OMUL SĂRAC ȘI ZMEII

Era odată un om tare sărac cu numele Lazăr. Atât de nevoiaș era că pe lângă
casa plină cu copii, nu avea decât o pereche de ciubote după el.
Într-o zi, încălță ciubotele și se puse la soare să se încălzească nițel.
Cum stătea el așa în bătaia soarelui, cîteva gâze s-au adunat în jurul lui. Atunci el
scoate o ciubotă și pliosc odată, de a ucis zece gâze.
Bucuros, omul începu a cânta: “Cine-n juru-mi se-nvârtește, tare rău o mai pățește,
când odată am plesnit, zece suflete-au pierit!”
În timpul acela pe acolo trecea un zmeu, care auzi cântecul omului sărman și-
și zise în sinea lui:
“Măi , da aista-i tare om, dacă a ucis el zece suflete odată. Cred că ne va prinde
bine ca argat la curte”.
Zmeul se apropie de om și-i zise: “Măi omule, nu te-i apuca la noi argat?”
Omul se învoi și s-au pornit la curtea zmeilor. Ajungâng acolo, zmeii i-au dat
două căldări mari și l-au trimis după apă. Se pornește el după apă gândindu-se:
“Mi-am găsit beleaua cu zmeii ăștia, vor vedea că nu am nici o putere și mă vor
mânca”.
Însă de îndată ce ajunge la fântână ia hârlețul și începe a săpa împrejurul ei, și
sapă, și scormonește, până se face seara.
Văzând zmeii că nu vine cu apă, îl trimit pe unul din ei să vadă de ce întârzie.
Cum  a ajuns la fântână, zmeul îl întrebă mirat pe om:
- Ce faci măi Lazăre?
Apoi ce nu vezi ce fac. Sap fântâna să ți-o aduc în ogradă, ca să ai apă încontinuu,
să nu mai trebuiască să plătiți pentru argați.
-Măăăi, nu fă nebunia asta, lasă că duc eu căldările acasă, zise zmeul.
De îndată ce ajunse acasă, zmeul le povesti celorlalți despre isprava omului. S-
au pus zmeii la sfat și au hotărât să-l trimită în pădure, după lemne de foc.
Ajunge omul în pădure și stă la cumpănă, ce să mai facă, ca să nu se deie de gol
în fața zmeilor. Nu cătă mult și începe a jupui cu toporul coaja de copac de la un
copac la altul, și-i tot lega de vârf.
Așteaptă zmeii să vină omul cu lemne, însă el nu se-arată.
Îl trimit din nou pe unul de-al lor să vadă de ce nu vine omul cu lemne.
Odată ajuns în pădure, vede zmeul copacii legați unul de altul. Năucit se uită la om
și-l întrebă:
- Ce vrei sa faci măi Lazăre?
- Da iaca vreau să aduc toată pădurea la voi acasă, ca să nu vă mai chinuiți atâta!
-Lasă, lasă pădurea în pace că duc eu lemnele, silabisi zmeul.
Ajungând acasă zmeul iarăși le povesti pățania din pădure. Zmeii când au auzit
una ca asta și-au pus mâinile în cap și și-au pus în gând să-l deie la pierzanie.
S-au sfătuit ca la noapte să verse un ceaun cu uncrop peste el.
Lazăr însă a tras cu urechea și auzind de planul zmeilor, a pus în patul unde
dormea niște lemne pe care le-a acoperit, ca să nu se vadă.
 Zmeii au înfierbântat un ceaun plin cu uncrop și au turnat peste patul omului și
liniștiți au mers la culcare.
Dimineața, cum se zori, au venit zmeii sa vadă ce-a rămas din Lazăr și maare le fu
mirarea când îl văzură viu și nevătămat.
- Cum ai dormit, Lazăre?
- Binișor dar de la o vreme mă cam pișcau puricii.
Zmeii s-au speriat, nu șagă: “Dacă se-apucă de noi, ne mântuie”, își ziseră ei.
Îl chemară zmeii și-i ziseră:
- Măi Lazăre, ce vrei să te duci de la noi? Îți dăm un sac cu bani, numai lasăne-n
pace.
- Mă duc acasă să-ntreb soția dacă mă primește.
  Merse omul acasă și-i spune soției și copiilor:
“Măi copii, ne va aduce un zmeu un sac cu bani, da voi când l-ați vedea, să săriți
cu ciomegele și să strigați: ni-i a mânca carne de zmeu!”
Se întoarce el la curtea zmeilor și le zice:
“A spus nevasta să-mi aduceți acasă un sac cu galbeni și să mi-l aruncați în pod”.
Bucuroși că vor scăpa de el, zmeii îl trimit pe unul de-al lor să-I ducă sacul acasa.
Însă de îndată ce păși pragul casei, copiii se aruncară asupra lui ciomăgindu-l și
strigând: “Ni-I a mânca, vrem carne de zmeu!”
Zmeul de-abia scăpa cu suflare din mâinile copiilor și fugi cât îl țineau picioarele.
De atunci nimeni nu-i mai văzu pe zmei, iar omul nostru a trait fericit până la
adânci bătrânețe alături de familia sa.
Și m-am suit pe-o roată și v-am spus povestea toată.
 PETREA VOINICUL ȘI SUGUR-MUGUR

De unde pînă unde, a fost odată o femeie, care avea un băieţel, într-o primăvară, s-
a dus femeia cu băieţelul tocmai la Codrul Roşu după zbîrciogi, după nicoreţi şi ici
găseşte unul, dincolo altul, şi, de bucuria ciupercilor, pierde mama băiatul. Dacă s-
a rătăcit băiatul, prinde a plînge. Plînge o zi, plînge două, dă peste dînsul un
moşneag:
—  Ce plîngi, măi băiete?
Iaca cum şi iaca ce, moşule,. – suspină băiatul (şi-i spune întîmplarea, cum a fost).
—  Cum te cheamă pe tine?
—  Petrea mă cheamă.
Îl ia moşneagul în braţe şi-l duce acasă.
Măi babă, ţi-am adus un băiat! la şi mulge capra cea roşie să-l hrănim.
Bine că l-ai adus, ne-a fi fecior şi a avea şi pe noi cine ne stăpîni la bătrîneţe, s-a
bucurat baba şi îndată a muls capra, a fiert lapte şi cînd a băut băiatul lapte de la
capra cea roşie, s-a făcut ca de douăzeci de ani.
—  Acum mă duc eu cu caprele, făcu băiatul.
—  Dragul tatei, caprele noastre pasc singure.
—  Totuna o să mă duc şi eu cu dînsele.
îşi face o bîtculiţă, fierbe un ulcior cu lapte de la capra cea roşie şi porneşte.
Dragul tatei, spune moşul, dacă te duci cu caprele, să nu te duci pe moşia lupului.
—  Bine, tată, nu m-oi duce.
Da' băiatul, dacă s-a pornit, a nimerit drept pe moşia lupului, unde era o cîmpie cu
iarba de aramă, cu copacii de aramă. Cînd a trecut hotarul, a şi venit lupul cu o
falcă în cer şi una în pămînt.
E-he, Petre, o să-ţi mănînc capra cea roşie, care te-a crescut pe tine.
Tu, lupule, dacă o să încerci să mănînci capra, o să-ţi jupoi ţie pielea.
Lupul, nici una, nici două, se repede la capră, iar Petrea îl apucă de un picior, îi
jupoaie pielea şi-i dă drumul să fugă.
Seara, baba şi moşneagul îl aşteptau cu bucatele pe masă, cu vin roşu pe fereastră.
Petrea a venit cu pielea lupului acasă, a intrat în tindă şi a aruncat-o pe grindă.
Baba a văzut şi i-a spus moşneagului.
—  Măi moşnege, băiatul nostru a adus pielea lupului.
Nu mai este ea pielea lupului, cred că a jupuiat vreun hazman şi i-a aruncat pielea
pe grindă.
A doua zi, baba se scoală de dimineaţă şi trage pielea jos.
Ţi-am spus eu că băiatul a adus pielea lupului. El ne-a izbăvit de lup şi a cîştigat
pădurea de aramă.
De-i aşa, o dată băiat avem noi, făcu moşneagul şi, cînd l-a pornit cu caprele, i-a
dat de grijă:
—  Să te duci pes' tot locul, numai pe moşia ursului să nu te duci.
—  Bine, tată, nu m-oi duce.
A luat Petrea caprele şi a umblat pe toate cîmpiile, pe toate păşunile şi a ajuns la o
pajişte de argint, unde iarba în vîrf mărgărint făcea şi nimeni n-o mai cosea. Cînd a
trecut Petrea pe pajiştea ceea, numai ce vede că vine un urs cu o falcă în cer şi una
în pămînt.
—  Petre, o să-ţi mănînc capra cea roşie, care te-a crescut pe tine.
—  Dacă o să îndrăzneşti s-o mănînci, eu o să te jupoi de viu. Ursul nici că s-a uitat
la vorbele băiatului, s-a repezit asupra caprei.
Petrea l-a înşfăcat de un picior şi, cînd a tras, a jupuit pielea de pe urs şi i-a dat
drumul viu.
Seara, a pus Petrea pielea pe băţ şi a venit acasă.
După ce a muls caprele, după ce a mîncat, a pus pielea ursului pe grindă şi s-a
culcat.
Baba vede pielea şi-i spune moşneagului:
—  Moşnege, băiatul nostru a ucis şi ursul.
—  Aferim voinic, acesta n-o să se teamă nici de Muma-Pădurii.
A doua zi dimineaţă, cînd s-a pornit Petrea cu caprele la păşune, moşul i-a dat de
grijă:
Să nu cumva să te duci la Codrii Vineţi, că acolo trăieşte Muma-Pădurii.
N-o să mă duc, tată, n-o să mă duc, a spus Petrea şi s-a pornit cu caprele pe locuri
umblate, pe locuri neumblate, pînă a ajuns
la un hotar de împărăţie,
da' cuvîntul să ne ţie,
să vă spun povestea toată,
că am oaspeţi la poartă,
cu pui fripţi, cu plăcinte rotunde
şi c-un ulcior de vin pe nu ştiu unde… Tocmai acela eră hotarul împărăţiei la
Muma-Pădurii. Petrea şi-a adus aminte de vorbele moşneagului şi s-a oprit.
—  la să-l ascult eu pe tata, să nu paţ vreo nevoie, se gîndi Petrea, şi drept se gîndi,
căci cine a spune că-i mai bine cînd te aşteaptă răul decît binele, să nu-l crezi
niciodată.
Cum stătea Petrea la hotar, numai ce vine o scorpie bătrînă uscată ca toaca –
duşman împeliţat – şi cînd l-a văzut pe Petrea cu caprele tocmai la hotar, s-a făcut
catran şi a zis în sinea ei:
Cine, naiba, te-a adus,
Ori grele păcate a mele,
Ori zile sfîrşite a tale,
Ori grele păcate a tăie,
Ori zile sfîrşite a mele, şi se gîndi atunci să-l trimită la dealul de sticlă nici numele
să nu-i mai vină. Şi pe loc se prefăcu hîjul de babă bună la cuvînt şi-i vorbi lui
Petrea aşa:
—  Frumos băiat şi bine-i şade, da' de ar avea-o pe Ileana Cosîn-zeana şi mai bine
i-ar şedea.
Cînd a vorbit aşa, parcă i-a mutat inima din loc lui Petrea. A doua zi, a venit el tot
pe acolo. Scorpia de babă iar a ieşit la hotar şi, ca să-l facă să nu mai vină cu
caprele, a zis:
—  Frumos băiat şi bine-i şade, dar şi mai bine i-ar sta de ar avea-o pe Ileana
Cosînzeana, din cosiţă floare-i pică, rar voinic care-o ridică, ea nici nu întinereşte,
nici nu îmbătrîneşte, tot de şaisprezece ani şede.
Petrea vine acasă şi vorbeşte către moşneag şi către babă:
—  Iaca, tată şi mamă, ce mi-a spus azi o femeie.
E-he, dragul meu, ce ţi-a spus, rău ţi-a priit. Aceea a fost Muma-Pădurii, ea vrea să
te prăpădească. Unde ai să te duci tu s-o găseşti pe Ileana Cosînzeana? Stai şi te
însoară, găsim noi o fată şi frumoasă, şi harnică.
A doua zi, Petrea nu s-a mai dus cu caprele la păşune, stătea scîrbit, posomorît şi,
într-o bună dimineaţă, le zise moşneagului şi babei:
—  Mă duc măcar şi la capătul lumii, în fundul pămîntului s-o caut pe Ileana
Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică.
A plîns moşneagul, a plîns baba, dar, pînă la urmă, i-au făcut pe voie. S-a pornit
Petrea la drum şi a mers
multă lume-împărăţie, da'cuvîntul să ne ţie, că povestea e poveste, – înainte mult
mai este. Mergînd aşa, a văzut o stîncă prăvălită, iar sub stîncă nimerise un şarpe şi
se chinuia, şi se văicăra, de i-ai fi plîns de milă. Cum îl văzu pe drumeţ, şarpele
vorbi în grai omenesc:
—  Ridică, om bun, stîncă de pe mine, ajută-mă să ies, că mare ţi-a fi binefacerea şi
răsplata – pe măsură.
Drumeţul a săltat stîncă, şarpele a ieşit şi, cînd s-a uitat, a văzut scris în piatră:
„Petre, dacă vei merge la împăratul Negru şi îl vei scoate pe Sugur-Mugur de la
închisoare, el o să-ţi ajute s-o iei pe Ileana Cosînzeana de mireasă".
S-a pornit Petrea-voinicul înainte, a ajuns la curţile lui Negru-împărat, a bătut la
poartă şi a întrebat:
—  Nu vă trebuiesc argaţi?
—  Ne trebuiesc, cum nu, tocmai am lipsă de slugi.
S-a împăcat el să argăţească şi a lucrat un an de zile numai cu o pîine, de a rămas
veşca dintr-însul.
Cînd s-a împlinit anul, cum le fusese tocmeala, Petrea se duse la împărat să-şi
ceară simbria.
— Şi ce vrei de la mine? l-a întrebat împăratul.
—  Să mi-l slobozi pe Sugur-Mugur de la închisoare, împăratul a poruncit să-l deie
la proaşcă.
—  Pentru aceasta ai lucrat tu un an de zile? Pentru un făcător de rele şi un
nelegiuit? Să munceşti încă un an de zile.
A mai muncit un an de zile şi iar a venit.
—   Ce să-ţi dau? l-a întrebat Negru-împărat.
—   Pe Sugur-Mugur.
—  Nici nu ştiu, îi viu ori nu, el are douăzeci de ani de cînd şede întemniţat cu un
pahar de apă şi o felie de pîine. De atunci a crescut pădure pe dînsul.
—  Dacă n-a mai fi în viaţă, măcar locul i-oi vedea.
împăratul a dat poruncă să înjuge douăsprezece perechi de boi să aducă cheia de la
temniţă. Petrea s-a mirat cînd a auzit de una ca aceasta şi a spus:
—  Lasă, împărate, că oi fi eu vrednic s-o aducşi singur.
Împăratul se băgă în toate răcorile.
S-a dus Petrea, a ridicat cheia, a descuiat singur închisoarea şi a strigat:
—   Sugur-Mugur, aici eşti? Sugur-Mugur, mai trăieşti?
Sugur-Mugur a răspuns:
—   Petre, Petre, mai sunt viu, da'numai sufletul îmi ţiu. De-o zi-două zăboveai,
mort aicea mă găseai.
De mai zăboveai vr-o zi, eram bun de-a putrezi.
—  Ieşi, Sugur-Mugur, afară.
—  Nu pot.
Sugur-Mugur eră legat cu douăzeci şi cinci de lanţuri şi fiecare verigă avea cîte
douăzeci şi cinci de puduri greutate. Petrea l-a dezlegat, l-a scos şi i-a spus:
—  Ştii că am muncit pentru tine?
—  Ştiu, dar mai bine făceai de nu munceai, că pe grele locuri trebuie să mă duc.
Cînd a ieşit Sugur-Mugur din închisoarea împăratului, era slab de tot, numai
paingul dintr-însul. Bătrîneţile îi sărise în spate şi îl ramolise de istov.
Petrea atunci ce mi-a făcut? A întins o masă cu ialoviţe grase, cu buţi de vin.
Sugur-Mugur a stat trei zile pe bere şi pe mîncare şi după trei zile a ieşit afară şi,
cînd a chiuit o dată, văile s-au răsturnat, apele s-au tulburat.
S-a aşezat Sugur-Mugur iar la masă şi a zis:
—  Petre, mai mîncăm trei zile şi trei nopţi, că mi-s slabe puterile. S-au aşezat ei
iar la masă şi au mîncat boi fripţi, berbeci copţi, miei
traşi prin cîrlige şi au cinstit vin cu cofe de douăsprezece ocale.
La trei zile împlinite, Sugur-Mugur a ieşit afară şi, cînd a chiuit o dată, munţi
cărunţi s-au detunat, stîncile s-au cufundat.
Iar s-a aşezat Sugur-Mugur la masa cu bucate şi cu vin şi a spus:
—  încă n-am puterile care le-am avut odată. Să mai bem şi să mîncăm trei zile.
După ce au mai trecut trei zile, a ieşit Sugur-Mugur afară şi, cînd a chiuit a treia
oară, pămîntul s-a cutremurat, luna în sînge s-a închegat, livezi verzi s-au încurcat,
dealurile s-au făcut şes şi pădurea loc de mers.
—  Acum, Petre, hai să ne pregătim de drum, că mi s-au întremat puterile.
De-acoleâ au mers la un grajd de piatră în pămînt adînc săpat şi au scos doi cai
slabi, că şi o boare de vînt i-ar fi dat jos.
—  Ce să ne facem cu caii aceştia aşâ de răi? a întrebat Petrea. Sugur-Mugur le-a
dat cîte un ciubăr de jăratic, caii au mîncat şi,
cînd s-au scuturat, s-a hurducat pămîntul sub dînşii şi s-au făcut doi tretini de cai
cu coame cănite, frîie zugrăvite, copite costovite, să zbori la cer cu ei. Un cal eră
negru ca corbul şi Sugur-Mugur i-a spus Negru-Nebunul, iar altul roib şi i-a spus
Roibu-Viteazul.
—  Acum te du la Rădoiţă-ţiganul, care bate bine cu ciocanul, şi spune-i să
potcovească caii şi să aibă douăzeci şi cinci de puduri potcoava. Pînă vei veni tu,
eu o să mă culc să dorm.
Petrea s-a pornit cu caii la potcovar, iar Sugur-Mugur s-a culcat pe pămînt, s-a
învelit cu cerul şi a dormit somn voinicesc. Petrea a luat caii de cap şi s-a dus la
Rădoiţă-ţiganul.
—  Bună ziua!
—  Ce-i, măi băiete?
—  Am venit să-mi potcoveşti caii.
—  Ţi i-oi potcovi.
S-au împăcat să-i potcovească caii şi să aibă douăzeci şi cinci de puduri de fier
potcoava. Fierarul s-a mirat:
—  Numai la unul Sugur-Mugur potcoveam eu în viaţa mea caii cu potcoave de
douăzeci şi cinci de puduri.
Petrea i-a răspuns:
—  Tot pentru Sugur-Mugur îi potcoveşti.
—  Dacă-i aşâ, să mă laşi un an de zile.
A adus Rădoiţă-ţiganul fier curat şi strecurat şi a pus cîte douăzeci şi cinci de
puduri de fier la fiecare potcoavă şi a bătut caiele groase, să ţie la piatră deasă.
După ce a potcovit caii, s-a dus la Sugur-Mugur, l-a trezit, au încălecat amîndoi –
Petrea pe Roibu-Viteazul, Sugur-Mugur pe Negru-Nebunul şi cînd s-au pornit, se
hîţîiau paharele pe masă la Negru-împărat.
Au mers ei şi au mers cale lungă şi vreme multă şi au ajuns la un deal de piatră.
Pînă au trecut dealul cel de piatră au ros potcoavele toate. Sugur-Mugur l-a trimis
cu caii la potcovar şi i-a spus să-i potcovească cu mama fierului şi cu mama
oţelului.
Petrea s-a dus cu caii într-un codru la o fierărie.
—  Bună ziua, covali bun!
—  Mulţumesc dumitale, om călător. Ce-ai venit?
—  Am venit să-mi potcoveşti caii.
—  Ţi i-oi potcovi.
—  Cît o să-mi ceri?
—  Trei pungi de galbeni potcoava.
—  Trei pungi de galbeni ţi-oi da şi acum să-ţi spun ce potcoave să-mi faci.
—  Voia matale.
Să-mi pui potcoavele din mama fierului şi din mama oţelului şi să aibă fiecare
potcoavă douăzeci şi cinci de puduri.
E-he-he, să fi ştiut că aşa eşti, atîta cît mai băteam mîna în viaţa mea. Numai lui
Sugur-Mugur îi potcoveam calul cu potcoave de douăzeci şi cinci de puduri. Mai
viteaz şi mai voinic ca acela nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi, dacă-i
mort, să putrezească, dacă-i viu, să vieţuiască.
—  E viu, moşule, e viu.
Potcovarul, cînd a auzit, a înroşit fierul şi oţelul, l-a călit, l-a potrivit, a făcut
potcoavele şi le-a bătut cîte douăzeci şi cinci de caiele să ţină la dealul de cremene.
După ce a potcovit caii, a venit Petrea la Sugur-Mugur, au încălecat şi au pornit
mai departe la drum şi, într-un tîrziu, au ajuns la un deal de cremene. Acolo au dat
bici cailor şi s-au dus ca vîntul.
Cînd loveau caii cu potcoavele, ardea cremenea nouăzeci de stînjeni în jos. După
ce au trecut dealul de cremene, se rupsese potcoavele cailor toate şi copitele pe
jumătate.
Sugur-Mugur l-a trimis iar cu caii la potcovar şi i-a spus să puie potcoave de
diamant, şi fiecare potcoavă să aibă douăzeci şi cinci de puduri.
Petrea a luat caii, a intrat într-o pădure, a găsit o fierărie şi tot aşa s-au lovit din
preţ, i-a plătit cît a cerut şi fierarul, cînd a aflat ce potcoave voia să-i facă, s-a
mirat:
—  E-he-he, numai lui Sugur-Mugur îi potcoveam calul cu potcoave de douăzeci
de puduri, dar tare de mult îi îngropat de Negru-împărat şi nu mai ştiu de e mort ori
de e viu.
—  E viu, moşule, e viu.
Potcovarul, dacă a auzit aşa, a luat ciocanul, a bătut în nicovală şi au venit covali
mulţi ca frunza, iuţi ca spuza, s-au apucat toţi şi au potcovit caii, după cum a zis.
Şi iar au luat ei lungul drumului şi au mers şi au tot mers zi de vară pînă-n seară fără pic de năduşeală,
unde însera, nu înziua, unde înziua, nu însera. Acum, cît o fi mers ei – un an, doi, trei ori poate mai mult,
cine ştie, – destul de spus că după un drum lung şi mai lung au văzut în zare un palat, cum nu s-a mai
aflat, arcuit cu curcubeie, ghintuit cu mii de stele, de lumina noaptea ca în amiaza zilei.
Era palatul Ilenei Cosînzenei.
Mai după aceea, cînd au ajuns la poalele dealului, ce au văzut, n-au crezut, se
ridica o pară de foc de la pămînt pînă la cer.
Petrea a întrebat:
—  De ce arde focul acesta de la pămînt la cer?
Acesta nu-i foc, e părul preafrumoasei Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică,
rar voinic care-o ridică, ea nici nu întinereşte, nici nu îmbătrîneşte, tot de
şaisprezece ani şede şi părul ei îi lung din cap pînă în picioare şi puterea în păr îi
este.
Au strîns ei caii de frîu, le-au dat cîte două rînduri de pinteni şi au prins a sui
dealul de sticlă – cînd au ajuns la culme, rosese potcoavele pe jumătate. Mergînd
tot aşâ, s-au pomenit drept în poarta palatului. Au descălecat amîndoi, Sugur-
Mugur i-a dat sabia lui Petre şi i-a spus:
—  Du-te în palat. Acolo o să vezi douăsprezece odăi, să le descui pe toate, că o să
găseşti un măr de aur, să-l iei, să-l pui în sîn; după aceea să te apropii de Ileana
Cosînzeana, cînd a dormi. Să-i iei inelul de pe deget şi, dacă vei face-o şi aceasta,
să apuci sabia, să-i tai jumătate de păr şi atunci o să meargă după tine. Hai, du-te şi
ia seama, de nu mă-i asculta, aici ni se înfundă cărările.
După ce spusese aceste, Sugur-Mugur mai şopti cîteva cuvinte năzdrăvăneşti, suflă
o dată asupra lui Petrea şi-l făcu nevăzut.
A intrat Petrea neştiut şi nevăzut în palat, a tras zăvorul la cele douăsprezece odăi,
a luat mărul de aur şi l-a pus în sîn. Ileana Cosînzeana a simţit şi a strigat la străji:
—  Săriţi cu toţii, prindeţi hoţul şi aduceţi-mi mărul, că de nu, capul nu vă mai stă
unde vă stă.
S-au pornit paznicii şi-au căutattoată curtea şi palatul de-a mărunţelul şi nici muscă
n-au aflat. Cînd se liniştise totul şi Ileana Cosînzeana adormise strîns şi mai strîns,
Petrea intră în odaia unde dormiâ fata, luă inelul de pe degetul ei şi-l îmbrăcă pe al
său, iar al său îl puse la ea pe deget şi acum, uitîndu-se la deget pe inelul fetei văzu
scris: „Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică".
S-a trezit Ileana Cosînzeana şi a ridicat paznicii în picioare.
—  Săriţi cu toţii, că mi-au schimbat inelul. Paznicii s-au pornit cu tot adinsul în
toate părţile, răscoleau ascunzişurile, ungherele, dar degeaba. Petrea umbla prin
curte şi prin palat în voia cea bună.
Ileana Cosînzeana a alungat straja şi s-a pus ea de pază. Stînd şi păzind, cade
jumătate de păr. Petrea a dat deodată cu sabia şi a tăiat părul în jumătate.
Ileana Cosînzeana, dacă a văzut aşâ, a zis:
—  Cine eşti tu, de-mi faci neputinţa aceasta, ieşi să te văd, că de-i fi om, mi-i fi
tată, de-i fi femeie, mi-i fi mamă, de-i fi fată, mi-i fi soră, iar de-i fi flăcău, mi-i fi
soţ o viaţă întreagă.
Petrea, auzind vorbele ei, s-a dus la Sugur-Mugur, şi acela a suflat iar asupra lui, i-
a şoptit nişte cuvinte năzdrăvăneşti şi l-a făcut la loc.
Iar s-a întors Petrea înapoi şi Ileana Cosînzeana, cînd l-a văzut, l-a cuprins şi l-a
sărutat.
—  De azi înainte, să ştii că-mi eşti soţ o viaţă întreagă.
Şi ce a fost mai departe a fost o masă şi l-au poftit şi pe Sugur-Mugur şi după ce au
ospătat, a alimiţat Ileana Cosînzeana asupra palatului şi l-a prefăcut în măr de aur,
apoi au încălecat tustrei: Sugur-Mugur pe Negru-Nebunul, Petre pe Roibul-
Viteazul, iar Ileana Cosînzeana pe un cal alb ca omătul şi s-au pornit înapoi spre
casă.
Toată ziua mergeau, iar noaptea se odihneau. Tinerii se culcau şi dormeau, Sugur-
Mugur însă stătea şi-i păzea. Au mers ei un an, au mers doi, bătrînul somn nu avea,
cît era noaptea de mare îi priveghea. Cînd mai rămăsese vreo trei săptămîni de
mers, ca să ajungă, trimite Petrea scrisoare la moşneag şi la babă să caute staroste
să vină înaintea lor să-i logodească.
Seara, au poposit sub un copac. Tinerii s-au culcat şi au adormit, iar bătrînul îi
păzea. Pe la o bucată de noapte, Sugur-Mugur aude în copac trei păsări, vorbind în
grai omenesc. Una zicea:
— Mîndri oameni şi frumoşi,
Doarmă, doarmă sănătoşi,
Să se scoale mult voioşi;
Doarmă somnul cel dulce,
De la pămînt să se ridice.
A doua a răspuns:
— Ce folos că sunt tineri şi frumoşi, dacă peste trei zile o să-i întîlnească starostele
cu o ploscă cu vin otrăvit – cum vor cinsti, vor muri pe loc.
A treia păsărică a zis:
— Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la genunchi.
Aşa. A mers scrisoarea pe unde a mqrs şi a nimerit la Muma-Pădurii, şi cum a aflat
că vine Petrea acasă cu mireasa, a pregătit ea un staroste cu o ploscă cu vin otrăvit,
să-l otrăvească, să nu ajungă acasă, căci ştia ea, dacă i-a ucis Petrea lupul şi ursul,
zile bune n-o aşteaptă nici pe dînsa.
La două-trei zile le iese înainte un staroste legat cu două rînduri de şervete, jucînd
cu plosca cu vin în mînă, să-i cinstească, să-i logodească.
Sugur-Mugur vorbi atunci:
— Petre, nu-i vreme de îngăduit şi de cinstit, da-i vremea de mers mai departe, dă
plosca cea cu vin încoace şi hai să ţinem drumul înainte. Petrea i-a dat plosca cu
vin, iar seara, cînd au poposit, Sugur-Mugur s-a făcut că scapă plosca jos şi, unde
s-a vărsat vin, s-a făcut pămîntul spuză şi iarba tăciune.
Petrea, cînd a văzut aşa, a scos sabia şi i-a luat capul starostelui.
La două-trei zile, iar a trimis răvaş acasă la moşneag şi la babă, să-i trimită vornicei
şi druşte să ajungă acasă cu alai.
Seara, au stat la popas tot sub un copac. Tinerii s-au culcat şi au adormit, iar
bătrînul Sugur-Mugur a stat şi i-a păzit, un ochi n-a închis, cît a fost noaptea de
mare. Pe la miezul nopţii, iar au venit trei păsări, s-au aşezat deasupra lor în copac
şi bătrînul le-a auzit vorbind. Una a zis:
— Mîndri oameni şi frumoşi, Doarmă, doarmă sănătoşi, Să se scoale mult voioşi;
Doarmă somnul cel dulce, De la pămînt să se ridice.
A doua a răspuns:
—  Ce folos că sunt tineri şi frumoşi. Dintr-una au scăpat şi în alta au să intre.
Mîine o să-i întîlnească vornicei şi druşte cu flori şi în flori o să fie puşi colţi de lup
şi măsele de urs şi, cum o să le puie în piept, o să moară.
Cea de a treia pasăre a spus şi ea la urmă:
—  Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la brîu. Răvaşul trimis a
mers pînă unde a mers şi a nimerit la Muma-
Pădurii. Cînd a citit ea că ei sunt vii şi vin să facă nuntă, a chemat nişte lei-
părîngăi, i-a gătit, i-a sulemenit, le-a dat flori pentru mire şi pentru mireasă, iar în
flori a înfipt colţi de lup şi măsele de urs, cum le-or pune în piept, să moară pe loc.
A doua zi, s-au pornit la drum, au mers cît au mers şi le-au ieşit în cale druşte şi
vornicei, chiuind ca la nuntă. Cînd au întins florile să le puie Petrea cu Ileana
Cosînzeana în piept, Sugur-Mugur a spus:
—   Obiceiul cere ca floarea în piept s-o pună nunul cel mare cu nuna înainte de
cununie. Daţi florile acestea să le ţin eu, pînă vor veni nunii cu nunta.
Sugur-Mugur a luat florile şi, cînd le-a azvîrlit, s-a ponorît pămîntul unde au căzut,
şi au crescut dintr-însele numai spini şi ciulini.
Petrea a înţeles că nu-i lucru curat, a pus mîna pe sabie, s-a luat după vornicei şi,
pe care cum îl ajungea, capu-i reteza şi la corbi îl juruia. Au fugit leii-părîngăii
ogăreşte şi numai unul a scăpat cu un pic de suflet şi i-a spus Mumei-Pădurii ce au
păţit.
Petrea, Ileana Cosînzeana şi Sugur-Mugur au mers tot înainte şi, apucîndu-i
noaptea, au stat de au poposit sub un copac. Cum au poposit, pe tineri i-a prins
somnul şi au adormit, iar Sugur-Mugur s-a aşezat la capul lor şi îi priveghea. La
aprinsul zorilor, iar au venit trei păsărele şi au început să vorbească în grai
omenesc.
Una a spus:
Mîndri oameni şi frumoşi,
Doarmă, doarmă sănătoşi, Să se scoale mult voioşi; Doarmă somnul cel dulce, De
la pămînt să se ridice.
Cea de a două păsăruică îi apucă vorba din gură:
—  Ei şi ce dacă-s tineri şi frumoşi? Nu ştiu ei ce-i aşteaptă. La noapte, o să vină
Muma-Pădurii cu doisprezece zmei şi o să-i hăcuiască de-a bucăţica.
A treia păsărică a spus ia urmă:
—  Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă în creştetul capului.
Sugur-Mugur, auzind vorbele păsărilor, şi le-a scris pe inimă. Dimineaţa, s-au
sculat toţi, au mers cît au mai mers şi s-au pomenit acasă.
—  Aoleu! zise baba şi moşneagul, cînd i-au văzut în prag.
—  Bine v-am găsit cu bucurie şi cu sănătate!
D-apoi ce ţi-i bun, că nu apucase a se aşeza la masă, că a şi înnoptat şi, fiindcă erau
obosiţi de un drum aşa de lung, s-au culcat să doarmă. Toţi dormeau, iar Sugur-
Mugur a scos sabia şi o ascuţea. Pe la miezul nopţii, s-a pornit o furtună cu foc, de
nu mai ştiai: cerul vuieşte ori pămîntul clocoteşte. Venea Muma-Pădurii cu
doisprezece zmei, din gură văpăi lăsînd şi din coadă tot plesnind. Sugur-Mugur a
ieşit cu sabia goală şi i-a tăiat pe toţi zmeii, pe rudă, pe sămînţă.
La urmă, a venit Muma-Pădurii cu foc încălţată, cu foc încinsă, cu foc aprinsă şi a
luat-o la tăiat şi pe dînsa. Cînd trăgea cu sabia, sabia se topea. Şi a tot tăiat-o şi
sabia s-a topit, de a rămas numai cît o sîmcea de cuţit şi tot se ţinea Muma Pădurii.
Cînd s-a topit sabia lui Sugur-Mugur şi a lovit-o cu mănunchiul, a căzut urgia şi s-a
făcut un lac de păcură.
Aşa.
Dacă i-a văzut răpuşi pe toţi, Sugur-Mugur a azvîrlit mănunchiul săbiei şi l-a ajuns
pe Petrea la mînă şi l-a ţincoşat. Petrea a sărit din somn şi a strigat.
—  Sugur-Mugur, ce faci, vrei să mă mîntui de zile?
—  Nu, măi Petre, ia uită-te cîte capete de zmău am tăiat eu.
—  Cît ai tăiat – ai tăiat, aceasta încă nu-i nimic. Eu de la închisoare te-am scos, eu
la închisoare am să te pun pentru asta.
Dacă văzu şi văzu Sugur-Mugur, spuse în cele din urmă adevărul, căci eră curat la
suflet ca iarba după ploaie.
—  Acuma, zice el, cheamă-i pe moşneag şi pe babă şi pe Ileana
Cosînzeana să le spun patima toată, fiindcă nu mă crezi că n-am vrut să te tai, şi
cînd o să mîntui de spus, o să mor!
—  Măcar să mori, da' să spui!
S-au adunat toţi şi a început Sugur-Mugur să spună povestea de la început, cum
veneau ei de la dealul de sticlă, cum au poposit, iar noaptea, cînd Petrea cu Ileana
Cosînzeana dormeau, el a auzit trei păsări vorbind; una spunea că aceşti doi tineri
n-au pereche de frumoşi ce sunt, alta a spus că o să trimită Muma-Pădurii un
staroste cu vin otrăvit, ca să-i otrăvească, cea de a treia pasăre a cuvîntat: „Cine a
auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la genunchi". Şi cînd a spus aşâ, s-a
făcut Sugur-Mugur stană de piatră pînă mai sus de genunchi. După cîteva zile, într-
o noapte, iar au vorbit cele trei păsări în grai omenesc. Una spunea că nu-i nimic
mai frumos pe lume decît aceste două tinere mlădiţe, a doua i-a răspuns ce folos
că-s tinere şi frumoase, dacă a doua zi erau să moară de la florile de mire şi
mireasă, căci le făcuse Muma-Pădurii şi le înfipse colţi de lup şi măsele de urs. Cea
de a treia pasăre a spus la urmă: „Cine a auzi şi a spune să se facă stană de piatră
pînă la brîu". După ce a spus vorbele acestea, Sugur-Mugur s-a făcut stană de
piatră pînă la brîu.
—  Cu o noapte înainte de a ajunge acasă, iar am auzit trei păsări vorbind, una
spunea că Petrea şi Ileana Cosînzeana mai au de trăit o zi, că a doua noapte o să
vină Muma-Pădurii cu doisprezece zmei şi o să-i hăcuiască de-a bucăţica.
Şi cînd a mîntuit de spus ce a auzit de la cea de a treia păsărică, s-a făcut stană de
piatră pînă în creştetul capului.
Petrea şi Ileana Cosînzeana s-au pus pe plîns, moşneagul şi baba se ugilise, trei zile
în şir au jelit, li se uscase ochii de plîns şi nimic n-au izbutit, stătea stana de piatră
neclintită.
A treia noapte, se culcă şi visează toţi un vis. Moşneagul s-a sculat înainte şi a
spus:
—  lată ce vis am visat eu! Dacă am tăia capra cea roşie şi am unge stana de piatră
cu sînge, s-ar face Sugur-Mugur cum a fost înainte!
Ileana Cosînzeana şi Petrea au spus într-un glas:
—  Şi noi am visat aşâ vis! S-au sfătuit ei cu toţii:
—  Hai să tăiem capra cea roşie, căci capre vom mai creşte noi, dar pe Sugur-
Mugur n-are cine-l învia.
Au tăiat capra cea roşie, carnea au dat-o în cuptor s-o prăjească, iar cu sîngele s-au
dus şi au uns stana de piatră. Atunci s-a desfăcut piatra, parcă ar fi fost de cenuşă,
şi a înviat Sugur-Mugur.
—  Greu somn am dormit eu, vorbi el.
—  Dormeai somn şi mai greu dacă nu tăiam capra cea roşie, i-a răspuns Petrea.
—  Nu-i drept, capra cea roşie îi vie, duceţi-vă şi vă uitaţi.
Cînd au luat gurarul de la cuptor, n-au văzut jăratic, dar o pajişte şi capra cea roşie
păştea iarbă verde şi doi iezi zburdau lîngă dînsa.
S-au bucurat cu toţii, cum nu se bucuraseră niciodată în viaţa lor. Ileana
Cosînzeana a luat mărul cel de aur şi cînd i-a dat drumul jos, s-a făcut un palat, de
nu-i sta altul împotrivă în întreaga lume.
Petrea scoase şi el mărul cel de aur din sîn şi, cînd l-a aruncat, s-a făcut o grădină
cu tot felul de copaci într-însa, frumoasă, cît nu se poate spune.
De aici încolo a fost nunta. Au poftit lume de pe lume. în jurul palatului au întins
mese mari, cîntau lăutari şi s-a pornit mare veselie şi voie bună, şi jocuri, şi cheful
cel mare.