PREOŢII TINERI

ÎNVĂŢÂND DE LA PREOŢII BĂTRÂNI

„Tu quis es? Quid decis de te ipso?” (Ioan I, 22)

Părintele Nicolai Horga, care face parte din generația 65 de ani ca și tatăl meu,
întrebat fiind ce părere are despre subiect, mi-a spus așa: „Să nu ne comparăm între
noi cu ceea ce trebuie să fim, mai degrabă cu ceea ce suntem și ceea ce am făcut!”
De aceea am hotărât că tema propusă pentru dezbatere trebuie să înceapă de la
întrebarea: „Dar cine eşti?... Ce spui Tu despre Tine însuţi?” De ce? Pentru că
răspunsul nu vine din exteriorul fiinţei, ci din interiorul fiecăruia, la fel cum a venit din
partea Sf. Petru: „Şi răspunzând Petru a zis Lui: Tu eşi Hristosul!” (Marcu VIII,
29), adică preotul tânăr să pună mărturie (dacă are temei și poate să o facă, fără îndoială)
despre preotul cel bătrân și aceasta în cazul fericit în care Dumnezeu i-a călăuzit pașii ca
să se intersecteze cu el.
În ce mă privește, Dumnezeu mi-a dat această binecuvântare prin I.P.S. Pimen, care
m-a așezat să slujesc cu tatăl meu, să văd cum a lucrat el și să port povara crucii lui ca să
administrez parohia, pastoral / misionar și gospodăresc, precum a făcut el.
Dacă ne referim la răspunsul ce defineşte persoana Mântuitorului, când vine din
exterior el este obiectiv: Tu eşti Hristosul!, iar când vine din interior este subiectiv: Ce
spui despre tine însuţi? Cine eşti?, iar Mântuitorul nu spune: Eu sunt Cel ce sunt sau Eu
am făcut ceea ce am făcut, pur și simplu le spune trimișilor lui Ioan: „Mergeți și spuneți
lui Ioan ceea ce vedeți: bolnavii se vindecă...”, deci acestea îl definesc ca Fiul al
Omului și Fiul al lui Dumnezeu!
Pentru că suntem într-o realitate ce se întâlneşte tot mai rar şi care în viitor, din
nefericire, nu se va mai repeta, tema noastră poate fi abordată frontal, pentru că sunt
puse faţă în faţă: preotul bătrân – tata şi preotul tânăr – fiul, cum este în cazul
nostru. Pentru mine ca moştenitor şi urmaş în slujirea preoţească, faptul că am preluat
de la preotul cel bătrân – tata, toată activitatea şi toate realizările lui, ca să le duc mai
departe, este o mare responsabilitate și o cruce foarte grea. De multe ori mă întreb: Oare
voi putea să cuprind în activitatea mea toaste proiectele puse în practică timp de 40 de
ani în această parohie fără a-l dezamăgi pe el şi fără a-mi dezamăgi credincioşii? Nu
ştiu, dar înclin să cred că fac toate eforturile ca să reuşesc.
Cronicarul spune că „omul este sub vremi și nu vremurile sub om”, numai că de
atunci au trecut mai multe veacuri și adevărul istoric nu mai este acceptat, sau cel puțin
în parte este negat. Astăzi „omul poftește să fie deasupra vremurilor” (Gr. Ureche în
Cronică), să le controleze, să le manipuleze, iar pentru aceasta a renunțat la „... platoşa
credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire” (I Tes. V, 8), așa că a
găsit alte mijloace: Tunelul timpului – CERN, renunțarea la credință/neomarxismul de
azi/stindardul unui anume partid politic, ura și sublima neîncredere!
Tema, se vede lămurit, este inspirată pentru că preoți fiind suntem puși veghetori
peste cei păstoriți așa cum Domnul i-a poruncit lui Iezechiel: „Şi pe tine, fiul omului,
te-am pus Eu străjer casei lui Israel şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din
partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: Păcătosule, vei muri, şi tu nu-i vei grăi
nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va
muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai vestit
pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi el nu s-a abătut de la
calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa... Şi tu, fiul
omului, spune fiilor poporului tău: Dreptatea dreptului nu-l va scăpa în ziua
păcătuirii lui şi nelegiuitul nu va cădea pentru nelegiuirea sa în ziua întoarcerii sale de
la nelegiuirea sa, precum nici dreptul în ziua păcătuirii sale nu va putea rămâne cu viaţă
pentru dreptatea sa... De asemenea, dacă nelegiuitul s-a întors de la nelegiuirea sa şi a
început să facă judecată şi dreptate, pentru aceasta el va trăi.” (Iezechiel XXXIII, 7-9,
12, 19)
De aici începe, de fapt, răspunsul la întrebarea cu care am început: Ce zici tu
despre tine însuți?, adică în raport cu propria trăire și împlinire a voii lui Dumnezeu,
înscris în cele trei virtuți – arme: credința, nădejdea și dragostea. Preotul, părinților
dragi, este „lumina care luminează în societate și stă în sfeșnic ca să lumineze pe toți cei
din casa (Casa Domnului, desigur). Cine o aprinde? Dumnezeu o aprinde ori de câte ori
zidește un om și ori de câte ori, prin „punerea mâinilor preoției” pune un străjer Casei
Sale ca să lumineze! Mi se pare potrivit să facem o precizare: Dumnezeu aprinde lumina
când o așază prin suflare – aceasta este conștiința, despre care ateii și neomarxiștii
afirmă că este rodul rațiunii (dar nu știu să spună de unde vine rațiunea). În această
chestiune s-a pronunțat acum vreo trei luni Prof. Dr. Constantin Lucan, marele
neuropsihiatru român, la o emisiune tv astfel: „Conștiința are un creier și nu creierul
are o conștiință, pentru că mai întâi vine conștiința de la Dumnezeu și El o zidește
în creier prin suflarea Sa!”
Sigur, cadrul în care trebuie să înscriem cuvântul nostru ne obligă să avem în
vedere – în oglindă, două tablouri cum am și spus: Preotul cel bătrân și preotul cel
tânăr (după accepțiunea, și nu totdeauna peiorativă, popa cel bătrân și popa cel tânăr),
iar aceasta este o realitate care nu poate fi contestată pentru că în parohia noastră se
întâmplă acum. Noi, ca preoți cuprinși în temă, ne întâlnim la tot pasul cu această
etichetă, dar spusă cu dragoste, ea apare ca un compliment și, drept este că exprimă o
relație duhovnicească curată de care avem atâta nevoie. Cuvântul, însă spune și altceva,
anume răspunde întrebării dar din exterior, adică ce spune altul despre tine, și nu-i puțin
lucru ca să se spună acest lucru. Problema se poate pune în raport cu cele două chestiuni,
adică:
1. Preotul cel bătrân și preotul cel tânăr în raport cu păstoriții lor. Relația
aceasta ține de lucrarea misionară și de Harul Duhului Sfânt, care, „va da cuvânt cu
putere multă pentru propovăduirea Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos!” De unde
luăm înțelepciunea cuvântului? Din Revelație: Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, din studiul
filocalic, scrierile Sf. Părinți și, mai cu seamă, din SF. LITURGHIE, care este Izvorul de
viață și Apa cea vie, dar spune Poporul Român în înțelepciunea sa: „Dumnezeu îți dă,
dar în traistă nu-ți bagă!” ceea ce înseamnă că biblioteca preotului tânăr trebuie să fie
plină cu cărțile de bază ale teologie, iar Sf. Scriptură să fie plină de sublinieri și notări,
de trimiteri și ... trebuie să fie citită cel puțin odată „din scoarță în scoarță!” Cel puțin așa
m-a învățat tatăl meu că trebuie să fac.
 2. Preotul cel bătrân și preotul cel tânăr în raportul dintre ei. Din cele spuse de
tatăl meu aș vrea să precizez următoarele: Ca unul care am avut posibilitatea să fiu în
preajma multor părinți venerabili, prin relația tatălui meu, am putut vedea că între cei
mai mulți dintre ei era o prietenie și un respect reciproc real: soboarele din slujbe
exprimau o legătură și o recunoaștere a fiecăruia ca personalitate distinctă în raport cu
credincioșii, erau bine pregătiți teologic și practica cuvântului. Între ei era stabilită o
cutumă preluată din Sf. Scriptură: Este unul care tace pentru că nu are ce să spună și
altul care tace, pentru că știe că este vremea să tacă.” (Is. Sir. XX, 5), adică așa cum
spune românul: dacă tăceai filozof rămâneai!
Mai este o chestiune: Isus Sirah spune că: „Trei lucruri sunt urâte lui Dumnezeu:..
săracul trufaș, bogatul mincinos și bătrânul desfrânat și lipsit de înțelepciune!”
(XXV, 2-4). Poate nu sesizăm gravitatea acestui cuvânt, dar credeți-mă că trebuie avut
în vedere cu acribie acest aspect, mai cu seamă în zilele noastre, cânt televiziunile „stau
cu ochii (mă rog, cu camerele de luat vederi) ca cepele” ca apoi să tulbure spațiul public
cu nu știu ce deșănțare făcută de unul sau altul, iar dacă se întâmplă să fie „un popă
bătrân,” că diavolul mai cu seamă aici lovește, atunci dezastrul este major.
Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că simpla constatare a realității bătrâneții
nu aduce nici un folos misiunii preoțești, pentru că în unele cazuri avem dezamăgiri şi,
în acest sens, aduc exemplul negativ al celor doi bătrâni judecători din Cartea Suzanei,
din care vedem că „erau învechiţi în zile rele!” (I, 53), după cum, din aceeaşi carte
exemplific pe Daniel, pruncul tânăr în care a intrat duhul lui Dumnezeu ca să fie
judecător al celor doi” (I, 44-45).
Mai spunea tata că: „Am găsit temeiuri care să-mi călăuzească paşii încă de la
începutul preoţiei mele, acum 46 de ani, iar acestea au avut ca fundament respectul faţă
de preoţii bătrâni, precum smerenia şi frica de autoritatea lor morală, astfel încât se
potriveşte vorba populară că nici nu treceam prin faţa lor! Sigur, aceasta m-a ajutat
foarte mult pentru că am văzut felul lor de a trăi bisericeşte, felul lor de a se pregăti
pentru predici (erau adevăraţi predicatori crescuţi la Şcoala de la Cernăuţi), felul lor de a
discuta în momentele de după soboare. Era o bucurie să-i auzi făcând digresiuni în
cuvântări, aveau un fel aparte de a pune cuvântul Sf. Scripturi în predici, folosindu-se de
întâmplări din viaţa parohială şi altele”.
Mai mult, spunea tata că: „Am avut modele: Pr. Rădăuceanu Dumitru de la
Dumbrăveni; Pr. Pentelescu Nicolae de la Sf. Dumitru; Pr. Bojescu Nicolae de la Capu
Codrului; Pr. Timoceanu Vasile de la Ilişeşti – un specialist în digresiuni; dar cel mai
mult îl pomenesc pe Pr. Mandache Ciobotar, protopopul care mi-a fost dascăl în
administraţie şi datorită căruia am devenit hârţogar cu acte în regulă şi încă mai tulbur
pe frații slujitori, dar aşa cum spunea Mântuitorul: Puţină vreme şi nu voi mai fi cu
voi...!”
Astăzi relaţia preot bătrân / preot tânăr nu mai există și, din nefericire spun aceasta,
pentru că o constat personal, ca unul care lucrez în administrație: Cu greu mai poţi
coborî fruntea (cornul) unui preot tânăr: sunt erudiţi, copţi în gândire, specialişti în
cuvântări şi impenetrabili la suflet pentru că nu lasă nici o fereastră de comunicare
deschisă, iar dacă o lasă o fac pentru a comunica ei şi nu pentru a primi din experienţa
altora. Acum, pentru că preotul bătrân este ca o insulă în mijlocul oceanului de tinereţe
în slujire, se simte o răceală majoră, nu mai are nimeni nevoie de ei şi de experienţa lor,
chiar dacă declarativ o fac. Acum constatăm tot mai mult că se repetă vremurile din
timpul fiilor lui Solomon: Sfatul îl dau cei tineri, iar rezultatul îl știți. Cuvântul cel mai
potrivit în această relație este: „dă-te tu la o parte ca să vin eu,” dar spus teologic
înseamnă, arheologie, adică te sapă ca să te dea jos și, nu mă poate nimeni contrazice
pentru că „se întâmplă acum!”
Acesta este motivul pentru care am şi început cu întrebarea: Ca preot tânăr ce
spui tu despre tine însuţi? Cum te defineşti în raportul cu păstoriţii tăi şi cu preoţii cei
bătrâni cât ei mai trăiesc? Răspunsul va trebui să vi-l daţi gândindu-vă că veţi ajunge și
sfințiile voastre bătrâni, pentru că aşa cum spunea cineva: Pe Cruce te sui singur (prin
faptele tale), dar alţii de dau jos! Cel care te dă jos poate să fie un Iosif, un Nicodim, sau
un... Iuda!
Cum am păstorit în anii de când am preluat parohiatul de la tatăl meu? Nu pot
spune pentru că aveţi posibilitatea ca să constataţi singuri, dar mi-am adus aminte de
ceea ce al a spus: „Nu am găsit nimic pe care să zidesc, aşa că am zidit totul din nou,
ba încă şi mai mult, cum spunea profesorul meu de greacă şi latină din seminar,
Ioan Seramficeanu, pe care-l pomesc cu dragoste ca pe un o ierudit.”
Închei cu vorba înţeleaptă a I.P.S. Pimen spusă la Conferinţa preoţească din
09.10.2014 : „Vai de broaştele care trăiesc în balta unde se scaldă bivolii!”
Iertare!