Capitolul 1

Fariseii sunt oameni buni

Încă mă supăr când citesc Biblia1. Luați, spre exemplu, portretul Fariseilor din Noul
Testament. În ciuda impresiei lăsate de imaginea biblică a acestora, Fariseii erau cei mai buni
dintre oameni. Enciclopedia Evreiască este fără îndoială corectă când afirmă că nici o
apreciere „completă a caracterului fariseilor nu poate fi obținută din scrierile Noului
Testament, care ia o atitudine polemică față de ei”2.
Într-un mod similar, găsim un mare adevăr în acuzația Enciclopediei Evreiești că „a
considerat în mod eronat că Noul Testament se referă la ei ca ‘ipocriți’ sau pui de ‘năpârci’
(Matei 3:7; Luca 18:9, etc.) se aplică la întreg grupul.” Înșiși liderii fariseilor erau bine
conștienți de cei falși din numărul lor și frecvent îi descriau ca „pete dureroase” și „ciumele
partidului fariseic”3.
Majoritatea creștinilor trebuie să își revizuiască imaginea pe care o au despre Farisei. Ei nu
erau pur și simplu oameni buni erau cei mai buni dintre oameni. Nu doar că erau moral
intregrii, dar aveau un zel disperat în căutarea lui Dumnezeu și în protejarea numelui Său
sfânt, a legii, și a Cuvântului.
Cu siguranță biserica și lumea ar fi infinit mai bune dacă mai mulți dintre noi am veni în
fața lui Dumnezeu cu întrebarea centrală a Fariseilor: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică
?” (Luca 10:25; cf. Matei 19:16). Aici erau niște oameni total dedicați slujirii lui Dumnezeu
de când se trezeau dimineața până când se retrăgeau seara.
Farisei nu erau doar dedicați intelectual să facă binele, dar au și realizat cel mai înalt nivel al
moralității în viețile lor dezi cu zi (zilnice). Isus nu i-a contrazis niciodată pe Fariseul din
Luca 18 care îi mulțumise lui Dumnezeu în rugăciune că „nu sunt ca ceilalți oameni,
hrăpăreți, nedrepți, preacurvari” (versetul 11). Nici Hristos nu a avut vreo problemă cu tânărul
care pretindea că „a păzit” cele Zece Porunci din tinerețea sa (vezi Matei 19:18-20). Ni se
forțează imaginația doar încercând să concepem niște oameni cu o
intenție de ascultare și trăire etică mai mare decât a Fariseilor. O scurtă privire asupra
caracteristicilor lor lăudabile trebuie să ne ajute să îi punem în lumină.
În primul rând și primordial, ei iubeau și protejau Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
Ei intenționau să păstreze înțelesul relevant al Scripturii. Acest obiectiv, în orice caz, a
devenit problematic întâlnind divergențe de opinie pentru înțelesul exact al pasajului biblic.
Ca rezultat, au dezvoltat teoria cum că alături de textul scris care era, și a fost mereu încă din
timpul lui Moise, o tradiție nescrisă ce suplimenta textul scris și arăra spre adevăratul înțeles4.
Prin urmare tradiția orală a Fariseilor a fost cu adevărat un produs al reverenței lor față de
Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.
Un al doilea punct important pentru Farisei era dragostea și dedicarea lor pentru Legea lui
Dumnezeu. R. Travers Herford rezumă concis acest aspect al fariseilor când afirmă că „prima
îngrijorare a Fariseilor era să facă din Tora (legea) ghidul suprem al vieții, în gând, cuvânt și
faptă, prin studiul conținutului, ascultare față de preceptele ei, și, ca rădăcină a tuturor, slujirea
conștientă a lui Dumnezeu care a dat Tora”5.
Fariseii erau profund dedicați în a nu încălca legea lui Dumnezeu. În mod consecvent, au
conceput un sistem care să evite încălcarea ei. Împreună cu tradițile lor orale au creat un „gard
pentru Lege” pentru „a o proteja înconjurând-o cu reguli preventive ca să oprească pe om ca
un semnal de pericol înainte de a ajunge la distanța de rupere față de statutul divin în sine”6.
Prin urmare, pentru exemplu, au dezvoltat 1521 de reguli orale doar pentru Sabat7. Din
timpul lui Hristos, Fariseii aveau nenumărate astfel de garduri și reguli ce afectau fiecare
aspect al vieții de zi cu zi. Evreii de pe vremea lui Hristos puteau să îți spună cât de mare
poate fi piatra pe care o poți purta în ziua de Sabat, cât de departe o pot duce, și la câți coți ar
putea să o arunce. Tradiția lor orală acoperea fiecare aspect al vieții, și un individ trebuuia să
fie zelos de sincer cu privire la religie pentru a trăi viața fariseică.
Dincolo de datina strică a Sabatului, Fariseii erau zeciuitori energici și sacrificiali,
ajungând încât să separe fiecare a zecea parte dintr-o frunză de mentă sau de vreo altă plantă
de grădină ca fiind ale Domnului (vezi Matei 23:23). Și, cu siguranță, ei nu ar mânca sau
atinge niciodată o mâncare sau vreun lucru, considerat ca fiind necurat.
Oamenii pot spune ce le place cu privire la Farisei, dar un lucru pe care toți trebuie să îl
accepte este că ei își lăsau viețile total dedicate slujirii lui Dumnezeu și ascultării de Legea Sa.
Isus i-a lăudat pentru o astfel de viață (vezi Matei 23:23). Și Pavel, privind în urmă la anii săi
fariseici, putea spune „cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea” el era „fără prihană”
(Filipeni 3:6).
 Un al treilea aspect lăudabil al Fariseismului era zelul lor misionar și evanghelistic. Ei ar fi
„înconjurat marea și pământul ca să facă un tovarăș de credință” (Matei 23:15, Filipeni).
Fariseii nu au căutat să convertească doar ne-evrei la viziunea și practicile lor religioase, dar
și alți evrei. Prin urmare, scrie Joachim Jeremias, grupul Fariseilor a stabilit reguli de puritate
întocmite pentru viața de zi cu zi a preoților ca fiind un ideal pentru fiecare evreu. „În acest fel
ei au intenționat să construiască comunitatea sfântă a lui Israel” în „adevăratul Israel” al lui
Dumnezeu (Rămășița lui Dumnezeu). Ca rezultat, în timp ce evreul de rând nu plăcea aerele
de superioritate al Fariseilor, oamenii obișnuiți „priveau la farisei . . . ca modele de pietate, și
ca întruchipări ale vieții ideale.”8
Un al patrulea aspect pozitiv al Fariseilor era acela că erau „adventiști”. Ei priveau înainte
cu o dorință intensă spre venirea regatului Mesianic. Dar ei au legat acest lucru de păzirea
fidelă a legii. Unii dintre ei credeau că Mesia (Hristos) ar veni dacă oamenii lui Dumnezeu ar
păzi Tora (legea) în mod desăvârșit pentru o zi. Ca urmare, și-au dedicat total viețile pentru a
aduce aceea zi printr-o sfințenie desăvârșită. 9
Fariseii erau un grup de elită format din oameni extrem de dedicați, fiind în jur 6000
puternici în timpul lui Hristos. Noul Testament face referire la învățații religioși dintre ei ca
„scribi”. O interpretare a numelui de Fariseu este „cei puși deoparte”. Mai departe, ar
reprezenta „cei sfinți, adevărata comunitate a lui Israel”.10
Secta Fariselor s-a dezvoltat după robia babiloniană. Dumnezeu a îngăduit ca evreii să fie
luați în robie deoarece (1) nu au fost credincioși față de legea Sa, și (2) au adoptat căile
vecinilor lor păgâni. După 70 de ani de robie, Ezra de timpuriu devenise o figură centrală în
orientarea israeliților spre poruncile lui Dumnezeu și departe de cultura compromițătoare din
zilele lor.
Fariseii apar pentru prima dată ca un grup organizat în al doilea secol î.Hr. în timpul crizei
macabeene. Cei „puși deoparte” au adoptat un stil de viață și o viziune teologică care să
păstreze credincioșie față de Dumnezeu, pentru ca Israel să nu mai fie nevoit să își repete
robia. Prin urmare, în căutarea lor pentru sfințenie, sau separat de culturile înconjurătoare și
frontierele lor, de la practicile lumești și compromițătoare ale preoților Saduchei, și de la căile
nepăsătoare ale oamenilor de rând. Pentru că Fariseii căutau să paveze calea pentru venirea lui
Hristos prin trăire dumnezeiască, motivațile lor erau lăudabile în toate privințele.11
Oferind această viziune pozitivă a fariseilor, una dintre cele mai șocante și revoluționare
învățături ale lui Hristos este aceea că „dacă neprihănirea voastră nu va între-
ce neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor”
(Matei 5:20). Cum ar putea cineva să se străduiască mai tare sau să trăiască pentru Dumnezeu
mai serios decât aceste elite moraliste, acești soldați năvalnici pentru Împărăția lui
Dumnezeu?

Zborul în alifia teologică a Fariseismului

Problema centrală în abordarea lui Dumnezeu și a mântuirii în tradiția dominantă a
fariseismului iudaic era viziunea nepotrivită asupra păcatului si ale efectelor sale asupra
capacității umane. Perspectiva rabinică12 vedea generic păcatul ca fiind o faptă anume mai
degrabă decât o condiție a inimii și a minții. De asemenea, tradiția dominantă fariseică nu îl
vedea pe Adam, nici pe descendenții săi moral diferiți din cauza căderii din Geneza. Cu alte
cuvinte, ființele umane încă de la Cădere au avut aceeași abilitate de a trăi vieți neprihănite
cum a avut și Adam înainte. Prin urmare, G.F. Moore scrie, „Nu există nicio idee că structura
inițială a lui Adam a suferit vreo schimbare ca urmare a căderii, astfel încât a transmis
descendenților săi o natură viciată în care poftele și pasiunile prevalează în mod necesar
asupra rațiunii și virtuții.” Nici „voința spre bine . . . anemiată”.13
În timp ce este adevărat că rabinii învățau pe oamenii că au un yeser ha-ra’ (un impuls
rău),de asemea ei au și presupus că Dumnezeu l-a creat pe Adam cu acest impuls. Impulsul
către rău poate fii supus și adus în slujire lui Dumnezeu și uman controlat prin studiu și
meditație asupra Torei (legea) aplicând legea vieții de zi cu zi. „Mintea [și viața] prin urmare
preocupată cu religia,” scrie Moore, „exclude ispitele din exterior și născocirile rele din
interior.”14
E.P. Sanders scrie, rezumând poziția rabinică, că „posibilitatea ca cineva să nu păcătuiască
există. În ciuda tendinței spre neascultare, omul este liber să asculte sau să nu asculte.”15 Prin
urmare oamenii pot trăi vieți fără păcat prin propria lor putere.
Evreii, în orice caz, au recunoscut în mod realist că ascultarea strictă era rară, și de
asemenea învățau pocăința și iertarea. Dar până și pocăința o defineau ca fiind un fel de
mântuire prin fapte umane prin care o persoană abandonează faptele rele și face binele. Prin
urmare păcatul aceluia devine „alb ca zăpada” (Isaia 1:18) prin reformă morală. În timp ce
iertarea lui Dumnezeu este reală, cel mai important punct al învățăturilor rabinice despre har,
întrucât favoarea nemeritată a lui Dumnezeu este aceea că Dumnezeu i-a dat lui Israel legea și
o relație de legământ cu El însuși, în care păstrarea legii ca răspuns la alegerile pline de har
ale lui Dumnezeu este esențială. „Omul ,neprihănit’ ” în practică, prin urmare, „nu este acela
care ascultă de Lege fără greșeală, ci acela care se străduiește să-și orânduiască viața după
Lege” și „se pocăiește cănd cade”. George Eldon Ladd subliniază că sinceritatea și prioritatea
cuiva în scopul de a păzi legea și „efortul intens de a realiza sunt semnele unui om
neprihănit.”16
Prin urmare, învățătura evreiască, în timp ce recunoscând realitatea și nevoia de har,
iertare, și pocăință, pune ascultarea față de Lege în centrul relației umanității cu Dumnezeu.
Aceasta a dus în practica zilnică la abordări legaliste, chiar dacă iudaismul în cel mai bun caz
recunoștea și învăța că lucrul de o importanță mare era spiritul legii exemplificat in dragostea
față de Dumnezeu (vezi Deut. 6:5; 10:12) și față de aproapele (vezi Levitic 19.18).
De-a lungul secolelor acest Fariseism s-a dezvoltat, rolul Legii a trecut printr-o schimbare
semnificativă în gândirea evreiească. Ladd indică faptul că importanța legii a ajuns să
umbrească legământul harului lui Dumnezeu și a devenit „condiția de a aparține poporului lui
Dumnezeu”. Și mai important, respectarea legii a devenit „baza verdictului lui Dumnezeu
asupra individului. Învierea va fi răsplata celor ce au fost devotați Legii.” Legea a devenit
nădejdea credincioșilor și centrală, îndreptățirii, mântuirii, neprihănirii și vieții.17
Această accentuare, nesurprinzător, a dus eventual la un fel de păzire a cărții legalistă
printre evrei. Ne putem da seama de abordarea lor în termenii unei scări a echilibrui moral în
care meritele celor evlavioși depășesc fărădelegile lor, în timp ce nelegiuiții sunt cei ale căror
fărădelegi sunt mai grele. Mișna iudaică arată frumos când spune, „Lumea este judecată de
har, totuși totul este potrivit cu surplusul de fapte [care pot fii bune sau rele]. ”18
Talmudul prezintă mai târziu același gând: „Cine savârșește în mare parte fapte bune
moștenește Grădina Edenului, și cine săvârșește în mare parte fărădelegi moștenește Gheena
[iad].” Problema reală pentru judecată, desigur, „intermediarii” – cei ale căror merite și greșeli
păstrează echilibrul. Problema aceasta s-a dovedit a fi un punct captivant în dezbaterile dintre
școlile Fariseice ale lui Hilel și Șamai în perioada Noului Testament. Potrivit unei tradiții,
harul lui Dumnezeu vine pentru a înclina balanța în favoarea neprihănirii.19
Un punct important de remarcat este că sistemul Fariseic de merite al neprihănirii
atomizează păcatul. Adică, a definit păcatul în primul rând ca fiind o serie de fapte, cu toate
că iudaismul în cea mai clară gândire a sa recunoștea păcatul ca fiind o stare de răzvrătire a
minții și ca o ofensă împotriva lui Dumnezeu.20 Walther Eichrodt subliniază că atomizarea
păcatului în fapte specifice a fost fără îndoială ajutată de faptul că atunci când „Vechiul
Testament vorbește despre păcat accentul principal
cade fără îndoială pe expresile concrete curente.” Mai mult de atât, conceptul Fariseic al legii
a împins în fundal înțelesul profund al păcatului ca fiind răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Având în vederea abordarea lor pe (scară echilibrată), încălcarea individului a fiecărei porunci
din lege era păcat.21
Așa cum am subliniat mai devreme, abordarea Fariseilor față de lege și păcat i-a condus să
dezvolte un număr tot mai mare de reguli în încercarea de a se păzi de călacarea fără voie a
literei legii. Evreii au aplicat tradiția lor orală la orice situație posibilă de viață, rezultând într-
un corp mare scris și oral al Legii pe care trebuieau să-l păzească. „A încălca unul din ele era
echivalent cu respingerea întregii Legi și refuzul jugului lui Dumnezeu.”22
Având această informație, nu trebuie să fim surprinși să-l găsim pe tânărul bogat
întrebând-ul pe Isus „ce bine” trebuia să facă „ca să aibă viața veșnică” (Matei 19:16). Nici nu
trebuie să ne surprindă să-L găsim pe Isus răspunzându-i tânărului bogat potrivit cu propria
lui perspectivă oferindu-i o listă de porunci detaliată (versetele 18, 19). Isus l-a întâlnit pe
propriul lui teren, dar sugestia finală a lui Hristos referitoare la drumul spre neprihănire și a
deveni „desăvârșit” a schimbat problema de la litera atomizată a legii către conținutul ei
spiritual în relație cu a iubi atât pe Dumnezeu cât și pe aproapele. Cerând un sfârșit traiului
egoist și centrat pe sine, Isus pune accentul pe dedicaare totală față de Dumnezeu. Un astfel
de concept era prea mult pentru tânărul bogat, care s-a retras repede de la un Învățător care
avea astfel de idealuri înalte (versetele 20-22). Este infinit mai ușor să păzești litera legii decât
spiritul ei.
Una din cele mai mari tragedii ale Fariseismului este că în încercarea sinceră de a trăi în
conformitatea cu litera poruncilor biblice și orale specifice, ratau scopul întregului. Esența
problemei fariseice este privirea naturii păcatului ca fiind mai degrabă o serie de fapte, decât
fiind în primul rând o condiție a inimii și o atitudine de răzvrătire față de Dumnezeu.
Din nefericire, o concepție greșită a păcatului i-a condus într-o neînțelegere fatală privind
neprihănirea. Dacă cineva definește păcatul ca fiind o serie de fapte, următorul pas logic ar
fii să vadă neprihănirea ca o serie de comportamente și fapte.
Cu acea mentalitate, aceștia și-ar fii putut dezvolta (scara ecchilibrată) pentru neprihănire
și judecata finală a lui Dumnezeu. Din acea perspectivă, tânărul bogat ar putea întreba ce fapte
ar mai trebui să facă. Răspunsul lui Hristos („Dacă vrei să fii desăvârșit”) reflectă faptul că
Fariseii din zilele Lui căutau să aducă împărăția lui Dumnezeu trăind vieți „desăvârșite”. În
timp ce idealul lor era lăudabil, viziunea defectuoasă asupra păcatului i-a dus la abordarea
defectuoasă a neprihănirii.
 Din nefericire, în ciuda Noului Testament, efortul de a aduce împărăția lui Dumnezeu
printr-o viziune atomizată a păcatului și a neprihănirii este încă în viață și bine în secolul
douăzeci și unu – chiar și în adventism. De fapt, cel mai proeminent teolog al adventismului
anilor 1930 și 1940 a luat exact aceeași poziție ca Fariseii asupra păcatului și neprihănirii.
Vorbind de sfințire ca fiind lucrarea unei vieți întregi, M. L. Andreasen subliniază că
începe la convertire și continuă dea-lungul vieții. „Fiecare biruință,” scria el „grăbește
procesul. Sunt câțiva creștini care nu au obținut biruință asupra unui păcat care înainte . . . îi
învingea.” (Mulți oameni) înrobiți de tutun au triumfat asupra tutunului, și acesta a încetat să
mai fie o ispită pentru el. „În acel punct el este sfințit. După cum el a fost victorios asupra
unei ispite, el va deveni victorios asupra oricărui păcat. Când lucrarea este completă, când a
obținut victoria asupra mândriei, ambiției, iubirii față de lume – asupra tuturor relelor – este
gata pentru preschimbare. El a fost încercat în toate privințele. Cel rău a venit la el și nu a
găsit nimic. Satana nu mai are nicio isipită pentru el. El le-a biruit pe toate. Și stă fără vină
înaintea tronului lui Dumnezeu. Hristos îi pune pecetea Sa peste el. . . .
„Prin urmare așa trebuie să fie și cu ultima generație de oameni care trăiesc pe pământ.
Prin ei demonstrația finală a lui Dumnezeu cu ceea ce poate face cu umanitatea va fii dată. . . .
[Ultima generație] va fii supusă fiecărei isipite, dar ei nu vor ceda. Ei vor demonstra că este
posibil să trăiești fără păcat – demonstrația pe care lumea o aștepta. . . . Va fii clar tuturor că
evanghelia poate cu adevărat mântui la (maxim).”23
Citatul de mai sus este extrem de important în teologia adventistă. Întregi școli de gândire
în adventism se bazează pe această abordare a păcatului, neprihănirii, și desăvârșirii. În timp
ce nu neagă abilitatea lui Dumnezeu de a mântui (la maxim) și nevoia pentru o ultimă
generație fără pată de pământeni (Apoc. 14:5), cartea de față va argumenta faptul că teologia
adventistă are două abordări distinct diferite pentru păcat care duc la câteva (mai mult de
două) abordări distinct diferite pentru neprihănire și desăvârșire în interiorul denominațiunii.
Volumul de față argumentează de asemenea, în conexiune cu punctul de mai sus, că acea
mai mare greșeală a vechilor Farisei a fost definiția lor pentru păcat. Capitolul 2 va prelua
subiectul păcatului. Restul cărții, de la capitolul 4 până la 10, va dezvolta o abordare a
neprihănirii, desăvârșirii, și a „credinței transformatoare” care se dezvoltă dintr-o viziune bine
echilibrată a învățăturii biblice pentru păcat. Între timp, trebuie să mai petrecem puțin timp cu
prietenii noștri Fariseii.
Problema cu a fii bun
Parabola cu Fariseul și vameșul (Luca 18:9-14) este probabil cea mai bună ilustrare a
bunătății omenești din Noul Testament. „Doi oameni” povestea Isus, „s-au suit la Templu să
se roage; unul era fariseu, și altul vameș. Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în
sine astfel: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți,
preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială
din toate veniturile mele.” Vameșul stătea departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre
cer; ci se bătea cu mâinile în piept și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!” Eu vă
spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci
oricine se înalță va fii smerit; și oricine se smerește va fi înălțat.”
Trebuie să observăm câteva lucruri la rugăciunea Fariseului. În primul rând, este o listă a
proprilor virtuți, cele negative primele, apoi cele pozitive. Nu numai că nu este ca ceilalți, dar
îți poate enumera meritele. De cinci ori folosește pronumle personal Eu în relație cu virtutea
sa. Prin urmare William Barclay subliniază că „Fariseul cu adevărat își pronunța
recomandarea înaintea lui Dumnezeu.”24 O astfel de listă este bazată pe o atomizare a
păcatului. Fariseul își putea evalua neprihănirea – își putea număra meritele.
În al doilea rând, nu doar că își putea evalua neprihănirea, dar se și putea compara pe sine
cu vameșul și iese simțindu-se bine cu sine însuși. Mai important, a folosit eșecurile
aproapelui său pentru a-și construi imaginea de sine. Luca adaugă în cele din urmă că
prietenul nostru Fariseu nu numai că s-a încrezut în sine, dar „disprețuia pe alții” care nu erau
așa buni ca el. Această problemă, din nefericire, a continuat să nenorocească personalitățile
Fariseice de-a lungul istoriei.
În al treilea rând, parabola menționează că Fariseul, în ciuda bunătății lui, era cu totul
pierdut spiritual. Nu numai că rugăciunea sa era „cu” sau „spre” el însuși (versetul 11), dar el
nu avea habar de rătăcirea lui. În încrederea și zelul de a fii bun, el a conchis că a avut succes.
Îl putem compara cu Rabbi Simeon ben Jochai, care spunea odată: „Dacă sunt doar doi
oamenii neprihăniți în lume, eu și fiul meu suntem aceștia doi; dacă este unul singur, eu sunt
acela!”25
În parabolă Fariseul demonstrează că nu înțelege nici natura păcatului sau adâncimea
păcatului. Păcatul, arată faptele sale, poate fii dezrădăcinat prin a încerca mai mult și face mai
mult. Un efect a fost o formă de „sfințire degradată” care a condus la o (pană) între credința în
Dumnezeu și traiul zilnic. Rezultatul a fost „distructiv religiei adevărate.”26

Fariseismul este în viață și bine

Tristul adevăr este acela că Fariseismul continuă să existe în biserică, chiar și în adventism.
Motivul pentru care încă este în viață și bine este acela că este mai degrabă o stare a minții
decât un grup istoric. În esență, Fariseul este cel pe care Biblia îl numește „omul natural” –
persoana care se poate simții parțial bine cu privire la el sau la ea din cauza confuziei dintre a
tăi integru și adevărata neprihănire.