Libertatea

In sensul cel mai larg, libertatea inseamna absenta constrangerilor. Arthur Shopenhauer defineste libertatea ca fiind un concept strict negativ.El afirma ca nu gandim prin libertate decat absenta oricarei stranjeniri si a oricarei impiedicari. Libertatea inteleasa astfel este puterea de a actiona independent, nu numai de constrangeri exterioare dar si de orice determinare interioara. Pentru om si in raportul omului cu semenii totul se rezolva prin opus (negativ).De aici si indelungul sir de binaritati : drept-nedrept; bine-rau,adevar-minciuna; liber-constrans. Dintre acesti opusi, fara vreo prevalenta oarecare, constrangerea este un permanent insotitor al omului. Ea nu a disparut niciodata, fie ca s-a numit constrangere fiziologica, sociala, morala sau religioasa, logica sau conceptuala. Inca din Antichitate oamenii considerau ca tot ceea ce se petrece in natura este rezultatul actiunii unei fiinte supranaturale. Fiintele supranaturale erau zeii care dispuneau de oameni asa cum stapanul dispunea de sclavii sai. In confruntare cu oamenii divinitatea a invins mereu. Problema a fost dezdatuta pe larg mai intai apelandu-se la notiunea de "destin", ca mai tarziu sa intervina cea de "liber arbitru". Notiunea de destin a aparut inca din Antichitate, pentru antici destinul reprezenta caracterul predestinat si implacabil al vietii fiecarui individ. Frecvent gandirea antica face apel la aceasta notiune fara a elucida natura si originea acestei forte iminente ce ocupa un loc atat de important in viata noastraDestinul poate fi prevenit, dar nu poate fi preintampinat. O data declansat, lantul evenimential al destinului se intinde pana la rupere (moartea eroului de pilda). In mitologia greco-romana, destinul era intruchipat intr-o forma umana aflata mai presus de vointa zeilor. Experienta morala a anticilor este un izvor de concluzii pesimiste la adresa libertatii umane. Aceasta experienta este reflectata in constiinta lor ca o serie de intamplari in care omul este prins indiferent de vointa si din care nu poate scapa decat facand sacrificii dramatice, care dovedesc forta destinului si limita libertatii umane. Acest lucru a fost bine evidentiat in tragediile lui Eschil si Sofocle care au plamadit personaje precum Agammemnon si Antigona. O atentie deosebita acorda relatiei dintre libertate si destin, Marcus Aurelius in cartea a IV-a din Catre sine. A fi liber inseamna a aspira la ceea ce omul poate realiza in viata. Considera ca exista o singura armonie universala si dupa cum Universul este alcatuit si desavarsit de toate corpurile, tot asa si
1

soarta, acest drept de cauza primara si simpla, este intregita de celelalte cauze particulare. Raporturile dintre destin si dorintele omului pot fi intelese in conditiile in care individul se supune exigentelor necesitatii intruchipate de destin. M. Aurelius crede ca omul trebuie sa cunoasca si sa respecte necesitatea, pentru ca astfel obtine o stare de seninatate interioara echivalenta cu o oarecare libertate si fericire. Contradictia dintre existenta unor constrangeri fatale impuse de autoritatea divina si limitele libertatii umane a ramas o problema de larg interes si pentru secolele urmatoare. Crestinismul a avut de infruntat aceeasi problema; acceptand suprematia divina, accentua constrangerile carora oamenii trebuie sa se supuna. Cu toate acestea nu putea sa nu recunoasca un anumit grad de libertate al oamenilor, pentru ca in lipsa acestuia, dictatorul divin ar fi ramas cauza suprema a faptelor oamenilor, fie ele bune sau rele. Ori acest lucru este inacceptabil din doua motive: divinitatea nu poate fi izvorul raului, pentru ca ce rost ar mai avea sa arate omului cum sa se comporte, cand acesta nu este responsabil pentru faptele sale. Problema liderului arbitru apare in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii si va fi teorizata in mod exemplar de Sfantul Augustin.In lucrarea De libero arbitrio Sf Augustin face diferenta dintre liber arbitru si libertate.Liberul arbitru este posibilitatea de a alege intre doua variante (bine-rau, dreptnedrept) si mai este numit si judecata sau vointa.Libertatea este posibilitatea de a face ceea ce ai ales, prin liberal arbitru.In acest fel libertatea devine un fel de liber arbitru in actiune. Conform lui Satre liberul arbitru este posibilitatea de a alege intre trei variante: pot sa aleg binele, sau pot sa aleg raul si a treia varianta,pot san u aleg nici una din primele doua variante.Ultima varianta o numeste Sartre optiune inoptativa(nealegerea). F. Nietzsche elaboreaza in aceasta lucrare o conceptie singulara despre liber arbitru, unde il denumeste "cel mai ticalos artificiu" al teologilor, menit sa faca omenirea raspunzatoare in sensul lor, adica dependenta de ei. Ajunge la concluzia ca biserica si slujitorii ei au avut nevoie de religie si credinta pentru a-si crea dreptul de a pedepsi. Preotii admiteau libertatea ca pe o calitate a fiintei umane, pentru ca in virtutea acestui fapt sa poata fi judecati, declarati vinovati si pedepsiti. Daca Dumnezeu este mort asa cum afirma in "Asa grait-a Zarathustra", atunci totul este posibil, in locul divinitatii fiind postulata ideea supraomului. Einstein arata ca ideea de Dumnezeu atotputernic, "drept si bun", poate oferi consolare, ajutor si calauza. Ideea de Dumnezeu atotputernic este foarte accesibila si pentru spiritele si mai putin evoluate. Daca Dumnezeu este cauza a tot ceea ce se petrece in lume, oamenii nu mai pot fi facuti raspunzatori de actele lor. Pedepsele si recompensele date de Dumnezeu pentru faptele oamenilor ar constitui verdicte referitoare la propriile sale fapte, ceea ce ar insemna ca Dumnezeu nu mai este pe deplin drept si
2

bun.Aceasta a fost cauza pentru care crestinismul a dezvoltat si impus filosofiei doctrina liberului arbitru. Toate filozofiile liberului arbitru pleaca de la simple descrieri ale experientei psihologice sau morale. Decartes ne asigura ca libertatea vointei noastre se cunoaste fara dovezi, prin simpla experienta pe care o avem in ceea ce o priveste.Pentru Decartes, noi facem in constiinta noastra experienta unui liber arbitru infinit, ca acela al lui Dumnezeu.Putem refuza pana si evidenta, numai pentru a ne manifesta puterea liberului nostru arbitru. Dupa Maine de Brian, experienta efortului celui mai banal, efortul muscular, este aceea care dezvaluie cel mai bine libertatea.Spre exemplu daca ridici cu bratele un scaun,destul de repede te doare mana si totusi daca vrei poti continua efortul. Nu esti doar acel corp crispat si indurerat,esti de asemenea vointa superioara a corpului. Spinoza spune ca oamenii se cred liberi fiindca ei cunosc numai activitatile lor, dar nu cunosc cauzele de care sunt determinati Nici unul din argumentele invocate in favoarea unui liber arbitru pur,a unei alegeri contigente,nu ni s-a parut decisive. A admite acesr liber arbitru inseamna a introduce in comportamentul uman contigenta, irationalul. Raporturile dintre cauzalitate si lidertate a fost analizat de Spinoza si Hegel. La Spinoza, toate lucrurile create sunt determinate de cauze externe. Libertatea umana nu exista. In "Etica" sa spunea ca oamenii se cred liberi pentru ca sunt constienti de vointa si de dorintele lor, dar nu se gandesc niciodata la cauzele care la determina. In conceptia sa nu exista vointa libera, omul fiind determinat in actiunile sale de cauze externe. In Univers exista decat necesitate si cauzalitate. A fi liber pentru Spinoza ar insemna sa fi cauza adegvata a actelor tale,Actele noastre exprima teama noastra de tot ce ne ameninta.Adeseori actele oamenilor par stranii pentru ca depind in acelasi timp de dorintele lor si de cause externe. Pentru a fi liber, ar trebui ca omul sa nu efectueze decat actiuni determinate de natura sa insasi si nicidecum de cause externe: Numesc liber un lucru care este si actioneaza doar prin necesitatea naturii sale, iar constrans pe acela care este determinat de un alt lucru sa existe si sa actioneze. Pentru a fi liber in univers ,e deajuns sa acceptam universal; nu putem avea tot ce vrem;ne vom elibera deci voind de ceea ce avem. Libertatea se reduce, pentru Spinoza ,in esenta, la constiinta necesitatii. Dar ne vine greu sa reducem libertatea la resemnare. Pana in sec. al XIX-lea, filozofii au analizat problema raportului dintre libertate si necesitate sesizand mai ales aspectele determinarilor cauzale ale fenomenelor naturale. Din acest secol antropologia umana este privita din perspectiva esentei umane si in special a vointei si a adectivitatii.
3

Aceste trasaturi au fost neglijate de ganditorii anteriori care priveau omul ca fiinta inzestrata exclusiv cu ratiune. Rationalistii considerau ca gandirea subiectiva este activitatea noastra cea mai proprie si mai adanca; empiristii erau de parere ca ratiunea este si trebuie sa fie doar roada pasiunilor, neputand niciodata sa aiba alta slujba decat aceea de a servi si a sculta. Printre empiristi s-a remarcat A. Shopenhouer care in "Lumea ca vointa si reprezentare" , se refera la intelegerea vointei ca lucru in sine vointa este conditionata de intelect si este materia prima a acestuia. Vointa este insa stapanul iar intelectul slujitorul, pentru ca vointa este cea care comanda si reprezinta esenta omului. Legatura dintre vointa si intelect se poate cunoaste in faptul ca intelectul este strain la origine de hotararile vointei. Intelectul furnizeaza vointei diverse motive, dar ulterior afla cum au actionat acestia. Cat timp ramanem pasivi partea rationala incearca sa domine dar atunci cand vom actiona suntem dominati de vointa. Asa apare libertatea empirica a vointei. Intelectul nu poate face altceva decat sa examineze natura motivelor proprii pe care le ofera vointei si nicidecum sa determine vointa insasi.. Este un voluntarist ce subliniaza primatul vietii fata de celelalte laturi ale subiectivitatii. Ajunge la concluzia ca deciziile vointei umane nu sunt libere din doua motive: - desi este conditionata de intelect, in sensul ca primeste de la el diverse motive, totusi vointa decide nu in functie de concluzia intelectului, ci conform naturii sale interioare. Astfel decizia vointei nu este libera, nu exprima o alegere ci constituie un raspuns necesar. - Considera ca vointa umana esteo rasfrangere a vointei impersonale, cosmice; este vointa de a trai, care ar determina existenta si actiunile tuturor fiintelor vii . Deci vointa umana nu este libera. Daca lumea este reprezentare mea,(cu aceasta propozitie incepe cartea), inseamna ca nu exista reprezentare fara ceva fara ca ceva care sa poata fi reprezentat si fara ca cineva sa poata avea reprezentarea. Deci reprezentarea lumii trimite la subiectul (eu) care si-o reprezinta. Altfel spus, daca nu exista corp care sa arunce umbra, umbra nu exista. Tot ceea ce exista este reprezentarea vointei si adevaratului spirit al filozofiei este vointa. Diferentele dintre intellect si vointa sunt: intelectul e un fenomen, vointa e un lucru in sine; intelectul este marcat de procesele fiziologice si scade spre imbatranire, vointa e constanta, identical cu sine; inteligenta oboseste,vointa nu;inteligenta nu-si poate indeplinii roluldecat deca vointa tace; religia promite ca rasplata nu intelect (minte) ci caracter (vointa);identitatea persoanei este data de unitatea vointei, nu de accea a cunostintei;dorinta de a trai surclaseaza intectul;intelectul are sincope,vointa are continuitate.

Pentru Schopenhauer, vointa este un orb puternic care duce in spate un schilod cu vedere. Vointa este stapanul, este a priori, ea hotaraste. Intelectul este servul, este a posteriori, el doar examineaza, nu decide. Intelectul asculta umil, de porucile vointei. Biciuita de vointa, inteligenta se intrece pe ea insasi: fricosul devine erou in lupta. Intelectul se supune legilor cauzalitatii; vointei ii este straina aceasta categorie. Vointa este eternul, ea nu are nici scop, nici limite. Acesta este propriul vointei. Lipsa oricarui scop si a oricarei limite este esentiala vointei in sine care este o actiune fara sfarsit. Pentru ca este oarba, vointa este si absurda. Ea este absurdul insusi, un hazard care insa nu va inceta sa fie necesar. Niciodata vointa nu va putea fi inteleasa si nici explicate prin altceva. Ea este motivul inexplicabil al oricarui lucru, nu purcede din nimic si totul purcede din ea. Fiind Lucru in sine, vointa se afla in intregime in afara ratiunii. Intelectul, produs al unei inconstiente originare, e condamnat la o functie subalterna. Libertatea e o iluzie care tine de felul nostru omenesc de a o intelege. Omul nu se poate sustrage presiunii vointei absolute. Alegerea noastra e hotarata in imperiul vointei. Ceea ce numim alegere este de fapt , alegerea operata de vointa,iar libertatea nu e altceva decat manifestarea necesitatii vointei. Jean-Paul Sartre pleaca de la sintagma: existenta precede esenta.In conceptia lui Sartre, omul este liber prin esenta, dar in aceasta libertate absoluta el afla un prilej de suferinta si va ravni din acest motiv,la conditia obiectelor care nu se deosebesc de restul naturii. Obiectele poseda fiinta, omul poseda existenta. Lucrul este ceea ce este; omul efte rezultatul alegerii sale,si ca atare ,un neincheiat. Omul este condamnat la libertate,este aruncat in lume d enimeni si pentru nimic. De aici permanenta stare de angoasa pe care o traieste. Singura posibilitate de a iesi din aceasa stare este alegerea .Un exemplu este cel al razboinicului,de unde se vede nu doar libertatea, ci si responsabilitatea absoluta in care este angajat omul. Tot ce se intampla in jurul meu imi apartine. Fiind mobilzat in razboi,aceste devine al meu,il merit. Acasta se intampla pentru ca sa fi sa ma sustrag rin sinucidere sau dezertare. Dar daca nu m-am sustras inseamna ca l-am ales. O alegere este in joc, una care ma angajeaza,si de aceea intr-un razboi nu exista victime inocente. Nu exista dupa cum spune Sartre,o ordine umana in felul in care exista una a lucrurilor. Lumea lucrurilor poate fi ordonata. A omului nu,fiindca fiecare actiune angajeaza omul in intregime si il proiecteaza intr-o aventura imprevizibila. Omul este ceea ce el singur allege sa devina si a exista inseamna pt om a alege. Viitorul este acelacare decide daca trecutul este viu sau mort. La Sartre acest fapt inseamna ca omul este un proiect se face ,devineprin alegere. Omul este in intregime si intotdeauna liber,condamnat sa fie liber. Pana unde aceasta libertate? Pana la moarte ,caci omul este denumit si fiinta dupa moarte. Iar a fi mort inseamna la Sartre, a fi prada celor vii.
5

Dar omul are a se raporta la semen,la celalalt. Semenul ii pune in pericol libertatea, caci libertatea mea se incheie acolo unde incepe libertatea celuilalt. Pentru a putea iesi din aceasta situatie (in care infernul sunt ceilalti) e necesar de a-laduce pe celalalt la starea de obiect subordonat,caci obiectul este in sine , omul pentru sine. La fel de adevarat este ca si celalalt poate proceda cu mine asa cum mi-am propus eu sa procedez fata de el. Libertatea exista,dar ea nu poate demonstrate. Paradoxul lui Sartre merge mei departe: modul in care omul exista face cu neputinta existenta lui Dumnezeu. Daca omul e liber,Dumnezeu nu exista,caci daca ar exista libertatea ar de neconceput. Libertatea lui Sartre se confunda cu lanturile noastre si ramane mereu egala cu sine. Are nevoie omul de o asemenea libertate? Raspunde Sartre printr-un personaj din romanul Greata: Eu nu sunt liber pentru ca nu pot sa fac ce vreau . Pozitia lui Sartre are in vedere mai ales situatia morala a omului contemporan care se pierde mereu pe sine. Are poate, nevoie de ceea ce Sartre numeste situatie intolerabila.in acest sens el spunea despre francezi: Noi n-am fost niciodata mai liberi ca sub ocupatia germana. Lumea ramane cu adevarat oglinda libertatii mele. In filozofia contemporana existentialistul Jean-paul Sartre ia pozitie in favoarea libertatii absolute. Pentru ca existenta nu este reductibila la nici o logica si la niciu system.Se va spune, desigur, ca eu actionez din anumite motive,dar existentialistii vor raspunde ca eu mi-am ales motivele.

Bibliografie:

Paginile 331-351 ( Capitolul 16 Libertatea) din Andre Vergez & Denis Huisman (1995) Curs de filozofie ; Editura Humanitas Paginile 25-33 ( Capitolul 1 Definitii) din Arthur Schopenhauer; Despre libertatea vointei; Editura Paideia Emile Brehier (1993) Mari teme ale filozofiei; Editura Humanitas Paginile 32-61 (Capitolul 2 Libertatea) din Anton I. Adamut(1999) Filosofie,Editura Polirom