Sfinții ne învață că trufia este o boală spirituală, de sorginte luciferică pe care o întâlnim și în

tulburările psihice, în comportamentul isteric sau paranoic, în nevroza ipohondrică sau depresivă.

Mândria se manifestă atât în relația cu ceilalți, cât și în raportul nostru cu Dumnezeu.

Omul trufaș este conștient de o serie de calități fizice sau sufletești pe care le posedă, de poziția
socială pe care o ocupă, de bogăția și puterea sa, dar pe toate le consideră a fi merite personale, spre
deosebire de omul smerit, care crede că toate atributele pozitive ale personalității sale sunt daruri
primite de la Dumnezeu.

În viața de zi cu zi mândria se exprimă în exteriorul omului ca trufie și ca iubire de slavă deșartă.

Cel mândru își satisface imaginea de sine, lăudându-se singur; se arată foarte sigur pe sine,
atotștiutor, fiind totodată suspicios, critic, ironic față de opiniile sau faptele celorlalți; este într-o
dispoziție sufletească negativă; nu își conștientizează defectele, tinde să le justifice, să și le
îndreptățească; se simte bine în rolul de învățător al semenilor săi, neratând nici o ocazie de a-i
dăscăli sau chiar de a le da ordine sau directive; nu îi place să se supună în fața superiorilor și adesea
se mânie dacă cineva încearcă să îl corecteze.

Noi, oamenii, devenim mândri și pentru că suntem învățați de mici să ne comparăm cu cei de lângă
noi. Societatea concurențială în care trăim exacerbează această tendință, sugerându-ne nu doar să
ne evaluăm în comparație cu semenii noștri, ci să încercăm să îi devansăm.

Această atitudine este, adesea, una fariseică. Procedând așa, greșim în fața lui Dumnezeu, la fel ca
fariseul care a confundat rugăciunea cu lauda de sine:

„Doamne, eu nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri sau ca și acest vameș.” (Luca. 18,
11).

Apariţia păcatului mândriei şi căderea lui Lucifer

Cine stă la originea a tot ceea ce a fost creat în univers?

"Ah, Doamne, Dumnezeule, iată Tu ai făcut cerurile și pământul cu puterea Ta cea mare și cu brațul
Tău întins: nimic nu este de mirat din partea Ta!” (Ieremia 32:17)."

"...la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut, și că Dumnezeu face așa pentru
ca lumea să se teamă de El.” (Eclesiastul 3:14).

Tot ce a creat Dumnezeu a fost creat desăvârșit, în acel moment primordial n-a existat nici un defect,
nici o „eroare de fabricație” în lucrurile create de El. Așa după cum spunea versetul anterior, la
lucrurile create de El „nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut”, cu alte cuvinte, nimic nu ar fi
putut fi făcute mai bine.

Momentul în care Dumnezeu creează îngerii, heruvimii și serafimii:

„…atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie, și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau

strigăte de veselie.” (Iov 38:7).
În afară de numele de „fii ai lui Dumnezeu”, Biblia mai folosește și termenul de „stele” pentru toate
ființele create de Dumnezeu, înainte de crearea Pământului și a oamenilor.

Când a apărut mândria?

Mândria merge înaintea pieirii, și trufia merge înainte căderii.” (Proverbele 16:18).

Problema a apărut cu Lucifer, una dintre cele mai strălucite ființe create de Domnul Dumnezeu:

"Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, Fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul
neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‚Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de
stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi
sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.’” (Isaia 14:12–14).

„Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului, și spune-i: ‚Așa vorbește Domnul,
Dumnezeu: Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în
frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu
sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur;
timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.

Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și
umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost
făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de
silnicie și ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim
ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai
stricat înțelepciunea cu strălucirea ta.” (Ezechiel 28:12–17)

Mândria lui Lucifer și gândul că prin ceea ce poate, prin puterea pe care i-o dăruise Dumnezeu poate
deveni mai presus de Puterea Sfântă, mai presus de Creatorul său, i-au adus alungarea din Rai, a lui și
a celor care i s-au alăturat în această răscoală împotriva Lui Dumnezeu.

"Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au
luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, șarpele cel
vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și
împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.” (Apocalipsa 12:7–9).

„De aceea te arunc la pământ, te dau priveliște împăraților.” (Ezechiel 28:17 u.p.).

Astfel Lucifer și a lui ceată, au fost alungați din ceruri pe pământ:

"Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ.” (Apocalipsa 12:4
p.p.).

„Pământul era pustiu și gol; și pe fața adâncului de ape era întuneric.” (Geneza 1:2 p.p.)
Vă veți întreba de ce le-a lăsat Dumnezeu lui Lucifer și îngerilor posibilitatea de a păcătui și nu Și-a
folosit a sa putere infinită pentru a face ca acest lucru să le fie imposibil?

… pentru că Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8 prima parte).

„…Domnul ne va da și fericirea.” (Psalmii 85:12 prima parte).

„…alegeți astăzi cui vreți să slujiți.” (Iosua 24:15).

Dumnezeu a creat toate ființele din univers ca să fie fericite, și pentru că fericirea nu poate exista în
lipsa libertății, El le-a creat ca ființe autonome, înzestrate cu libertate de conștiință și de alegere.
Numai astfel se puteau ele bucura de o adevărată fericire. În caz contrar, dacă Dumnezeu le-ar fi
făcut incapabile de a gândi și acționa în mod autonom, El ar fi creat doar niște banali roboți,
programați să-I slujească în mod mecanic, necondiționat.

Însă Dumnezeu este iubire și El nu poate să accepte decât o ascultare provenită din iubire.

Făcând o comparaţie:

nici chiar noi, oamenii, nu ne îndrăgostim de aparatele noastre electrocasnice, oricât de bune și utile
ar fi ele, nu putem fi satisfăcuți sufletește de „relația” cu un asemenea obiect, adică de utilizarea lui,
ci în realitate dorim și ne bucurăm de existența unei persoane libere, care are trăiri, care are
sentimente, care a ales de bună voie să ne iubească – deși, teoretic vorbind, ar fi putut să nu facă
această alegere. Este clar că relația cu o persoană cu voință liberă și autonomă prezintă un grad de
risc mult mai ridicat decât exploatarea unui robot programat să funcționeze exact așa cum vrei tu,
dar roboții nu pot fi făcuți fericiți, după cum nici ei nu pot ferici pe alții, motiv pentru care este totuși
preferabilă o relație cu o ființă liberă, în ciuda riscurilor pe care o asemenea relație le implică.

Dumnezeu, pentru că dorea fericirea deplină a ființelor create de El, Și-a asumat acest risc, creându-
le cu o libertate deplină de alegere și respectându-le această alegere.

"Cel ce se înalță pe sine negreșit îl coboară pe aproapele său”.

Trufia este o patimă cu efecte în plan social: conduce la vrajbă, ură sau chiar la război.

Omul mândru își perturbă de multe ori relația cu Dumnezeu, nerecunoscându-L ca origine a vieții, ca
Atotțiitor și țintă ultimă a existenței. Cel mândru Îl înlătură pe Dumnezeu și se pune pe sine în centrul
creației: toate lucrurile devin mijloace de satisfacere a patimilor.

„Se face pe sine însuși un mic dumnezeu”, spune Larchet. Omul menit să intre în comuniune cu
Dumnezeu prin cultivarea virtuților, prin iubire și cunoaștere, odată acaparat de mândrie, ratează
scopul pentru care a fost creat și începe să ducă o viață nefirească.

Mândria ne împiedică să progresăm duhovnicește.

„Precum întunericul este potrivnic luminii, tot astfel și mândria se opune oricărei virtuți”.
Din mândrie se nasc alte patimi: mânia, vorbirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula,
fățărnicia, pizma, neascultarea.

Cuvântul evanghelic este clar: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”
(Iacob 4, 6).

Omul mândru se chinuie pe sine. Trufașul se teme să nu piardă recunoașterea celorlalți. Este într-o
cursă continuă și stresantă a confirmării de sine, prin oglindirea în opiniilor semenilor săi.

Trăiește dedublat: se arată mai bun, mai capabil, mai virtuos decât este în realitate.

Fiind o patimă a duhului, mijloacele de vindecare a mândriei sunt duhovnicești.

Sfinții recomandă mai multe metode: să conștientizăm că bunurile vieții noastre pământești sunt
stricăcioase și pieritoare; să acceptăm că toate calitățile fizice și spirituale sunt daruri pe care le-am
primit de la Dumnezeu și să Îi mulțumim pentru ele; să facem efortul de a vedea în semenul nostru
chipul lui Dumnezeu, prețuindu-l; să ne străduim să iubim pentru că „dragostea risipește mândria”.
Să ne smerim pentru păcatele și defectele noastre. Să îndurăm răbdător încercările și necazurile
zilnice și astfel vom reintra în limitele firescului, împăcându-ne cu Dumnezeu și cu semenii noștri.