Free Will – a fundamental human right established at Creation

LIBERUL ARBITRU – DREPT FUNDAMENTAL AL OMULUI

STABILIT LA CREAȚIUNE
Pastor stagiar Popa Emanuel Ștefan
Abstract: Free Will – a fundamental human right established at Creation
Since its creation, man was endowed with free will. Freedom of choice was also the basic
right of every inteligent created being, prior to man. God established love to function only
accompanied by the free will of every being. Lucifer did perverted his free will and didn’t
used it in the parameteres imposed by God. The ability to exercise the freedom of choice was
available to the first people, but by the wrong use of their free will sin entered the world. In
the Christian thinking the role and purpose of the will was at great interest and concepts like
synerginsm and monergism soon appeared. Some argued for a complete, or partial bondage of
will because of the original sin, others argued for a free will despite the sin. However
concepts like the moral government of God entered the scence and man’s free will was re-
examined through new eyes. Also it is a great tension between divine predestination,
foreknowledge and man’s freedom of chooice, but the Bible evidence corrects the
misunderstanding suggesting a dynamic procces in which man’s free will is not affected by
divine foreknowledge. Finally the ability to choose has its place in salvation matters.
Although bound by sin, the will by the prevenient grace through the Holy Spirit, can be freed
to choose for God.
Keywords: free will, freedom of choice, prevenient grace, predestination, foreknowledge

Introducere
În articolul de față subiectul tratat este liberul arbitru. Premisa de la care se pleacă este aceea
că omul a fost înzestrat încă de la creațiune cu liberul arbitru și are capacitatea de a-și exercita
acest drept în special în aspectele spirituale. Întrebările care vor fi adresate sunt: Care sunt
originile libertății morale? Cum a înțeles creștinătatea de-a lungul timpului libertatea voinței?
Cum poate fi rezolvată tensiunea dintre preștiința divină și liberul arbitru al omului? Cum
poate omul să își exercite liberul arbitru în ce privește mântuirea sa ? Lucrarea va îmbina
dovezile biblice cu scrierile lui Ellen G. White și va interacționa cu elemente din teologia
sistematică ca în final concluzile să aducă o clarificare asupra liberului arbitru. Tratarea
subiectului libertății morale are ca scop conștientizarea cu privire la necesitatea sa în ce
privește primirea darului mântuirii ca urmare a actului salvific realizat de Hristos.

1
 1. Originile libertății morale
Libertatea morală nu este un aspect valabil numai în dreptul omului ci și în dreptul
tuturor ființelor raționale create, indiferent de statutul ontologic. Ellen White confirmă că
libertatea de a alege este o prerogativă ce „îl așează (pe om) în rândul ființelor inteligente.”1
Exercitarea voinței a fost și este un aspect valabil nu doar pe pământ dar și în cer, unde
Lucifer a pervertit libertatea acordată de Dumnezeu creaturilor Sale.2
După ce creația a fost încheiată Biblia afirmă că toate lucrurile create „erau foarte
bune” (Geneza 1:31). De asemneea Geneza 2:16-17 ne indică faptul că omul fusese creat fără
păcat și era înzestrat cu puterea de a alege liber. Dumnezeu a dat lui Adam și Evei oferit
posibilitatea de a mânca din orice pom din grădină. Libertatea oferită de Dumnezeu avea un
aspect pozitiv și unul negativ. Aveau libertatea de a mânca din orice pom, dar aveau și
interdicția de a nu mâncă dintr-un anume pom. Primii oameni au fost creați ființe morale
libere, dar ca să se bucure de libertatea lor aceștia trebuiau să accepte limita libertății.
Acceptând limita libertății, ei erau liberi și aveau un spațiu sigur în care se puteau dezvolta și
crește întregul potențial.3
Primul moment în care a fost exercitată o alegere pe plan moral a fost una care a adus
un mare deserviciu omenirii. Eva alege să se distanțeze de Dumnezeu vorbind despre
persoana Sa doar cu apelativul „Domnul” (Elohim), fără să mai adauge (Yahve) într-o
manieră personala a numelui de legământ al lui Dumnezeu. Apoi în dialogul cu șsarpele alege
să modifice porunca divină adăugând sau eliminând cuvinte esențiale rostite de Dumnezeu,
subestimând veridicitatea divină.4 La creațiune Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni cu libertatea
de a alege, dar aceasta a fost compromisă deoarece oamenii au gustat din pomul interzis și și-
au pervertit capcitatea de distinge binele și răul.5
Există o bază biblică solidă pentru a susține libertatea fundamentală a omului,
evidențiată de conceptul harului preventiv în a alege un Dumnezeu al dragostei.6 Acest
concept este observat în gestul lui Dumnezeu care inițiază interacțiunea cu omul după ce a
păcătuit ( „Unde ești?” Geneza 3:9) și ulterior promite ca va trimite „Sămânța” (Geneza 3:15)
care va îndeplini pentru oameni ceea ce ei nu pot. Acum oamenii trebuie să tindă (ceea ce
include exercitarea alegerii) pentru o relație mai intimă cu Dumnezeu, ca astfel nimeni să nu

1
Ellen G. White, Patriarhi și Profeți, (Ellen G. White Estate, Inc. 2021), 331-332.
2
Ibid., 35.
3
Martin F. Hanna, Darius W. Jankiewicz, and John W. Reeve, Salvation: Contours of Adventist Soteriology
(Berrien Springs, MI.: Andrews University Press, 2018), 122.
4
Ibid., 123-124.
5
Ibid., 141.
6
Ibid., 3.

2
le-o răpească (Romani 8:31-39).7 „Dumnezeu dorește să restaureze omul la o relație personală
vitală cu Sine prin credința sa în Dumnezeu prin moartea lui Isus Hristos pentru păcatul
omului.”8 Enunțul lui Norman Geisler indică indispensabilitatea alegerii omului în domeniul
moral și spiritual. Acesta trebuie să își exercite liberul arbitru pentru a crede în Isus, în special
după ce păcatul a contaminat lumea.
Caracterul de dragoste al lui Dumnezeu poate fi exprimat prin doctrina judecății
divine, ce dă importanță și responsabilitate omului în lucrurile spirituale.9 Dumnezeu
niciodată nu va acționa împotriva voinței libere a omului, deoarece El ne prețuiește
personalitatea. Libertatea este unul dintre cele mai prețioase daruri date de Dumnezeu omului,
deaceea El așteaptă aprobarea și alegerea noastră. Libertatea este o premiză divină pentru că
dragostea se poate dezvolta numai în contextul libertății.10 În mod categoric Ellen White
confirmă că „Dumnezeu nu a intenționat să exercite presiuni asupra voinței. Omul a fost creat
ca agent moral liber.”11 Legea iubirii este temelia stăpânirii lui Dumnezeu, iar El dorește „o
slujire din dragoste” și „nu găsește nicio plăcere într-o ascultare forțată „deoarece acordă
tuturor libertatea voinței.”12

2. Libertatea voinței în gândirea creștină

La acest punct este necesar să facem o trecere sumară prin teoriile ce sunt legate de
libertatea de voință a omului ce au existat în lumea creștină dea-lungul secolelor. Biserica
răsăriteană a avut o viziune mai optimistă asupra naturii umane și susținea că voința liberă a
omilui nu a fost pierdută în urma căderii în păcat. Astfel păcatul este rezultatul exercitării
voinței libere. Biserica apuseană s-a îndreptat spre o viziune mai pesimistă asupra naturii
umane, unde voința și capacitatea de a alege sunt obstrucționate de natura păcătoasă moștenită
de la Adam.
Pelagiu și Augustin au fost personajele din istoria creștinismului care au marcat
profund teologia în toate aspectele ei. Viziunile celor doi gânditori, care sunt diametral opuse,
au creat un cadru în care ulterior au fost dezbătute toate controversele teologice.13 Opinile lor
au vizat și aspectele ce țin de libertatea morală. Pelagiu a fost un puternic exponent al
7
Ibid., p. 135, 136, 140.
8
Norman L. Geisler, The Roots of Evil (Eugene, OR: Wipf and Stock Publishers,
2002), 81.
9
Hanna, Salvation, 18.
10
Helmut Haubeil, Abide in Jesus (Austrian Publishing House, Wien, 2016), 32.
11
White, Patriarhi și Profeți, 331-332.
12
Ibid., 34.
13
Jairzinho Lopes Pereira, Augustine of Hippo and Martin Luther on Original Sin and Justification of the Sinner
(Bristol: Vandenhoeck & Ruprecht, 2013), 129-140.

3
atropologiei optimiste în care omul este factorul decisiv in ce priveste mântuire sau aspectele
spirituale. Pe de cealaltă parte, Augustin a fost un exponent puternic al unei antropologi
pesimiste în care omul nu poate decide sau alege în ce privește mântuirea, privilegiul
ramânând lui Dumnezeu care predestina omul după bunul său plac.
Augustin a considerat mântuirea ca fiind exclusiv partea lui Dumnezeu (monergism -
gr. monos: unul, singurul, unicul) și susținea că mântuirea vine doar de la Dumnezeu, iar omul
nu poate face nimic, nici măcar voința nu îi poate fi împuternicită. În acest monergism nu poți
să te opui harului preventiv. Oamenii care sunt predestinați să fie mântuiți nu pot alege deloc
altceva. În opoziție cu acest concept este sinergismul (gr. syn-ergos: colaborare, lucrând
împreună) unde atât Dumnezeu cât și omul au un rol în mântuire. Mulți teologi dinainte de
Augustin și până la reforma protestantă au susținut mai mult sinergismul decât ar vrea să
recunoască.14
În această controversă, Pelagiu afirma corect că omul are o alegere în ceea ce privește
propria mântuire, dar a greșit când a spus că oamenii se nasc fără păcat și că păcătuiesc numai
din cauza exemplelor și mediului rău,15 dar pot alege să nu păcătuiască pe baza abilităților
proprii. În sinergismul lui Pelagiu, omul are un rol foarte important. Pe de cealaltă parte,
Augustin a avut dreptate afirmând că omul este păcătos din naștere și este incapabil să
conceapă mântuirea fără harul preventiv al lui Dumnezeu. Ce a înțeles greșit este că mântuirea
este doar pentru cei predestinați, cei născuți în biserici și națiuni creștine și doar câțiva păgâni.
Ca o reacție la această controversă Ioan Cassian susține un semi-pelagiansim în care
oamenii au o sămânță de virtute în sufletul lor pentru că au fost creați de Dumnezeu.16
Teologii semi-pelagieni au postulat că omul se naște slăbit moral și păcătos, și cu toate
acestea are o capacitate naturală de a iniția primul pas către Dumnezeu în procesul mântuirii.
Prin harul Său, Dumnezeu se alătură procesului și ajută pe omul doritor de-a lungul călătoriei
spre ceruri. Mântuirea este văzută de aceștia ca o cooperare divino-umană (sinergie).17 Pentru
a sistematiza, trebuie să precizăm că augustinian-ismul afirma că omul este mort din punct de
vedere moral, semi-pelagianismul declara că este bolnav moral, iar pelagianismul postula că
el este moral bine.18 În acest model de cooperare, harul lui Dumnezeu inițiază și inspiră voința
liberă spre bine, dar voința liberă poate alege să urmeze sau să se opună acțiunilor harului la
14
M. F. Hanna, Salvation, 102, 269-270.
15
Gregg R. Allison, Historical Theology: An Introduction to Christian Doctrine (Grand Rapids MI.: Zondervan,
2011), 346.
16
John Cassian, Conlatio, 13.12.5-7, citat de Boniface Ramsey, trad., John Cassian: The Conferences, ACW 57
(New York NY.: Paulist, 1997), 479-480.
17
Marcia L. Colish, The Stoic Tradition from Antiquity to the Early Middle Ages (Leiden: Brill, 1990), 116.
18
William G. T. Shedd, A History of Christian Doctrine, vol. II, (New York, NY.: Charles Scribner and Co.,
1871), 110.

4
fiecare pas al procesului de desăvârșire. Pentru Casian există o putere de voință împărțită între
Dumnezeu și om în fapte bune de mântuire.19
Luther și Calvin au încercat să schimbe biserica de la afilierea ei la poziția pelagiană.20
Astfel au accentuat ideea suveranității divine și incapacitatea naturii umane în a lua decizii pe
plan spiritual. Totuși, Theodore Beza, succesorul lui Calvin a așezat predestinarea ca punct
central al teologiei reformate, ci nu Calvin sau Luther.21 Ulterior, datorită influenței lui
Melanchton luteranismul a devenit moderat in privința predestinării.22 În tim ce Beza și alții
au pus accent pe predestinare și pe suveranitatea lui Dumnezeu, Jacob Arminius (pastor și
profesor reformat) a re-analizat calvinismul punând accentul pe o reala alegere liberă a omului
în ce privește acceptarea mântuiurii.23
Arminius credea că omul în starea sa păcătoasă nu este capabil prin sine să conceapă
sau să dorească să facă binele. De aceea este necesar ca intelectul, afecțiunile și voința să-i fie
reînnoite de Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt, pentru a înțelege și pentru a înfăptui ceea
ce este cu adevărat bun. Odată ce omul este regenerat, totuși nu poate concepe, dori sau
înfăptui binele fără harul preîntâmpinător, însoțitor și cooperant.24
Acesta susținea deasemnea că omul este capabil, măcar în parte, să îl cunoască pe
Dumnezeu și astfel omul poate lua decizii pline de sens în a-L accepta și urma pe Dumnezeu.
Dacă o astfel de cunoaștere nu ar fi posibilă, „atunci nici alegerea reală cu privire la la
Dumnezeu nu este posibilă.”25 De asemenea, Arminius nega predestinarea calvinistă și era
devotat adevărului biblic argumentând că în acest sens Dumnezeu ar ajunge să fie cauzatorul
păcatului.26 Teologia arminiană a devenit sinonimă cu respingerea predestinării, isăpășirii
limitate și a suveranității arbitrare a lui Dumnezeu.27
Hugo Grotius, gânditor talentat, cunoscut ca părintele dreptului internațional a fost cel
care a formulat conceptul guvernării morale a lui Dumnezeu.28 În virtutea experienței lui ca
avocat a dezvoltat o teorie a ispășirii pe baza conceptului menționat anterior. Această teorie
19
A. Y. Hwang, "Manifold Grace” în Scottish Journal of Theology (2010) 63/1:98.
20
Hanna, Salvation, 4.
21
Ibid., 5.
22
Timothy Wengert, '''We Will Feast Together in Heaven Forever': The Epistolary
Friendship of John Calvin and Philip Melanchthon:' in Melanchthon in Europe: His Work
and Influence Beyond Wittenberg, ed. Karin Maag (Grand Rapids, MI: Baker, 1999), 26-29.
23
Hanna, Salvation. 7.
24
James Arminius, în The Works of James Arminius (D.D, vol. I, trad. James Nichols, London: Longman, Hurst,
Rees, Orme, Brown and Green, 1825, 31.
25
Hanna, Salvation., 8.
26
John D. Wagner, ed., Arminius Speaks: Essential Writings on Predestination, Free Will, and the Nature of
God, (Eugene, OR: Wipf and Stock, 2011), 97.
27
Hanna, Salvation, 4.
28
J. B. Schneewind, The Invention of Autonomy: A History of Modern Moral Philosophy
(New York: Cambridge University Press, 1998), 66-67.

5
susținea că Dumnezeu nu a fost ofesant de apariția păcatului doar ca persoană divină
(individual), dar a fost afectat și rolul Său de Conducător al universului; un univers ce poate
funcționa în pace și siguranță pe baza unor principii de corectitudine și dreptate.
În consecință Dumnezeu trebuie să își apere onoarea și caracterul. Prin formularea
acestei teorii Grotius a articulate cadrul pentru a mai bună expunere a temei Marii Lupte.
Dumezeu trebuie să arate că este un Conducător drept dar nu arbitar deoarece astfel
demonstrează că Îi pasă despre opiniile și dorințele universului. El își lasă guvernarea, legea și
caracterul Său să fie examinate și evaluate de ființele create. Dreptatea și suveranitatea lui
Dumnezeu în raport cu liberul arbitrului al omului creionează direcția către tema centrală a
Adventismului care este Marea Luptă.29

3. Preștiința divină și libertatea de a alege

O întrebare veche a teologiei creștine este: Scriptura susține libertatea oamenilor? În
jurul acestei întrebări două curente apar: determinismul și indeterminismul. Pe o parte
determinismul susține că Dumnezeu în mod unilateral și arbitrar determină orice întâmplare,
astfel încât creaturile nu își pot dori decât ceea ce fac. Există și un determinism mai moderat
numic compatibilism, care susține voința liberă a omului ce nu este controlată extern de
Dumnezeu, ci unilateral de voința Sa îndurătoare. Pe cealaltă parte indeterminismul susține că
voința umana nu este determinată în totalitate de partea divină și oamenii au libertatea să
aleaga altfel decât fac.30 Astfel în momentul în care este descrisă reacția lui Iosif în Geneza
50:20 „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să
împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr”
determiniștii văd voința omului ca fiind o cauză secundară ce acționează în subordinea cauza
primare (voința divină). În același pasaj indeterminiștii văd acțiunile providențiale ale lui
Dumnezeu neafectând libertatea omului, și întorcând răul spre bine. 31
Confrom gândirii compatibiliste de ce nu a anulat Dumnezeu în mod direct foametea?
Dacă Dumnezeu a găsit ca modalitate de rezolvare mai întâi vinderea lui Iosif ca sclav
înseamnă că sunt la lucrul alți factori. În narațiunea bibliei Dumnezeu nu are o voință
simplistă, unilaterală conform determiniștilor, ci este una complexă, deoarece include și

29
Hanna, Salvation, 10-11.
30
John C. Peckham, “Does God Always Get What He Wants? A Theocentric Approach to Divine Providence
and Human Freedom” Andrews University Seminary Studies 52:2 (2014): 195-196.
31
Ibid., 197.

6
momente când voința Sa nu s-a împlinit. Un astfel de scenariu este coerent doar cu o
perspectivă indeterministă, care se bazează pe o însemnată libertatea a creaturii.32
În Biblie Dumnezeu deține atributul atotștiinței, dar problema apare când acest atribut
divin interacționează cu libertatea omului în ce privește lucrurile spirituale sau mântuirea.
Există mai multe modele ale preștiinței divine printre care se pot număra următoarele:
modelul preștiinței simple, modelul augustiniano-calvinist, modelul cunoașterii de mijloc și
modelul teismului deschis. Trebuie menționat că în principiu toate aceste modele derivă din
învățătura bibliei, iar combinarea lor poate duce la o înțelegere mai bună a modelului biblic.33
Unde este echilibrul în a înțelege relația dintre preștiinșă și liberul arbitru? Preștiința divină
absolută a libertății mântuirii facilitează predestinarea Sa, sau predestinarea facilitează
atotștiința? Este preștiința divină statică sau dinamică? Preștiința divină doar anticipează
alegerile omului sau este exhaustivă?
John C. Peckham argumentează că preștiința opțiunilor sau a faptelor este mai mare
decât doar cea a faptelor. Deoarece preștiința opțiunilor anticipează fapte ce nu s-ar putea
întâmpla, logic vorbind preștiința și predestinarea sunt similare. Dumnezeu predestinează
fapte ce au loc (voia Sa permisivă) și fapte ce s-ar putea să nu aibă loc (voia Sa prescriptivă),
voința Sa ideala, respectiv voința efectivă (remedială).34 Modelul propus de narațiunea biblică
sugerează că preștiința absolută a lui Dumnezeu operează într-o manieră dinamică așa cum
poate fi obseravă în dialogul dintre Dumnezeu și David când acesta era în cetatea Chelia fiind
urmărit de Saul (2 Samuel 2:11-13). Dumnezeu a știut că Saul îl va omorî pe David dacă
acesta nu ar fi plecat, dar totodată a știut că David va deveni rege în locul lui Saul (2 Samuel
5:3). De aici deducem că preștiința divină definită de narațiunea biblică este una unde
Dumnezeu prevede toate opțiunile și interacțiunile, unele din ele fiindu-le anulată actualizarea
când El alege liber.35
Preștiința este clară și categorică pentru că Dumnezeu a cunoscut întotdeauna toate
opțiunile; este, de asemenea, în mod exhaustiv dinamică, deoarece, facilitând aceste
interacțiuni și opțiuni, „Dumnezeu își concentrează cunoștințele dinainte despre viitor fără a
adăuga conținutului a preștiinței Sale. În plus, preștiința lui Dumnezeu a interacțiunilor și
opțiunilor divino-umane completează o definiție libertariană a libertății ce implică alegeri care
nu sunt determinate sau constrânse în mod decisiv de Dumnezeu.”36 Faptul că Dumnezeu

32
Ibid., 211.
33
Hanna, Salvation, 35-36.
34
John C. Peckham, "Does God Always Get What He Wants?", 195-212
35
Hanna, Salvation, 38.
36
Ibid., 31.

7
prevede toate acțiunile Sale concomitent cu cele ale oamenilor, nu înseamnă că El este cel
care ne determină să alegem un lucru sau altul, deoarece „creaturile au controbuția lor
distinctă de a aduce la îndeplinire intenția sau voința lui Dumnezeu.” 37

4. Capacitatea volițională în raport cu mântuirea

Ellen White spunea că „Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a alege, iar nouă ne revine
obligația de a o exercita. (...)Noi nu ne putem schimba inimile (...)Noi nu ne putem curăți
singuri (...) Dar putem alege să-i slujim, putem să-i încredințăm Lui voința noastră.”38
Persoana neconvertită nu are cu adevărat voința liberă, deoarece este sclavă păcatului (Rom.
6:17). Prin urmare, nu este capabil să înțeleagă și să cuprindă adevărul despre sine așa cum îl
vede Dumnezeu.39 White susține că „Ispititorul nu ne poate obliga niciodată să facem răul. El
nu poate stăpâni mintea decât dacă este încredințată conducerii lui.”40
Totuși aici apare o problemă ce se numește păcat care are mai multe aspecte: a)
Păcatul este universal-toți pământenii sunt afectați de acesta (1 Împărați 8:46; Psalmul 14:3;
143:2; Proverbe 20:9; Eclesiastul 7:20; Matei 3:5,6; Fapte 17:30; Romani 3:9-12.23; Efeseni
2:3; 1 Ioan 5:19, 1 Corinteni 1). b) Omul este depravat total, ca întreg el este infectat. Atât
corpul (Romani 6:6.12; 7:24; 8:10), mintea/rațiunea (Rom. 1:28; 2 Cor. 3:14-15; 4:14),
sufletul, emoțiile (Rom. 1:24-27; 2 Tim. 3:2-4), cât și voința sa (Rom. 6:17). Nu în ultimul
rând Romani 5:12 spune că „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în liume, și prin
păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din princină că toți
au păcătuit.”
Acum păcatul în ce fel se leaga de capacitatea de a alege și de libertatea morală a
omului? După cum este menționat mai sus, păcatul a intrat în lume printr-un act volițional, și
ulterior moartea rămâne ca o consecință peste întreaga umanitatea deoarce „toți au păcăatuit.”
De asemnea păcatul înrobește voința omului (Rom. 6:17) și voința acestuia este slăbită. În
contextul acesta cum poate un om exercita acest drept fundamental din moment ce dreptul
este cel puțin parțial obstrucțioant de păcat ?
Thomas C. Oden vine cu argumentul că omul în condiția sa nu este capabil să facă o
alegere spre mântuire, și astfel este nevoie de ceva ca să trezească omul la realitățiile
spirituale și să poată face o alegere în acest sens. Susținând o perspectivă arminiană, Oden
sugerează că rezultatul harului prevenient este o „voință eliberată” care deși inițial legată de

37
Charles M. Wood, "How Does God Act?" International Journal of Systematic Theology 1:2 (July 1999): 148.
38
Ellen G. White, Minte Caracter și Personalitate, vol. 2 (Ellen G. White Estate, Inc. 2021), 420.
39
Gerhard Pfandl, “Some thoughts on Original Sin,” 6,
https://adventistbiblicalresearch.org/wp-content/uploads/sinoriginal-web.pdf.
40
White, Minte Caracter și Personalitate, vol. 2, 420.

8
păcat poate acum prin Duhul Sfânt să „răspundă liber apelului divin.”41 Cu alte cuvinte, harul
preventiv dezleagă voința în așa fel încât poate face o alegere pentru Dumnezeu.42 Omul în
alegerea sa nu pornește natural dintr-un punct neutru ca în perspectiva eronată pelagiană, ci
pornește natural dintr-o stare defavorizată, ce poate fi remediată numai printr-o intervenție
divină inițială. Mântuirea necesită exersarea voinței, nu într-o manieră meritorie ci, pe baza
unei împuterniciri divine de a crede și al alege pe Hristos ca mântuior și Domn (Rom. 3:22;
10:10; Galateni 3:11; Filipeni 3:9. Evrei 11:5; Ioan 3:36). Acest demers ce implică voința
slăbită de păcat este explicat și de Ellen White care spune că „voința noastră trebuie să fie
așezată de partea voinței lui Dumnezeu. Prin voi înșivă nu sunteți în stare să vă aduceți
planurile, dorințele și înclinațiile în ascultare de voința lui Dumnezeu; dar, dacă vreți să aveți
voință, Dumnezeu va lucra pentru voi.”43 Omul prin natura sa păcătoasă nu poate alege binele,
și trebuie ca voința să se așeze astfel de partea lui Dumnezeu pentru a avea izbândă.
Unii s-ar putea întreba la ce folosește omului exercitarea voinție și care are fi efectele
secundare ale nerespectării ei în parametrii instituiți de Dumnezeu. E. White raspunde
spunând că Domnul Isus instruia oamenii „cum să-și unească sforțările lor omenești cu
puterea Sa dumnezeiască”, deoarece „această experiență era necesară, spre a da caracterului
creștin o tărie morală și de a-l face (pe om) destoinic pentru cer.” Isus voia ca oamenii să
creadă în El prin exercitarea „voinței lor proprii” dearece „nici o putere directă nu trebuia să-i
constrângă la ascultare, care ar fi distrus libertatea morală dată omului de Dumnezeu.”44
Libertatea morală este un drept fundamental al omului încă de la creațiune dar și un aspect
esențial în a putea primii mântuirea.

CONCLUZIE

41
Thomas C. Oden, The Transforming Power of Grace (Nashville: Abingdon, 1993), 95.
42
G. Knight, ”Seventh-day Adventism, Semi-pelagianism, and Overlooked Topics in Adventist Soteriology:
Moving Beyond Missing Links and Toward a More Explicit Understanding”, Andrews University Seminary
Studies (2013) 51/1:85.
43
Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor (Ellen G. White Estate, Inc. 2021), 142.
44
Ellen G. White, Viața lui Isus (Ellen G. White Estate, Inc. 2021), 194.

9
 În articolul de față a fost realizat un studiu succint al originii, rolului și efectului
folosirii liberului arbitru. A fost demonstrat faptul ca libertatea morală a fost un aspect valabil
pentru creaturile raționale, încă dinaintea creări omului. Dumnezeu a dat definiția dragostei
numai în parametrii unei libertăți depline. Ca urmare a folosirii greșite a capacității de alegere
creaturi din diferite nivele ontologice (Lucifer și Adam&Eva) au resimțit efecte secundare.
Păcatul a intrat în lume și voința omului a fost slăbită, acesta nemaifiind în stare să aleagă
spre bine.
Controversa dintre Augustin și Pelagiu are efecte încă până astăzi. Cei doi s-au situat
la poli opuși în ceea ce privește folosirea voinței în cadrul mântuirii. Pe de-o parte Augustin
susținea că omul este total depravat și incapabil să aleagă, fie spre bine sau spre rău, pe
cealaltă parte Pelagiu declara că voința omului nu a fost afectată în urma apariției păcatului
originar. Luther și Calvin au mers pe un trend similare, dar Jacob Arminius a fost cel care a
introdus conceptul de har prevenient ce a echilibrat ințelegerea conceptelor de sinergism și
monergism. Ulterior Hugo Grotius a introdus conceptul guvernării morale a lui Dumnezeu ce
dă importanță și responsabilitate agentului uman. Acest concept a pus bazele unei teme
adventiste ulterioare – Marea Luptă.
În sfera dogmelor există tensiuni între determiniști și indeterminiști, spune John
Peckham. Primii susțin unilateralitatea dragostei lui Dumnezeu în ce privește predestinarea
omului, iar cei de pe urmă dau importanță liberului arbitru al omului în raportul său față de
Dumnezeu. Narațiunea biblică cu privire la preștiință și liberul arbitru este una indeterministă,
unde dorințele lui Dumnezeu sunt mult mai complexe decât într-un sistem simplist
determinist.
În cele din urmă omul trebuie să își exercite liberul arbitru în ce privește mântuirea.
Thomas Oden vine cu impoteza că ceva trebuie să trezească omul din starea în care voința îi
este obstrucționată de păcat. Harul prevenient este cel care eliberează voința omului, ca mai
apoi acesta să aleagă liber spre mântuirea sa. Alegerea este una care are la bază credința, ce
necesită exercitarea voinței, respectiv a liberului arbitru. Omul nu tebuie doar să opteze pentru
a alege, ci este imperios necesar să își exercite dreptul fundamental primit la crearea sa.

BIBLIOGRAFIE

10
1. Arminius, James. în The Works of James Arminius. D.D, vol. I. trad. de James Nichols.
London: Longman, Hurst, Rees, Orme, Brown and Green, 1825.
2. Colish, Marcia L. The Stoic Tradition from Antiquity to the Early Middle Ages. Leiden: Brill,
1990.
3. Geisler, Norman L. The Roots of Evil. Eugene, OR: Wipf and Stock Publishers, 2002.
4. Gregg, R. Allison, Historical Theology: An Introduction to Christian Doctrine Grand Rapids,
MI.: Zondervan, 2011.
5. Hanna, F.M., Jankiewicz D.W., and Reeve, J.W. eds. Salvation: Contours of Adventist
Soteriology. Berrien Springs, MI.: Andrews University Press, 2018.
6. Haubeil, Helmut. Abide in Jesus. Austrian Publishing House, Wien, 2016.
7. Hwang, Alexander Y. "Manifold Grace in John Cassian and Prosper of Aquitaine'. Scottish
Journal of Theology (2010) 63/1:97-101.
8. Knight, G. ”Seventh-day Adventism, Semi-pelagianism, and Overlooked Topics in Adventist
Soteriology: Moving Beyond Missing Links and Toward a More Explicit Understanding.”
Andrews University Seminary Studies (2013) 51/1:85.
9. Maag, Karin. ed. Melanchthon in Europe: His Work and Influence Beyond Wittenberg. Grand
Rapids, MI: Baker, 1999.
10. Oden, Thomas C. The Transforming Power of Grace. Nashville: Abingdon, 1993.
11. Peckham, John C. “Does God Always Get What He Wants? A Theocentric Approach to
Divine Providence and Human Freedom.” Andrews University Seminary Studies 52:2 (2014):
195-196.
12. Pereira, J. Lopes. Augustine of Hippo and Martin Luther on Original Sin and Justification of
the Sinner. Bristol: Vandenhoeck & Ruprecht, 2013.
13. Pfandl, Gerhard. “Some thoughts on Original Sin” 6, https://adventistbiblicalresearch.org/wp-
content/uploads/sinoriginal-web.pdf.
14. Ramsey, Boniface. trad. John Cassian: The Conferences. New York, NY.: Paulist, 1997.
15. Schneewind, J. B. The Invention of Autonomy: A History of Modern Moral Philosophy. New
York: Cambridge University Press, 1998.
16. Shedd, William, G. T. Shedd. A History of Christian Doctrine. Vol. II. New York: Charles
Scribner and Co., 1871.
17. Wagner, John D. ed., Arminius Speaks: Essential Writings on Predestination, Free Will, and
the Nature of God. Eugene, OR: Wipf and Stock, 2011.

11
18. White, Ellen G. Minte Caracter și Personalitate, vol. 2 (Ellen G. White Estate, Inc. 2021),
420.
19. _______Cugetări de pe Muntele Fericirilor. Ellen G. White Estate, Inc. 2021.
20. _______Patriarhi și Profeți. Ellen G. White Estate, Inc. 2021.
21. _______Viața lui Isus. Ellen G. White Estate, Inc. 2021.
22. Wood, Charles M. "How Does God Act?" International Journal of Systematic Theology 1:2
(July 1999): 148.

12