Ramurile arborelui de mustar

31. Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: "Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un
grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa.
32. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce
a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului
vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui."
(Matei 31:31,32)

Împărăţia cerurilor e aproape insignifiantă la început, dar, cu timpul, se

întinde foarte mult. Ea pare lipsită de importanţă cînd îşi începe lucrarea, dar
rezultatele sînt atît de impunătoare încît îţi taie răsuflarea. Dumnezeu are
puterea să facă să crească Împărăţia lui pe pămînt astfel încît impactul ei să fie
asupra a popoare întregi.

Şi totuşi, în această luptă crîncenă dintre împărăţia diavolului şi Împărăţia lui

Dumnezeu, văd cum răul e nespus mai mare decît binele. Rar, de cîteva ori în
istorie, numele lui Dumnezeu a fost vestit cu putere printre neamuri, de cele
mai multe ori credinţa autentică fiind doar în inima a cîtorva mii de oameni.
Ei, la rîndul lor sînt ici şi colo, izolaţi unii de alţii. De exemplu, unde mai
poate fi citit acum că Dumnezeu a creat lumea în 6 zile? Cîţi creştini autentici
mai poţi întîlni? Cei mai mulţi ştiu să-ţi spună poeziile pe de rost: Isus te
iubeşte, toată Scriptura este Cuvîntul lui Dumnezeu, noi trebuie să fim buni,
îngăduitori unii cu alţii şi... cu noi înşine. Ori de cîte ori păcătuim, şi asta ni se
întîmplă des, să nu disperăm - avem la Tatăl un Mijlocitor.

Cum poate un astfel de creştinism să crească asemenea unui arbore de

muştar? Nu va fi doar o religie frumos brodată, bună de pus într-un cufăr şi
uitată acolo?

Dumnezeu a ales să se implice cu tot sufletul în eliberarea poporului evreu de

sub robia egipteană. A făcut minuni mari pentru ei, dar, în schimb, cum a fost
răsplătit?

" Cînd a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele
două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu.

Poporul văzînd că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strîns în

jurul lui Aaron şi i-a zis: "Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea
noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-
a făcut." Aron le-a răspuns: "Scoateţi cerceii de aur din urechile nevestelor,
fiilor, fiicelor voastre, şi aduceţi-i la mine." Şi toţi şi-au scos cerceii de aur din
urechi, şi i-au adus lui Aron. El i-a luat din mîinile lor, a bătut aurul cu dalta,
şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: "Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a
scos din ţara Egiptului." Exod 32:18, 33:1-4

Şi parcă cele mai rele prevestiri pentru acest popor s-au împlinit. Odată ajunşi
în Canaan, au ales să fie uşuratici, idolatri, să se teamă de puterea popoarelor
dimprejur.

În toată această istorie sumbră, cînd evreii au fost răsplătiţi pentru răzvrătirile
lor, apar pe scena istoriei patru tineri - luaţi în robie şi expuşi unui sistem
idolatru pînă în măduva oaselor. Nebucadneţar ia crema tinerilor din toate
popoarele pe care le cucereşte. Şi din sute sau mii de oameni care i-a luat la
curtea lui, oameni cu influenţă, căpetenii - doar trei aleg să nu-şi plece
genunchiul în faţa chipului cioplit. Ameninţarea era clară - astfel vor fi
aruncaţi în cuptorul cu foc. Dacă toţi ceilalţi au ales să-şi plece genunchii ca
să-şi scape viaţa, doar ei au ales să rămînă cu fruntea sus, indiferent de
consecinţe:

"Împăratul Nebucadneţar a făcut un chip de aur, înalt de şaizeci de coţi şi lat

de şase coţi. L-a ridicat în valea Dura, în ţinutul Babilonului. Îmăratul
Nebucadneţar a poruncit să cheme pe dregători, pe îngrijitori şi pe cîrmuitori,
pe judecătorii cei mari, şi pe toate căpeteniile ţinuturilor, ca să vină la sfinţirea
chipului, pe care-l înălţase împăratul Nebucadneţar. Atunci dregătorii,
îngrijitorii şi cîrmuitorii, jdecătorii cei mari, vistiernicii, legiuitorii, judecătorii
şi toate căpeteniile ţinuturilor, s-au strîns la sfinţirea chipului pe care-l
înălţase împăratul Nebucadneţar. S-au aşezat înaintea chipului pe care-l
înălţase Nebucadneţar.

Iar un crainic a strigat cu glas tare: " iată ce vi se porunceşte, popoare,

neamuri, oameni de toate limbile! În clipa cînd veţi auzi sunetul trîmbiţei,
cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului, şi a tot felul de instrumente de
muzică, să vă aruncaţi cu faţa la pămînt, şi să vă închinaţi chipului de aur, pe
care l-a înălţat împăratul Nebucadneţar. Oricine nu se va arunca cu faţa la
pămînt şi nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui
cuptor aprins" - De aceea, în clipa cînd au auzit toate popoarele sunetul
trîmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, şi a tot felul de instrumente de
muzică, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au închinat
chipului de aur pe care-l înălţase împăratul Nebucadneţar.

Cu prilejul acesta, şi în aceeaşi vreme, cîţiva haldei s.au apropiat şi au pîrît pe

iudei. Ei au luat cuvîntul şi au zis împăratului Nebucadneţar: "Să trăieşti
veşnic împărate! Ai dat poruncă după care toţi cei ce vor auzi sunetul
trîmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului şi a tot felul de
instrumenete de muzică, vor trebui să se arunce cu faţa la pămînt, şi să se
închine chipului de aur; şi după care, oricine nu se va arunca cu faţa la
pămînt, şi nu se va închina, va fi aruncat în mijlocul unui cuptor aprins. Dar
sînt nişte iudei, cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, şi
anume Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, oameni care nu ţin seama deloc de tine,
împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi, şi nu se închină chipului de aur pe
care l-ai înălţat tu!"

Atunci Nebucadneţar, mîniat şi plin de urgie, a dat poruncă să aducă pe

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Şi oamenii aceştia au fost aduşi îndată înaintea
împăratului. Nebucadneţar a luat cuvîntul şi le-a zis: "Înadins oare Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego, nu slujiţi voi dumnezeilor mei, şi nu vă închinaţi
chipului de aur, pe care l-am înălţat? Acum fiţi gata, şi în clipa cînd veţi auzi
sunetul trîmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului şi a tot felul
de instrumente, să vă aruncaţi cu faţa la pămînt, şi să vă închinaţi chipului pe
care l-am făcut; dacă nu vă veţi închina lui, veţi fi aruncaţi îndată în mijlocul
unui cuptor aprins! Şi care este dumnezeul acela, care vă va scoate din mîna
mea?"

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: "Noi n-

avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru,
căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din
mîna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom
sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai
înălţat!"

La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s-a umplut de mînie, şi şi-a schimbat

faţa, întorcîndu-şi privirile împotriva lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. A luat
din nou cuvîntul şi a poruncit să încălzească de şapte ori mai mult cuptorul,
de cum se cădea să-l încălzească. Apoi a poruncit unora din cei mai voinici
ostaşi din oştirea lui să lege pe Şadrac, Meşasc şi Abed-Nego, şi să-i arunce în
cuptorul aprins. Oamenii aceştia au fost legaţi cu ismenile, cămăşile, mantalile
şi celelalte haine ale lor, şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă
porunca îmăratului era aspră şi cuptorul era neobişnui de încălzit, flacăra a
ucis pe toţi oamenii, care aruncaseră în el pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Dar
aceşti trei oameni: Şadrac, Meşac şi abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul
cuptorului aprins.

Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimîntat şi s-a sculat repede. A luat

cuvîntul şi a zis sfetnicilor săi: "N-am aruncat noi în mijlocul focului trei
oameni legaţi?" Ei au răspuns împăratului: "Negreşit, împărate!" El a luat
iarăşi cuvîntul şi a zis: "Ei bine, eu văd patru oameni umblînd slobozi în
mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al
unui fiu de dumnezei!" Apoi Nebucadneţar s-a apropiat de gura cuptorului
aprins şi, luînd cuvîntul a zis: "Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, slujitorii
Dumnezeului celui Prea Înalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!" Şi Şadrac, Meşac şi
Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Dregătorii, îngrijitorii, cîrmuitorii şi
sfetnicii împăratului s-au strîns şi au văzut că focul n-avusese nici o putere
asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pîrliseră,
hainele le rămăseseră neschimbate, şi nici măcar miros de foc nu se prinsese
de ei.

Nebucadneţar a luat cuvîntul şi a zis: "Binecuvîntat să fie Dumnezeul lui

Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul său şi a izbăvit pe
slujitorii săi care s-au încrezut în el, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat
mai degrabă trupurile lor decît să slujească şi să se închine altui dumnezeu
decît Dumnezeul lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om din orice
popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi, şi casa lui va fi prefăcută într-un
morman de murdării, pentru că nu este niciun alt dumnezeu, care să poată
izbăvi ca El. După aceea, împăratul a înălţat pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego
la mare cinste, în ţinutul Babilonului." Daniel 3

Doar trei oameni, alături de Daniel, au făcut ca numele lui Dumnezeu să se

întindă deasupra dumnezeilor tuturor neamurilor. Ei au fost cei cărora nu le-a
păsat de ameninţările împăratului şi atunci Dumnezeu şi-a arătat slava.Dacă
toţi din jurul lui păstrau tăcerea şi erau oameni supuşi autorităţii, Thomas
More a avut curajul de a se opună căsătoriei nelegitime a lui Henric al VIII-lea
cu Anne Boleyn.

Ei sunt acei cîţiva oameni unde Împărăţia lui Dumnezeu pare cît un grăunde
de muştar, dar impactul vieţilor lor asupra celorlalţi este colosal. Dumnezeul
lui Daniel, Thomas More a ajuns să fie recunoscut ca adevăratul Dumnezeu la
care oamenii trebuie să se închine.

Dar care au fost roadele pe care le-au adus creştinii? Aproape necontenit
vedem că acestea au fost, în mare măsură, stricate, fără nici un impact real
asupra societăţii. Aparent, roadele lucrării lui Pavel şi a celorlalţi apostoli par
a fi multe, dar la evaluarea intermediară după cîţiva ani, bisericile primesc un
rating deprimant. Din cele şapte biserici, doar două sunt apreciate de
Dumnezeu. În celelalte se găsesc multe compromisuri, făţărnicii, învăţături
murdare. Şi de cînd creştinismul a devenit religie oficială, sub edictul lui
Constantin din 313, a început creştinizarea forţată a oamenilor.

Ce a ajuns acum creştinismul? În forma lui instituţionalizată nu e mai mult

decît o buruiană care se tîrăşte pe pămînt. Nu are nici o relevanţă asupra
celorlalţi. E searbăd, fără gust, şi dacă cineva chiar vrea să caute adevărul, va
fi dezgustat de cîte minciuni şi mizerii se ascund în spatele programelor foarte
frumos organizate ale Bisericii Catolice, Ortodoxe sau Protestante.

Sentimentul pregnant pe care îl am cînd citesc parabola grăuntelui de muştar

este acela că, de-a lungul istoriei cuvintele acestei ilustraţii nu s-au împlinit
aproape deloc. Oamenii care ştiau ce le cere Dumnezeu de la ei au ales să-I
întoarcă spatele sau să trăiască o credinţă sălcie. Chiar dacă, în esenţă
Împărăţia lui Dumnezeu poate să crească foarte mult, în realitate aceasta a
avut de cele mai multe ori un impact minim, cu excepţia unor oameni ca
Daniel, Iona, Ilie, Thomas More, William Wilberforce.