Despre adevărurile amare ale

împărăţiei cerurilor

Ionuţ Tănase
O carte despre parabolele lui Isus -mult prea strîmbe
pentru lumea rafinată în care trăim
 Parabola semănătorului

1. În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă şi şedea lângă mare.

2. O mulţime de noroade s-au strâns la El, aşa că a trebuit să Se suie să şadă într-o corabie; iar tot
norodul stătea pe ţărm.
3. El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde şi le-a zis: "Iată, semănătorul a ieşit să semene.
4. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o.
5. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a
găsit un pământ adânc.
6. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat.
7. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o.
8. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul, şaizeci, şi altul,
treizeci.
9. Cine are urechi de auzit să audă."
10. Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: "De ce le vorbeşti în pilde?"
11. Isus le-a răspuns: "Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu
le-a fost dat.
12. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.
13. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu
înţeleg.
14. Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: "Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu
veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea.
15. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să
vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec."
16. Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!
17. Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le
vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit.
18. Ascultaţi, dar, ce înseamnă pilda semănătorului:
19. Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost
semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum.
20. Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie;
21. dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina
Cuvântului, se leapădă îndată de el.
22. Sămânţa căzută între spini este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi
înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt, şi ajunge neroditor.
23. Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod: un
grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci."
(Matei 13:1-23)

"În ziua a şaptea (Dumnezeu) S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.
Dumnezeu a binecuvîntat ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată
lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse." (Genesa 2:2,3)

Ziua a şasea este foarte bună, dar ziua a şaptea este sfinţită. Primele şase zile sunt zilele
Creaţiei , dar a şaptea zi este ziua lui Dumnezeu. De fapt, ziua a şaptea este cununa
Creaţiei lui Dumnezeu. E ziua în care Creatorul nu a făcut nimic. Textul spune de două ori
că "s-a odihnit de toată lucrarea Lui". Scriptura nu afirmă că S-a odihnit după toată
lucrarea Lui, aşa cum noi, oamenii, simţim nevoia să ne tragem sufletul după o muncă
dificilă sau după cele cinci zile de lucru.

Dumnezeu "S-a odihnit de toată lucrarea Lui" - cu alte cuvinte, El a ales să pună un zid
între Creaţie şi El. Astfel caracterul Său a rămas acelaşi, aşa cum era înainte de a crea lumea.
Nu a devenit cu nimic mai bogat sau mai puternic. El nu e în nici un fel mai bun cînd
aduce binecuvîntări decît atunci cînd pămîntul se usucă pe zi ce trece din cauza arşiţei.

Cine înţelege esenţa zilei a şaptea nu va mai ridica niciodată pumnul spre El trăgîndu-L la
răspundere pentru urgiile şi nenorocirile care se întîmplă pe acest pămînt.

Şi totuşi, de ce e înălţat acest zid între noi şi El? De ce trebuie să fie o distanţă de
miliarde de galaxii între oameni şi Creatorul lor?

Răspunsul pe care îl găsesc la aceste frămîntări ţine de însăşi trăsătura cea mai adîncă şi
mai vitală pe care o are VIAŢA - Aceasta e însăşi libertatea omului de a alege între bine şi
rău, de a asculta de Dumnezeu sau de a se răzvrăti faţă de Creatorul lui.

E ca şi cum un tată îl trimite pe fiul său de 20 de ani într-un alt oraş, şi pe acest drum are să
prin ţinuturi pustii, munţi, ape, mlaştini. Dar tatăl îi dă fiului tot ce e necesar pentru
călătoria lui: merinde, busolă, hartă. Şi dacă ar fi atacat de fiare sălbatice, i-ar veni în ajutor,
deşi tînărul e dator să meargă singur în această călătorie. Depinde de el să respecte
instrucţiunile şi să meargă pe traseele marcate.

Esenţa sufletelor noastre este că putem face alegeri.

Omul asamblează maşini, Dumnezeu creează suflete. Tehnologia făureşte obiecte care
funcţionează după un sistem logic, oamenii aleg în fiecare zi cum să trăiască. Şi păsările,
leii, tigrii aleg cum să-şi ducă viaţa. Astfel Dumnezeu îl lasă pe om să ia singur deciziile, să
nu fie un copil care trebuie ajutat tot timpul de părinţii lui.
Asta înseamnă că Dumnezeu a sfinţit şi a binecuvîntat ziua a şaptea.

Dumnezeu a binecuvîntat Creaţia în care El e în Cer şi omul e chemat să meargă în

călătorie singur, să înfrunte necazurile singur, să construiască planuri serioase de viaţă în
sufletul lui iar Tatăl, Creatorul Său, să fie în cer, la miliarde de galaxii departe de el.

Cred că în planul Creaţiei, Dumnezeu a planificat să făurească un om liber, care, cu resurse

limitate, să-l înfrîngă pe îngerul căzut - diavolul.

Dumnezeu i-a lăsat omului mandatul de a avea grijă de grădina Eden. E posibil că
Dumnezeu nu avea în plan să-l ţină pe Adam într-un cadru mirific pentru totdeauna, ci el
era chemat la o confruntare deschisă cu forţele răului, dar Adam a ales să facă jocurile celui
mai mare duşman al lui Dumnezeu. Astfel startul istoriei omului nu a fost în forţă, ci într-o
alungare umilitoare din Eden.

Şi astfel munca oamenilor lui Dumnezeu de a-l înfrînge pe diavol e acum nespus de grea.
Duşmanul are multe redute puternice, construite cu multă grijă timp de secole la rînd +
planurile bine puse la punct de conducatori plini de ei insisi (apostolul Pavel, Luther,
Calvin, evanghelistul Ioan). De asemenea, există oameni foarte fideli lui care transmit
generaţiilor următoare stricăciunea în care trăiesc.

Creatorul Universului a binecuvîntat Creaţia în care eu şi tu suntem chemaţi să înfruntăm

necazurile şi întunericul din jurul nostru chiar dacă ne simţim groaznic de singuri, de
multe ori cu sufletul apăsat ori fără nicio nădejde. Tocmai cînd simţim că drumul e unul
printr-o noapte adîncă, cînd nu mai vedem nici o lumină înaintea noastră şi totuşi nu ne
oprim, nu facem cale-ntoarsă, ei bine, tocmai atunci cîştigăm cele mai importante bătălii ale
Împărăţiei Cerurilor.

De aceea, ziua a şaptea nu înseamnă în nici un fel caz acele clipe de odihnă plăcută într-o zi
de duminică după-masă, ci e durerea şi chinul oamenilor lui Dumnezeu cînd nu primesc
nici un ajutor de la Comandantul lor, singura lor salvare fiind să continue să meargă
înainte, să nu cedeze nici o palmă de pămînt. Dar tocmai în aceste clipe diavolul, îngerii lui
şi oamenii lui suferă cele mai mari pierderi.

O astfel de atitudine neclintită te va face să aduci roade pentru Creatorul tău. Ceea ce El a
investit în tine va avea un impact cum nu ţi-ai fi închipuit vreodată asupra semenilor tăi.

Şi care să fie, în detaliu, drumul de la semănarea seminţei pînă la rodirea ei? În parabola
semănătorului, Isus ne arată în detaliu acest proces.
În primul rînd, Dumnezeul meu seamănă Cuvîntul Său fără să-i pese în ce fel de locuri
ajunge sămînţa să cadă. Să sufere el că oamenii, în răzvrătirea lor, Îi întorc spatele? Dar cei
care ascultă Cuvîntul vor fi binecuvîntaţi, iar ceilalţi vor rămîne cu pumnii goi.

"Căci celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are."
(Matei 13:12)

Cine să fie cel care seamănă în parabola Semănătorului - Dumnezeu sau credincioşii Lui?
Din prisma zilei a şaptea prioritate au oamenii Lui destoinici. Dumnezeu poate să-i
cerceteze pe oameni, dar chemarea îmi este adresată în primul rînd mie şi ţie.

"Da, copiii aceştia la care te trimit sunt neruşinaţi şi cu inima împietrită. Tu să le spui: "Aşa
vorbeşte Domnul, Dumnezeu! Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta, - căci sunt o casă de
îndărătnici - vor şti totuşi că în mijlocul lor este un prooroc.

Tu, fiu al omului, să nu te temi de ei, nici să nu te sperii de cuvintele lor, şi măcar că ei sunt nişte
mărăcini şi spini lîngă tine, şi măcar ca locuieşti împreună cu nişte scorpii, totuşi nu te teme de
cuvintele lor şi nu te înspăimînta de feţele lor, căci sunt o casă de îndărătnici. Ci să le spui cuvintele
Mele, fie ca vor asculta, fie că nu vor asculta; căci sunt nişte îndărătnici!" (Ezechiel 2: 4-7)

Dumnezeul meu nu are o inimă sensibilă. Lui nu-i pasă cum e întîmpinat. El lucrează pe
baza valorilor aristocratice, nu din prisma impactului asupra maselor. Împărăţia cerurilor
se descoperă celor ce au "ochi să vadă" şi "urechi să audă".

Atitudinea lui Isus faţă de ucenici vs. faţă de mulţime este emblematică. E, de fapt,
atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei ce Îi sunt credincioşi şi faţă de cei indiferenţi sau care
se prefac că sunt credincioşi.

Faţă de cei cu inima curată, Dumnezeu e alături cu toată inima Lui, dar faţă de indiferenţi,
superficiali, prefăcuţi şi El este indiferent, chiar ostil.

În acest capitol 13, mulţimea se adună curioasă să-L asculte. Isus e nevoit să se suie într-o
corabie ca să le vorbească. Dar El nu le vorbeşte limpede, ci în pilde, în povestiri codificate.
El ştie că rîvna lor e una de suprafaţă. Mulţimea venea să-L asculte pe Isus, dar inimile lor
erau tot împietrite. Poate ucenicii ar fi vrut ca Isus să vorbească astfel încît oamenii să se
pocăiască, să-i înveţe lucrurile de bază ale Împărăţiei aşa cum o învăţătoare le arată celor
mici cum să scrie, să citească.

Vedem în această parabolă trei feluri de reziduuri care anihilează rodirea seminţei:

1) pămîntul bătătorit;
2) pămîntul fără adîncime;
3) pămîntul înecat de spini.

Păsările cerului, stîncile şi spinii sînt pietrele de moară care înăbuşă Împărăţia Cerurilor în
inima unui om.

Sămînţa căzută lîngă drum e atitudinea omului neglijent faţă de lucrurile de preţ. E ca
atunci cînd un om cultivă un ogor, dar nu-l îngrădeşte, aşa că vin vitele şi se hrănesc din
roadele lui. Mai mult, în Luca e scris nu doar că sămînţa e mîncată de păsări, dar e şi
călcată în picioare.

Am fost învăţaţi că în Cristos noi suntem liberi, nu mai suntem sub robia Legii şi că "totul e
curat pentru cei curaţi." Putem să ne expunem unui mediu murdar pentru că şi Daniel a
trăit în Babilon şi a fost plăcut lui Dumnezeu. Nu e nimic grav dacă "mîncăm din carnea
jertfită idolilor" atît timp cît cugetul nostru e curat. Cei care au reguli stricte în viaţă sînt
adesea etichetaţi ca legalişti, înguşti şi sunt priviţi cu îngăduinţă, ca fiind oameni slabi.

Aşa procedează creştinii care nu mai sunt sare şi preferă să trăiască liniştiţi, cu multe
compromisuri. Se poate ca acel om să înţeleagă bine cum stau treburile cu pocăinţa şi
creştinismul, chiar să creadă în Cristos, dar să fie mai mult sau mai puţin indiferent la ce
colcăie în mintea lui. Şi dacă mai adăugăm la aceasta ingredientul "siguranţa mîntuirii",
treaba diavolului de a fura sămînţa e una mult simplificată.

Chiar dacă ar avea o credinţă de 20 de ani, dacă un om nu veghează ca mintea lui să fie tot
timpul curată, diavolul şi oamenii lui vor face ca traiectoria acelui om să nu fie spre Cer, ci
în jos.

De asemenea, omul care care are pămînt bătătorit în suflet e omul care nu are frămîntări
adînci înaintea lui Dumnezeu, care se ia după alţii sau după sfînta tradiţie. El e şters, fără
nici un cuvînt de spus în Agora, omul care vrea să fie pe placul tuturor şi ajunge să fie
îndrăgit de oamenii de nimic.

Oamenii cu pămînt fără adîncime sunt uşuraticii care se arată foarte entuziaşti la început,
dar apoi, cînd vine o încercare se leapădă de credinţă. Interesant de observat e că o astfel
de sămînţă "răsare îndată", e primul care se arată deschis faţă de Evanghelie, vrea să se
pocaiască şi să devină din tot sufletul un om nou...

Ce e specific acestui fel de oameni e că nu au rădăcini. E tare încetăţenită convingerea cam

prin toată creştinătatea că momentul decisiv din viaţa unui om este atunci cînd ia o decizie
pentru Cristos. Atunci viaţa lui ia o altă turnură. Mai mult, din acel moment Dumnezeu i-a
promis Cerul şi toate binecuvîntările cereşti. De drept, el e sfinţit, justificat, îndreptăţit. De
atunci încolo, el nu are altceva de făcut decît să trăiască cu credinţa că, prin Isus, e „mai
mult decît biruitor".

Mă întreb acum: liderii noştri spirituali cum de se gîndesc doar la promisiuni şi o deplină
acceptare a lui Dumnezeu faţă de orice om care ia o decizie pentru El?? Oare ei nu se
întreabă şi dacă Dumnezeu e de acord să-l primească pe acel om în cer? Acceptă
Dumnezeu rugăciunea de pocăinţă ca să-l mîntuiască?

Acum mulţi lideri evanghelici s-ar enerva şi ar bate cu pumnul în masă, susţinînd sus şi
tare că Dumnezeu e dragoste şi El vrea ca orice om să vină la pocăinţă.

CHIAR AŞA?
Oare Dumnezeu chiar acceptă pe oricine, oricum în Cerul Său?

Dacă creştinii ar fi mai puţin superficiali, şi-ar da seama că nu la întîmplare e scris versetul
21 „dar n-are rădăcină în el, ci ţine pînă la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire
din pricina Cuvîntului, se leapădă îndată de el."

Doar oamenii care dovedesc credincioşie în mijlocul încercărilor, împotrivirilor, sunt

primiţi în Împărăţia Lui.

Aud rugăciuni precum: "Doamne, Îţi mulţumim pentru pacea pe care ne-o dai în suflet" şi
ne salutăm cu toată inima cu tradiţionalul "Pace, frate". Asta se întîmplă pentru că cei mai
mulţi creştini au învăţat să nu facă valuri în jurul lor, să nu fie prea neprihăniţi ca să nu se
piardă singuri. Dar credinţa autentică dă naştere la ură din partea celorlalţi şi chiar dispreţ
din partea celor apropiaţi.

Cum ar fi dacă un om aflat în spital s-ar hotărî să nu mai dea mită la medici. Toată familia
i-ar sări în cap şi, în mod realist, chiar ar risca să moară în spital. Dar ce să spunem de mita
către funcţionarii publici? Însuşi Isus afirmă că viaţa cu Dumnezeu nu îţi aduce linişte
interioară, ci multă frămîntare şi chiar relaţii rupte cu cei din familia ta.

Creştinismul ortodox, catolic, protestant a ajuns să fie uşor ca un fulg de nea şi împodobit
cu mult sclipici. E ca o prăjitură cu mult zahăr. Nu poţi să o mănînci cînd eşti hămesit de
foame, pentru că ţi s-ar face rău.

Un al treilea fel de pămînt este cel înecat de spini. Omul din această categorie e cel care se
simte atras de strălucirea acestei lumi. În Apocalipsa aceasta e numită "curva Babilonului".
„El a strigat cu glas tare, şi a zis: «A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor,
o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urîte; pentru că toate
neamurile au băut din vinul mîniei curviei ei, şi împăraţii pămîntului au curvit cu ea, şi negustorii
pămîntului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.»

Şi împăraţii pămîntului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, cînd vor vedea fumul
arderii ei, o vor plînge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice:
«Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!»

Negustorii pămîntului o plîng şi o jălesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur,
de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici
feluritelor lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump,
de aramă, de fer şi de marmoră; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici
tămîia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grîul, nici boii, nici oile, nici caii,
nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor." (Apocalipsa 18: 2,3, 9-13)

În ispitirea lui Isus, diavolul Îi cere să se închine şi-I va da toate împărăţiile, căci toate sunt
ale lui. Fascinaţia pentru pentru frumuseţile acestei lumi, pentru bogăţiile şi splendorile ei
e modul prin care diavolul îi prinde pe cei mai mulţi în cursă.

O astfel de atracţie se lipeşte de inima omului cu putere şi nu cedează la imperative morale,

dorinţe bune sau gînduri înalte. Cei cu jumătate de inimă pentru Dumnezeu pot să poarte
în ei duhul Babilonului pînă la adînci bătrîneţe. Mai mult, dacă şi-au însuşit o teologie
uşoară, nu-Şi vor da seama cînd Dumnezeu i-a alungat din Împărăţia Sa. Diavolul ştie că
PLĂCEREA de a avea şi a vedea lucruri otravite, dar frumos impodobite îi face pe oamenii
lumii acesteia să-i fie supuşi şi ascultători. Şi supunerea devine oarbă cînd poftele le sunt
satisfăcute.

Dar în mijlocul atîtor oameni de nimic mai sunt şi cei care aud Cuvîntul, îl înţeleg şi aduc
roadă. Isus pare să descrie acest proces ca fiind unul simplu, firesc. Dar dacă vedem cum
lumea, greutăţile, înşelăciunea bogăţiilor îi ţin pe unii departe de Împărăţia cerurilor,
tocmai astfel de greutăţi are de îndurat şi un om al lui Dumnezeu. El este chemat să stea de
strajă ca să alunge păsările, să construiască un gard în jurul ariei, să taie spinii.

Un astfel de om e asemenea celui descris de Isus în predica de pe munte:

"Pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a
zidit casa pe stîncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vînturile şi au bătut în casa aceea, dar
ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stîncă." (Matei 7:24,25)

Cei care aduc roadă sunt cei care înţeleg Cuvîntul lui Dumnezeu. Iar din prisma Împărăţiei
lui Dumnezeu a înţelege mesajul Lui nu e un lucru cognitiv, intelectual, ci ţine de cele mai
adînci coarde ale sufletului.

"Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun, că mulţi prooroci
şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă
lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit." (Matei 13:16,17)

Oamenii lui Dumnezeu sunt cei neprihăniţi, proorocii - oamenii care trăiesc cu demnitate şi
credincioşie şi care la evaluarea din Cer vor sta în picioare cu fruntea sus înaintea
Dumnezeului întregului Univers.
 Bucuria comorii ascunse
44. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o
ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
45. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase.
46. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără.
Matei 13:44-46

Comoara ascunsă în ţarină şi mărgăritarul de mare preţ sînt atît de valoroase încît se merită
vinderea tuturor bunurilor pentru a le achiziţiona. Ele valorează enorm. Isus descrie acest
tîrg într-un mod pur capitalist. E o afacere pragmatică, eficientă. Comoara şi mărgăritarul
valorează mai mult decît toată averea celui ce urmăreşte să o ia în visteria lui. Odată
achiziţionat bunul de preţ, bogăţia negustorului e la un nivel foarte ridicat.

Esenţa parabolei este aceea că, deşi trebuie să vinzi tot ce ai, de fapt nu ai pierdut nimic
dacă ai reuşit să cumperi comoara ascunsă sau mărgăritarul mult căutat.

Dar dacă facem o punte de legătură între această parabolă şi viaţa noastră, socoteala mai e
la fel de pragmatică? Oare e chiar aşa de eficient să renunţi la ce ai muncit o viaţă întreagă
pentru bunurile Împărăţiei lui Dumnezeu care sunt sus în cer, pe care nu ai cum să le vezi,
şi care, de multe ori, se află în cutii ferecate cu multe lacăte. Chiar este eficient să lupţi
pentru Împărăţia Cerurilor şi ca răsplată să primeşti răni, în loc de mărgăritare, să fii vorbit
de rău, să fii încolţit de cei dragi pentru ideile tale nelalocul lor?

Să ne gîndim la tînărul idealist şi cam cu nasul pe sus - Iosif. Visele lui pun capac la oală în
ce priveşte repulsia pe care fraţii lui o au faţă de el. Nu îi era de ajuns că era alintatul
tatălui, dar acum pretinde ca toţi ceilalţi să se închine înaintea lui.

Doar Iosif a văzut că a început să fie foarte urît atunci cînd le-a povestit fraţilor lui primul
vis. Dar ca şi cum ar fi căutat motiv de ceartă, el le povesteşte şi al doilea vis. Asta îl face
chiar şi pe tatăl lui să-l mustre. Îmi este aproape imposibil să înţeleg de ce Iosif a fost atît de
plin de rîvnă pentru visurile lui.

Cheia desluşirii acestei istorii atît de tulburătoare ar putea fi în Genesa 37:2 - "Iată istoria lui
Iacov" şi imediat textul vorbeşte despe Iosif - cum ajunsese să-i fie foarte drag tatălui,
visurile lui, cum a fost vîndut unor egipteni, despre fraţii lui Iosif, viaţa lui Iosif în Egipt.
Mai mult, cînd este scris despre Iacov, uneori e folosit acest nume, alteori e folosit numele
Israel - „cel ce luptă cu Dumnezeu".

Dar în text Iacov pare a fi un tată ca toţi ceilalţi din jurul lui, fără un renume în Canaan, un
om la locul lui şi a cărui famile pare că se îndreaptă spre uitare. Unde mai e legămîntul pe
care l-a încheiat Dumnezeu cu bunicul lui? Ce se va mai alege de promisiunile lui
Dumnezeu faţă de Avraam şi, Iasac?

Dar cînd tot planul lui Dumnezeu părea că a intrat la apă, Dumnezeu îi trimite lui Iosif
două visuri-cheie. Iosif ştia că va fi încercuit dacă le va spune aceste visuri fraţilor lui, dar,
de asemenea, ştia că acesta este planul lui Dumnezeu pentru Israel.

Dacă la prima vedere, Iosif e un tînăr care ar face mai bine să-şi ţină gura şi să fie mai
chibzuit, în realitate Iosif a avut curajul de a nu tăinui ce Dumnezeu i-a pus pe suflet. Mai
mult de atît, Iosif a vrut să-i transmită tatălui său că Împăratul lui Avraam şi Iasac nu l-a
uitat. Judecata faţă de ţara Egiptului era planificată şi, într-un fel sau altul, era planificat ca
Iosif să fie o mărturie pentru Egipt şi pentru popoarele din jur. Cum s-ar fi făcut lucrul
acesta dupa voia lui Dumnezeu, numai El ştie. Dar rezultatul e că Iosif a ajuns pe mîna
oamenilor şi a trebuit să meargă prin cel mai chinuitor şi stîncos drum cu putinţă. Dar Iosif
a ales să fie omul lui Dumnezeu oriunde ar fi ajuns.

Pentru bucuria de a vesti celor din jur voia lui Dumnezeu, Iosif a fost prins de fraţii lui,
vîndut, acuzat pe nedrept, uitat în închisoare.

Alţi doi oameni ai lui Dumnezeu: Ilie şi Ioan Botezătorul.

Ilie înaintea împăratului Ahab: "Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sînt, că
anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decît după cuvîntul meu." 1 Împăraţi 17:1

Consecinţe: "Viu este Domnul, că n-a rămas popor sau împărăţie unde să nu fi trimis stăpînul meu
să te caute, şi cînd se spunea că nu eşti acolo, punea pe împărăţia şi poporul acela să jure că nu te-a
găsit." 1 Împăraţi 18:10

Răsplata lui Ilie din partea poporului pentru mărturia pe care a dat-o: indiferenţă + o
închinare superficială. Ilie se aştepta ca poporul să se mobilizeze împotriva sistemului
idolatru al Izabelei, dar e posibil că aproape toţi I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru ploaia
adusă şi apoi fiecare a plecat la casa lui.

Ioan Botezătorul şi Ilie au avut curajul de a-i înfrunta pe conducătorii vremii pentru
nelegiuirile lor. Ioan este întemniţat, dar Isus nu îl scapă. La fel ca Ilie, Ioan are curajul de a
scoate mizeria la iveală, murdărie în care oamenii din jurul lui se complăceau, deşi în
exterior păreau foarte cizelaţi, duhovniceşti?. Şi ca răsplată Ioan a rămas singur în cele mai
dificile clipe din viaţa lui - atunci cînd era în temniţă.

Dacă într-o carte din Cer am vedea scrise vieţile tuturor oamenilor de frunte ai lui
Dumnezeu, vom vedea că toţi au avut de înfruntat multe şi grele necazuri din partea
celorlalţi - cei din familiile lor, din comunitatea lor. Diavolul nu tulbură apele pentru
creştinii cuminţi, corecţi, religioşi, dar iscă o furtună împotriva celor integri, care au curajul
să ţină piept acestei lumi stricate. Dacă s-ar putea vedea rediografiile sufletelor lor, aţi
putea vedea acolo multe răni nevindecate, cicatrici, cîteva bucurii şi multă mîhnire.

Şi comoara pe care o găseşte omul în pămînt e atît de scumpă, încît atunci cînd o găseşte,
"de bucuria ei" se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea. Unde e această bucurie
în inima lui Ilie cînd e urmărit de oamenii Izabelei, sau în sufletul lui Iosif, sau al lui Daniel
sau Neemia?...

Îmi pare că Isus prezintă această comoară în cuvinte aşa de frumoase, încît viaţa în
Împărăţia lui Dumnezeu pare plină de bucurii, frumoasă, dulce. Parcă Isus vrea să ne
spună doar o parte din adevăr - că cei ce au chinuit şi muncit aspru pentru Împărăţia
cerurilor vor avea ca răsplată cununi veşnice în Cer. Isus nu vrea să ne spună întreg
adevărul despre această comoară.

Mai degrabă parabola comorii seamănă cu versetele care spun: "Dacă voieşte cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi
scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga. Şi ce ar folosi unui
om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul
său? Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia
după faptele lui." Matei 16:24-27

„Lepădare de sine", „luarea crucii", „pierderea vieţii pentru Dumnezeu" şi răsplata... abia
la sfîrşit. Aici aflu clar preţul pe care-l am de plătit atunci cînd calc pe urmele lui Cristos,
dar în parabola mărgăritarului mi se spune că aş avea parte de bogăţie, fericire,
prosperitate.

Despre ce fel de răsplată să fie atunci vorba? Nu e mai degrabă sufletul nostru care devine
o comoară? Nu e viaţa noastră care ajunge să fie o binecuvîntare pentru ceilalţi, deşi uneori
pare vrednică de dispreţ? Valoarea sufletului tău poate ajunge la un preţ atît de mare, încît
nici măcar nu se compară cu strălucirile de-o clipă ale acestei lumi. Atunci cînd cuvintele
tale sunt un izvor de viaţă pentru cei însetaţi, pentru cei cu inima frîntă, pentru cei în
lanţuri din cauza lumii viclene, atunci poţi să te bucuri, chiar dacă ai de îndurat multe
poveri în suflet.

Un om care a avut curajul să fie de partea lui Dumnezeu cînd toţi ceilalţi ridicau în slăvi
Fiara sistemului comunist: Richard Wurmbrand.

În anul 1945, în cadrul unui congres al cultelor din Romînia, liderii religioşi ai vremii îşi
declarau susţinerea faţă de Partidul Comunist. Nici o critică, nici un semn de opoziţie din
partea păstoraşilor bisericilor de atunci. Doar Richard s-a ridicat şi a luat cuvîntul spunînd
că datoria slujitorilor lui Dumnezeu este de a-L sluji pe Isus, şi nu puterea trecătoare,
pămînteană. Ştia Wurmbrand că va fi prins şi condamnat la ani grei de închisoare, dar a
ales să fie singurul care este de partea lui Cristos într-o sală plină de slugarnici ai
sistemului comunist. Poate slujitorii bisericii se gîndeau că duminica următoare trebuie să
fie nelipsiţi de la slujbă şi cum ar mai putea ei predica despre dragostea lui Dumnezeu şi
despre pacea inimii, dacă ajung în temniţă?

Sînt situaţii cînd a fi cu Dumnezeu înseamnă să înduri lipsuri financiare, să fii încercuit de
cei din jurul tău, să-ţi pierzi un loc de muncă fiindcă nu ai vrut să semnezi un act fals, şi
astfel familia ta să aibă un venit mic sau derizoriu. Uneori, atunci cînd urci sus de tot pe
muntele Horeb, parcă eşti urmărit de multe gînduri negre sau dulci-otrăvitoare. Atunci
viitorul tău îţi va părea incert şi nu vei mai putea gusta micile bucurii frumoase ale vieţii -
pentru un un timp mai scurt sau pentru mai mulţi ani.

Doar în astfel de clipe, simţi că vorbele lui Isus au fost atunci pentru El, dar sunt şi pentru
tine: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul."
Matei 8:20 Dar tocmai în acele situaţii cînd pari că eşti singur, în jurul tău şi numai al tău
stau carele de foc ale lui Dumnezeu:

"Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis de dimineţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura
cetatea, cu cai şi cară. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! Domnul meu, cum vom face?"
El a răspuns: „nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decît cei cu ei." Elisei s-a rugat şi a zis:
„Doamne, deschide-i ochii să vadă." Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele
plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei." 2 Împăraţi 6:15-17
 Ramurile arborelui de mustar

31. Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: "Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de
muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa.
32. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este
mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în
ramurile lui."
(Matei 31:31,32)

Împărăţia cerurilor e aproape insignifiantă la început, dar, cu timpul, se întinde foarte mult.
Ea pare lipsită de importanţă cînd îşi începe lucrarea, dar rezultatele sînt atît de
impunătoare încît îţi taie răsuflarea. Dumnezeu are puterea să facă să crească Împărăţia lui
pe pămînt astfel încît impactul ei să fie asupra a popoare întregi.

Şi totuşi, în această luptă crîncenă dintre împărăţia diavolului şi Împărăţia lui Dumnezeu,
văd cum răul e nespus mai mare decît binele. Rar, de cîteva ori în istorie, numele lui
Dumnezeu a fost vestit cu putere printre neamuri, de cele mai multe ori credinţa autentică
fiind doar în inima a cîtorva mii de oameni. Ei, la rîndul lor sînt ici şi colo, izolaţi unii de
alţii. De exemplu, unde mai poate fi citit acum că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile? Cîţi
creştini autentici mai poţi întîlni? Cei mai mulţi ştiu să-ţi spună poeziile pe de rost: Isus te
iubeşte, toată Scriptura este Cuvîntul lui Dumnezeu, noi trebuie să fim buni, îngăduitori
unii cu alţii şi... cu noi înşine. Ori de cîte ori păcătuim, şi asta ni se întîmplă des, să nu
disperăm - avem la Tatăl un Mijlocitor.

Cum poate un astfel de creştinism să crească asemenea unui arbore de muştar? Nu va fi

doar o religie frumos brodată, bună de pus într-un cufăr şi uitată acolo?

Dumnezeu a ales să se implice cu tot sufletul în eliberarea poporului evreu de sub robia
egipteană. A făcut minuni mari pentru ei, dar, în schimb, cum a fost răsplătit?

" Cînd a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale
mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.

Poporul văzînd că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strîns în jurul lui Aaron
şi i-a zis: "Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul
acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut." Aron le-a răspuns: "Scoateţi
cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor, fiicelor voastre, şi aduceţi-i la mine." Şi toţi
şi-au scos cerceii de aur din urechi, şi i-au adus lui Aron. El i-a luat din mîinile lor, a bătut
aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: "Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a
scos din ţara Egiptului." Exod 32:18, 33:1-4
Şi parcă cele mai rele prevestiri pentru acest popor s-au împlinit. Odată ajunşi în Canaan,
au ales să fie uşuratici, idolatri, să se teamă de puterea popoarelor dimprejur.

În toată această istorie sumbră, cînd evreii au fost răsplătiţi pentru răzvrătirile lor, apar pe
scena istoriei patru tineri - luaţi în robie şi expuşi unui sistem idolatru pînă în măduva
oaselor. Nebucadneţar ia crema tinerilor din toate popoarele pe care le cucereşte. Şi din
sute sau mii de oameni care i-a luat la curtea lui, oameni cu influenţă, căpetenii - doar trei
aleg să nu-şi plece genunchiul în faţa chipului cioplit. Ameninţarea era clară - astfel vor fi
aruncaţi în cuptorul cu foc. Dacă toţi ceilalţi au ales să-şi plece genunchii ca să-şi scape
viaţa, doar ei au ales să rămînă cu fruntea sus, indiferent de consecinţe:

"Împăratul Nebucadneţar a făcut un chip de aur, înalt de şaizeci de coţi şi lat de şase coţi.
L-a ridicat în valea Dura, în ţinutul Babilonului. Îmăratul Nebucadneţar a poruncit să
cheme pe dregători, pe îngrijitori şi pe cîrmuitori, pe judecătorii cei mari, şi pe toate
căpeteniile ţinuturilor, ca să vină la sfinţirea chipului, pe care-l înălţase împăratul
Nebucadneţar. Atunci dregătorii, îngrijitorii şi cîrmuitorii, jdecătorii cei mari, vistiernicii,
legiuitorii, judecătorii şi toate căpeteniile ţinuturilor, s-au strîns la sfinţirea chipului pe
care-l înălţase împăratul Nebucadneţar. S-au aşezat înaintea chipului pe care-l înălţase
Nebucadneţar.

Iar un crainic a strigat cu glas tare: " iată ce vi se porunceşte, popoare, neamuri, oameni de
toate limbile! În clipa cînd veţi auzi sunetul trîmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii,
cimpoiului, şi a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaţi cu faţa la pămînt, şi să vă
închinaţi chipului de aur, pe care l-a înălţat împăratul Nebucadneţar. Oricine nu se va
arunca cu faţa la pămînt şi nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul
unui cuptor aprins" - De aceea, în clipa cînd au auzit toate popoarele sunetul trîmbiţei,
cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, şi a tot felul de instrumente de muzică, toate popoarele,
neamurile, oamenii de toate limbile s-au închinat chipului de aur pe care-l înălţase
împăratul Nebucadneţar.

Cu prilejul acesta, şi în aceeaşi vreme, cîţiva haldei s.au apropiat şi au pîrît pe iudei. Ei au
luat cuvîntul şi au zis împăratului Nebucadneţar: "Să trăieşti veşnic împărate! Ai dat
poruncă după care toţi cei ce vor auzi sunetul trîmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii,
cimpoiului şi a tot felul de instrumenete de muzică, vor trebui să se arunce cu faţa la
pămînt, şi să se închine chipului de aur; şi după care, oricine nu se va arunca cu faţa la
pămînt, şi nu se va închina, va fi aruncat în mijlocul unui cuptor aprins. Dar sînt nişte iudei,
cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, şi anume Şadrac, Meşac şi
Abed-Nego, oameni care nu ţin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor
tăi, şi nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălţat tu!"
Atunci Nebucadneţar, mîniat şi plin de urgie, a dat poruncă să aducă pe Şadrac, Meşac şi
Abed-Nego. Şi oamenii aceştia au fost aduşi îndată înaintea împăratului. Nebucadneţar a
luat cuvîntul şi le-a zis: "Înadins oare Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu slujiţi voi
dumnezeilor mei, şi nu vă închinaţi chipului de aur, pe care l-am înălţat? Acum fiţi gata, şi
în clipa cînd veţi auzi sunetul trîmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului şi a
tot felul de instrumente, să vă aruncaţi cu faţa la pămînt, şi să vă închinaţi chipului pe care
l-am făcut; dacă nu vă veţi închina lui, veţi fi aruncaţi îndată în mijlocul unui cuptor aprins!
Şi care este dumnezeul acela, care vă va scoate din mîna mea?"

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: "Noi n-avem nevoie

să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne
scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mîna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate,
să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur,
pe care l-ai înălţat!"

La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s-a umplut de mînie, şi şi-a schimbat faţa,
întorcîndu-şi privirile împotriva lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. A luat din nou cuvîntul şi
a poruncit să încălzească de şapte ori mai mult cuptorul, de cum se cădea să-l încălzească.
Apoi a poruncit unora din cei mai voinici ostaşi din oştirea lui să lege pe Şadrac, Meşasc şi
Abed-Nego, şi să-i arunce în cuptorul aprins. Oamenii aceştia au fost legaţi cu ismenile,
cămăşile, mantalile şi celelalte haine ale lor, şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins.
Fiindcă porunca îmăratului era aspră şi cuptorul era neobişnui de încălzit, flacăra a ucis pe
toţi oamenii, care aruncaseră în el pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Dar aceşti trei oameni:
Şadrac, Meşac şi abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul cuptorului aprins.

Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimîntat şi s-a sculat repede. A luat cuvîntul şi a
zis sfetnicilor săi: "N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?" Ei au răspuns
împăratului: "Negreşit, împărate!" El a luat iarăşi cuvîntul şi a zis: "Ei bine, eu văd patru
oameni umblînd slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea
seamănă cu al unui fiu de dumnezei!" Apoi Nebucadneţar s-a apropiat de gura cuptorului
aprins şi, luînd cuvîntul a zis: "Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului celui
Prea Înalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!" Şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul
focului. Dregătorii, îngrijitorii, cîrmuitorii şi sfetnicii împăratului s-au strîns şi au văzut că
focul n-avusese nici o putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se
pîrliseră, hainele le rămăseseră neschimbate, şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.

Nebucadneţar a luat cuvîntul şi a zis: "Binecuvîntat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi
Abed-Nego, care a trimis pe îngerul său şi a izbăvit pe slujitorii săi care s-au încrezut în el,
au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decît să slujească şi să
se închine altui dumnezeu decît Dumnezeul lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om
din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi
Abed-Nego, va fi făcut bucăţi, şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării,
pentru că nu este niciun alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El. După aceea, împăratul a
înălţat pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego la mare cinste, în ţinutul Babilonului." Daniel 3

Doar trei oameni, alături de Daniel, au făcut ca numele lui Dumnezeu să se întindă
deasupra dumnezeilor tuturor neamurilor. Ei au fost cei cărora nu le-a păsat de
ameninţările împăratului şi atunci Dumnezeu şi-a arătat slava.Dacă toţi din jurul lui
păstrau tăcerea şi erau oameni supuşi autorităţii, Thomas More a avut curajul de a se
opună căsătoriei nelegitime a lui Henric al VIII-lea cu Anne Boleyn.

Ei sunt acei cîţiva oameni unde Împărăţia lui Dumnezeu pare cît un grăunde de muştar,
dar impactul vieţilor lor asupra celorlalţi este colosal. Dumnezeul lui Daniel, Thomas More
a ajuns să fie recunoscut ca adevăratul Dumnezeu la care oamenii trebuie să se închine.

Dar care au fost roadele pe care le-au adus creştinii? Aproape necontenit vedem că acestea
au fost, în mare măsură, stricate, fără nici un impact real asupra societăţii. Aparent, roadele
lucrării lui Pavel şi a celorlalţi apostoli par a fi multe, dar la evaluarea intermediară după
cîţiva ani, bisericile primesc un rating deprimant. Din cele şapte biserici, doar două sunt
apreciate de Dumnezeu. În celelalte se găsesc multe compromisuri, făţărnicii, învăţături
murdare. Şi de cînd creştinismul a devenit religie oficială, sub edictul lui Constantin din
313, a început creştinizarea forţată a oamenilor.

Ce a ajuns acum creştinismul? În forma lui instituţionalizată nu e mai mult decît o

buruiană care se tîrăşte pe pămînt. Nu are nici o relevanţă asupra celorlalţi. E searbăd, fără
gust, şi dacă cineva chiar vrea să caute adevărul, va fi dezgustat de cîte minciuni şi mizerii
se ascund în spatele programelor foarte frumos organizate ale Bisericii Catolice, Ortodoxe
sau Protestante.

Sentimentul pregnant pe care îl am cînd citesc parabola grăuntelui de muştar este acela că,
de-a lungul istoriei cuvintele acestei ilustraţii nu s-au împlinit aproape deloc. Oamenii care
ştiau ce le cere Dumnezeu de la ei au ales să-I întoarcă spatele sau să trăiască o credinţă
sălcie. Chiar dacă, în esenţă Împărăţia lui Dumnezeu poate să crească foarte mult, în
realitate aceasta a avut de cele mai multe ori un impact minim, cu excepţia unor oameni ca
Daniel, Iona, Ilie, Thomas More, William Wilberforce.
 Rătăcirea drumului

10. Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri
văd pururi faţa Tatălui Meu care este în ceruri.
11. Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.
12. Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi
nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită?
13. Şi, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele
nouăzeci şi nouă care nu se rătăciseră.
14. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.
(Matei 18:10-14)

"Iată robul meu pe care-l sprijinesc, Alesul Meu, în care îşi găseşte plăcere sufletul Meu.
Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-şi va
ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frîntă n-o va zdrobi, şi mucul care
arde încă, nu-l va stinge.Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa,
pînă va aşeza dreptatea pe pămînt; şi ostroavele vor nădăjdui în legea Lui." Isaia 42:1-4

Oaia rătăcită, fiul risipitor - vorbesc despre oameni iubiţi de Dumnezeu, oameni pentru
care inima Lui bate cu putere.

Păstorul oilor străbate văi, merge prin întuneric, îşi caută oaia prin prăpăstii şi se teme că
ar fi putut fi deja mîncată de fiare sălbaticie. Tatăl îşi vede de departe fiul, aleargă înaintea
lui şi îl strînge în braţe. Bucuria lui e atît de mare, încît tot satul ştie că fiul i s-a întors din
depărtări.

"Fiindcă Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut." Matei 18:11

Dar fariseii, oamenii corecţi ai acelei vremi erau prea buni în ochii lor. Ei îi dispreţuiau pe
cei păcătoşi şi pe Isus care îi primea şi mînca la masă cu ei. Practic aceste două parabole li
se adresează oamenilor neprihăniţi în ochii lor, pe atunci fariseii. "Vă spun că va fi mai
multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decît pentru 99 de oameni
neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă."

În Evanghelia după Matei, Isus îi avertizează pe ucenici spunîndu-le că singura modalitate

pentru a ajunge în cer este să devină asemenea copilaşilor - "Oricine se va smeri ca acest
copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor." Matei 18:4 Şi e vai şi amar de cine le taie
calea celor ce vor să vină la pocăinţă: pentru un astfel de om "ar fi mai de folos să i se atîrne
de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării." Matei 18:6 Cu alte cuvinte,
nici o fiară să nu îndrăznească să stea în calea păstorului atunci cînd el îşi caută oaia
pierdută. Dumnezeu tînjeşte atît de mult să-i salveze pe oameni din pierzare, încît e hotărît
să-i nimicească pe cei care întind curse, amăgesc suflete, otrăvesc vieţi.

Chiar ucenicii sînt în pericolul de a-i privi de sus pe cei cu inima frîntă şi astfel
dezamăgirea acestora din urmă să fie atît de mare încît să se afunde şi mai mult în păcat.
Lui Dumnezeu nu-i pasă de farisei, de cărturarii plini de propria valoare, ci îşi îndreaptă
privirile spre cei debusolaţi, cu inima frîntă.

În zilele noastre s-a ajuns la un lucru tare ciudat, greu de înţeles. Fariseii şi ceilalţi îngîmfaţi
din tagma lor nu sunt doar oamenii religioşi, ci şi oameni care s-au afundat foarte tare în
păcat, asemenea fiului risipitor. Ei sînt cei care stau pe scenă la ora actuală şi ne spun cum
să trăim. Deşi vieţuiesc în orgii şi desfrînare, în ultimele secole diavolul i-a învăţat o lecţie
de mare preţ: să ştii să pari un om galant, civilizat, educat e cheia succesului în viaţă.
Numai oamenii proşti sînt vulgari pe faţă, înjură la drumul mare, bat cu pumnul în masă.
Oamenii corecţi nu se îmbată, vorbesc frumos, îşi trăiesc întunericul în ascuns.

Pe cît de mare e revărsarea de dragoste a Tatălui care-şi vede fiul venind din pribegie, pe
atît de mult mocneşte lava în inima Celui care are puterea de a-i sfîşia pe nelegiuiţii
împietriţi şi "corecţii politic". Tatăl celor doi fii are o atitudine desăvîrşită: el îi dă fiului cel
mai mic, care vrea să plece în lume, partea lui de avere. Nu-l ţine cu forţa acasă şi nu
încearcă să-l convingă să renunţe la planul lui necumpătat. Poate, cînd era singur, tatăl a
plîns nu de puţine ori pe fiul lui, dar în parabolă nu ni se spune nimic despre acest lucru.

Fiul cel mai tînăr a dispreţuit averile tatălui pentru alte comori. Pofta e o vrajă dulce care-ţi
orbeşte ochii - dacă te laşi biruit de ea. Ea funcţionează asemenea unei obsesii, ca un atac
continuu asupra minţii. Şi cu cît te împotriveşti ei mai tare, cu atît urgia poftei îşi
intensifică puterea. Există printre oamenii buni vorba că umplerea minţii cu gînduri bune
sau umplerea vieţii cu activităţi bune vor anihila gîndurile rele. Eu le doresc acestor
oameni mult succes în viaţă.

Un om din Biblie tipic celui virusat de poftă este Balaam. Şi el nu e un oarecare, ci

recunoscut ca fiind om al lui Dumnezeu. E cucerit de oferta generoasă al lui Balaac. Nu are
înaintea ochilor decît faimă şi bogăţii. E atît de orbit de propria lui poftă, încît nu mai are
capacitatea de a-l vedea pe îngerul Domnului. Dar măgăriţa lui l-a văzut şi s-a ferit de el -
luînd-o pe arătură strîngînd piciorul lui Balaam de zid.

De multe ori măgăriţa lui Balaam e asemenea conştiinţei oamenilor. Cei care nu văd
înaintea ochilor decît împlinirea propriilor pofte se poartă batjocoritor cu cea care are rolul
de a-i călăuzi în viaţă. Dacă şi-ar întreba conştiinţa, ea le-ar răspunde imediat, dar nu le
pasă - cum nu i-a păsat nici fiului risipitor.

Dar poftele îţi aduc şi nota de plată - ruşine, umilinţă, sentimentul că ai stricat iremediabil
anumite lucruri de preţ. "Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care
l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe
care le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni. Luca 15: 15,16

Te poţi rătăci cînd iubeşti păcatul, dar, la fel de bine, şi încă nu puţin, te poţi rătăci cînd îl
cauţi din toată inima pe Dumnezeu. Drumul credinţei e unul atît de complicat şi de crunt,
încît, dacă nu ai ancore solide înfipte în pămînt, diavolul te poate duce cu uşurinţă de nas.

Una dintre cele mai eficace ispite pentru creştinii sinceri e pacea pe care, chipurile
Dumnezeu le-o toarnă în suflet. Şi dacă răsfoieşti puţin Biblia, vei găsi multe versete care să
te ducă în această direcţie.

Lumea de afară e plină de gropi de apă, furtuni, greutăţi, dar Isus Cristos a venit să ne
aduca PACE. El e pacea noastră, bucuria noastră. "Cînd mă aflu în prezenţa Ta/ Pace
găsesc." şi cînd îţi întorci faţa spre El, ţi se umple sufletul de bucurie. Funcţionează aici o
strategie de evadare prin care Îl asociem pe Dumnezeu cu toate lucrurile frumoase iar
lumea în care trăim o vedem în culori cenuşii. Acest lucru se întîmplă pentru că, adesea,
Evanghelia e predicată de idealişti, de oameni rupţi de realitate. Ei preferă gîndirea de tip
magic în locul celei pragmatice, gîndire care e asociată întotdeauna cu multe mici
compromisuri în viaţa de zi cu zi.

Un alt lucru fundamental după care tînjesc creştinii este ca Dumnezeu să le vorbească
direct - să audă glasul Domnului. 1 Corinteni 14 vorbeşte despre acest lucru. Ei cred că
Dumnezeu va răspunde comenzilor pe care ei I le trimit. Nu îşi pot imagina de ce
Dumnezeu nu le-ar vorbi direct inimilor lor frămîntate. Dar tocmai căutarea aceasta a
lucrurilor înalte, mai profunde îi deschide omului poarta spre o realiatate întunecată,
diavolească.

Dar şi pentru oameni care au rătăcit astfel există iertare la Dumnezeu. "Rătăcesc ca o oaie
pierdută: caută pe robul Tău, căci nu uit poruncile Tale." Psalmul 119:176

Dar mai presus de toate înfrîngerile şi necazurile noastre este fericirea Tatălui Ceresc atunci
cînd ne întoarcem vieţile spre El. Bucuria Lui e asemenea acelui copil care-şi revede tatăl
întors din lagăr după 10 ani de absenţă. Cu inima strînsă, El a aşteptat ani întregi să lăsăm
în urmă drumul spre iad şi să alergăm spre moşia Lui, de-acolo - de-aici de pe Muntele
Sionului.
 Anularea odihnei sufletului meu

15. Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai
câştigat pe fratele tău.
16. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe
mărturia a doi sau trei martori.
17. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie
pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.
18. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ
va fi dezlegat în cer.
19. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va
fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.
20. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor."
21. Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: "Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va
păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?"
22. Isus i-a zis: "Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.
23. De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi.
24. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni.
25. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui
şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.
26. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: "Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti
tot."
27. Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.
28. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută
de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: "Plăteşte-mi ce-mi eşti dator."
29. Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: "Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti."
30. Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria.
31. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus
stăpânului lor toate cele petrecute.
32. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: "Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată
datoria, fiindcă m-ai rugat.
33. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?"
34. Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.
35. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele
său."
(Matei 18:15-35)

"Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din Ceruri să piară măcar unul din aceşti
micuţi." Matei 18:14

"Cîştigarea fratelui", "iertarea aproapelui de 70 de ori cîte 7" - atitudini care nu ne lasă să
avem o viaţă plină de pace, confortabilă. Pînă la urmă, de ce aş fi eu obligat să mă rog de
fratele meu să se pocăiască? Eu singur şi eventual familia mea să trăim curat înaintea
Domnului şi ne este îndeajuns. Dacă cel de lîngă mine nu vrea să se pocăiască, asta îl
priveşte pe el - de ce să fiu eu responsabil pentru destinul lui?

Parcă Dumnezeu a stabilit nişte legături aşa de puternice dintre mine şi fraţii mei, încît nu
mă pot face că plouă, cînd în viaţa sau familia fratelui meu s-a stîrnit o furtună. Dacă nu-i
întind o mînă de ajutor cînd este în necaz, Dumnezeu e gata să uite toate faptele mele bune
şi să mă tragă la răspundere pentru indiferenţa mea.

Parabola robului nemilostiv trasează atitudinea fundamentală pe care sîntem chemaţi să o

avem faţă de cei care ne-au greşit. Dacă noi am fost iertaţi, răscumpăraţi avem datoria să
arătăm compasiune pentru fratele nostru care a rătăcit drumul. Altfel pedeapsa ne aşteaptă
la uşă. Ceea ce văd în această parabolă şi în contextul ei este că, ieratarea dacă e s-o numim
aşa, nu înseamnă numai că nu mai sunt supărat pe fratele meu sau că vreau să uit ce a
făcut, ci chiar să mă ţin de capul lui ca să se pocăiască. De multe ori, în conflictele cotidiene
dintre ei, credincioşii preferă să îngroape conflictul şi să facă ulcer la stomac. Eu l-am iertat
pe fratele meu, nu mai am nimic cu el, nu mă mai interesează, nu mai e necesar să vorbesc
cu el - de ce să-mi amărăsc sufletul?

Dar Isus vorbeşte de o atitudine opusă. Sîntem chemaţi să înfruntăm conflictele oricît de
dureros ar fi acest lucru. "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între
tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău." Mustrarea e un lucru atît de
dificil, şi e atît de prost prcticată de cei mai mulţi creştini! Cei mai mulţi, în astfel de situaţii,
vin cu un amestec de frustrări personale, nervi, şabloane religioase şi idealisme fără nici un
fel de consistenţă. Ce rost are să-i spui fratelui tău să se roage mai mult, să citească mai
mult din Biblie, dacă el a căzut în patima băuturii? Adesea, în exasperarea lor că nu pot
face nimic, creştinii apelează la atacuri la persoană, astfel încît cel mustrat, cel căzut să
simtă că-l doare, să-şi dea seama cît de tare a căzut.

Ipoteza mea e că doar 2% sau 3% din creştinii evanghelici practicanţi au înţelepciunea de a

şti cum să întoarcă un om pe calea bună. A şti să mustri, să spui omului unde a greşit şi
cum să o ia înapoi pe drumul spre cer e un lucru de mare fineţe, ştiut doar de cei care
înţeleg cu adevărat ce înseamnă viaţa de credinţă. Uneori e esenţial să nu vorbeşti deloc
despre greşelile lui, alteori trebuie să fii acid clorhidric. În alte situaţii e important să ştii
cînd e necesară curăţarea ranei şi apoi balsamul pentru acea rană. În astfel de situaţii
trebuie să ai capacitatea să simţi bătăile inimii lui Dumnezeu. Şi de cele mai multe ori
tăcerea e un leac mai bun decît orice.Aşa au procedat la început prietenii lui Iov, dar, după
aceea, nu s-au oprit să-i spună că poate păcatele lui l-au făcut să ajungă în situaţia asta.

În acelaşi timp, fratele poate să fie atît de prins în mreajă, încît să nu asculte de mustrările
tale sau ale bisericii. Atunci e necesar un zid între tine şi el. Nu mai eşti dator să te implici
în viaţa lui. Atît timp cît un om refuză expres să se pocăiască, aceasta e problema lui.
Afară de aceste situaţii, există altele mult mai complicate. Ce atitudine să ai atunci cînd un
frate sau comunitatea de creştini din care faci parte îşi construieşte viaţa pe temelii greşite?
Dar ce poţi spune atunci cînd aceste temelii sînt validate de tradiţie sau practicile bisericii
sau de Scriptură de-a lungul a mai bine de 2000 de ani? - Există riscul ca să fii marginalizat
imediat.

Nu puţine comunităţi de oameni religioşi sînt ca cea descrisă în Ezechiel 8.

Ezechiel şi-a asumat riscul de a nu trăi indiferent în mijlocul poporului său. A renunţat la o
viaţă simplă, liniştită pentru a pune suflet pentru soarta poporului său. Tocmai acest lucru
înseamnă iertarea autentică, cea de 70 de ori cîte 7 - să te implici cu toată inima să-l salvezi
pe fratele tău din pierzanie, chiar dacă acest lucru e dureros.

Dacă doar respecţi litera legii, poţi foarte bine să-l mustri, să-l pui sub disciplină, şi, în ochii
tăi, să pari un om care a împlinit Cuvîntul. Dar o atitudine superficială faţă de fratele tău
care a căzut e privită cu asprime de Dumnezeu.

Isus însuşi s-a luptat pentru credinţa lui Petru: "Domnul a zis"Simone, Simone, Satana a
cerut să vă cearnă ca grîul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi
după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi." Luca 22:31-32

Dacă însuşi Dumnezeu a plătit scump pentru mîntuirea noastră, mulţi dintre credincioşi
fac eforturi minime pentru a le întinde o mînă de ajutor fraţilor în necaz. Şi asta nu
înseamnă un anumit set de activităţi, ci ceea ce eu cred că este cel mai important, e să ai
acele cuvinte potrivite pentru starea în care se află. Dar pentru acest lucru e necesar să fii
antrenat în viaţa de credinţă, să fii un ostaş care luptă după ordine, nu după bunul lui plac.
Doar atunci nu vei mai avea riscul de a da drumul la mînie, vorbe necugetate, sfaturi de
doi lei în situaţiile tensionate cînd un frate căzut si nu mai ştie cum să iasă la liman.
 Strigătele la poarta judecătorului nedrept

1. Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase.

2. El le-a zis: "Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea, şi de oameni nu se
ruşina.
3. În cetatea aceea era şi o văduvă care venea des la el şi-i zicea: "Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul
meu."
4. Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar, în urmă, şi-a zis: "Măcar că de Dumnezeu nu mă tem,
şi de oameni nu mă ruşinez,
5. totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată
capul."
6. Domnul a adăugat: "Auziţi ce zice judecătorul nedrept?
7. Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte
faţă de ei?
8. Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe
pământ?"
(Luca 18:1-8)

"În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămîni am fost în jale. N-am mîncat deloc bucate alese,
nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin, şi nici nu m-am uns deloc, pînă s-au împlinit cele
trei săptămîni.

În a douăzecişipatra zi a lunii întîi, eram pe malul rîului celui mare, care este Hidechel
(Tigru). Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in,
şi încins la mijloc cu un brîu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi
strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau
cu nişte aramă lustruită, şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi. Eu, Daniel, am
văzut singur vedenia; dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de
o mare spaimă, şi au luat-o la fugă ca să se ascundă!

Eu am rămas singur, şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a
schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui, am
căzut leşinat cu faţa la pămînt. Şi iată că o mînă m-a atins, şi m-a aşezat tremurînd pe
genunchii şi mîinile mele.

Apoi mi-a zis: "Daniele, om prea iubit şi scump, fii cu luare aminte la cuvintele, pe care ţi le
voi spune acum, şi stai în picioare în locul unde eşti; căci acum sînt trimis la tine!" După ce
mi-a vorbit astfel, am stătut în picioare tremurînd.

El mi-a zis: "Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintîi
zi, cînd ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai
din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat
împotrivă douăzecişiunu de zile; însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă,
mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lîngă împăraţii Persiei. Acum vin să-ţi fac
cunoscut ce are să se întîmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu
privire tot la acele vremuri îndepărtate." Daniel 10:2-14

Parcă nu acesta e Dumnezeul care ni-l închipuim - El care ţine toate lucrurile în mîini, care
e Suveran şi e atotputernic. Aşa este dumnezeul filosofilor şi al teologilor, dar nu e şi
Dumnezeul lui Daniel. Fiul lui Dumnezeu se luptă în cîmp deschis cu diavolul, căpetenia
împărăţiei Persiei şi, în cele din urmă iese biruitor - pentru că arhanghelul Mihail îi vine în
ajutor. Şi lupta Fiului lui Dumnezeu a început pentru că Daniel a ales să-şi amărască
sufletul mijlocind pentru poporul lui aflat în robie. În cer se porneşte un război pe viaţă şi
pe moarte, cînd oamenii lui Dumnezeu nu se lasă doborîţi de ispite şi greutăţi.

Rugăciunea lui Daniel a fost ascultată, bătălia a fost cîştigată cu greu şi el a primit răspuns.
Dar de ce nu au fost ascultate şi strigătele evreilor deportaţi în lagăre? De ce au fost atîtea
mascare la începutul secolului XX, fără ca acei oameni să fie salvaţi? Am sentimentul că, în
timpul consolidării nazismului şi în epoca comunismului, Dumnezeu a fost învins. Lupta
Lui cu răul nu a dat aproape nici un rezultat şi diavolul a ieşit învingător. Durerea celor
care au fost persecutaţi şi martirizaţi e atît de bine descrisă în Apocalipsa 6:9-11 -
Dumnezeu nu le răspunde frămîntării lor, ci le spune că sunt iubiţi, şi că odată va veni ziua
cînd li se va face dreptate.

"Cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor care fuseseră
junghiaţi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o
ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: "Pînă cînd Stăpîne, Tu, care eşti sfînt şi adevărat,
zăboveşti să judeci şi să răzbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pămîntului?"

Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, pînă
se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorîţi ca
şi ei."

Asta e, cred eu, cea mai adîncă şi răscolitoare durere pe care o au cei care au de suferit pe
acest pămînt - cînd vor fi răzbunate chinurile pe care le-au îndurat? Cînd cei care au fost
închişi şi torturaţi în timpul comunismului văd că foştii securişti încă ocupă posturi cheie
în societatea actuală, atunci se petrece o nelegiuire mare cît o întreagă galaxie. Cum poate
trăi un fost deţinut politic cînd vede la televizor pe cel ce i-a înegrit viaţa dînd sfaturi
naţiunii şi călăuzind-o spre integrarea în Uniunea Europeană?

Îi pedepseşte Dumnezeu pe astfel de oameni sau nu? Dacă da, de ce zăboveşte atît de
mult?
Elifaz - "Adu-ţi aminte, te rog: care nevinovat a pierit? Care oameni neprihăniţi au fost
nimiciţi?
După cîte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră
roadele!
Aceia pier prin suflarea lui Dumnezeu, nimiciţi de vîntul mîniei Lui.
Mugetul leilor încetează, dinţii puilor de lei sînt zdrobiţi!"

"El înalţă pe cei smeriţi, şi izbăveşte pe cei necăjiţi.

El nimiceşte planurile oamenilor vicleni, şi mîinile lor nu pot să le împlinească.
El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor, şi planurile oamenilor înşelători sunt răsturnate:
dau peste întuneric în mijlocul zilei, bîjbîie ziua nameaza mare ca noaptea.
Astfel, Dumnezeu ocroteşte pe cel slab împotriva ameninţărilor lor, şi-l scapă din mîna
celor puternici.
Aşa încît nădejdea sprijineşte pe cel nenorocit, iar fărădelegea îşi închide gura.

Iov 4:7-10, 5:11-16

Răspunsul lui Iov - " Cînd mă gîndesc, mă înspăimînt, şi un tremur îmi apucă tot trupul:
Pentru ce trăiesc cei răi? Pentru ce îi vezi îmbătrînind şi sporind în putere?
Sămînţa lor se întăreşte cu ei şi în faţa lor, odraslele lor propăşesc sub ochii lor.
În casele lor domneşte pacea, fără umbră de frică; nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i
lovească.
Taurii lor sînt plini de vlagă şi prăsitori, juncanele lor zămislesc şi nu leapădă.
Îşi lasă copiii să se împrăştie ca nişte oi, şi copiii se zbenguiesc în jurul lor.
Cîntă cu sunet de tobă şi de arfă, se desfătează cu sunete de caval.
Îşi petrec zilele în fericire, şi se pogoară într-o clipă în locuinţa morţilor.
Şi totuşi ziceau lui Dumnezeu: "Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile Tale.
Ce este Cel Atot puternic ca să-I slujim? Ce vom cîştiga dacă-I vom înălţa rugăciuni?
Ce! Nu sînt ei în stăpînirea fericirii? - Departe de mine sfatul celor răi - dar de multe ori se
întîmplă să li se stingă candela, să vină sărăcia peste ei, să le dea şi lor Dumnezeu partea
lor de dureri în mînia Lui,
Să fie ca paiul luat de vînt,
Ca pleava luată de vîrtej?"

Iov 21:6-17

Prietenii lui Iov veneau cu o teologie foarte corectă - cei răi sunt pedepsiţi de Dumnezeu şi
poate chiar şi Iov suferă acum din cauza vreunei nelegiuiri a lui... Dar Iov nu filtrează
realitatea după închipuirile lui, ci spune lucrurile aşa cum sînt ele în realitate.
Această garanţie a fericirii pe care o proclamă prietenii lui Iov pare în acord perfect cu
caracterul lui Dumnezeu. El e drept şi va pedepsi pe cei răi şi va răsplăti pe cei neprihăniţi
cu fericire şi bogăţii. De fapt, pentru asta se merită să fii cu Dumnezeu - el te va ocroti şi îţi
va umple desaga cu bunătăţi.

"Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt,

şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic,
zice despre Domnul: "El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea,
Dumnezeul meu în care mă încred!"
Da, El te scapă de laţul vînătorului,
de ciumă şi de pustiirile ei.
El te va acoperi cu penele Lui,
şi te vei ascunde sub aripile Lui.
căci scut şi pavăză este credincioşia Lui!
Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii,
nici de săgeata care zboară ziua,
nici de ciuma, care umblă în întuneric,
nici de molima, care bîntuie ziua în amiaza mare. (...)
Pentru că zici: "Domnul este locul meu de adăpost!"
şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare,
de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge,
nici o urgie nu se va apropia de cortul tău."

Psalmul 91:1-6,9,10

În realitate, în spatele acestei glorificări a lui Dumnezeu este dorinţa perversă a oamenilor
religioşi de a-şi construi aici, pe pămînt castele cu binecuvîntarea şi ajutor de sus. Pe ei nu-i
interesează războiul, de multe ori nedrept, pe care Dumnezeu îl duce împotriva diavolului.
Dorinţele lor sînt îndreptate numai spre confort spiritual.

Să îndrăznească cineva să le spună că, de fapt, Dumnezeu nu ne ţine pe palme, că viaţa

poate fi nedreaptă, că El nu ne garantează fericirea pe acest pămînt şi că a fi slujitorul Lui
îţi poate aduce frustrări adînci!

Şi dacă Dumnezeu, în esenţă, nu face dreptate pe pămînt aleşilor Săi, El va face aceasta la
sfîrşitul veacului. Aşa stă scris în parabola neghinei. Acum e vremea ca grîul să crească
odată cu neghina. Şi totuşi, să aşteptăm pînă la judecata finală iar răul să se răspîndească
pe pămînt cu viteza sunetului? Dacă sîntem nedreptăţiţi, pentru ce trebuie să ne rugăm
fără încetare şi să nu ne lăsăm? Totuşi, ce putem primi de la El? Vom primi măcar cîteva
grame de dreptate?
"Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că
zăboveşte faţă de ei?" Luca 18:7

Dar CUM Doamne vei face Tu dreptate? Pentru ce să mai am eu credinţă, dacă nu văd că
Tu acţionezi iar cei răi se lăfăie în răutatea lor?

Şi dacă nu Dumnezeu, ci oamenii sînt, în primul rînd datori să facă dreptate pe pămînt?

"Dumnezeu i-a binecuvîntat, şi Dumnezeu le-a zis: "Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi

pămîntul şi supuneţi-l." Genesa 1:28a

Dacă omul e chemat să supună pămîntul, trăind sub autoritatea lui Dumnezeu, atunci să
nu mai aruncăm toată vina asupra lui Dumnezeu atît timp cît judecătorii, procurorii,
forţele de ordine nu-şi fac datoria. Dacă într-o ţară domneşte nelegiuirea şi oamenii se
supun sistemului, atunci ce ar putea face Dumnezeu?

Observ că Dumnezeu a creat acestă lume în chip desăvîrşit şi i-a spus omului: ai grijă de
casa aceasta - păzeşte-o pentru că ar putea fi atacată! Răul era infiltrat în lume şi, de aceea,
Adam a fost chemat să fie cu ochii-n patru. Tot la fel, într-o ţară, responsabilii principali
sînt autorităţile care au datoria de a face dreptate, fără să aştepte o intervenţie miraculoasă
din altă realitate.

Ţările occidentale au preferat să se îngrijească de propriile treburi cînd Hitler se înarma, şi

apoi au colaborat cu un diavol ca să-l învingă pe dictatorul german. Dacă într-o ţară un
jurnalist îşi bate joc de etnia romă, şi el nu e pedepsit; dacă un grup etnic e luat în rîs la
posturile publice - atunci în acea democraţie se înfiripă o tumoare. Dacă reprezentanţii
unui oraş iniţiază investiţii de lux inutile, în timp ce şcoli din mediul rural suferă de frig şi
mucegai, şi nimeni nu ia atitudine, atunci cum mai aşteptăm să se facă dreptate?

Poate aceasta să se clădească fără efort, aşa, ca un lucru de nimic? Degeaba ne rugăm lui
Dumnezeu, dacă eu sau tu nu acţionăm, dacă ne e prea lene să tragem un semnal de
alarmă, că aici, în acest loc sînt lucruri foarte putrede.

Şi Dumnezeu nu e dispus să spună STOP cursului istoriei şi să încheie socotelile pentru că

cei responsabili au alte preocupări mai importante decît să facă ordine în casa lor. Da,
Dumnezeu a suportat în secolul XX două regimuri totalitare, dar pedeapsa va fi cruntă
pentru cei care au ales să stea în nepăsare cînd cei de dincolo de Cortină îşi chinuiau
sufletele.

Dar cînd va veni Fiul omului, va găsi El dreptate pe pămînt?

 Un aluat înăcrit şi durerea unui suflet zbuciumat

9. A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi
dispreţuiau pe ceilalţi.
10. "Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş.
11. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: "Dumnezeule, Îţi mulţumesc că
nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta.
12. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele."
13. Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi
zicea: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!"
14. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci
oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat."
(Matei 18:9-14)

"Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor." Matei 16:6

Trăirea duplicitară e asemenea cancerului. Acţionează precum lepra şi-l direcţionează pe

om imediat pe drumul spre iad. Iar acel om ar putea chiar crede că va primi răsplătiri
cereşti. Un astfel de om poate fi chiar un bun predicator, un lider creştin veritabil sau, pur
şi simplu, un frate de treabă. El e atît de plin de rîvnă pentru lucrarea Domnului, pentru a
sluji, pentru a conduce închinarea!... Predicile lui ar putea face ca să ţi se umple ochii de
lacrimi sau să izbucneşti în laude la adresa lui Dumnezeu. Cuvintele lui pline de
înflăcărare spuse din suflet, efectiv au cercetat biserica în ultimul timp.

Frate, trebuie să ne mai pocăim, să ne dedicăm mai mult Domnului, să începem să citim cu
consecvenţă Cuvîntul lui Dumnezeu. Duhul Sfînt ne cercetează, vrea să ne schimbăm cu
adevărat vieţile, pentru că fratele are ungere, vorbele lui chiar ne-au cercetat.

Şi acel frate, poate fi foarte bine un fariseu pur sînge. El poate vorbi cu multă convingere
despre Dumnezeu, despre viaţa de credinţă, iar sufletul lui să fie plin de mizerii şi mucegai.
Şi adesea prefăcuţii religioşi reuşesc să-i convingă pe creştinii obişnuiţi de propria lor
bunătate şi credincioşie. Ceea ce reuşesc ei este să interpreteze cu desăvîrşire rolul de
slujitori în biserică. Cine ştie să facă acest lucru va trece întotdeauna ca un om foarte
apreciat de comunitatea de credincioşi. Şi dacă mai ştie să predice pentru a gîdila urechile
ascultătorilor, şi la asta el se pricepe de minune, atunci să nu îndrăznească cineva să-i
aducă vreo critică.

O caracteristică bine definită a omului-fariseu este că el ştie să-şi securizeze viaţa cu

activităţi bune:
Ce poate fi mai duhovnicesc decît citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi meditarea la ce ai
citit în dimineaţa respectivă! Stînd în Cuvînt omul aude glasul lui Dumnezeu pentru inima
lui şi află cum să-şi trăiască viaţa. Dumnezeu îi vorbeşte prin Scriptură. Puţine lucruri sînt
mai adînci ca aceasta. În acest fel şi tu îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu şi să fii călăuzit de El.
Cînd mintea îţi este umplută cu versete din Biblie, în acea zi n-o să te mai mînii cum ai
obiceiul, o să ştii să vorbeşti frumos, să fii mai altruist, să ai acea PACE de SUS care îţi
inundă sufletul. Dacă în fiecare zi alergăm numai după lucrurile lumeşti, atunci Dumnezeu
nu se mai poate apropia de noi. Trebuie să ne oprim din alergăturile noastre, să ne facem
linişte în adînc, pentru că vocea Duhului Sfînt e asemenea unui susur blînd.

Dar noi trebuie să punem în practică ceea ce citim din Biblie - rugîndu-ne pentru cei aflaţi
în suferinţă, bătrîni, singuri. Rugăciunea e un aspect cheie în viaţa de credinţă - fără ea nu
putem respira. În acest fel noi păstrăm o relaţie strînsă cu Dumnezeu, astfel îl cunoaştem
pe El. În mod spiritual, prin rugăciune noi reînnodăm canalul de comunicare cu cerul,
canal care s-a rupt la Cădere. Mai mult de atît, prin rugăciune noi ducem o luptă spirituală
împotriva diavolului. Chemăm puterile cereşti să dejoace planurile celui rău în viaţa
noastră sau ale fraţilor. Şi această luptă trebuie să o ducem cu tot sufletul - să punem
deoparte timp, să credem că Dumnezeu aşteaptă implicarea noastră, rîvna noastră,
sacrificiul nostru...

Multe legături ale întunericului au fost rupte de marii oameni ai rugăciunii, oameni pentru
care Dumnezeu a însemnat totul.

Dar mai presus de toate, ce poate fi mai minunat decît lauda - lauda la adresa lui
Dumnezeu. El e stăpînul Universului şi merită să-L înălţăm prin rugăciunile noastre.
Puterea Lui, dragostea Lui infinită, delicateţea Lui, sfinţenia Lui - toate acestea sîntem
chemaţi să le proclamăm prin rugăciunile noastre. Cum am putea să tăcem cînd toată
creaţia Îi aduce un prinos de laude lui Dumnezeu. Şi e important să ne gîndim la dragostea
lui Dumnezeu cînd sîntem apăsaţi, să medităm la sfinţenia Lui cînd sîntem ispitiţi -

El e un foc mistuitor şi deasupra a toate - "din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile."

Nu e minunat ca zi de zi să nu laşi mintea să se frămînte cu îngrijorările vieţii, ci să-ţi

umpli sufletul cu laude, cu rugăciune, Cuvîntul lui Dumnezeu. În felul acesta viaţa ta va fi
numai una de biruinţă.

........

Fariseul crede că dacă are mintea îndreptată spre lucruri bune, atunci, în mod automat şi el
este bun. Nu contează dacă prin mintea lui îi trec gînduri murdare - vorba lui Luther: "nu
poţi opri păsările să zboare deasupra capului tău, important e ca ele să nu-şi facă cuiburi."
În definitiv, noi sîntem oameni şi mai greşim, şi chiar dacă greşim, avem la Tatăl un
mijlocitor.

În acest fel, omul se obişnuieşte să aibă în el şi lucruri stricate şi lucruri spirituale. El a

învăţat să nu dea prea mare importanţă celor stricate, ci să-şi îndrepte sufletul spre cele
bune. Ispitele n-ai cum să le opreşti; gînduri de poftă tot îţi vin în minte - important e să te
străduieşti ca, imediat ce îţi vin în minte gînduri rele să te gîndeşti la cuvinte din Scriptură,
să meditezi la ce ai citit în timpul tău de părtăşie.

Dacă îi spui unui astfel de om că mintea lui trebuie să fie asemenea unui pîrîu de munte, el
îţi va spune:
1) că n-ai cum să nu mai greşeşti
2) doar Dumnezeu îţi poate curăţa viaţa, tu n-ai să reuşeşti prin forţe proprii.
3) inima noastră e deznădăjduit de rea: "cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
Fiindcă după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele
o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii
păcatului, care este în mădularele mele." Romani 7:21-23

Dacă viaţa unui fariseu e ca un pom cu roade stricate, el va avea resurse ca să dea cu
vopsea acele roade, şi ele să pară coapte, bune de mîncat. Ceea ce înaintea lui Dumnezeu e
stricăciune, el o va numi slăbiciune şi, cu timpul, se va obişnui să accepte ceea ce nu poate
schimba în viaţa lui.

Pocăinţa autentică nu înseamnă vorbe - ci e acea amărăciune cînd nu te sfieşti să-ţi vezi
nelegiuirile, ascunse în cele mai îndepărtate colţuri. Oamenii autentici nu se plîng de milă
şi nu găsesc justificări, ci chiar îndreaptă ce au de îndreptat. Ei învaţă că a trăi cu
Dumnezeu înseamnă să nu accepţi nici un fel de compromisuri. În acest fel va ajunge un
om incomod pentru cei din jurul lui, vorbele lui nu se vor potrivi aşteptărilor rezonabile.

Un om care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, va şti că schimbările care le are de făcut
sînt dureroase şi că Cel ce l-a chemat să tragă la jug nu se mulţumeşte cu promisiuni sau
intenţii bune. Pocăinţa e amarul unui om care a renunţat la viaţa siropoasă pentru o viaţă aspră,
plină de curse şi greutăţi. El e pregătit să fie de partea lui Dumnezeu, chiar dacă asta ar
însemna ca toţi să fie împotriva lui.

"Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui. Să stea singur şi să tacă, pentru că
Domnul i l-a pus pe grumaz; să-şi umple gura cu ţărînă, şi să nu-şi piardă nădejdea."
Plîngerile lui Ieremia 3:27-29
 Parabola bogatului cu drojdie în suflet

19. Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de
veselie şi strălucire.
20. La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube.
21. Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau
şi-i lingeau bubele.
22. Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au
îngropat.
23. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe
Avraam şi pe Lazăr în sânul lui
24. şi a strigat: "Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful
degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta."
25. "Fiule", i-a răspuns Avraam, "adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr
şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.
26. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă
de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată."
27. Bogatul a zis: "Rogu-te, dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu;
28. căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin."
29. Avraam a răspuns: "Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei."
30. "Nu, părinte Avraame", a zis el, "ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi."
31. Şi Avraam i-a răspuns: "Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar
învia cineva din morţi."
(Luca 16:19-31)

Iadul este locul în care n-o să găseşti nici o picătură de apă ca să-ţi potoleşti setea. Pentru
totdeauna.
 Încheierea socotelilor

14. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a
chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa.
15. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.
16. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.
17. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei.
18. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii
stăpânului său.
19. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala.
20. Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: "Doamne, mi-ai
încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi."
21. Stăpânul său i-a zis: "Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune
peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!"
22. Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: "Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că
am câştigat cu ei alţi doi talanţi."
23. Stăpânul său i-a zis: "Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune
peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!"
24. Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: "Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care
seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat:
25. mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!"
26. Stăpânul său i-a răspuns: "Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că
strâng de unde n-am vânturat;
27. prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu
dobândă ce este al meu!
28. Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.
29. Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are!
30. Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor."
(Matei 25:14-30)

Ziua venirii Fiului omului e cea cea mai cumplită zi din istoria omenirii. Nimeni nu ştie
cînd va fi, afară de Tatăl şi groaza care îi va cuprinde pe oameni va fi mai mult decît ar
putea ei îndura: "Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei
împărăţii; şi pe alocurea vor fi cutremure de pămînt, foamete şi ciumi. Dar toate aceste
lucruri nu vor fi decît începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî,
şi veţi fi urîţi de toate neamurile pentru Numele Meu." Matei 24:7-9

Nimic nu prevesteşte venirea Lui - "cum s-a întîmplat în zilele lui Noe, aidoma se va
întîmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, cînd
mîncau şi beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua cînd a intrat Noe în corabie, şi n-au
ştiut nimic, pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi la venirea Fiului
omului." Matei 24:37-39

Esenţa zilelor lui Noe a fost că oamenilor nu le păsa de Dumnezeu. Ajunseseră într-un grad
aşa de mare de stricăciune încît "i-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pămînt, şi S-a
mîhnit în inima Lui." Genesa 6:6 E posibil că răutatea oamenilor din vremea lui Noe să fi
fost asemenea Sodomei şi Gomorei. Nimeni, afară de Noe şi familia lui, nu mai era plăcut
înaintea lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu alege să încheie istoria omenirii, eu cred că El face acest lucru din motive
întemeiate. Dacă este loc pentru neprihănire în Sodoma, de ce să o nimicească?
Dacă oamenii din Ninive s-au pocăit la cuvîntul lui Iona, Dumnezeu nu a mai nimicit
cetatea. Tot la fel, de ce să nimicească El pămîntul atunci cînd naţiunile nu sînt ca pe
vremea lui Noe, ci asemenea poporului evreu întors din robia babiloniană? Dacă oamenii
lui Dumnezeu rămîn în picioare şi sînt o mărturie pentru cei din jur, atunci se merită ca
lumea să fie binecuvîntată de Cer.

Cînd răul ajunge la culme într-o naţiune, acel popor poate să înregistreze un nivel înalt de
modernizare, un grad înalt de calitate a vieţii, poate avea o guvernare democratică şi mai
poate avea şi multe căsătorii ale homosexualilor. Aceştia pot adopta, la rîndul lor copii. În
acea ţară oamenii îşi pierd vieţile prin cluburi de noapte iar afişele stradale sînt înţesate de
imagini murdare. Minţile acelor oameni care, în exterior par amabili, politicoşi sînt înţesate
de cuvinte şi gînduri nelegiuite. Acea ţară e un loc neprielnic pentru copii şi pentru cei care
au un suflet ales, dar prosperă cei care ştiu să domine societatea din umbră, care fac
compromisuri abile, care ştiu să mintă.

Cînd lumea întreagă ar ajunge ca o astfel de naţiune, atunci Dumnezeu se va dezgusta de

oameni şi-i va chema pe ai Săi acasă.

Dar şi cei ai Lui sînt în pericolul de a cădea de la credinţă: "Vegheaţi dar pentru că nu ştiţi
în ce zi va veni Domnul vostru." Matei 24:42 Nimeni nu ştie cînd Îl va întîlni faţă în faţă
pe Dumnezeu, dar datoria oamenilor este să fie pregătiţi în fiecare clipă.

În această parabolă, care să fie semnificaţia acelor talanţi care li se încredinţează robilor?
Unii spun că ar însemna abilităţile noastre pe care trebuie să le folosim în cel mai bun mod
cu putinţă. Alţii ar putea vorbi de darurile spirituale pe care le punem la lucru în slujirea în
biserică.

Eu cred că această parabolă se adresează doar credincioşilor - cei care aşteaptă o răsplată
de la Dumnezeu. Stăpînul urmează să plece într-o altă ţară, cheamă pe robii săi să le
încredinţeze avuţia sa. "Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după
puterea lui." Aşadar talanţii nu aparţin robilor, ci sînt parte a avuţiei stăpînului. De aceea,
direcţia de interpretare nu ar fi în sensul unor trăsături de caracter/sufleteşti ale oamenilor.

Cînd privesc în jurul meu, la fraţii mei creştini, văd că sînt aproape întotdeauna nişte
oameni care în fiecare duminică dimineaţa vin la clubul care se cheamă - programul de
biserică. În timpul săptămînii sînt preocupaţi de serviciul lor şi de familia lor. Au
capicitatea de a vorbi înotdeauna frumos despre Dumnezeu - şi cam atît. Pentru ei
misiunile strategice ale lui Dumnezeu nu înseamnă nimic - pentru că viaţa şi-au construit-o
după standardele păcii, ale tihnei şi confortului. Cum adică? Ce misiuni? Ce planuri ar
avea Dumnezeu de la mine? Poate eventual să mă implic într-un grup de rugăciune sau
studiu biblic.

Dar dacă pentru Dumnezeu toate planurile domestice şi idealurile de confort nu valorează
nici cît o para chioară?

Dumnezeu caută oameni care să fie ca o cetate aşezată pe vîrful muntelui, care să-şi asume
greul de a fi de partea Lui în situaţiile tensionate de viaţă. Cuvintele cheie din această
parabolă sînt: "le-a încredinţat avuţia sa". Cu alte cuvinte, cînd oamenii se întorc la
Dumnezeu, El are pregătite pentru ei anumite lucrări care să le ducă la îndeplinire. Acestea
sînt dificile, şi, uneori, foarte riscante.

Dacă cineva se gîndeşte că Dumnezeu ar fi mulţumit doar cu credinţa din inimă, atunci
poate să se înscrie în tagma unei biserici şi să se conserve acolo. Dar în viaţa de credinţă
lucrurile sînt mult mai complexe. "Credincioşia în puţine lucruri" cu cinci sau doi talanţi
înseamnă cît de mult s-a extins împărăţia lui Dumnezeu prin acel rob. Dar atenţie - asta nu
are nici o legătură cu numărul de convertiţi sau lucrări ale bisericii. Aici e vorba de
Împărăţia lui Dumnezeu care se extinde doar după standardele lui Dumnezeu. Orice
acţiune superficială nu valorează nimic înaintea Stăpînului ceresc.

Prin tine Cerul devine mai bogat sau sărăceşte? Poate Dumnezeu să pună bază pe tine?
Dacă îţi încredinţează o lucrare, îl vei dezamăgi cînd drumul va fi plin de stînci şi de
piedici?

Viaţa e atît de complexă! Şi viaţa cu Dumnezeu este extrem de complicată şi, nu de puţine
ori, amară ca pelinul.

Dacă ne gîndim la Avraam - Dumnezeu i-a făcut promisiuni mari, dar el l-a dezamăgit prin
compromisurile şi nelegiuirile lui. Se spune că Avraam e tatăl tuturor credincioşilor, dar
sincer, eu nu l-aş numi tatăl meu. În contrast, uitaţi-vă la viaţa lui Ezechiel - un om care L-a
slujit pe Dumnezeu fără nici o greşeală. Şi ce lucruri adînci îi comunică Dumnezeu lui
Ezechiel! Dar un om ca Ezechiel nu a ocolit nici una din cerinţele care i-au fost puse înainte
pe drumul credinţei.
Societatea în care trăim e una foarte pervertită. Cei care o cîrmuiesc sînt adesea oameni
stricaţi sufleteşte. Ei acţionează astfel încît cei care îi slujesc vor prospera, iar cei care le sînt
împotrivă sînt imediat excluşi. Ştim că în ziua de azi a nu avea un loc de muncă e cumplit
de greu - toată existenţa îţi este zdruncinată.

Şi cum poţi trăi într-o societate dominată de oameni corupţi fără să faci nici un compromis?
Cînd ei, vulpile şi urşii, stau la pîndă să-i încolţească pe cei integri, cum ar putea cei
neprihăniţi să iasă învingători?

De aceea, pentru că viaţa în ziua de azi a ajuns nespus de încurcată, mai mult decît în
vremurile de odinioară, salvarea e să ne înrolăm la cele mai dificile şi imprevizibile planuri
ale lui Dumnezeu. Doar El poate face ca vieţile noastre să strălucească peste un cîmp imens
de negură în care e afundată societatea în care trăim.
 Zăduful zilei

1. Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi

tocmească lucrători la vie.
2. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie.
3. A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru.
4. "Duceţi-vă şi voi în via mea", le-a zis el, "şi vă voi da ce va fi cu dreptul." Şi s-au dus.
5. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel.
6. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: "De ce staţi aici
toată ziua fără lucru?"
7. Ei i-au răspuns: "Pentru că nu ne-a tocmit nimeni." "Duceţi-vă şi voi în via mea", le-a zis el, "şi
veţi primi ce va fi cu dreptul."
8. Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: "Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei
de pe urmă, până la cei dintâi."
9. Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un leu.
10. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de
fiecare.
11. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului
12. şi ziceau: "Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi,
care am suferit greul şi zăduful zilei."
13. Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: "Prietene, ţie nu-ţi fac nicio nedreptate; nu te-ai tocmit cu
mine cu un leu?
14. Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie.
15. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?"
16. Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt
chemaţi, dar puţini sunt aleşi."
(Matei 20:1-16)

Cei care au avut de suferit greul în Împărăţia lui Dumnezeu, vor fi răsplătiţi la fel ca cei din urmă
veniţi?

Enoh - "Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat
Dumnezeu." Genesa 5:24

Iosif - "Iată sînt doi ani de cînd bîntuie foametea în ţară; şi încă cinci ani nu va fi nici
arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă păstreze viaţa printr-o
mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimis aici; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpîn
peste toată casa lui, şi cîrmuitorul întregei ţări a Egiptului." Genesa 45:6-8

"Iosif este vlăstarul unui pom roditor sădit lîngă un izvor;

Ramurile lui se înalţă deasupra zidului.
Arcaşii l-au aţîţat, au aruncat săgeţi,
Şi l-au urmărit cu ura lor.
Dar arcul lui a rămas tare,
Şi mîinile lui au fost întărite
De mîinile puternicului lui Iacov:
Şi a ajuns astfel păstorul, stînca lui Israel."
Genesa 49: 22-24

Iosua şi Caleb: "Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plîns în
noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cîrtit împotriva lui Moise şi Aron, şi toată adunarea
le-a zis: "De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului, sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?
Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişă de sabie, iar nevestele
noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?"

"Şi au zis unul altuia: "Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt."Moise şi Aron
au căzut cu faţa la pămînt, în faţa întregii adunări a copiilor lui Israel care era strînsă la
olaltă. Şi dintre cei ce iscodiseră ţara, Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, şi-au rupt
hainele, şi au vorbit astfel în faţa întregii adunări a copiilor lui Israel: "Ţara pe care am
străbătut-o noi ca s-o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi
binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne-o va da. Este o ţară în care curge lapte şi
miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii din ţara
aceea, căci îi vom mînca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de
ei!"" Numeri 14:1-9

"Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cît vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu
Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei da în
stăpînire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da. Întăreşte-te
numai, şi îmbărbătează-te, lucrînd cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul
Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stînga, ca să izbuteşti în tot ce vei
face." Iosua 1:5-7

"Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua cînd a dat Domnul pe amoriţi în mîinile copiilor
lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel:
"Opreşte-te soare, asupra Gabaonului,
Şi tu, lună, asupra văii Aialonului!"
Şi soarele s-a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul, pînă ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii
lui." Iosua 10:12-13

Ieremia: "Nu te teme de ei; căci eu sunt cu tine ca să te scap, - zice Domnul. Apoi Domnul
Şi-a întins mîna, şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: "Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.
Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărîmi şi să
nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti. (...) Dar tu, încinge-ţi coapsele, scoală-te, şi spune-le tot
ce-ţi voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată
că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stîlp de fier şi un zid de aramă, împotriva
întregii ţări, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui şi împotriva
poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sînt cu tine, ca să te
scap, zice Domnul." Ieremia 1:8-10,17-19

Habacuc: "Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul
măslinului va lipsi, şi cîmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi
în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mîntuirii mele!
Domnul, Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor, şi mă face să merg
pe înălţimile mele." Habacuc 3:17-19
 Năvalirea în Împărăţia Cerurilor

1. Isus a mai spus ucenicilor Săi: "Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la el că-i risipeşte
averea.
2. El l-a chemat şi i-a zis: "Ce aud eu vorbindu-se despre tine? Dă-ţi socoteala de isprăvnicia ta,
pentru că nu mai poţi fi ispravnic."
3. Ispravnicul şi-a zis: "Ce am să fac dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap, nu pot; să cerşesc,
mi-e ruşine.
4. Ştiu ce am să fac, pentru ca, atunci când voi fi scos din isprăvnicie, ei să mă primească în casele
lor."
5. A chemat pe fiecare din datornicii stăpânului său şi a zis celui dintâi: "Cât eşti dator stăpânului
meu?"
6. "O sută de măsuri de untdelemn", a răspuns el. Şi i-a zis: "Ia-ţi zapisul şi şezi degrabă de scrie
cincizeci."
7. Apoi a zis altuia: "Dar tu cât eşti dator?" "O sută de măsuri de grâu", a răspuns el. Şi i-a zis: "Ia-ţi
zapisul şi scrie optzeci."
8. Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înţelept. Căci fiii veacului acestuia,
faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii.
9. Şi Eu vă zic: faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să
vă primească în corturile veşnice.
10. Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept
în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari.
11. Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?
12. Şi, dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?
13. Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul, şi va iubi pe celălalt sau va ţine
numai la unul, şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona."
14. Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea şi îşi băteau joc de El.
15. Isus le-a zis: "Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte
inimile; pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
16. Legea şi prorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu
se propovăduieşte; şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.
17. Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege.
(Luca 16:1-17)

Mulţi creştini vin cu texte de genul: "eu Îl iubesc pe Dumnezeu, dar ştii, sînt slab şi uneori
mai păcătuiesc" sau "aş vrea să am mai multă credinţă" sau "Dumnezeu a făcut aşa de mult
pentru noi şi noi facem aşa puţin pentru El ..."

Tocmai oameni din aceştia căldicei Îl dezgustă pe Dumnezeu. Oamenii religioşi îşi
închipuie că dacă îşi acoperă viaţa cu anumite activităţi spirituale: citirea Bibliei, mersul la
biserică, slujirea în cor etc. au garantat accesul în Rai. Doar ei visează că pot fi şi în
Împărăţia Cerurilor şi legaţi de ţărînă.
"Legea şi proorocii au ţinut pînă la Ioan, de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu se propăvăduieşte, şi fiecare, ca să intre în ea, dă năvală." Luca 16:16

Dacă nu pui toată inima pentru Împărăţia Cerurilor, automat ea se îndreaptă spre Mamona.
Slujitorul stăpînului a fost lăudat pentru că a ţinut cu dinţii la isprăvnicia sa. Nu vedea altă
cale de a trăi decît lucrînd la stăpînul care era la un pas de a-l demite din funcţie.

Întrebarea care stă deasupra acestei parabole şi care ne nedumereşte pe toţi este: Cum de
Isus a lăudat un tertip în afaceri, un fel de potlogărie făcută de un administrator oportunist?
Ce e aşa de apreciat în felul acesta de lucru la gri ca doar-doar să-ţi scapi pielea?

Oare nu Dumnezeu Însuşi S-a purtat faţă de noi ca un ispravnic nedrept atunci cînd ne-a
iertat? El ne-a iertat pentru că a ţinut la noi, pentru că ne-a văzut starea deznădăjduită în
care eram. Chiar Isus a trebuit să treacă pe la cruce ca să ne ierte ?....... sau El are autoritatea
de a face acest lucru PUR ŞI SIMPLU - pentru că nu e dator să dea socoteală nimănui
atunci cînd ia zapisul şi ne şterge datoriile.

E un lucru nedrept să fim iubiţi atît de mult de Tatăl care e în culmea bucuriei atunci cînd
fiul Lui risipitor se întoarce acasă.