EPOCA ANTICĂ

1.Formarea popoarelor antice în Asia și Europa

Indoeuropenizarea – proces istoric complex de amestec, în mileniul III î.Hr, al populației migratoare din Asia
Centrală și celor din Europa în urma căruia au apărut noi popoare și limbi. Trăsăturile specifice ale indoeuropenilor
erau marțialitatea, habitatul pendulant, patriarhul, structura socială ierarhizată și dominată de războinici . Așadar, în
funcție de limba vorbită indo-europenii s-au grupat pe zone de civilizație. Zonele numeroaselor invazii au fost stepele
din nordul Mării Negre, al Mării Caspice, unde se stabiliseră multe triburi de pastori nomazi. Din cauza creșterii
demografice și infertilității solului, indo-europenii au început să migreze spre Europa, Asia Mică, Orientul Apropiat și
India.
Indo-europenii sunt considerați creatorii culturii ceramicii șnurate și promotorii dezvoltării metalurgiei bronzului,
îndeletnicirilor pastorale, introducerea unor relații umane mai complexe, în care apar diferețe sociale și care sunt
structurate în jurul acțiunilor războinice. Ei au început a folosi carul de transport, practică pastoritul.
Din punct de vedere cultural, ei au contribuit la prima sinteză etnoligvistică, a cărei evoluție a condus la fomarea, în
mileniile II-I î.Hr., a tracilor ( la N și la S de Dunăre), a ilirilor ( în V Peninsulei Balcanice ), a grecilor ( centrul și
sudul Peninsulei Balcanice + unele zone din Asia Mică ), a latinilor ( cei mai importanți – romanii – Peninula Italică )
și celților ( V și centrul Europei ).
Pătrunderea indo-europenilor în Asia conduce la apariția unor noi popoare care formează state puternice. Mezii și
perșii se stabilesc pe teritoriul de azi al Iranului, hittiții locuiesc un mileniu ( al II-lea î.Hr.) în Asia Mică, arienii
sălășluiesc în zona Caucazului, coboară apoi spre India, filistinii se atestă în antica Palestina.
Indo-europenii se împart în două grupuri – centrum ( italicii, grecii, celții ) și satem ( tracii, hittiții, perșii arienii).
La sfârșitul neoliticului se cristalizează familiile de limbi : samito-hamitice și indo-europene. În perioada următoare a
bronzului, are loc procesul de etnogeneză și se formează populațiile și popoarele care vor juca un rol important în
Epoca Antică.
Omenirea a făcut primii pași pe calea progresului prin indo-europenizare. Omul și-a confecționat și apoi și-a
perfecționat uneltele, locuința, îmbrăcămintea, a evoluat de la stadiul de vânător-culegător spre cel de creștere a
animalelor și cultivare a plantelor, spre păstorit și agricultură.

Sedentarizare – proces de stabilire a locuințelor populației într-un loc fix. ( de ex, populația din Mesopotamia).
Nomadism – mod de viață al unei colectivități umane, caracterizate prin lipsa unei așezări stabile (de ex, semiții).
Una din cauzele la care a trecut populația nomadă la cea sedentară este faptul că au început să cultive pământul, au
creat surplus de hrană, nemaifiind necesară deplasarea în vederea obținerii de hrană.
+ Posibilitatea creșterii animalelor domestice. Atunci a fost doomesticit porcul, câinele.

2. Forme de organizare politico-statală în Antichitate

Statul, în Antichitate, a cunoscut 3 forme : Oraș-stat, regat, imperiu.
Oraș-stat – formă de așezare omenească cu dimensiuni variabile, având fucnțiile unui stat. Primele orașe-state au
apărut în S Mesopotamiei ( mileniul al IV î.Hr) și la akkadieni. Ele erau centre politice, economice și militare
independente, administrate de regi și arisocrația locală. ( Regele avea îndatoriri religioase – mare preot, reprezentantul
zeului pe Pământ și Cer, Regele administra statul, considerându-l proprietatea sa și avea obligația să-și protejeze
supușii, era judecător suprem, șef militar suprem, monarhia era absolută și puternic centralizată. Ulterior, în mileniul
al II-lea î.Hr., s-au întemeiat orașe-stat de tip urban. Bazate pe activitate comercială.
Regat – formă de organizare statală, caracterizată prin unitate teritorială, etnică, lingvistică. Aceste state aveau o
structură urbană modestă, dar un mediu rural extrem de important. Regatele s-au format fie din orașe-state care și-au
impus hegemonia asupra unor teritorii din jur, fie din uniuni de triburi.
Imperiu – stat, constituit în rezultatul cuceririlor, caracterizat prin diversitate etnică și culturală, condus de un împărat.
Acestea apar ca urmare dezvoltării ecoomice, politice și militare și a politicilor de cucerire teritorială ( Mesopotamia,
Egipt, China, Persia).
GRECIA
Statul grec a cunoscut 3 forme : regate, polisuri aristocratice și democratice ( Sparta, Atena ), monarhii sclavagiste
(Regatul și Imperiul Macedonian).
Polisul aristocratic și democratic – În sec. VII-VI î.Hr. au apărut polisurile (orașele-state) – Sparta și Atena –
principale. Mai târziu, Sparta a evoluat într-un stat aristocratic și militarist, pe când Atena a evoluat într-un regim
democratic sclavagist.
Statul SPARTAN a avut următoarele instituții:
a) Doi regi – dețineau puterea absolută, fiind comandanți ai armatei.Totodată ei erau supravegheați de efori
(Fiecare din cei cinci magistrați, în Sparta antică, cu largi atribuții în politica internă și externă a statului),
în fața căruia depuneau jurământ și se angajau să domnească potrivit legilor existente.
b) Colegiul celor cinci efori – organul cel mai important în stat. Eforii erau magistrații care supravegheau
conduita regilor, respectarea legilor, educația copiilor, viața publică a cetățenilor și judecau cazuri civile.
c) Sfatul Bătrânilor – 30 membri aleși pe viață care dirijau politica externă a polisului.
d) Adunarea Poporului – formată din spartani și aproba prin aclamații hotărârile Consiliului Bătrânilor.
Statul ATENIAN a avut următoarele instituții:

a) Colegiul Arhonților – aleși de eupatrizi (Descendenți ai familiilor de cuceritori care formau aristocrația).

Colegiul deținea puterea executivă, militară și juridică. După un an de activitate, arhonții intrau în Areopag.
b) Areopagul – inițial a fost consiliul superior al statului care judeca chestiuni penale. Era principala instituție a
aristocrației.
c) Adunarea Poporului – a avut puteri limitate, numind magistrații în funcție de rangul de noblețe și de averea
deținută.
Abuzurile sociale în Atena au generat o acută criză socială. Așadar, în anul 621 î.Hr., în urma unor frământări interne
au fost emise legile lui Dracon ( Codul lui Dracon ) – primele legi scrise care puneau capăt abuzurilor judecătorilor
eupatrizi.
În 594 î.Hr. în viața politică a Atenei s-a impus Solon – mare poet și om politic - A realizat o serie de reforme pentru
demos, restabilind importanța Adunării Poporului care deținea în epoca sa principala funcție de conducere în stat.
În perioada trecerii de la regimul aristocratic la cel democratic, în Atena s-a impus tirania – exercitarea puterii de către
o persoană care a acaparat conducerea politică prin violență,fără vreun fundament legal sau religios.
Reformele lui Solon – continuate de Clistene. El a împărțit Atena după criterii teritoriale. Introduce ostracismul –
cetățeanul bănuit de orice uneltiri împotriva puterii de stat era expulzat din Atena pe o perioadă de 10 ani, acesta
păstrându-și bunurile, iar familia nu era obligată să-l urmeze în exil.
Alt reformator este Pericle care a consolidat puterea deplină a democrației ateniene. Guvernarea sa – epoca de aur. El
a lărgit atribuțiile Adunării Poporului – organul suprem al statului. Acesta decidea adupra păcii/războiului,
aprovizionărilor orașului, verifica hotărârile instanțelor judecătorești, etc.
*POLISUL ȘI DEMOCRAȚIA ANTICĂ
Democrația ateniană a evoluat în decursul secolului al V-lea î.Hr. în unele orașe grecești (polisuri), printre
care Atena și teritoriile învecinate din regiunea Attica. Atena este una dintre primele democrații cunoscute. Și alte
orașe grecești au stabilit regimuri democrate, urmând modelul atenian. Era un sistem de democrație directă, în care
cetățenii participanți votau direct legile și deciziile executive. Participarea nu era pentru toți rezidenții; pentru a avea
drept de vot cetățeanul trebuia să fie adult și de sex masculin. Uneori, opinia publică a votanților era influențată
de satira politică a poeților în teatre. Solon (594 î.Hr.), Clistene (508- 507 î.Hr.) și Ephialtes (462 î.Hr.) au contribuit la
dezvoltarea democrației ateniene.
În Atena lui Pericle, la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., regimul democratic a luat forma sa definitivă pe care o va
păstra până la pierderea independenței. Instituțiile democratice ale cetății asigurau drepturi egale pentru cetățenii de
drept, singurele cuvinte din limba lor ce le slujesc la caracterizarea regimului republican sunt isonomia, egalitatea în
fața legii, și dreptul egal de a vorbi în adunări.Pritanii ce alcătuiau senatul, câte cincizeci, din fiecare trib, care
exercitau pe rând funcțiile sacre și care deliberau, tot anul, asupra intereselor religioase sau politice ale orașului, erau
aleși prin tragere la sorți, deși, pentru a putea exercita funcția, fiecare trebuia să treacă o probă și era înlăturat dacă nu
părea îndeajuns de onorabil. Însă deasupra senatului, și adevăratul suveran îl constituia adunarea poporului, și deși nu
avea inițiativă – adunarea nu putea propune proiecte de legi și nu putea influența decât prin intermediul altor instituții
ordinea de zi – senatul fiind cel care îi aducea un proiect de decret spre validare, orice cetățean ce își putea dovedi
cetățenia de drept putea vorbi indiferent de poziția sa socială sau de avere, putea lua parte la dezbateri și influența prin
vot cursul deciziei politice; votul fiind considerat „una dintre cele mai sfinte surse ale autorității.” 
Decăderea polisurilor în Grecia Antică
Democrația ateniană nu a fost de lungă durată – inegalitatea materială, tuinarea țăranilor, conflictele dintre orșele-state
grecești provoacă criză.

ROMA
Roma a cunoscut 3 tipuri statale : regat, republică aristocratică sclavagistă, imperiu ( cu alte forme ale sale –
Principatul și Dominatul).
Regalitatea – fixarea cetății Roma. Inițial, cetatea a avut un regim monarhic, condusă de rege. Regele – conducător
militar, mare preot și conducător suprem, puterea sa era limitată doar de Senat și Adunare Poporului + Adunarea
Poporului Înarmat ( care vota legi, declara război, îl alegea pe rege).
Republica – Inițial, patricienii au monopolizat toată puterea politică, legislativă, juridică și religioasă în stat. În cursul
luptei dintre patricieni și plebei s-au consolidat principalele instituții republicane – magistraturile, senatul, adunările
poporului.
Magistraturile – termen prin care se înțelege fie deținerea unei puteri de decizie sau control, fie a celei legislative,
executive sau administrative.
Senatul – era un organ consultativ, care eventual se va transforma într-o instituție supremă de conducere.
Adunările Poporului
Imperiu – s-a format pe calea dictaturilor militare.
În Roma, Caesar a instaurat dictatura militară si cele mai importante titluri le deținea el însuși (consul, tribun al
poporului, mare preot ).
IMPERIUL ROMAN. PRINCIPATUL
Domnia auatoritară a lui Octavian Augustus ( 27 î.Hr – 14 d.Hr ) a dus la rezolvarea gravelor probleme cu care Roma
republicană s-a confruntat în ultimul secol. El deținea toate pârghiile puterii : imperium – comandant suprem al
armatei, tribun și consul pe viață, mare preot. Până la 161 Roma va fi centrul lumii, un simbol al dezvoltării și
stabilității, atingând apogeul expansiunii teritoriale și al dezvoltării unei civilizații impresionante.
*Imperiile, în special cel Roman, au avut o contribuție majoră la realizarea marei sinteze a civilizațiilor din bazinul
Mării Mediterane cu cele din Orient. Au fost intensificate legăturile economice, comericale, culturale între popoare și
regiuni situate la mari distanțe, au fos difuzate informații, date și cunoștințe ce au favorizat progresul umanității.
ROMA a nivelat cu succes diferite provincii sub raport economic, politic, social, cultural-ligvistic. Popoarele cucerite,
printre care și dacii – au preluat cultura materială a romanilor, modul lor de organizare și de viață și limba vorbită –
romanizare.
3. Viața economică în lumea antică
AGRICULTURA
Agricultura – ocupație de bază, iar irigația – una din principalele preocupări ale statului. Societățile ce se ocupau cu
irigația erau numite societăți hidraulice. Rețelele de canale de irigație, digurile, lacurile de acumulare construite în
Mesopotamia, Egipt și China contribuiau la sporirea producției agricole. Tot aici, era folosit un plug special, care
odată cu aratul executa și semănatul. În zonele deluroase, agricultura se practica pe terase, iar în Fenicia, China, Asiria
se cunoștea chiar asolamentul. Se cultiva orz, orez, grâu, susan, bob, linte, fasole, mazăre, ceapă, usturoi, pepeni,
dovleci, rodii, nuci de cocos, curmali etc.
În Grecia ( mileniul III-II), datorită perfecționării uneltelor agricole, se înregistrează progrese. Aici s-a purtat o
agricultură intensive, din cauza suprafeței restrânse + s-a dezvoltat creșterea animalelor ( oi,capre, porci, măgari,
catâri).
Societatea romană a avut un character pastoral. Agricultura – caracter extensiv, căci solul nu era productiv. Se cultivau
vița-de-vie, măslinul, pomii, leguminoasele, cerealele.
MEȘTEȘUGĂRITUL
În Mesopotamia apar roata olarului, carul, plugul, nava cu velă. Vechile documente atestă prezența olarilor, brutarilor,
împletitorilor de coșuri, constructorilor de nave, arhitecților în Egipt, India, China. Fenicienii prelucrau metalele
prețioase, fabricarea sticlei.
Meșteșugurile și schimburile de produse au cunoscut o dezvoltare mai rapidă în Grecia.
Olăritul – răspândit în Grecia.
Roma – meșteșuguri pentru populație, dar și pentru înalta societate.
În multe ateliere meșteșugărești s-a produs diviziunea muncii. Forța principală de lucru – sclavii.
COMERȚUL ȘI TRANSPORTURILE
Comerțul s-a dezvoltat datorită comerțului. Schimbul de produse și mărfuri se făcea și la mari distanțe. Transportul se
făcea pe apă și uscat. Primele drumuri pietruite , doatate cu indicatoare, poduri de piatră, fântâni, locuri de popas au
apărut în Asiria. Negustorii, formând caravane, duceau în ținuturi îndepărtate țesuturi, arme, bijuterii, cumpărau fildeș
din India, cositor din munții Caucaz, aramă din Cipru, mirodenii din Africa.
Comerțul era reglementat de legi – Codul lui Hammurapi, iar până la apariția monedelor se foloseau anumite etaloane:
cereal, boi, scoici, lingouri de bron, pietre prețioase.
Ulterior, au apărut centre comerciale legate între ele prin drumuri. Un drum commercial pornea din Mesopotamia,
trecea prin podișul Iranian, prin India, ajungea prin Persia, în China. Uneori, pe locul centrelor comerciale apăreau
târguri sau mari centre meșteșugărești ( De exemplu, Babilon).
Navigația fluvială – Egipt, India, China.
În Grecia, prin comerț și piraterie s-a ajuns la o situație economică înfloritoare.
COLONIZAREA GREACĂ
Marea expansiune a populației grecești a avut loc în colonii, în sec. VIII-VI în. Hr, în condițiile fondării și dezvoltării
orașelor-stat ( polisurile ).
CAUZE: - creșterea populației ( era prea multă populație pe teritoriul unei singure cetăți )
- conflicte sociale și politice în interiorul polisurilor
- stratificarea socială ( săracii preferau să emigreze decât să ajungă sclavi, din cauza datoriilor)
- tulburările politice care au provocat exilul forțat al celor învinși
- căutarea unor noi piețe comerciale, a surselor de materie primă, gustul aventurii, dorința de cunoaștere.
Colonizarea greacă s-a desfășurat în 2 etape:
a) Sec VIII-VII în. Hr. – colonizare spontană de tip agrar. Colonii erau oameni singuratici, în căutare de
pământuri bune pe care le smulgeau autohtonilor. (Peninsula Calcidică, litoralul S și V al Peninsulei Italice,
Insula Sicilia)
b) Sec VII-VI în. Hr. – perioada clasică de colonizare – acțiune bine organizată de către metropolă. În această
perioadă, s-au accentuat preocupările comerciale. (coastele Galliei, Iberiei, Mării Negre)
CONSECINȚE: - s-au lărgit mult orizonturile lumii elene din S Italiei, Galliei, Iberiei până în Egipt, N Africii,
coastele occidentale ale Asiei Mici și țărmurile Mării Negre, amestecându-se elementul autohton cu cel grec ( mixare
de cultură și contopirea populației ).
FORME DE PROPRIETATE
În Orient existau existau 2 forme de prorpietate funciară – privată și de stat, a monarhului. Totul aparținea, în mare
parte, monarhului ( faraon, rege, împărat ) – stăpânul tuturor pământurilor, pe care le dădea în folosință supușilor săi.
Atelierele erau și ele proprietate regală. Pănântul era dat în folosință comunității rurale, care îl distribuia famiilor
pentru a fi lucrat pe durata unui an. Toți locuitorii unei comunități plăteau monarhului impozite – tribute regale.
Toate proprietățile funciare aprțineau monarhului, iar treptat, pe măsură ce se ruraliza economia și creștea ponderea
brațelor de muncă țărănești, au avut loc modificări importante în cadrul domeniilor aristocratice, care mai târziu se
transformă în domenii feudale.
4. Viața socială în lumea antică
În Orientul Antic existau 2 categorii sociale principale – aritocrația și producătorii liberi.
ARISTOCRAȚIA ORIENTALĂ
Aceasta era principala deținătoare a bunurilor funciare și mobile, a drepturilor miltare, juridice, religioase. Deasupra
tuturor aristocrațiilor se afla monarhul și familia sa – el era și mare proprietar funciar, fiind în posesia moșiilor
familiale, dar și a teritoriilor dobândite prin cuceriri sau acaparate cu bani.
În Egipt – faraonul era responsabil de unitatea statului, trăia într-un palat mare cât un oraș, era adorat de popor, având
un cult propriu, asemeni zeilor. El decidea, în caz de neînțelegeri, cine avea dreptate și cine era pedepsit, apăra țara și
pornea campaniile de cuceriri. Nu era ales, ci își obținea poziția prin moștenire familială. În China – împăratul
domnea cu ajutorul miniștrilor, era conducător suprem , investit în funcții sacre, promulga legile, șef suprem al
justiției și armatei, regalitatea era ereditară.
CATEGORII SOCIALE PRIVILEGIATE
În Grecia și Roma, clasele sociale erau alcătuite din stăpânii de sclavi ( spartanii – Sparta, eupatrizii – Atena,
patricienii – Roma).
Ei erau unicii care aveau drepturi politice și trebuiau să provină din părinți cetățeni. Erau proprietari ale celor mai
întinse pământuri, așadar se bucurau de toate avantajele din societate.
PRODUCĂTORII LIBERI
Aceștia alcătuiau cea mai mare parte a populației din statele antice, majoritatea fiind țărani. Dependența lor de stat se
manifesta prin plata unor impozite mixte, la care se adăuga obligația de a presta diferite munci și servicii. Proprietățile
pe care le dețineau puteau fi transmise ereditar, conform prescripțiilor legale. Serviciul militar intra adesea în aceste
categorii, chemate să asculte de ordinele monarhului și ale aristocrației.
Alături de țărani, se plasau meșteșugarii ( numeroși, în special, în Fenicia ).
În India, sistemul social era constituit de caste. Casta – grupare indusă formată din persoane de aceeași origine,
aceleași oupații, un tip anumit de profesii, având drepturi și îndatoriri bine precizate, tradiții și ideologie bine
determinată. Existau 4 caste : preoți, militari, producători, persoane libere care trăiau în condiții mizere.)
Producătorii liberi din Grecia formau demosul, adică țăranii, mici proprietari, meșteșugari. Treptat, țăranii ajungeau
dependenți de aristocrați, ce acaparau pământurile, fiind nevoiți să ia de la aceșia terenuri în arendă. Neputând să-ți
achite datoriile, erau transformați în sclavi.
SCLAVII
Ei erau un obiect de proprietate, puteau fi vânduți sau zălogiți. Ei erau folosiți ca vâslași pe corăbii, pescari la muncile
casnice, în Egipt erau repartizați pe domeniile regale ale templelor. Existau sclavi publici – proprietatea
regelui(statului) și sclavi privați aparțineau particularilor.
O categorie aparte de sclavi o formau gladioatorii, care, pentru delectarea spectatorilor trebuieau să lupte unul cu altul
sau cu fiarele sălbatice.
Ulterior, apar sclavi imperiali, folosiți în administrația statului sau în atelierele imperiale. În administrația orașelor au
fost folosiți sclavi publici sau orășenești.
Spre sfârșitul Imperiului Roman, au fost eliberați mulți sclavi, ce au devenit ulterior liberi, fenomen care anunța și sub
aspect social destrămarea vechiului sistem.

CONFLICTELE SOCIALE ÎN ANTICHITATE

Conflictele sociale în lumea antică au evaluat sub diferite forme: nesupunerea la lucru, fuga, răscoala.
CAUZE : - tot mai mulți oameni devenau sclavi, respectiv o mare parte a populației era scutită de libertate
- supunerea sclavilor la condiții mizere de muncă, aparținând în totalitate stăpânului
- condițiile mizere de viață ale sclavilor
CONSECINȚE : - deși multe răscoale au fost înfrânse, sistemul sclavagist a fost zguduit din temelii
- în epoca elenistă, sclavii au fost eliberați
5.Etnogeneza. Apariția statului la geto-daci. Dacia pe timpul lui Burebista
ETNOGENEZA
Indo-europenizare – traci – geto-daci – romanizare – daco-romanii – migratia popoarelor ( germanice,asiatice, slave) –
poporul român d. Hr. VIII-IX.
*traci – oameni ce făceau parte dintr-o veche populație indo-europeană din *daci - populația de bază a Daciei
Tracia. *romanziare - imprimarea caracterului, a organizației, a civilizației
*geți - populație băștinașă a Daciei romanității într-o regiune, într-o colectivitate

Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un
teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În
anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră
până la Dunărea panonică".Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui  Burebista, având ca
hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații
Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava
GETO-DACII – au constituit prima entitate etnoculturală definită în spațiul carpato-danubian. Ei s-au individualizat
din vasta lume a tracilor – creatorii civilizației bronzului într-un areal imens din Europa de S-E. Protoistoria geto-
dacilor începe în civilizația epocii bronzului ( cca 2000-1150 în.Hr.). Civilizația tracilor se caracterizează prin evoluții
mari în viața economică, spirituală, socială. Se constituie triburile – formă avansată de organizare. Nucleul de bază a
societății – familia-pereche.
Geții au fost primii dintre tracii de N atestați în izvoarele istorice scrise cu un nume etnic propriu. Numele geților s-a
răspândit și asupra altor triburi, generalizându-se ca nume etnic comun tuturor tracilor de N.
Din sec II în.Hr, în sursele romane sunt menționați dacii. Fiind primii cu care romanii au contactat și pe care i-au
cunoscut cel mai mult.
Identitatea etnolingvistică ( vorbeau aceeași limbă ) dintre geți și daci a determinat folosirea în literatura istorică a
numelui dublu de geto-daci sau daco-geți.
Destrămarea unității culturale a lumii geto-dacilor a fost cauzată de pătrunderea în aria de conviețuire a acestora a
unor populații ( bastarni, celți) și a influențelor rezultate din diversele relații cu lumea greacă.
Expansiunea romană în direcția Dunării și Mării Negre a fost factorul extern principal care impunea necesitatea
unificării politice a lumii geto-dacice. Burebista, de origine getică, a înțeles necesitatea unificării politice a triburilor
și regatelor într-un singur stat unitar și a realizat acest obiectiv.

*BUREBISTA - Fiind un bun lider și strateg militar a reușit unirea triburilor geto-dacice, iar cu ajutorul sfatului
său de tarabostes (reprezentant al aristocrației în orânduirea socială a dacilor) și cu ajutorul marelui
preot, Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea
și stabilitatea statului, a recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea
muncilor obștești obligatorii, făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Dacia, a introdus sistemul
de legi beligines, iar pe plan spiritual și-a întărit propriul cult. Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea
pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de
la malul Pontului Euxin, întinzându-și regatul de la Pontul Euxin, în est, până la Danubis în Câmpia Panonică, în
vest, și de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut
al puternicei Republici romane.

După moartea lui Burebista, Dacia s-a descompus. Acest lucru a coincis cu declanșarea luptei Romei pentru cucerirea
teritoriilor dintre Balcani și Dunăre. Precedate de conflictele izolate la N și la S de Dunăre, înfruntările daco-romane
au atins apogeul în anul 85 d.Hr. și s-au încheiat cu transformarea Daciei lui Decebal în provincie romană.
SOCIETATE
Ei erau împărțiți în două  clase sociale: aristocrația, numită pileați  sau tarabostes și agricultorii liberi, un număr mic
de izvoare istorice menționează și prezența sclavilor.  Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari.
ECONOMIE
Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie), creșterea vitelor și oilor
și apicultura; caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar caii crescuți de daci aveau și faima de a fi foarte buni
în război. De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul,
constatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite, bătute din argint
Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel
că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată
aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile
contactele cu celții și grecii.
LIMBA
Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor.
6.Dacia și Imperiul Roman
DACIA ROMANĂ a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea
lui Traian în 106 și a durat până în 271. Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor
liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă. De asemenea, au existat și multe revolte împotriva
stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei
165 de ani au existat conflicte armate.
În perioada stăpânirii romane (106 - 271), în provincia cucerită au loc evenimente și transformări importante:

 construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și monumente:

 construirea unei bogate rețele de drumuri pietruite:
 exploatarea masivă a bogățiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)
Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile. Coloniile au constituit o lovitură grea
pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei
170 de ani să se adapteze prezenței zecilor de mii de romani, sau astfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de
limbă latină.
Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari. Colonizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea
împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai mulți coloniști au venit, firesc, din împrejurimile Daciei, și
foarte puțini din inima imperiului, din Italia de astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis
colonizările cu cetățenii născuți în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci, înrudiți cu
geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei. Din Imperiu au mai venit cei mai prigoniți,
mai ales creștinii și preoții lor.
Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate provinciile imperiului a fost cea
mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua franca.

CAUZE ale colonizării/roanizării Daciei: - Traian avea intenția de a făuri în Europa estică o latinitate puternică,
Dacia urmând sa devina un bastion avansat al acestei latinități, în mijlocul vecinilor aprigi ai romanilor. - romanii
doreau sa cucereasca toate statele civilizate de la frontierele lor, numite "lumea locuită", din care făceau parte și dacii.
Prin acest lucru se urmareă, de fapt, cucerirea regatului part, principalul stat civilizat. - aurul dacilor, bogățiile
subsolului și solului dacic, al minelor și ogoarelor sale, au determinat în mare masură cucerirea Daciei, care astfel
putea susține material celelalte campanii.
CONSECINȚE ale colonizări/romanizăriii: - Cucerirea și încorporarea Daciei în Imperiul Roman au rezolvat
conflictul îndelungat și aproape permanent dintre Roma și lumea geto-dacică. Au avut loc schimbări social-
economice, politice, culturale și etnoligvistică. – S-a contopit elementul autohton cu cel roman.

7.Marea Migrație a popoarelor și declinul lumii antice

Migrația popoarelor, cunoscută și ca invaziile barbare (migrația populațiilor germanice) a fost un fenomen istoric ce
a constat dintr-o perioadă intensă de migrații masive ale unor populații de origine germanică, slavă sau asiatică
în Europa între secolele III-XI, în tranziția de la Antichitatea Târzie la Evul Mediu Timpuriu.
A fost o perioada marcată de schimbări teritoriale în Imperiului Roman dar și de dincolo de frontierele „barbare”.
Primii migratori proveneau din triburi germanice ca goții, vandalii, anglii, saxonii, longobarzii, suevii, frizii și francii.
Între timp, au venit și populațiile asiatice ca hunii, avarii, slavii, bulgarii și alanii. În ultima fază au fost migrațiile
târzii: arabii, vikingii, normanzii, ungurii, maurii, turcii și mongolii, ce au lăsat urme semnificative în Nordul Africii,
în Peninsula Iberică, Asia Mică și Europa centrală și răsăriteană.
Principalele popoare migratoare care au atacat Imperiul Roman în sec. III-V au fost goții, hunii, vandalii. Imperiul
Roman de Apus a pierdut treptat provinciile dunărene și cele de pe Rin, apoi Hispania, Gallia, Britania, care au fost
cucerite de barbari. În anul 410 Roma a fost prădată de vizigoți, iar în 455 de vandali. În 476 ultimul împărat
Romulus Augustus, un copil de 13 ani, a fost omorît de un șef barbar, Odoacru, care s-a proclamat rege al Romei.
Cu căderea Romei se sfîrșește istoria Imperiului Roman de Apus.

Migraţiile barbarilor au făcut ravagii în Europa şi au contribuit decisiv la conturarea noului peisaj al societăţii. Centrul
de greutate al vieţii oamenilor nu mai este oraşul ci satul, iar multitudinea de popoare şi limbi grefate pe corpul
Imperiul Roman a dat o nouă înfăţişare Occidentului. În locul Imperiului Roman de Apus au răsărit statele succesoare,
unde peste vechile structuri clasice se suprapune elementul germanic. Sinteza aceasta a născut civilizatia medievală.
Cum s-au aşezat barbarii în Imperiul Roman? Instalarea s-a realizat conform principiului ospitalităţii, pe care
romanii îl aplicau când venea vorba de propriii soldaţi. Adică proprietarii romani se obligau să le furnizeze între o
treime şi două treimi de pământ, locuinţă, sclavi. Uneori pământul nu se prelua pur şi simplu, ci doar se încasa o cotă-
parte din veniturile aferente. Dar cu barbarii a fost ceva puţin diferit. Vandalii au confiscat pământurile proprietarilor
romani, iar saxonii i-au izgonit pe celţii romanizaţi. S-a produs aşadar un transfer de proprietate. Germanii au
implementat uneori propriul sistem de organizare sau obştea, dar de cele mai mult ori au ales să păstreze sistemul
roman de proprietate privată. Când se aşează pe teritoriile romane, germanii sunt conduşi de şefi militari care se
autodesemnează regi, dar pentru Imperiu nu sunt mai mult decât nişte generali sau funcţionari. Regii barbari
recunoşteau şi respectau statutul împăratului din răsărit, considerându-se reprezentanţi ai acestuia în conformitate cu
tratatele de alianţă încheiate.
Sub influenţa romană, autoritatea monarhică din regatele barbare tinde să fie una de esentă absolută, depăşind
controlul vechilor instituţii tribale. Totodată, statul începe să fie considerat patrimoniu de familie, care poate fi
împărţit urmaşilor, cum este cazul la franci. Regii barbari doresc să păstreze o aparenţă de autoritate imperială,
preluând unele atribuţii ale împăratului, pe care le aplică în propriile structuri politice. Au în primul rând o funcţie
militară, dar pe lângă asta, ei mai sunt şi legislatori, şefi ai administraţiei şi apărători ai Bisericii.
Regatele succesoare întemeiate pe continent s-au folosit de principiul personalităţii legilor, adică fiecare om era
judecat după legile neamului său:romanii urmau dreptul scris, iar barbarii recurgeau la dreptul cutumiar (Totalitatea
regulilor juridice nescrise formate în practica vieții sociale și transmise, din generație în generație, prin tradiție ). Dar
regele reprezenta instanţa de judecată supremă şi era de altfel foarte uşor de contactat. Regii barbari păstrează în mare
măsură aparatul de stat roman, pe care nu au cu ce să-l înlocuiască. Biserica este un factor care intră în identitatea
regatelor barbare. În cadrul acesteia, trebuie remarcată situaţia specială a episcopilor, care acolo unde dispare
administraţia laică, ei preiau atribuţiile funcţionarilor imperiali, mai ales în centrele urbane unde au grijă de apărare.
Statul întreţine relaţii foarte bune cu Biserica, oferindu-i danii de pământ, iar Biserica ajută regii prin mijloace de
legitimare ideologica, cum ar fi ungerea, pe care o întâlnim prima dată în Spania vizigotă. Biserica mai oferă şi
oameni pregătiţi pentru a umple aparatul administrativ. Regatele succesoare stau sub aura strânsei colaborări dintre
regi şi episcopi.
CAUZE: Cauzele migrațiilor erau complexe, la baza deplasărilor de populații fiind motive politice, economice,
sociale, demografice și climatice. Când creștea presiunea politică și economică din partea imperiilor, exista un răspuns
din partea populațiilor exterioare, nevoite să accepte supunerea, fie să refuze și să între în conflict cu puterea vecină.
Se adaugă lentele creșteri demografice, pășunile sau terenurile agricole ce erau exploatate excesiv de populațiile
semisedentare devenind insuficiente. Schimbările climatice au provocat de asemenea deplasările ce se suprapun cu
perioadele de răcire a climei. Așadar, o serie de factori ce au provocat „efectul domino” au stat la baza deplasărilor, ca
migrația hunilor și altor populații asiatice ce au determinat deplasările goților și altor populații germanice în interiorul
imperiului. La periferia imperiului, triburile germanice s-au grupat în confederații.
CONSECINȚE: Până în 410, Imperiul Roman a rezistat atacurilor populațiilor migratoare având de partea să superioritatea
logistică, tactică și tehnică. Dar criză internă, lipsa de coeziune a politicii împăraților, succesul și pătrunderea în interior a
goților și integrarea acestora în societate și atacurile hunilor au slăbit imperiul, pe partea de Apus.

Criza societății antice

În sec. III-V în Imperiul Roman criza politică s-a manifestat prin decăderea autorității imperiale, a aparatului
administrativ și a armatei. Tentativele unor împărați de a redresa situația nu au dat rezultate.
Dioclețian (284-305) :
 Întroduce o nouă formă de guvernare – dominatul (se urmărea întărirea puterii centrale);
 Întroduce ceremonialul despoților orientali (împăratul se numea Dominus deus – domn, monarh absolut și
zeu);
 A scăzut rolul politic al senatului, iar magistraturile au rămas doar titluri onorifice;
 A creat tetrarhia (guvernarea în patru) și a împărțit imperiul în patru părți (pentru a asigura conducerea
imperiului);
 Reformă militară;
 Fiscalitate excesivă, întroduse prețuri maximale (în scopul combaterii speculei).

Constantin cel Mare (306-337):

 Desparte puterea civilă de cea militară;
 Înființează noi funcții, ocupate de comites (însoțitor);
 Desființează Senatul, ca organ politic;
 Leagă colonii (inițial țărani și arendatori liberi care ți-au pierdut loturile) de glie, făcîndu-i dependenți de
marii proprietari; pe meșteșugari de meserie, pe orășeni de orașul lor natal (măsuri ce au dus la întărirea
procesului de feudalizare);
 Consolidează creștinismul ca religie de stat prin edictul de toleranță de la Milano (313);
 Construiește o nouă capitală pe locul coloniei grecești Bizantion (330), numită apoi Constantinopol.

După moartea lui Constantin atacurile și invaziile popoarelor migratoare s-au intensificat și o mare parte a teritoriilor
romane a fost ocupată de triburi migratoare. Tentativele de a restabili unitatea imperiului nu au avut succes.

Teodosius I (379-395)
 Reforme în domeniul dreptului, fiscalității, finanțelor (în scopul întăririi capacității de rezistență a imperiului);
 Acceptă un număr sporit de contingente ”barbare” în armată;
 Împarte imperiul între fii săi (395) – Orientul cu capitala la Constantinopol i-a revenit lui Arcadius, iar
Apusul, cu capitala la Roma, lui Honorius.

De la această dată imperiul își pierde unitatea:

 Imperiul de Răsărit – intră într-o nouă fază de dezvoltare deosebită sub raport economic, social, politic și
cultural, care va aduce la formarea Imperiului Bizantin.
 Imperiul Roman de Apus – după moartea lui Honorius s-au perindat la tron mai mulți împărați, puterea a
fost deținută de comandanți de armată, majoritatea de origine germană, iar în armată sunt angajați tot mai
mulți mercenari germani.

Criza politică a contribuit la adîncirea crizei social-economice, ale cărei semne apăruseră încă din sec.II d.Hr.
Orașele :
 În Imperiul Roman de Apus orașele și viața urbană încep să decadă.
 Fiscalitatea excesivă, criza financiară, diminuarea populației urbane, reducerea producției meșteșugărești au
determinat transferarea meșteșugarilor de la orașe în zona rurală.
 Economia capătă tot mai mult un caracter rural.
 Orașele, permanent amenințate de atacurile barbarilor treptat se depopulează, pierzîndu-și caracterul
comercial și meșteșugăresc.
 În același timp marea proprietate funciară capătă proporții nemaiîntîlnite – marii proprietari acaparau
pămînturile celor săraci și a datornicilor, retrăgîndu-se pe latifundii care încep să fie îngrădite cu ziduri și
întărituri.
  Pe marile proprietăți funciare atelierele meșteșugărești produceau tot ce era necesar pentru consumul intern –
se prelucrau metale, se confecționau arme, unelte, țesături, podoabe etc.
 Astfel, are loc trecerea de la economia de schimb la economia naturală.

Finanțele:
 Lipsa monedei resimțindu-se tot mai acut, împărații au stabilit prin lege că dările și retribuirea funcționarilor
să fie plătite în natură.

Sclavii:
 Nerentabilitatea muncii sclavilor – din cauza condițiilor precare de viață aceștia nu erau cointeresați în
îmbunătățirea metodelor de muncă și perfecționarea tehnicii.
 Dezvoltarea forțelor de producție în societate se realiza foarte încet – nivelul agriculturii a evoluat puțin pe
parcursul secolelor; în atelierele meșteșugărești lipsea diviziunea muncii, predomina simpla reproducere.
 Munca sclavilor a fost productivă atît timp cît ei puteau fi ușor achiziționați, atunci cînd numărul lor a schăzut
producția a stagnat.
 Mulți dintre sclavi sunt transformați în coloni.
 Colonii erau datori să furnizeze o parte din produse proprietarilor de pămînt. În sec.IV colonii au fost legați de
glie, a fost interzisă vînzarea sclavilor fără pămînt.
 Munca colonilor era folosită pe domeniile imperiale, ale bisericii și ale marilor proprietari.
 Numărul colonilor a crescut și în urma așezării barbarilor pe proprietăți în calitate de coloni.
 Statutul juridic al colonilor se deosebea de cel al robilor, iar odată cu răspîndirea colonatului diferențele
devin neesențiale. Deosebindu-se formal de sclavii rurali, colonii s-au transformat în sclavi ai pămîntului.
 Conform edictului împăraților Arcadius și Honoriu (sf.sec.IV) averea colonului și el însuși aparținea
proprietarului.

Marii proprietari:
 Obțin din partea conducerii de stat anumite drepturi și privilegii, devenind aproape independenți.
 Folosind tot mai mult în locul sclavilor munca colonilor și a țăranilor liberi, proprietarii latifundiilor au format
treptat o clasă socială nouă deosebită de a proprietarilor de sclavi.
 Puterea magnaților a crescut mult – ei judecau populația locală, strîngeau impozitele, dispuneau de
detașamente înarmate.
 Legea interzicea concentrarea unor proprietăți funciare care depășeau o anumită limită, însă marii proprietari
nu o respectau, achiziționînd pămînt în diferite provincii. Creșterea proprietății funciare a magnaților a
constituit baza tendințelor separatiste a aristocrației provinciale puțin interesate de menținerea unității
imperiului.

În același timp în Imperiul Roman de Răsărit și în nordul Africii economia era în plin avînt. Aici continuau să
se mențină orașe mari cu o intensă viață meșteșugărească și comercială. Marile latifundii și munca sclavilor nu au
înlocuit complet munca producătorilor liberi, iar răspîndirea muncii colonilor, proveniți în mare parte dintre migratori
a dus la creșterea productivității muncii în agricultură. Economia înfloritoare a permis împăraților să dispună de
mijloacele necesare pentru întreținerea armatei și a aparatului administrativ cu care puteau menține ordinea internă și
apăra hotarele.

Apariția germenilor societății medievale.

Reformele înfăptuite de împărații romani nu au putut opri procesul de destrămare a societății sclavagiste, trecerea
spre o nouă orînduire, cea feudală. Acest proces se caracterizează prin:
 răspîndirea colonatului;
 constituirea unor mari domenii bazate pe o economie autarhică (producerea tuturor celor necesare traiului în
cadrul domeniului respectiv);
 reîntoarcerea la economia naturală;
 plata dărilor și retribuțiilor în natură;
 începutul formării unei noi clase dominante;
 apariția unor noi relații între țăranii liberi și marii proprietari funciari – cunoscute sub denumirea de patronat.
Toți cei apăsați de funcționari, de autoritățile orășenești sau de marii proprietari de pămînt intrau sub ocrotirea
unor oameni influenți – considerați patroni. Ei cedau pămîntul de care dispuneau patronului, dar continuausă-l
lucreze, achitînd toate impozitele și prestînd serviciile prestabilite de patron. Astfel ei scăpau de vexațiile
funcționarilor. Cu timpul, însă, patronii i-au transformat și pe acești țărani în coloni, accelerînd procesul de
dispariție a țărănimii libere.
8.Cultura popoarelor antice
SCRISUL
Scrisul a apărut și s-a dezvoltat treptat, apărut ca urmare a necesității de a comunica informații. Prima formă a fost
pictografia ( redarea ideilor prin semne), apoi a apărut scrierea de cvuinte analitică, scrierea egipteană, hieroglifică. Se
scria pe papirus, cu calamusul. Ulterior, a apărut scrierea fonetică ( alfabetică), fiecărui sunet îi corespundea o literă.
(Cele mai vechi inscripții de acest tip sunt pe muntele Sinai(Egipt)). Așadar, scrisul a format literatura – valoros izvor
istoric. ( exemple universale : Cartea cântecelor (China), Imnurile egiptene, Vedele indiene, Psalmii lui David,
poemul Epopeea lui Ghilgameș, epoepei Mahabhrata, Ramayana,Vechiul Testament ).
În Grecia, pentru prima oară apăruse genul epic . Cele mai cunoscute opere fiind – Iliada(care relatează un episod din
războiul troian) și Odiseea( careprezintă periculoase peregrinări ale lui Odiseu), scrise de poetul orb Homer.
Genul liric apare în practicile magice și cele rituale, în care dansul, muzica și textul poetic se îmbină într-un întreg.
Literatura romană s-a dezvoltat sub influența celei grecești. Exemple elocvente fiind Vergiliu, Horațiu, Ovidiu.
Tot la greci și romani apare genul dramatic și teatrul Teatrul grec a cunoscut două genuri: tragedia și comedia.
Tragedia s-a inspirat din mitologia greacă, poemele homerice, dar și din problematica societății ateniene. Cei mai
importanți reprezentanți : Eschil, Sufocle, Euripide. Comedia s-a inspirat din realitățile sociale și politice, scopul fiind
de a provoca râsul. Cel mai important reprezenant : Aristofan.
ȘȚIINȚA
Asirienii a adus contribuție în matmatică, introducând tabele de calculat : ridicarea la pătrat, la cub, extragerea
rădăcinilor pătrate și cubice, formulaseră chiar și o teorie a numerelor, cu 1000 ani în urmă cunoștea teorema lui
Pitagora și au inventat ecuații de gradul I și II. Tot asirienii, au adus contribuții în astronomie. Dispunând de
instrumente de observație astronomice, au făcut deosebirea dintre stea și planetă și au grupat stelele în constelații, au
determinat solstițiile și echinocțiile, au întocmit prima hartă a bolții cerești.
Chinezii au inventat busola,ceasul de apă, calendarul solar. În baza calculelor matematice, chinezii au reușit să
construiască primul pod arcuit și poduri suspendate. Tot ei, au inventat mătasea, hârtia, cerneala,tiparul,
porțelanul,timbrele, praful de pușcă. Caracteristic chinezilor era acupunctura. Primele note de farmacologie și plante
medicale le-au făcut chinezii. Ei cunoșteau bine anatomia omului, putând trata laringite și bronșite cu inhalații,
combăteau constipația, viermii intenstinași, tratau reținerea de apă. Existau specialiști în ginecologie, oftalmologie,
chirurgie.
PITAGORA – filosof și matematician, a elaborat teorema care îi poartă numele.
EUCLID – a sintetizat realizările de până la el ale matematicii și gemetriei plane.
ARHIMEDE – a pus bazele matematicii și hidraulicii.
ISTORIA
HERODOT – Părintele istoriei – a fost cel mai mare istoric al Antichității. Lucrarea sa Istorii este consacrată
războielor greco-persane, dar în realitate este o vastă istorie universală.
FILOSOFIA
Acest termen definește orice concepție mai mult sau mai puțin sistematică despre lume și viață.
SOCRATE – întemeietorul filosofiei idealiste, el a negat posibilitatea cunoașterii realității, afirmând despre el însuși că
singurul lucru pe care îl știe este că nu știe nimic. Această ignoranță simulată se numește ironie socratică.
PLATON – elevul lui Socrate și a afirmat că lumea în care trăim nu este reală, ci o reflectare palidp a lumii ideilor,
care este primordială și nu are un caracter material. El a ajuns la o nouă formă de comunicare filosifică – dialogul.
ARISTOTEL – discipolul lui Platon, dar în final a respins ideile maestrului său. Este considerat drept cel mai mare
gânditor al Antichității, care a reușit să sistematizeze și să sintetizeze cunoștințele acumulate de umanitate până la el.
A elaborat știința gândirii – logica.
JUSTIȚIA
Orașele-state dintre Tigru și Eufrat – patria primelor coduri de legi. (Codul lui Hammurapi). În Egipt – Codul
faraonilor, India – Cod al lui Manu. ( Toate aceste acte legislative prevedeau norme de comportament, procedura de
judecată, drepturile, îndatoririleorganizarea socială, etc)

RELIGIA
Caracter politeist (credință în zei). La greci, religia era optimistă, omul căutând să obțină protecția zeilor în timpul
vieții mai mult decât după moarte
La romani, dintre toate sistemele religioase răspândite în timpul Imperiului Roman, creștinismul apărut în sec I d. Hr.
A avut o însemnătate deosebită. Doctrina creștină a fost consemnată în scris începând cu a doua jumătate a secolului I
d.Hr. când s-a închegat a doua parte a Bibliei, Noul Testament. Întemeietorul religiei a fost Iisus. Creștinismul
propăvăduia egalitatea în fața lui Dumnezeu, renunțarea la bogăție, promițând dobândirea fericirii după moarte.
Resemnarea în fața destinului, educarea oamenilor în spiritul umilinței, egalitarismului, propovăduite de creștinismul
primitiv, au făcut ca noua religie să câștige mai mult populația de rând, civilă și militară.. Un important segment social
aristocratic a aderat la noua religie, ceea ce a dus la scăderea potențialului de luptă al armatei romane, contribuid
indirect la prăbușirea Imperiului Roman.