108.

Acvila şi săgeata

Un arcaş ţinti o acvilă şi-o ochi drept în inimă. Şi cum acvila îşi întoarse
capul fiind în chinul morţii, văzu că săgeata avea în capăt penele ei.
"Cît de ascuţite şi cît de dureroase", spuse el "sunt rănile făcute de armele
pe care noi le-am construit."
109. Cele două ulcioare

Două ulcioare, unul din lut şi celălalt din brass, fură luate de val de un rîu
care inundase un ogor. The brass pot, îi spuse tovarăşului său să stea
alături de el, pentru că îl va apăra.

"Mulţumesc pentru intenţie", spuse ulciorul de lut "dar tocmai asta mă

înspăimîntă. Dacă te-ai ţinde departe de mine, aş pluti pe apa rîului în
siguranţă. Dar dacă ne ţinem unul de altul, eu îs condamnat să fiu singurul
care are de suferit."

Ţine-te departe de prietenii prea puternici. Dacă apare o problemă, cel

mai slab va fi călcat în picioare.
110. Pescarul şi apa tulburată

Un pescar se duse la un rîu ca să pescuiască, şi cînd îşi întinse plasele, legă

o piatră de o funie lungă şi mişcă plasa de ambele părţi ca să intre peştii în
ea. Unul dintre vecinii din apropiere, îl văzu făcînd asta şi se supără. Aşa că
se duse la pescar şi îi reproşă că îi tulbură apa încît ajunge să nu se poată
bea.
"Îmi pare rău", răspunse pescarul "numai prin tulburarea apei eu pot să îmi
cîştig existenţa."
111. Ciocîrlia şi puii ei

Era odată un cuib de pui de ciocîrlie care era aşezat într-un ogor de
popuşoi care aproape se copsese. Mama ciocîrlie era în fiecare zi cu ochii în
patru după culegători. Ori de cîte ori pleca să caute mîncare, le spunea
puilor ei să-i spună despre tot ce le trecea pe la ureche. Într-o zi, cînd ea nu
era acolo stăpînul veni să se uite cum arată porumbul.

"Acum e timpul să-i chem pe toţi vecinii şi să culegem roadele," spuse el.

Cînd mama ciocîrlie veni acasă, copiii îi spuse ce au auzit şi-o rugară să-i ia
de pe acest ogor chiar atunci.
"Mai avem timp", spuse ea "dacă se sprijină pe vecinii lui, mai trebuie să
aştepte un timp pînă să strîngă roadele."

Următoarea zi, stăpînul veni iarăşi, soarele ardea mai puternic iar popuşoii
erau şi mai copţi şi nimic nu era făcut. Atunci el spuse: "Nu trebuie să
pierdem vremea. Dacă nu mă pot baza pe vecinii mei, atunci o să-mi chem
rudele." Şi întorcîndu-se spre băiatul său, îi spuse: "Du-te şi cheamă-i pe
unchi şi veri, şi vezi dacă pot începe mîine treaba."

Înspăimîntaţi cum nu mai fură niciodată, puii îi spuseră mamei cuvintele

fermierului.

"Dacă aşa stau lucrurile," spuse ea "nu vă speriaţi, pentru că rudele au

treaba lor pe care trebuie s-o ducă la capăt. Dar ascultaţi cu atenţie ce spune
data următoare şi spuneţi-mi şi mie ce auziţi."

A doua zi, mama plecă să caute mîncare, iar stăpînul veni iarăşi pe ogor.
Văzînd că porumbul era căzut la pămînt pentru că era prea copt, şi văzînd
că nimeni nu era la lucru, el îl chemă pe fiul lui.

" Nu mai avem cum să-i aşteptăm nici pe vecini şi nici pe prieteni. Du-te şi
tocmeşte nişte culegători în seara asta şi mîine o să mergem noi înşine să
muncim."

Cînd puii îi povestiră mamei ce-au auzit, ea spuse: "Ei bine. Acum e timpul
să ne luăm tălpăşiţa. Acum cînd omul e pornit să înceapă lucrul de unul
singur decît să lase lucrul pe seama celorlalţi, asta înseamnă că o să facă ce
spune."

Cea mai bună cale e să te ajuţi pe tine însuţi.

112. Arabul şi cămila

După ce-şi puse desagele pe cămilă, un arab o întrebă dacă ar vrea să

meargă la deal sau la vale.

"Spune-mi stăpîne," răspunse cămila, "a fost cineva care s-a pus de-a
îndărătul pe drumul de-a lungul cîmpiei?"