Cărau totul pe umeri. Locuiau la o înălțime foarte
mare. Acei bărbați dintre voi care ați fost la Sfânta Ana și la Nea Skiti, gândiți-vă că
Sfânta Ana Mică se află la 20 de minute depărtare mai sus de biserica principală a
Schitului Sf. Ana. Și cărau totul în spate. Trebuiau să care totul în spate. Nu exista
altă cale. Căratul poverilor, osteneli, privegheri, posturi... Sărăcie totală... Nu aveau
nimic al lor. Nimic! Sărăcie! Sărăcie de bunăvoie, nu de nevoie! Nu aveau pentru că
ei înșiși asta doreau. Nu doreau să aibă lucruri de prisos.
În acest mediu Gheronda Efrem a trăit 12 ani de zile, de la vârsta de 19 ani –
când a mers acolo – până la 31 de ani, când a adormit Starețul lor. Și bineînțeles,
Gheron Iosif a fost un Stareț foarte aspru, nespus de aspru. Nu îngăduia niciun
pogorământ! De aceea, Cinstitul Înaintemergător i-a spus: „Să faci puțin
pogorământ...”, iar el i-a răspuns: „Fiecare să-și caute de treaba lui...” Era foarte
aspru în ceea ce privește asceza și rugăciunea.
Odată, l-a trimis de la Sfânta Ana Mică pe Gheronda Iosif [Vatopedinul], pe
Starețul nostru, și i-a dat un sac cu grâu ce cântărea aproape 30-40 kg. Cei dintre voi
care știți distanțele drumurilor din Sfântul Munte, gândiți-vă la ce i-a spus:
 Ia acest sac cu grâu și du-te la Esfigmenu...
Știți unde este Esfigmenul? Știe cineva? A fost cineva acolo? Cine dintre voi a
fost în Sfântul Munte? Adică, distanța de mers pe jos este de 16 ore încolo și 16 ore
înapoi. Și i-a zis:
 O să iei acest sac cu grâu, o să-l duci la Esfigmenu ca să-l macini, să-l prefaci
în faină, și-o să-l aduci înapoi. Pe drum n-o să grăiești cu nimeni, n-o să te așezi
nicăieri, și n-o să mănânci nimic.
- 13 -
 Treizeci și două de ore de mers pe jos... S-a dus, l-a măcinat și l-a adus înapoi. Pe
drum, îl vedeau alți părinți care-i ziceau „Binecuvântați...”, iar Gheronda tăcea și nu
spunea nimic. Fiindcă, dac-ar fi îndrăznit să vorbească, era o nimica toată pentru
„Bunicul” Iosif să-i alunge. Îi era ușor să te dea afară de acolo de unde ești. Îndată ce
s-a întors la Sfânta Ana Mică mort de oboseală, Starețul îi spune:
 Părinte Iosif, lasă sacul aici și du această scrisoare la Lavră.
Alte 5 ore de mers pe jos... Aceasta era viața lor... O asceză enormă! O asceză
enormă... Dar, bineînțeles, toate acestea Starețul le făcea nu ca să-i omoare, ci ca să-i
învie. Și într-adevăr, a scos Sfinți din ei. Vedeți, toți ucenicii lui sunt Sfinți și au făcut
atât de mult bine întregii lumi. Aceștia deci au fost ucenicii lui Gheron Iosif. Au
rămas lângă el până la adormirea sa.
Gheron Iosif a adormit întru Domnul la 15 august 1959, de vreme ce cu luni
înainte Maica Domnului i-a spus:
 Te voi lua de ziua Adormirii mele.
A cântat la Liturghia de la privegherea Adormirii Maicii Domnului din 15
august și s-a împărtășit. Când s-a împărtășit a spus: „Merinde pentru viața veșnică”.
S-a așezat în scăunelul lui și aștepta să moară. Se iviseră zorii însă, iar el încă nu
murise. I-a strigat pe părinți și a zis:
 De ce întârzie? Ce se-ntâmplă?
Îl cuprinse îngrijorarea și zicea:
 Nu voi pleca oare?
Părintele Efrem, Starețul din Arizona, i-a spus:
 Gheronda, faceți răbdare. Vom face rugăciune ca să plecați.
Iar el a zis:
 Dar a trecut timpul...
- 14 -
 De ce nu pleca însă? Deoarece încă nu se terminase Liturghia la biserica mare.
Jos, la Schit, părinții încă liturghiseau. Atunci când au bătut clopotele Schitului că
s-a terminat Liturghia și au plecat părinții la trapeză, Gheron Iosif a spus
„Binecuvântați, părinților...” și și-a plecat capul și s-a dus... Era 15 august. Și le-a dat
poruncă monahilor săi să nu rămână împreună, așa cum doreau ei. I-a silit să se
separe unul de altul și fiecare să-și facă propria lui obște.
Astfel, Gheronda Efrem a rămas la Coliba Bunei Vestiri – unde am trăit și noi
mai târziu cu Starețul nostru – și și-a creat propria lui obște. Mai apoi, s-a dus în
pustia Provatei, iar de acolo în 1973 la Mănăstirea Filotheu, unde l-am cunoscut și
eu în 1976. Acolo s-au adunat o mulțime de monahi, mai mult de 80 de călugări.
Din acea mănăstire au fost repopulate alte 3 mănăstiri din Sfântul Munte:
Mănăstirea Xiropotamu, Mănăstirea Karakalu, și Mănăstirea Konstamonitu; prin
Stareții pe care i-a trimis acolo însuși Gheronda.
Pe când însă se afla în Mănăstirea Filotheu și săvârșea prima priveghere întru
pomenirea Sfântului Cosma Etolul, care a fost și el Filotheit, a avut loc următorul
lucru... Gheronda mi-a spus că acest eveniment s-a petrecut în trapeza Mănăstirii, în
timp ce mâncau. Dumnezeu l-a înștiințat că: „Trebuie și tu să faci ceea ce a făcut
Sfântul Cosma: Să pleci din mănăstire și să mergi în America ca să înveți lumea de
acolo, să-i mângâi pe oameni, să ajuți sufletele celor ce au nevoie”.
Și într-adevăr, atunci America era o Biserică care se afla într-o mare confuzie,
într-o mare confuzie. Creștinii ortodocși (greci în cea mai mare parte, dar și de alte
naționalități (ruși, sârbi, români), care acum sunt foarte mulți, dar în acea vreme erau
puțini la număr, pentru că regimul politic de atunci nu-i lăsa să călătorească) erau
într-o mare confuzie, încât în Sfântul Munte părinții ajunseseră la concluzia că
atunci când vor veni din America clerici sau episcopi, să nu fie lăsați să liturghisească
în Sfântul Munte. Căci părinții aghioriți se întrebau dacă acești oameni mai sunt sau
nu ortodocși... Atât de mare era confuzia ce exista în America.

- 15 -
 A plecat Gheronda Efrem în America într-un haos, într-un Babilon, într-o țară
cu întinderi uriașe. Chiar și-acum mergi acolo și te apucă deznădejdea. Fiecare poate
să-ți spună orice vrea, orice-i trăsnește prin cap. Este o babilonie de idei, de ideologii,
de credințe, de religii ș.m.d. Pe sărmanii ortodocși îi bătea vântul. Gheronda a putut
să rămână acolo, în pofida marilor primejdii prin care a trecut. S-au năpustit să-l
omoare, să-l facă să dispară, atât trupește, cât și duhovnicește. Au făcut tentative de
a-l ucide. Au făcut tentative de a-l vătăma și de a-l ponegri. S-au întâmplat foarte-
foarte multe lucruri. Nădăjduiesc că unele se vor scrie, iar unele chiar mai bine să nu
se scrie... S-a luptat acolo din greu, în condiții foarte urâte și anevoioase, și începuse
să-și întemeieze mănăstirile.
Dacă veți merge vreodată la Mănăstirea Sfântului Antonie din Arizona, de la
Phoenix, veți vedea o pustie fără sfârșit, cât vezi cu ochii. E ca și cum Ciprul ar fi o
câmpie imensă și ai putea să vezi de aici până-n celălalt capăt al insulei. O câmpie
mare cât vezi cu ochii. Există și careva munțișori, care sunt de înălțimea tavanului
unei săli; doar atât de înalți. Cu cactuși... Sunt foarte mulți cactuși. Acesta este și
simbolul Arizonei. Sunt cactuși care pot să aibă și 10-12 metri și să fie foarte groși. Și
acest deșert este plin cu șerpi, cu șerpi-cu-clopoței și cu alte fiare care pot să mănânce
și oameni, dacă se înfurie.
Pe când zbura cu avionul Gheronda Efrem deasupra deșertului Arizonei, ca să
ajungă la Phoenix, Dumnezeu l-a înștiințat că aici trebuie să se facă o mănăstire, și l-
a văzut pe Marele Antonie care i-a spus:
 Să faci o mănăstire în pustie în numele meu.
N-a spus nimănui nimic. În timp ce se îndrepta spre un oraș pentru a spovedi,
Gheronda Efrem le-a cerut celor ce-l însoțeau – printre care era și arhiereul ortodox
al acelui ținut, Mitropolitul de San Francisco Antonie din acea vreme – să meargă
prin pustie.

- 16 -
  Gheronda, este primejdios. Pustia este pustie... Nu are drumuri. Nici nu
știi ce poți întâlni în cale...
Gheronda a zis:
 Nu contează. Să mergem pe acolo.
Întrucât Gheronda insista, au mers pe acolo. Pe drum, acolo unde astăzi este
mănăstirea, se auzeau clopote. Gheronda era însoțit de 4-5 mașini, în care se aflau
mireni, clerici, monahi, episcopul ș.m.d. Se auzeau clopote, clopote călugărești,
clopote aghioritice. S-au oprit, au coborât din mașină și toți auzeau bătaia
clopotelor. Și Gheronda a spus:
 Aici vom zidi Mănăstirea Sfântului Antonie.
Așa s-a și întâmplat. În chip minunat au găsit apă, cu toate că locul era deșert și,
bineînțeles, nu avea apă. În acea pustie, în acel loc, n-a locuit niciodată niciun om.
De când există globul pământesc, ei sunt primii oameni care au locuit acolo. Nimeni
nu locuia acolo. Acum, desigur, mulți s-au dus să locuiască, dar atunci nu locuia
nimeni. Au cumpărat 4-5 case-rulote și trăiau în ele. Au întemeiat prima mănăstire
în acea regiune, iar apoi s-au răspândit în multe alte mănăstiri.
Astăzi există 19 mănăstiri, așa cum am spus mai înainte. Dar pe lângă aceasta, o
mulțime imensă de oameni, de orice neam, de orice vârstă, se duc și se duceau la
această mănăstire ca să-l vadă pe Gheronda. Chiar și atunci când Gheronda nu mai
vorbea și nu mai spovedea pe nimeni, se duceau doar ca să ia binecuvântarea sa 200-
300 de oameni pe zi, de orice neam și din orice loc și colț al lumii. Și slavă lui
Dumnezeu! Așa cum ați văzut și voi, la Slujba de înmormântare au fost prezenți o
mulțime de monahi și monahii, precum și cei ce au putut să vină din fiii săi
duhovnicești.

- 17 -
 Dac-ar fi să spunem ce ne-a lăsat drept predanie Gheronda Efrem nouă, fraților
săi și copiilor lui duhovnicești, ca Părinte al nostru și model de viață ce-a fost pentru
noi, am spune... Ce ne-a predanisit? Ne-a predanisit 2-3 lucruri fundamentale.
Primul: El a fost un om cu o mare acrivie. Nu-și încălca conștiința! Nu-și încălca
conștiința. Ceea ce-i spunea conștiința, aceea făcea, oricare ar fi consecințele. Și
îndeobște, Sfinții contemporani și Stareții noștri nu-și încălcau conștiința. Nu
ziceau: „E, nu contează... Fă asta, nu-i nimic, ești neputincios...” Nu și-o încălcau.
Mă vei întreba: „Nu făceau greșeli?” Sigur că făceau. Erau și ei oameni; nu erau
fără greșeli sau fără de păcat. Aveau caracterul lor, particularitățile lor fizice și
slăbiciunile lor, și au făcut și greșeli, dar se pocăiau pentru greșelile pe care le făceau,
fiindcă erau oameni smeriți. Nu se îndreptățeau pe ei înșiși. Nu spuneau: „Nu
contează, așa sunt eu”. Nu se îndreptățeau pe sine, și, fiind smeriți, se pocăiau cu
adevărat.
Aveau, așadar, o mare acrivie în conștiința lor. Trăiau în Biserică, trăiau în
Sfintele Taine. Asceza nu o izolau ca pe ceva autonom. Asceza prindea viață și avea
conținut doar dacă era lucrată în sânul Bisericii.
Se împărtășeau! Mi-aduc aminte că atunci când l-am văzut pentru prima dată
pe Gheronda Efrem, era ziua în care părinții din Mănăstirea Filotheu aveau să se
împărtășească, și am mers să ne împărtășim cu toții. Atunci eu eram diacon și am
intrat în Altar să mă împărtășesc, așa cum a intrat și Gheronda și preoții. Nu voi uita
niciodată acea priveliște: cum s-a dus și se împărtășea …ca un înger! Înger! Înger
pământesc!... Și avea 50 de ani pe atunci... Acum, când am fost în Arizona și-l
împărtășeam pe Gheronda – eu îl împărtășeam pe Gheronda când eram acolo –,
avea întocmai aceeași față îngerească ca și atunci. Înger! Adică, cred că dac-aș vedea
un înger din cer, nu m-aș minuna de el atât de mult ca de Gheronda...
Ei erau oameni care trăiau Tainele Bisericii, trăiau Dumnezeiasca Liturghie,
Rugăciunea, Dumnezeiasca Împărtășanie, Spovedania...
- 18 -
 În ultima zi înainte de plecarea noastră din Arizona, liturghisea un ieromonah
de-al său și eram în bisericuță 4-5 persoane și Gheronda. Stătea în picioare și se ruga...
Și, așa cum cădea lumina peste el, ce să vă spun... Să-l vezi pe el era o bucurie
dumnezeiască...
Îmi pare rău că nu prea știu să mă folosesc de aparatele astea ca să-l fi filmat. Nu
numai că mi-e rușine să fac asta, dar nici măcar nu știu cum. N-am curajul să fac
filmări, dar totuși, mai târziu, regret că n-am făcut aceasta. Căci dac-aș fi avut acum
un filmuleț cu Gheronda, vi l-aș fi arătat ca să-l vedeți, și mi-aș fi adus aminte și eu
de el.
Îl împărtășisem și țineam prosopul roșu ca să se împărtășească părinții. El, un
om de 92 ani, arăta ca un copilaș de 3 ani... bun, nevinovat, neprihănit, întru totul
curat... Înger! Îngerul Domnului, cu adevărat...
Al doilea lucru care-i caracteriza pe acești oameni și pe Gheronda Efrem era
marea dragoste către Hristos. Nu-i interesa nimic altceva! Nimic altceva! Numai
Hristos îi interesa și nimic altceva din această lume! Numai asta căuta și dorea! Inima
lui era îndreptată în întregime către Dumnezeu, ca și inimile tuturor Stareților și-ale
Sfinților contemporani pe care i-am cunoscut și noi.
Și al treilea lucru este rugăciunea neîncetată. Întrucât Îl iubeau atât de mult
pe Dumnezeu, Îi vorbeau neîncetat. Îl vedeai pe Gheronda Efrem rugându-se
necontenit cu mânuța pe metanier. Necontenit! NECONTENIT! Nu se oprea nici
măcar pentru un minut. A plecat din această viață în rugăciune, și a trecut cerul iute
ca săgeata și s-a dus sus...
Și pe toate acestea le-a dobândit pentru că era un om foarte smerit, foarte curat,
și trăia în nearătare. Nu-l vedea nimeni nicăieri. Era cel mai nearătat om, cel mai
nearătat om. Era simplu la îmbrăcăminte, în cele ce avea. Și într-adevăr, când erai
lângă el te umpleai de o văpaie de foc a Harului. Mai ales ultima dată când am fost la
el... Vă spun ceea ce n-ar trebui să vă spun, dar...
- 19 -
 L-am văzut pe Gheronda Efrem de sute de ori. Din 1976 până când a adormit,
ne-am întâlnit de foarte multe ori. Întrucât era fratele duhovnicesc al lui Gheronda
nostru Iosif (Vatopedinul), am fost și în Sfântul Munte împreună, și am avut o
strânsă prietenie și comunicare. Nu știu dac-ar trebui s-o numesc „prietenie”. În
orice caz, era o legătură duhovnicească de iubire. Aveam o comunicare foarte bună.
Însă, ultima dată când am plecat în America, deși nu mi-a spus niciun cuvânt... Pur
și simplu mi-a zis:
 Așează-te aici lângă mine.
Eu îl întrebam:
 Gheronda, îți aduci aminte de Filotheu?
El dădea din mână și râdea. Îi ziceam:
 Pe Gheron Iosif îl ții minte?
Iar el dădea din mână ca un copilaș. Spunea două-trei cuvinte, dar mâna sa era
necontenit pe șiragul de metanii și se ruga. Se ruga neîncetat! Am trăit prezența lui
mai puternic ca niciodată. Nu mi-a spus niciun cuvânt, dar mi-a zis tot ceea ce dorea
să-mi spună de-a lungul anilor. Atât de puternică era rugăciunea lui și prezența lui!
Și ne-a dat și câteva lucrușoare. Dorea să-mi dea niște lucruri ca binecuvântare,
și a luat o gentuță, a umplut-o cu unele lucruri, a închis-o și-o ținea strâns ca să n-o
ia ceilalți părinți. Căci ceilalți părinți tineri doreau să vadă ce mi-a pus înăuntru, dar
Bătrânelul nu dorea să le-o dea. Ei o trăgeau în glumă, iar el o ținea strâns. Mi-a dat
metanierașul său, metanierul său mare cu care se ruga. Eu îmi ziceam în sinea mea:
„I-aș cere metanierul, dar cum să-i cer?” Când am ajuns acolo, i-am citit o rugăciune
– el dorea să-i citesc o mică rugăciune și i-am citit – și mi-a dat metanierul său. Mi-a
dat și gentuța sa roșie, care avea înăuntru cruciulițe și alte lucruri ale lui.
De asemenea, aveam și o rugăminte din partea unei doamne din Cipru care mi-
a spus: „Spune-i lui Gheronda să-ți dea și un metanieraș pentru copilașul meu” –
- 20 -
erau niște cunoscuți de-ai mei –. Îmi ziceam în sinea mea: „Cum îi voi spune aceasta
acum? Mi-a dat metanierul său, mi-a dat gentuța sa... Să-i spun să-mi mai dea încă
un metanier pentru copilaș? Cum să-i spun asta acum?” Îmi era rușine și de ceilalți
părinții care erau de față. Rămasem tăcut și mă gândeam cum voi izbuti acest lucru.
El și-a băgat mâna în buzunar, și-a scos micul său metanieraș, și mi l-a dat și pe el. Ca
și cum mi-ar fi spus: „Ia și dă-i-l pe acesta”. Și, într-adevăr, așa am făcut.
În ziua următoare, împărțea mere. Lui Gheronda îi plăcea foarte mult să meargă
la supermarket să facă cumpărături. Îl luau în fiecare zi la supermarket. El ținea
căruciorul și cumpăra anumite lucruri. Era o bucurie pentru el. Era ca un copilaș
mic. Când era post, cumpăra fructe, iar atunci când nu era post, cumpăra ciocolate,
caramele și alte lucruri de acest fel. Și celui care venea la el, îi dădea ori o ciocolată,
ori o caramelă, ori un fruct. În acea zi era luni, era zi de post – pentru monahi lunea
este zi de post – și împărțea mere. Și se juca chiar. Unul dintre monahii noștri s-a dus
să ia un măr de el, dar până când apuca fructul, Gheronda Efrem își trăgea mâna
înapoi. Ba întindea mâna, ba o trăgea. Se juca... Râdea... Bătrânel copilaș...
A dat un măr și unei Starețe de-acolo, iar ea ne-a spus: „Acest măr să-l dați
părintelui cutare”, adică unui părinte de-al nostru, – nu voi spune numele lui,
pentru că-l cunoașteți – unui ieromonah de-al nostru, binecuvântare de la
Gheronda... Mă-ntrebam și eu: „Eh, cum să ajungă acum mărul până-n Cipru?”
Atunci când am primit mărul era luni. Am plecat miercuri-joi: 17 ore de zbor. Am
schimbat 3 aeroporturi: Phoenix, New York, Atena, Larnaca. Ne-au trebuit 2 zile
ca să ajungem. Am băgat mărul în geanta care era atât de ticsită încât ne-am cățărat
pe ea ca s-o putem închide, căci am umplut-o cu o mulțime de lucruri, așa cum ni se
întâmplă, de obicei, nouă ciprioților oriunde am merge. În valiză nu mai încăpea
nimica, mai-mai să crape.
Până la urmă, am adus mărul în Cipru. După atâta chinuire, mărul a ajuns aici
fără nicio vătămare și absolut proaspăt. Era un măr mic, pare-mi-se verde. I-am spus,
așadar, acelui părinte:
- 21 -
  Părinte, acest măr ți l-a trimis Gheronda.
S-a bucurat, a fost mișcat, pentru că Gheronda Efrem a fost fratele duhovnicesc
al Starețului nostru, a fost Părintele nostru, adică Părinte în tot sensul cuvântului. I-
am spus:
 Taie mărul și dă-le părinților să mănânce toți câte puțin, măcar o mică
felioară.
L-a tăiat într-adevăr în 17-18 bucățele, fiindcă suntem 17-18 monahi la
Mitropolie, și-a dat tuturor câte o bucățică, dimineața după Liturghie, înainte de
micul dejun. Câțiva părinți lipseau și rămăseseră 3-4 bucățele de măr. Le-a pus în
frigider; le-a învelit într-un șervețel de hârtie pe care l-a împăturit – el este grijuliu de
felul său – și le-a pus în frigider.
La amiază, pe la ora 14:00-15:00, am ieșit toți părinții din birourile noastre, din
chiliile noastre unde am avut de lucru, și stăteam așezați și discutam. I-am spus
părintelui:
 Adu mărul ca să dăm și părinților care nu au luat încă.
El s-a dus la frigider și a venit înapoi îngălbenit la față... Îmi zice:
 Doamnele care curăță frigiderul au aruncat mărul... Au curățat frigiderul
și-au aruncat mărul...
 Bre, au aruncat mărul lui Gheronda?! Cum l-ai lăsat așa acolo? N-ai lăsat
scris un bilețel «SĂ NU-L ARUNCAȚI»? De unde să știe doamnele?
Am ridicat și eu glasul. M-am mâniat de-a binelea pe el. S-a întristat și el foarte
mult, s-au întristat și părinții care nu mâncaseră din măr... Dânsul s-a întristat că
mărul a fost aruncat, eu din cauza neatenției... Eram cu toții întristați...
Eh, am plecat la chiliile noastre, fiecare în camera sa. Era timpul când trebuia să
mergem să ne odihnim. Îndată ce am intrat în chiliile noastre, părintele mi-a trimis

- 22 -
un mesaj la telefon: „Este incredibil! Nu pot să cred! Veniți să vedeți ce s-a
întâmplat!” Am mers, am alergat la el:
 Ce s-a întâmplat?
El plângea sărmanul... S-a găsit mărul în camera sa! Mărul pe care l-au aruncat
doamnele în coșul de gunoi! S-a găsit în camera părintelui, care fusese încuiată, și
nimeni altcineva nu avea cheia ca să intre înăuntru. Și dânsul nu e genul de om care
să uite unde a pus ceva. Și, pe lângă aceasta, mărul, în loc să fie învelit așa cum a fost
pus în frigider, era învelit ca o bombonieră de nuntă. Am deschis șervețelul și era
absolut proaspăt. Mărul, îndată ce este tăiat, până să mănânci ultima bucată, să
întunecă la culoare. Acel măr însă era rece, plăcut mirositor, absolut proaspăt, și în
chilia părintelui. De aceea au și plecat apoi părinții la Gheronda; căci după acest
eveniment le-am zis: „Trebuie să mergeți să luați binecuvântarea lui Gheronda”, deși
nu știam că va muri atât de curând.
Și un alt lucru minunat este că timp de 4 zile a fost ținut neînmormântat. A
adormit întru Domnul sâmbătă seara, potrivit orei Americii, și a fost înmormântat
miercuri după-amiază. Sâmbătă, duminică, luni, marți, miercuri – aproape 4-5 zile
neînmormântat. Și în Arizona este foarte cald! Părinții ne-au spus că se sufocau de
căldură! În biserica unde era ținut Gheronda era foarte cald! Oamenii nu mai puteau
și ieșeau din când în când afară ca să ia un pic de aer. Afară mai era puțină răcoare,
dar înăuntru era înăbușeală, căldură! Îndată ce a adormit, monahii l-au îmbrăcat în
rasă și-n veșminte, l-au pus în biserică, și au mai aprins încă și patru lumânări în jurul
său. Pe lânga asta, s-a umplut și biserica de lumânări și tămâie... Cuptor! Patru zile a
stat în acel cuptor al bisericii! Eu mă îngrijoram, îmi ziceam: „Nu va mirosi oare? Nu
se va descompune trupul? Este un om mort... Este sfânt, dar este om...”
Mi-au spus părinții și toți cei care au fost acolo, că în acele 4 zile nici n-a mirosit,
nici nu s-a descompus, nici n-a fost atins de stricăciune, nici nu s-a înțepenit măcar,
fiindcă mâinile-i alunecau de pe sicriu și părinții le ridicau iarăși și le fixau ca să se

- 23 -
închine lumea. Arhiereul a luat mâna lui Gheronda și cu ea și-a făcut semnul Crucii
pe frunte. N-a pățit nimic, absolut nimic.
Și pe lângă aceasta, o mulțime de minuni izvorăsc din acest om, din acest Sfânt
contemporan și Părinte al nostru, pe care vă îndemn să-l chemați în rugăciune ca pe
un mare Sfânt contemporan al Bisericii noastre și Părinte duhovnicesc al nostru al
tuturor, de vreme ce cu toții suntem fii ai lui duhovnicești.

„«Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-

mă!» Acestea două! Cu acestea te poți mântui cu desăvârșire! «Doamne Iisuse Hristoase,
miluiește-mă! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-mă!» Când facem aceasta
cu toții, numaidecât ne vom mântui. Să nu lăsați această rugăciunică! Este simplă, dar așa a
făcut Hristos, pentru că acum noi nu putem ridica multe lucruri grele, ca cei din vechime, și
Domnul a zis: «Hai, să le dau ceva mai ușor...»
Trebuie să ne smerim. Trebuie să ne rugăm la fiecare pas: «Doamne Iisuse Hristoase,
miluiește-mă! Doamne Iisuse... Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă! Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!» Dormi, și cum te trezești, îndată: «Doamne Iisuse
Hristoase... Doamne Iisuse...» Și pe drum, și oriunde! Rugăciunea tot timpul! Această
Rugăciune va deveni jertfă de mântuire.”

- 24 -