Studiul Bibliei

Înainte de crearea Pământului

CINE A CREAT LUMEA NOASTRĂ?

„Apoi Dumnezeu a zis: "Să facem om

după chipul Nostru, după asemănarea
Noastră; el să stăpânească peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste vite,
peste tot pământul şi peste toate
târâtoarele care se mişcă pe pământ.”
(Geneza 1:26).
 „La început era Cuvântul, şi Cuvântul
era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era
Dumnezeu. El era la început cu
Dumnezeu. … Şi Cuvântul S-a făcut
trup şi a locuit printre noi, plin de har
şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui,
o slavă întocmai ca slava Singurului
născut din Tatăl.” (Ioan 1:1,2,14.
 „Suveranul Universului nu a fost singur în
lucrarea Sa de binefacere. El a avut un tovarăş,
un conlucrător, care putea aprecia planurile Sale
şi putea fi părtaş bucuriei Sale de a da fericire
fiinţelor create de El. „La început era Cuvântul şi
Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu
Dumnezeu" (Ioan 1,1-2). Hristos, Cuvântul,
singurul Fiu al lui Dumnezeu era una cu veşnicul
Tată - una în natură, în caracter şi în scop -
singura Fiinţă care putea intra în toate sfaturile şi
planurile lui Dumnezeu”(P.P. cap.1).
 Poziția lui Lucifer
„Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al
zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu,
biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: "Mă voi
sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai
presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe
muntele adunării dumnezeilor, la capătul
miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca
Cel Preaînalt.” Dar ai fost aruncat în Locuinţa
morţilor, în adâncimile mormântului!” (Isaia 14:12-
15).
„El a fost o fiinţă de o minunată putere
şi slavă, care s-a ridicat împotriva lui
Dumnezeu. … Lucifer fusese heruvim
ocrotitor. El stătuse în lumina prezenţei
lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele
create, fusese pe treapta cea mai
înaltă, având un rol proeminent în a
descoperi universului planurile lui
Dumnezeu.” (H.L.L. cap. 79).
 „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ajunsesei la
cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de
înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai
în grădina Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai
acoperit cu tot felul de pietre scumpe... Erai un
heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem
pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai
prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără
prihană... până în ziua când s-a găsit nelegiuirea
în tine" (Ezechiel 28,12-15).
„De fiecare parte a tronului harului
se aflau heruvimi, ca o gardă în
jurului Regelui cel măreţ şi ei
străluceau de slava care îi învăluia
din prezenţa lui Dumnezeu…
Aceste fiinţe sfinte cântau laudă şi
slavă lui Dumnezeu, cu buze
neîntinate de păcat.” A.Î. cap. 11).
 Problema lui Lucifer
„Tu ziceai în inima ta: "Mă voi sui în cer, îmi voi
ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui
Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării
dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui
pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia
14:13,14).
„Puţin câte puţin, Lucifer a început să
se hrănească cu dorinţa înălţării de
sine.” Păcatul a început în acela care,
după Hristos, fusese foarte mult
onorat de către Dumnezeu şi care era,
printre locuitorii cerurilor, în poziţia
cea mai înaltă în ceea ce priveşte
puterea şi slava.” (P.P. cap. 1).
 „Şi, poftind slava cu care Tatăl cel
veşnic L-a învestit pe Fiul Său, acest
prinţ al îngerilor aspira la puterea
ce constituia în exclusivitate una
din prerogativele lui Hristos.” (P.P.
cap. 1)
„Hristos era Fiul lui Dumnezeu şi El
fusese una cu Tatăl mai înainte ca
îngerii să fie aduşi la existenţă. El
totdeauna a stat la dreapta
Tatălui.”
 În marea Sa milă, în armonie cu caracterul
Său divin, Dumnezeu l-a suportat mult timp
pe Lucifer. Spiritul de nemulţumire şi
discordie n-a fost niciodată cunoscut în
ceruri. El era un element nou, un element
străin, misterios şi inexplicabil.
 Nici chiar Lucifer - la început - n-a
cunoscut natura reală a
simţămintelor sale; căci pentru un
timp el s-a temut să dea glas
frământărilor şi plăsmuirilor minţii
sale; totuşi, nici nu le-a alungat. El
n-a văzut încotro era tras de acest
curent.
 Procedeul lui Lucifer

La început, Lucifer şi-a dirijat în aşa fel ispitele,

încât el nu era cu nimic implicat. Pe îngerii pe
care nu i-a putut corupe spre a fi cu totul de
partea sa i-a acuzat de indiferenţă faţă de
interesele fiinţelor cereşti. Chiar lucrarea pe care
el o făcea o punea pe seama îngerilor ce au
rămas loiali faţă de Dumnezeu.
 Era metoda sa aceea de a produce
confuzie prin întrebări subtile cu privire la
planurile lui Dumnezeu. El înveşmânta în
mister tot ceea ce era simplu şi, printr-o
măiastră pervertire, arunca îndoiala
asupra celor mai clare declaraţii ale lui
Dumnezeu. Iar poziţia sa înaltă, legată aşa
de strâns de conducerea divină, a dat o
greutate şi mai mare celor spuse de el.
 Îngăduință
Dumnezeu i-a îngăduit lui Satana să-şi
continue lucrarea până când spiritul de
nemulţumire s-a copt într-o revoltă
deschisă. Era necesar ca planurile sale să se
dezvolte pe deplin, pentru ca adevărata lor
natură şi tendinţă să poată fi văzute de
toţi.
 Dumnezeu putea folosi numai
acele mijloace care erau în
armonie cu adevărul şi
neprihănirea. Satana însă putea
folosi ceea ce Dumnezeu nu putea
- minciuna şi linguşirea.
La început, Satana pretindea că nu
este un răzvrătit. Universul întreg
trebuia să-l vadă pe înşelător
demascat.
Chiar şi atunci când a fost aruncat afară din
ceruri, înţelepciunea cea veşnică nu l-a
distrus. Deoarece numai slujirea din iubire
putea fi primită de Dumnezeu, supunerea
fiinţelor create de El trebuia să se bazeze
pe convingerea dreptăţii şi bunăvoinţei
Sale. Locuitorii cerului şi ai celorlalte lumi,
fiind nepregătiţi să înţeleagă natura sau
consecinţele păcatului, nu puteau vedea
atunci dreptatea lui Dumnezeu în nimicirea
lui Satana.
 Explicarea păcatului

Păcatul este un lucru tainic, inexplicabil. Nu există

nici un motiv pentru existenţa sa; a căuta să-l
explici înseamnă a căuta să găseşti o scuză pentru
el, şi aceasta ar însemna să-l justifici. Păcatul a
apărut într-un univers desăvârşit, un lucru care s-a
arătat a fi de nescuzat şi extrem de păcătos.
Motivul pentru iniţierea lui sau apariţia lui nu a fost
explicat niciodată şi nici nu poate fi explicat
vreodată, nici măcar în ultima mare zi, când se va
aşeza judecata şi se vor deschide cărţile...
Creațiunea
Zilele creațiunii

„Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă:

aceasta a fost ziua întâi”. (Geneza 1:5).
COROANA
„După ce pământul,
CREAȚIUNII cu bogăţia vieţii
animale şi vegetale, a
fost adus la existenţă,
omul, coroana lucrării
Creatorului, pentru
care a fost făcut
pământul în toată
frumuseţea lui, a fost
adus şi el în prim
planul acţiunii
divine.”
 Omului, coroana creaţiunii Sale,
Dumnezeu îi dă puterea să
înţeleagă cerinţele Sale, să înţeleagă
dreptatea şi generozitatea Legii
Sale, cum şi pretenţiile ei sfinte faţă
de el; iar omului i se cere să
răspundă prin ascultare.
 Condiția omului

Asemenea îngerilor, locuitorii Edenului fuseseră

puşi la probă; fericirea lor putea fi menţinută
numai cu condiţia credincioşiei faţă de Legea
Creatorului. Ei puteau să asculte şi să trăiască sau
să nu asculte şi să piară.
 Pomul cunoştinţei a fost pentru ei un
mijloc de testare a ascultării şi iubirii lor
faţă de Dumnezeu. Domnul a considerat
că este bine să le pună înainte o singură
restricţie referitoare la folosirea a tot
ceea ce se află în grădină; dar, dacă ei
aveau să nesocotească voia Sa în
legătură cu acest lucru deosebit, aveau
să se facă vinovaţi de păcatul
neascultării.
 Dumnezeu putea să-l creeze pe om
fără posibilitatea de a călca Legea
Sa; El ar fi putut opri mâna lui Adam
de a atinge fructul oprit; dar în cazul
acesta omul n-ar mai fi fost un agent
moral liber, ci un simplu automat.
Fără libertatea de a alege,
ascultarea sa nu avea să fie
voluntară, ci forţată.
Primii noştri părinţi au fost avertizaţi
cu privire la primejdia ce-i ameninţa.
Solii cereşti le-au înfăţişat istoria
căderii lui Satana, cum şi complotul
lui pentru nimicirea lor, dezvăluindu-
le pe deplin natura guvernării divine
pe care prinţul răului căuta s-o
răstoarne.
Instituții divine

• Căsătoria
• Sabatul
 Dumnezeu a fost Acela care a oficiat
prima căsătorie. Astfel, această
instituţie Îl are ca întemeietor pe
Creatorul universului. "Căsătoria să fie
ţinută în toată cinstea" (Evr.13,4); ea a
fost unul dintre primele daruri pe care
le-a dat Dumnezeu omului şi este una
dintre cele două instituţii pe care, după
căderea în păcat, Adam le-a luat dincolo
de poarta Paradisului.
 În Eden, Dumnezeu a instituit un
monument de aducere aminte a
lucrării Sale de creaţiune, aşezând
binecuvântarea Sa asupra zilei a
şaptea. Sabatul a fost dat lui Adam,
părintele şi reprezentantul întregii
familii omeneşti.
În acest fel, instituţia Sabatului era
în totul comemorativă şi dată
întregii omeniri. Nu era nimic în el
care să umbrească sau să restrângă
cumva aplicarea lui la vreun om.
Ispitirea și căderea

Atunci şarpele a zis femeii:

„Hotărât, că nu veţi muri.”
Aceasta a fost şi este lucrarea lui Satana,
din zilele lui Adam şi până în prezent, şi
el a urmărit-o cu mare succes. El îi
ispiteşte pe oameni să nu se încreadă în
iubirea lui Dumnezeu şi să se îndoiască
de înţelepciunea Lui. El caută continuusă
trezească un spirit de curiozitate
nesfântă, o dorinţă nepotolită şi plină de
curiozitate de a pătrunde în tainele
înţelepciunii şi puterii divine.
 Deşi el era conştient de faptul că
păcatul are ca rezultat o pierdere
infinită, a ascuns propria sa stare
mizerabilă, cu scopul de a atrage şi
pe alţii în situaţia sa.
În ziua judecăţii, oamenii nu vor fi
condamnaţi pentru faptul că în
mod cinstit ei au crezut o
minciună, ci pentru că n-au crezut
adevărul, pentru că au neglijat
ocazia de a învăţa ce este adevărul.
 Schimbări

După păcătuirea sa, Adam se vedea - la început -

păşind într-o altă sferă a existenţei sale.
Dar, nu după mult timp, gândul păcătuirii sale
l-a umplut de groază.
 Acum ei începeau să vadă adevăratul
caracter al păcatului lor. Adam i-a reproşat
tovarăşei sale actul său nebunesc de a pleca
de lângă el şi de a îngădui să fie înşelată de
către şarpe; dar amândoi se mângâiau la
gândul că Dumnezeu, care le dăduse atâtea
dovezi ale iubirii Sale, avea să-i ierte pentru
acest unic păcat sau că, totuşi, nu aveau să fie
supuşi unei pedepse atât de teribile, cum se
temeau că va fi.
 Adam a înţeles că tovarăşa sa a călcat
porunca lui Dumnezeu, nesocotind
singura oprelişte ce le-a fost pusă ca test
al credincioşiei şi iubirii lor. În mintea sa
avut loc o luptă teribilă. El deplângea
faptul că îngăduise Evei să rătăcească
departe de el. Dar acum fapta fusese
săvârşită; el trebuia să se despartă de
aceea a cărei societate fusese bucuria
sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta?
"Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă
mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat"
(Gen.3:12). El, care din iubire pentru Eva,
în mod deliberat, a ales să piardă
aprobarea lui Dumnezeu, căminul său din
Paradis şi o viaţă veşnică plină de bucurie,
putea acum, după căderea sa, să se
străduiască să-i facă răspunzători pentru
păcat pe tovarăşa sa şi chiar pe Creatorul
său. Atât de teribilă este puterea răului!
 Nutrind mereu păcatul în inimă,
desconsiderând în chip voit apelurile iubirii
divine, păcătosul pierde plăcerea de a face
binele, dorul după Dumnezeu, însăşi
putinţa de a primi lumina cerului. Invitaţia
harului este încă plină de iubire, lumina
străluceşte tot aşa de puternic ca şi atunci
când s-a revărsat pentru prima dată asupra
sufletului său, dar glasul întâmpină urechi
surde, lumina cade pe nişte ochi orbiţi.”
(Cugetări)
 Pentru a avea o existenţă veşnică,
omul trebuia să continue să se
împărtăşească din pomul vieţii.
Ne mai având această posibilitate,
vitalitatea lui avea să scadă în mod
treptat, până când viaţa avea să se
termine.
Planul de

mântuire

Planul de Mântuire
fusese alcătuit mai
înainte de aducerea la
existenţă a pământului
 În tot Universul nu se afla decât
Unul singur care, în folosul omului,
putea să satisfacă cerinţele ei.
Deoarece Legea divină este tot aşa
de sfântă ca şi Dumnezeu, numai
cineva deopotrivă cu Dumnezeu
putea face ispăşire pentru călcarea
ei.
 Nimeni altul, ci
numai Hristos putea
să răscumpere
neamul omenesc din
blestemul Legii şi să-l
aducă iarăşi în
armonie cu cerul.
De ce îngerii nu puteau interveni în
salvarea omului? Ce-l diferențiază
pe Domnul Isus de ființele create
(viața neîmprumutată: Ioan 5:26:
„Căci, după cum Tatăl are viaţa în
Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă
viaţa în Sine”).
Cain și
Abel
Aceşti fraţi au fost puşi la încercare,
aşa după cum şi Adam fusese mai
înaintea lor pus la încercare, pentru
a se dovedi dacă ei vor crede şi vor
asculta de cuvântul lui Dumnezeu.
Ei cunoşteau măsurile luate pentru
mântuirea omului şi înţelegeau
sistemul jertfelor pe care le rânduise
Dumnezeu.
 Cain se înfăţişă înaintea lui Dumnezeu
având în inima sa nemulţumire şi
necredinţă cu privire la jertfa făgăduită şi
la nevoia de a aduce jertfe ca daruri.
Darul său nu dovedea pocăinţă faţă de
păcat. El gândea, aşa cum mulţi gândesc
astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune a
urma exact planul rânduit de Dumnezeu,
de a se încrede în totul pentru mântuire
în ispăşirea Mântuitorului făgăduit.
 El a ales calea încrederii în sine. El
avea să se înfăţişeze în virtutea
propriilor sale merite. El nu a adus
mielul şi nu a unit sângele mielului cu
darul său, ci a adus roadele sale,
produsele muncii sale. El a adus darul
său ca o favoare pe care o făcea lui
Dumnezeu, prin care nădăjduia să-şi
asigure binecuvântarea divină.
 Adevărata credinţă, care se
întemeiază în totul pe Hristos, se
va da pe faţă prin ascultare faţă de
toate cerinţele lui Dumnezeu.
Potopul
 Starea omenirii:

„Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu

nu va rămâne pururi în om, căci şi
omul nu este decât carne
păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de
o sută douăzeci de ani."
 Oamenii L-au scos pe Dumnezeu
din cunoaşterea lor şi s-au închinat
făpturilor propriei lor imaginaţii şi,
ca urmare, au decăzut din ce în ce
mai mult
Dar, după cădere, oamenii au ales să-şi satisfacă
dorinţele lor păcătoase; iar ca rezultat, crima şi
ticăloşia au crescut cu o mare rapiditate. Nu
erau respectate nici legăturile de căsătorie şi nici
drepturile de proprietate. Oricine poftea nevasta
sau averea aproapelui său le lua prin forţă şi
oamenii se făleau cu faptele lor de violenţă. Se
complăceau în nimicirea vieţii animalelor, şi
folosirea ca hrană a cărnii îi făcea mai cruzi şi
mai setoşi de sânge, până când au ajuns să
privească viaţa omului cu o înspăimântătoare
indiferenţă.
 Dar Noe a stat ca o stâncă în mijlocul furtunii.
Înconjurat de batjocura şi râsul poporului, el s-a
distins prin integritatea lui sfântă şi prin
credincioşia lui nezdruncinată. Cuvintele sale
erau însoţite de putere, căci vocea lui Dumnezeu
era cea care se adresa omului prin servul Său.
Legătura cu Dumnezeu l-a făcut puternic în tăria
puterii infinite, în timp ce, pentru o sută
douăzeci de ani, glasul lui solemn a sunat la
urechile acelei generaţii, vorbindu-le despre
evenimente care, atât cât putea judeca
înţelepciunea omenească, erau imposibile.
Noe şi familia sa se aflau în corabie
şi "Domnul a închis uşa după el"
(Gen.7,16 u.p.).
 Noe a fost închis înăuntru, iar cei care
lepădaseră mila lui Dumnezeu au fost
lăsaţi afară. Sigiliul Cerului era pe uşa
aceea: Dumnezeu a închis-o şi numai
Dumnezeu o putea deschide. Tot astfel,
când Hristos va termina lucrarea
mijlocirii Sale în favoarea omenirii
vinovate, mai înainte de venirea Sa pe
norii cerului, uşa milei va fi închisă.
 Timp de şapte zile după ce Noe şi
familia sa au intrat în corabie, nu s-a
ivit nici un semn al furtunii ce trebuia
să vină. În decursul acestui timp,
credinţa lor a fost încercată. A fost un
timp de triumf pentru cei din afara
corăbiei. Întârzierea aparentă a întărit
în ei credinţa că solia lui Noe era
o înşelăciune şi că potopul nu va veni
niciodată.
 Cât de mari sunt mila şi îndurarea
lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale
greşite, atunci când aşează
curcubeul cel frumos în nori, ca un
semn al legământului Său cu
oamenii! Domnul declară că, atunci
când va privi curcubeul, Îşi va
aminti de legământul Său.
 Pretutindeni zăceau cadavrele oamenilor şi
ale animalelor. Domnul n-a îngăduit ca
acestea să rămână ca să se descompună şi
să infecteze aerul; de aceea, El a făcut
pământul un vast cimitir. Un vânt violent,
care a fost pus să sufle cu scopul de a zvânta
apele, le-a pus în mişcare cu o mare forţă, în
unele cazuri dislocând şi purtând cu el
vârfurile munţilor, îngrămădind copaci,
stânci şi pământ peste cadavrele celor morţi.
 Prin aceleaşi mijloace, argintul şi aurul,
lemnul scump şi pietrele preţioase, care
îmbogăţeau şi înfrumuseţau lumea
dinainte de potop şi pe care aceasta le
idolatrizase, au fost ascunse de vederea
şi posibilitatea oamenilor de a le găsi,
căci acţiunea violentă a apelor a
îngrămădit asupra acestor comori
pământ şi stânci, iar în unele cazuri a
format munţi deasupra lor.
Dumnezeu a văzut că, cu cât a îmbogăţit
şi a îmbelşugat mai mult pe păcătoşi, cu
atât mai mult ei şi-au ticăloşit umblarea
înaintea Lui. Comorile care ar fi trebuit
să-i facă să-L preamărească pe
milostivul Dătător au fost făcute obiecte
de închinare, în timp ce Dumnezeu a
fost dezonorat şi dispreţuit.