Duminica A XXVI A 11

Un preot vicar, proaspăt venit în parohie, se gândeşte că ar fi

nevoie de un grup de studiu biblic, în care oamenii să înveţe cum să
citească Cuvântul lui Dumnezeu şi cum să îşi aprofundeze credinţa.
După slujba de dimineaţă, el le prezintă proiectul credincioşilor, iar
reacţiile tuturora sunt entuziaste. “Este o idee excelentă”, spune
fiecare. Tânărul preot merge la părintele paroh, fericit de inspiraţia ce
a avut-o îi spune parohului că vrea să înceapă cu câteva persoane un
grup de studiu biblic. Parohul, cu experienţa anilor, îi spune vicarului
său să reformuleze problema şi să mai consulte odată poporul. A
doua zi, vicarul îi întreabă pe credincioşi: “Cine ar dori să se înscrie
pentru grupul de studiu biblic?” Doar patru mâini sus. Atunci preotul
înţelege că între a spune da unei idei şi a face ceva este o diferenţă ca
de la cer la pământ.
În Evanghelia de astăzi Isus spune o parabolă despre doi fii care
spun una şi fac alta. Rugat de tatăl său să meargă şi să lucreze în vie,
primul fiu spune “nu”, dar mai apoi îşi regândeşte poziţia şi face
munca solicitată. Al doilea fiu însă, îi răspunde tatălui său afirmativ,
politicos, dar nu merge să muncească. Cine a făcut de fapt ce i-a cerut
tatăl? Evident că primul fiu, cel care prima dată i-a spus “nu”.
Isus a spus această parabolă în templul din Ierusalim, cu doar
câteva zile înainte să fie arestat şi omorât. Timp de trei ani el a
predicat oamenilor, invitându-i să se pocăiască şi să creadă în Vestea
cea Bună. În această “pastoraţie”, El a descoperit că de fapt la
invitaţia sa primii au răspuns colectorii de taxe şi prostituatele.
Liderii religioşi, chiar şi după ce au înţeles originea divină a
mesajului lui Isus, s-au opus acceptării lui. Şi pe Ioan Botezătorul l-
au tratat la fel. Ştiau că Ioan învaţă poporul de la Dumnezeu, dar nu
vroiau să admită. Iar Isus le-a spus: “iar voi aţi văzut şi nu v-aţi căit
nici după aceea, ca să credeţi în el” (Matei 21,32). Adesea
conducătorii religioşi sunt atât de încăpăţânaţi şi de ferm pe poziţiile
lor, crezând că au dreptate, dar totuşi nu reuşesc să audă vocea
raţiunii, şi nici pe cea a lui Dumnezeu.
 Parabola îi asemenea pe vameşi şi pe prostituate cu fiul care a
spus prima dată “nu”, dar apoi a făcut voia tatălui său, şi pe farisei şi
pe cărturari cu fiul entuziast care a spus “da”, dar apoi nu a făcut
nimic. Un grup nu are cuvinte frumoase, dar are roade bune. Al
doilea grup are cuvinte frumoase, dar care nu au acoperire în roade
bune. Grupurile reprezintă două tipuri de persoane şi de căi diferite
prin care încearcă să se raporteze oamenii la Dumnezeu. Sunt cei care
nu au cuvinte frumoase: nu au o credinţă, nu merg la biserică, nu se
roagă. Dar atunci când în oraş are loc o nedreptate vor fi primii să se
ridice şi să o condamne. Atunci când sunt persoane afară în frig, ei
sunt primii care le dau câte o pătură. Când este foamete mare sau
cutremure sau inundaţii, vor renunţa la un pachet de ţigări pentru a
ajuta victimele. Aceste persoane nu ştiu să vorbească frumos nici cu
Dumnezeu, nici despre Dumnezeu, dar când fac astfel de lucruri ca
cele tocmai amintite, ei tocmai fac ceea ce Tatăl ceresc ne-a cerut
tuturor.
Apoi sunt cei plini de cuvinte frumoase: care vin la biserică în
fiecare duminică şi spun “Amin! Noi credem!” Purtăm ecusoane şi
medalii care să dea mărturie pentru noi de credinţa noastră. Dar când
vine vorba de acţiuni concrete pentru a face ceva ce ştim că
reprezintă voia lui Dumnezeu… zicem pas. Dacă continuăm tot aşa,
atunci să luăm aminte la avertisment, că ne-o iau alţii înainte în
Împărăţia lui Dumnezeu.
Pentru a trage o concluzie, să spunem că în parabola de astăzi
avem de-a face cu doi fii răi. Pe care dintre ei aţi vrea să îl aveţi ca
fiu: pe cel care îi aruncă “nu” în faţă tatălui, sau pe cel care îi spune
“da” şi îşi vede de ale lui? Răspunsul este: nici una din variante. Fiii
şi fiicele ideale sunt cei care spun “da” părinţilor lor, şi apoi merg să
facă ceea ce li s-a cerut. Spre aşa ceva trebuie să ţintim - să fim
bărbaţi şi femei care ne practicăm credinţa în cuvinte şi în roade,
ştiind că “nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia
cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei
7,21).