1) În primul rând perfecționismul moral implică abilitatea umană de a fii cât se poate

de asemănător cu divinitatea, de a imita un exemplu. Omul în urma performanței perfecte pe

care o are este primit și acceptat de divinitate. În acest mod de gândire perfecțiunea este atinsă
atunci când etica omului devine identică cu cea a lui Dumnezeu. În ultimă instanță faptele
omului devin meritorii. Conexiune istorică: Acestă modalitate de gândire este prezentă încă de
la filozofii greci care considerau că pentru a ajunge la desevârșire trebuie să aibă un stil de
viață: ascetismul și lipsa patimilor pentru a intra în familia zeilor. Încâ de la părinții apostolici
se privrea foarte optimist natura umană ca având un bine inerent, montanismul care cerea o
etică perfectă pentru ca Hristos să revină; apoi pelagianismul și semi-pelagianismul chiar dacă
au fost repsinse ca erezii, au susținut în continuare capacitatea umană de a iniția propria
mântuire (atât început cât și sfârșit). Până la reforma protestantă biserica creștină a avut
abordarea aceasta, dar cu toate acestea semi-pelagianismul faptelor meritorii a răms în
catehismul bisericii creștine tradiționale până în prezent. Teologia ultimei generații nu face
excepție unde performanța de a nu mai păcătui asemnea lui Isus a ultimei generații repezintă
parte a ispășirii și reprezintă modalitatea de a fii acceptat de Dumnezeu.
2) În al doilea rând perfecționismul moral implică ideea unei deificări a omului. Prin
interacțiunea mistică a omului cu divinitatea natura umană se îndumnezeiește – conceptul de
teoză. Omul treptat s divinizează și natura sa umană este instrinsec schimbată. Conexiune
istorică: Ideea de îndumnezeire a fost prezintă în curentul gnostic și repezenta obținerea
naturii esențiale (spiritul) înălțându-se la Dumnezeu astfel. În biserica creștină timpurie
Clement și Origen au păstrat conceptul de îndumnezeire ca având loc prin contemplare
divinității, determinând astfel declanșarea monasticismului. Biserica creștină târzie a
continuat să amestece conceptele de sfințire și îndreptățire ajungându-se la o „neprihănire
ontologică”. Teologia ultimei generații prezintă ideea unei neprihănrii instrinsece a omului
care trebuie să reziste singur fără Mijlocitor în timpul de strâmtorare. Neprihănirea antribuită
este confundată cu cea împărtășită.
3) În al treilea rând perfecționismul moral implică o viziune antropocentrică. Accentul
nu mai este pus pe persoana și activitatea lui Dumnezeu, ci pe persoana și activitatea omului.
Conexiune istorică: Încă din antichitate filizofii au pus accent pe virtuțile omului ca fiind
esența desăvărșirii. Accentul cade pe om și în viziunea lui Pelagiu care în ce privește
desăvârșirea și mântuirea, rolul de mântuitor al lui Isus este secundar, iar cel de exemplu este
principal. În Evul Mediu Târziu practica bisericească aducea mântuirea omului. Teologia
ultimei generații este axată pe om, unde desăvârșirea persoanlă a sfinților și capacitatea lor de
a reabilita caracterul lui Dumnezeu este tot ceea ce contează, Hristos ca Mântuitor rămânând
pe un plan secundar. Performanța ultimei generații este crucială – astfel soteriologia este
determinată de om și nu de Dumnezeu.
Amendamente față de teologia ultimei generații: a) Moartea lui Hristos pe cruce este o
acțiune decisivă a lui Dumnezeu; a fost ispășirea înlocuitoare eficientă a lui Hristos care l-a
învins decisiv și definitiv pe Satan. Prin aceasta oferă beneficile ispășirii tuturor (Isaia 53:3-6;
Ioan 1:29; Romani 3:24-26; 5:10; Coloseni 2:14, 15; 1 Ioan 2:2; 4:10; Evrei 9:26-28). b) Prin
viața Sa Hristos a reabilitat caracterul lui Dumenzeu și a respins acuzațile lui Satan ca omul
nu poate păzi Legea lui Dumnezeu (Matei 4:1-11; Ioan 8:46; 14:30; Romanu 8:3; Evrei 4:15).
c) Nu există un standard diferit de mântuire pentru ultima generație față de generațile
anterioare; oamenii au fost salvați mereu prin harul lui Dumnezeu (Geneza 15:6; Psalmi 32:1,
2; 51:10-12; Habacuc 2:4; Romani 12:1, 2; 2 Corinteni 3:18; 5:17).
 Am observat în paralelele trasate mai sus că perfecționismul moral din adventism nu
își are sursa în Biblie și în scrierile E.G.White ori cât ar dori adepții acesteia să creadă. Am
demonstrat că desăvârșirea morală prezentat