Liberul arbitru este puterea sau abilitatea unei minti umane de a alege cursul unei actiuni, sau de a lua

o decizie fara a fi influentat de cauze, evenimente anterioare sau din predestinare divina. Un act de libera vointa este in sine o cauza si nu un efect.Libertatea este pusa in opozitie cu limita, iar din acest punct de vedere, libertatea este definita negativ, ca fiind absenta limitelor, doar ca nu poate intra in conflict cu legi morale, ce sunt definitorii pentru natura umana.Libertatea poate fi inteleasa si ca posibilitatea omului de a se consacra afirmarii esentei sale : existenta precede esenta- J.P. Sartre. Doctrina extrema in care liberul arbitru este afirmat este libertarianismul si opusul acestei doctrine este determinismul, adica actiunile umane nu sunt libere, ci mai degraba sunt rezultatul influentelor, a circumstantelor externe care nu sunt sub control individual, ca totul este predeterminat, este dat mai inainte. Determinismul este de doua tipuri : divin si natural. Determinismul divin explica toate fenomenele facand apel la cauze divine, Dumnezeu fiind omniscient stie ce se va intampla. Determinismul natural considera ca totul este predeterminat prin cauze naturale. Acesta,din urma afecteaza libertatea umana numai in masura in care acceptam ca factorii naturali ce actioneaza la nivelul corpului se rasfrang asupra sufletului. d6d8dx Problema liberului arbitru a dus la elaborarea unor teorii ce explica natura universala a realitatii si relatia oamenilor cu universul. Unii au formulat ideea conform careia daca universul este rational trebuie sa se bazeze pe succesiunea cauza- efect: fiecare actiune, sau efect, trebuie sa fie precedat de o cauza si trebuie sa formeze o parte din succesiunea neintrerupta a cauzelor care se extinde pana la cauza Prima, care este Dumnezeu, sau Divinul.Un act de liber arbitru din partea unei personae este un act necauzat in afara lantului de succesiuni cauzate. Acceptarea posibilitatii unui act necauzat neaga ordinea rationala si face universul sa para irational. Vazuta in acest fel aceasta problema nu a fost rezolvata intr-un mod satisfacator. Validitatea liberului arbitru a fost de asemenea un subiect de dezbatere printre filozofii. S-ar parea ca sistemul eticii trebuie sa implice liberul arbitru pentru negarea abilitatii de a alege cursul unei actiuni s-ar parea ca neaga posibilitatea judecatii morale. O persoana fara judecata morala nu este responsabila de acte sale.In incercarea de a rezolva aceasta problema, filozofii o viziuni multiple, ajungand de la determinism absolut pana la libertarianism absolut. Socrate si Platon au sustinut ca oamenii pot sa-si exircite liberul arbitru, dar ca acele actiuni singure au fost libere pentru ca s-au acordat cu binele intregului. Spinoza a reinterpretat liberul arbitru ca fiind autodeterminare pentru ca omul se potriveste cu Dumnezeu si cu natura proprie a lumii. Totul in natura se petrece conform unor legi necesare, nimic nefiind intamplator. Libertatea umana, ca lipsa totala a unor cauze nu exista, insa, in masura in care aceste cauze exprima necesitati de esenta, provin din insasi natura noastra, putem fi liberi daca intelegem cu ajutorul intelectului necesitatea. In cazul in care aceste cauze vin din exteriorul finite noastre. Lebniz considera ca nu exista intamplari absolute, totul desfasurandu-se conform planului divin exprimat in monade(diviziunile lui Dumnezeu asupra lumii).Decartes defineste liberul arbitru ca fiind suprema perfectiune a omului care ne face similari divinitatii si chiar egali cu aceasta.El considera ca noi, oamenii gresim in momentul in care nu avem o cunoastere certa si totusi vointa noastra isi da asentimentul si actioneaza potrivit acestei cunoasteri. El sustine ca suntem capabili de cunoastere certa, desi intelectul uman este considerat finit. Nietzsche considera ca libertatea este vointa de putere, si ca de aceasta libertate nu se pot bucura decat clasele superioare(aristrocratii), caci clasele inferioare sunt animate de resentiment. Conceptia crestina asupra liberului arbitru este cosiderata un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul si a-si asuma raspunderea pedepsirii lui.Afirmatia lui Dumnezeu a murit poate fi interpretata ca fiind o eliberare de puterea creatoare, a vointei de putere din om, umanitatea trebuind sa-si asume aceasta moarte.Kant considera ca o persoana trebuie sa fie libera pentru ca libertatea este un postulat necesar al consecintelor morale.Kierkegaard descrie doua sfere, sau forme ale existentei pe care individul le poate alege:calea aestetica si calea etica. Calea aestetica este un hedonism redefinit, constand in in cautarea placerii si cultivarea acestei stari, cautand sa se inlature plictiseala. Calea etica de viata include un angajament intens fata de datorie, fata de neconditionatele indatoriri sociale si religioase. Acest angajament al datoriei peprezinta o pierdere a responsabilitatii individuale si propune astfel o a treia forma de existenta:cea religioasa, in care omul se submite vointei lui Dumnezeu, dar facand asta gaseste libertatea adevarata. Pe masura ce religia cretina ia amploare, se pune problema raului si a liberului arbitru, caci crestinismul considera ca Dumnezeu este ominiscient si omnipotent, aceasta extinzandu-se si asupra viitorului astfel orice actiune umana este decretata inainte de Dumnezeu.In acest caz Dumnezeu ar putea sa preintampine faptele rele, dar nu face acest lucru, iar din moment ce este creatorul universului am putea zice ca e responsabil de tot raul din lume, si astel indemnurile morale nu mai au nici un rost. Doctrina predestinarii face imposibila existenta liberului arbitru. Pentru ca moralitatea, datoria, evitarea pacatului sunt elemente de baza ale invataturilor crestine intrebarea care se pune este daca oamenii sunt responsabili din punct de vedere moral o data ce predestinarea este acceptata? Exista multe incercari de explicare a acestui paradox. Sf. Augustin credea in predestinare, sustinand ca doar cei alesi de Dumnezeu vor obtine salvarea, dar ca nimeni nu stie daca va fi ales, asa ca trebuie sa poarte frica lui Dumnezeu si sa duca vieti religioase. Liberul arbitru era pentru el darul gratiei divine. El mai considera ca raul nu a fost creat de Dumnezeu, a carui creatie e pe deplin buna. Raul este privatia sau absenta binelui, la fel cum intunericul este absenta luminii.Este posibil totusi ca ceva ce a fost creat bun sa se diminueze in bunatate, sa devina coruptibil si raul sa patrunda la fintele inzestrate cu liberul arbitru. Pentru Sf. Augustin ceea ce in prima instanta pare a fi rau poate fi inteles ca bine in contextul eternitatii, pentru ca din perspectiva lui Dumnezeu asupra eternitatii totul este bun.Acestei doctrine I se opune Pelegianismul, o doctrina eretica, care sustine ca pacatul lui Adam il priveste numai pe el si nu se rasfrange asupra intregii umanitati, si ca toti oamenii, desi sunt ajutati de gratia divina sa obtina salvarea au libertatea de a alege sau nu drumul spre Dumnezeu.Oamenii pot duce vieti drepte si sa merite astfel sa ajunga pe propriile merite in rai. Conform doctrinei crestine Dumnezeu ne-a oferit libertatea de a allege, si raul din lume poate fi pus pe seama unei alegeri gresite, libertatea fiind un instrument de perfectionare morala. Daca Dumnezeu da niste indemnuri morale inseamna ca nu e totul dinainte stabilit si ca sta in puterea noasta de a le urma sau nu. Dumnezeu e omnipotent, insa doar in eternitate, aceasta dezvaluindu-se doar la sfarsitul timpurilor. Eternitatea presupune un plan divin de oranduire a lumii, plan ce se va implini doar la sfarsitul lumii. Libertatea oamenilor se manifesta in plan temporal, deci omnipotenta lui Dumnezeu exprimata intr-o predestinare conform planului sau cu privire la lume nu afecteaza capacitatea de a ne manifesta liber in timp. Astfel sta in libertatea noastra de a urma planul divin sau de a-l refuza, fiindca singurul care are fiinta pe termen lung e acest plan divin, iar Iadul e expresia lipsei de fiinta, a raului. ( Epistola catre efeseni si catre evrei- cap. 4) Calvinistii neaga capacitatea umana de a avea libertate de alegere. Ei elaboreaza doctrina predestinarii, conform careia oamenii sunt alesi de Dumnezeu pentru salvare, pe cand altii sunt respinsi si sunt condamnati damnarii. Arminianismul o alta doctrina crestina, formulata in sec. XVII, sustine ca liberul arbitru poate exista fara a limita puterea lui Dumnezeu si fara a contrazice Biblia.Arminius, initiatorul doctrinei credea ca predestinarea este biblica si adevarata, ca Dumnezeu allege unele personae pentru a ajunge in Rai si altele in Iad, asa cum a fost indicat de Iisus, referindu-se la oi si

capre. El insista mai mult pe iubirea lui Dumnezeu, decat pe puterea Lui cand vine vorba de alegere, alegerea celor ce ajung in Rai, respectiv Iad.Alegerea tinea de destin, iar munca lui Iisus pe pamant a fost pentru toti oamenii, si nu numai pentru cei alesi. Religia islamica, una dintre cele trei mari religii, alaturi de crestinism si iudaism considera ca exista un singur Dumnezeu, pe care il numeste Allah, omnipotent si oministiutor, care a creat universul.In limba araba islam inseamna a te supune, mai precis a te supune vointei lui Allah.In fata lui Allah toti oamenii sunt egali, indiferent de rasa, nationalitate, religie ori statut social. Supunandu-se poruncilor lui Allah, oamenii isi exprima recunoasterea si multumirea pentru intelepciunea crearii si traiesc astfel in armonie cu universul. Ideea centrala a religiei islamice este supunerea in fata vointei lui Allah, oamenii trebuie astfel sa se abandoneze pe ei insisi si sa se supuna pe deplin puterii si vointei lui Allah. Acest lucru nu e foarte greu pentru ca ei urmeaza cu sfintenie invataturile Coranului, iar despre liber arbitru nu prea poate fi vorba pentru ca tot ceea ce fac este voia lui Allah si astfel ei nu au libertatea de alege o alta cale decat cea indicata de acesta. Majoritatea existentialistilor considera liberul arbitru ca fiind caracteristica oamenilor, ei neavand o natura fixa, precum o au animalele sau plantele, fiecare om facand propriile lui alegeri care ii permit sa-si creeze propria natura, fire. De liberul arbitru nu se poate scapa, pentru ca pana si refuzul de a alege este o alegere.Liberul arbitru include angajament si responsabilitate, astfel omul trebuie sa-si asume riscul si responsabilitatea urmarii angajamentului oriunde l-ar conduce acesta pentru ca este liber sa-si aleaga singur calea. Exista asadar viziuni diferite asupra liberului arbitru, iar parerea mea despre acest subiect este ca fiecare om are capacitatea de a alege un drum sau a nu-l alege, dar ca totusi exista o fiinta superioara care intr-un fel supervizeaza alegerile fiecarui om, astfel incat alegerea unuia sa nu afecteze intreaga umanitate, caci daca un singur om din toti cei existenti nu este de acord cu o situatie nu se poate spune ca acesta nu are dreptate si ca ar trebui sa faca ca si ceilalti, dar nici ca ceilalti, doar pentru ca sunt din punct de vedere numeric superiori au neaparat dreptate. Consider ca fiecare are un destin, dar care este trasat in linii mari si ca drumul pe care il parcurgem pana la implinirea acestui destin este alegerea noastra personala, fara a fi vointa cuiva, fara a fi influentati. Astfel oamenii sunt dupa parerea mea liberi, iar Dumnezeu nu este responsabil de producerea raului, caci el inca de la inceput a lasat omului posibilitatea de a alege.

Culpabilitatea este o experienta emotionala dezagreabila, caracterizata de un sentiment de tensiune, anxietate si agitatie. Dar, cu mult inainte de a constitui o manifestare inadaptata, ea este un semn al unei bune sanatati psihologice. Culpabilitatea ne semnaleaza cand am actionat gresit, cand nu ne-am respectat valorile si principiile morale. De exemplu, sunt intotdeauna suparata pe mine atunci cand ma enervez la supermarket din cauza unei casierite, spune Elena, 31 de ani. Putem alege sa ne comportam altfel, sa dam dovada de rabdare. Nu mi-ar placea sa-mi pierd controlul si nici sa ii ranesc pe ceilalti. Regret cuvintele pe care le-am folosit, continua aceasta. Amintirea framantarilor care acompaniaza culpabilitatea ne incita sa fim loiali, sa ii tratam mai bine pe ceilalti, animale sau fiinte umane. Ea ne face mai empatici, mai sensibili la suferinta, mai rapizi in a ne scuza. Este, deci, o plasa de siguranta utila pentru a ramane pe drumul cel drept, o emotie structuranta, garant al constiintei noastre in ceea ce priveste binele si raul. Totusi, asa cum am constatat de multe ori, in viata cotidiana sentimentul de culpabilitate rar ne face sa mergem pe aceste cai rezonabile. Chiar din contra, adeseori este cauza unor angoase inutile. Cu atat mai mult, cu cat sentimentul acesta nu ne permite sa distingem culpabilitatea utila de perdantul sau distrugator.

O emotie universala
Nu trebuie sa valorizam absenta totala a vinovatiei, caracteristica psihopatului, pentru care celalalt nu este decat un obiect. Dupa psihanalistul Jacques Lacan, ca si bucuria, culpabilitatea apartine sentimentelor universale si arhaice, care apar intr-o maniera aproape innascuta. Pentru psihanalistul Melanie Klein, una dintre principalele specialiste ale copilariei timpurii, ea se manifesta de la primele luni de viata si rezulta din ambivalenta sentimentelor pe care le-a avut mama : copilul se invinovateste ca detesta aceasta fiinta de altfel, adorata.

Din cauza tendintelor de a ne pierde intre realitate si imaginar, cu totii suntem condamnati la culpabilitate. Aici intra si actiunile pe care nu le vom savarsi niciodata (sa ne omoram tatal, mama, vecinii sau colegii de serviciu care ne deranjeaza), chiar si imprumutand celorlalti sentimente pe care probabil nu le au. O viziune prea idealizata asupra noastra ne impinge astfel sa resimtim esecurile ca pe niste greseli morale: Ma invinovatesc ca nu imi e atat de bine pe cat ar trebui. Sau putem fi torturati de o culpabilitate inconstienta, pe care nu o observam, dar care ne indeamna spre un comportament de esec sau care ne imbolnaveste. In acest caz, nu se pune problema sa contam pe supraeu. Constiinta morala interiorizata poate servi drept reper. De fapt, in general prea severa, ea ne cere intotdeauna mult (Renunta la placerile tale, gandeste-te la ceilalti inainte de a te gandi la tine, puteai sa faci mult mai bine, te complaci in mediocritatea ta etc.). Comiterea micilor delicte sa nu respectam culoarea rosie a semaforului, o guma de mestecat pe care uitam sa o platim reprezinta, in sfarsit, un motiv bun (autoimpus) pentru a ne simti vinovati. Culpabilitatea apare prompt la fiecare dintre noi pentru ca este unul dintre instrumentele cele mai bune pentru a-i influenta si determina pe ceilalti sa actioneze cum ne dorim : Nu ai timp sa vii sa ma vezi? Nu este nicio problema, macar sa vii la inmormantarea mea, isi manipuleaza o bunica nepoata.

Un sentiment inselator
Si totusi, a ne considera vinovati nu este intotdeauna justificat. Intre culpabilitatea conform legii si cea resimtita este o mare diferenta. Drept dovada sta faimoasa culpabilitate a supravietuitorului : Sunt nevatamat, pe cand toti ceilalti pasageri din masina sunt grav accidentati, sunt sanatos tun, iar copilul meu este bolnav. Mama care isi lasa copilul cu bona pentru a merge la restaurant, se simte uneori mai rau decat un sofer care a lovit accidental un pieton. De ce aceasta paleta de resentimente? Intrucat nimic nu este mai complicat decat a delimita frontiera care separa conduitele bune de cele rele. Filozoful Emmanuel Kant spunea ca minciuna este intotdeauna un rau. Dar oamenii care in timpul razboaielor mondiale au ascuns evrei si le-au salvat viata mintind, au gresit? A ne comporta in acord cu legea nu ne protejeaza de nelinistea interioara, fizica, de acel nod in gat. Un episod din serialul The Closer ne da un exemplu perfect. Brenda Leigh Johnson este macinata de culpabilitate atunci cand obtine marturisirile unei tinere insarcinate care a asasinat o familie intreaga crezand ca il protejeaza pe tatal copilului sau. Ea a oprit o criminala, dar trebuie de acum sa-si asume responsabilitatea ca un copil se va naste in inchisoare, si mai tarziu va fi luat de langa mama sa si incredintat serviciilor sociale. Este vorba, desigur, de o fictiune, dar cu totii trebuie sa ne confruntam zilnic cu diverse dileme. Fara a dispune de alte repere decat propria constiinta, ideea noastra asupra binelui si raului.

O cale pentru a scapa

Ne simtim vinovati ca mergem la o statiune de cinci stele in loc sa ne petrecem vacanta acasa, cu mama bolnava. Dar o facem totusi, mergand uneori pana la a ne autopedepsi, intrezicandu-ne sa ne simtim bine. Sa ne gandim si la povestea clasica a barbatului care isi face amanta sa il astepte ani de zile, jurandu-i ca isi va parasi nevasta, si care se deprima la simpla evocare a plecarii de la domiciliul conjugal sotia, vulnerabila, are prea mare nevoie de elCulpabilitatea ii simplifica existenta si il scuteste de unele semne de intrebare asupra modului sau de viata. Lacan afirma ca singurul lucru de care putem fi vinovati este acela de a nu ne asuma dorintele, de a fi niste lasi din punct de vedere moral. Si nu se refera la impulsuri sexuale sau tendinte perverse, ci la forta vitala.

Este vorba, de exemplu, de dorinta de a picta sau de a scrie, care ii impinge pe artisti sa creeze, chiar si in ciuda saraciei. Mai des intalnita este dorinta de a fi autonom, de a avea o meserie care ne place, de a dispune de timpul nostru, de a iubi pe cine vrem noi dincolo de criticile celor din jur. Adica, pentru a scapa de vinovatie trebuie sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne recunoastem dorintele adevarate si eventualele greseli; prin a afirma eu vreau, imi asum, prin acceptarea responsabilitatii fata de propriile aspiratii si fapte. Cu cat mai mult incercam sa fugim de aspectele sumbre sau incorecte din punct de vedere social ale ego-ului nostru, cu atat mai mult ne afundam in culpabilitate.