Universitatea"Lucian Blaga"

Facultatea de Drept, Administraţie publică

Referat la:DREPTUL
COMUNITAR AL
AFACERILOR

Tema:"Libera
Circulație a
Persoanelor și
Serviciilor "
Student:Postovanu Cristian, A.P.anul III
Titular curs:Prof.univ.dr.Radu Gheorghe Geamănu
 CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................................................2

NOŢIUNEA DE LIBERĂ CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI SERVICIILOR..............2

Principiul non-discriminarii.....................................................................................................3

Recunoașterea reciprocă...........................................................................................................4

LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR............................................................................4

Dreptul de acces şi sejur............................................................................................................4

Lucrătorii...................................................................................................................................6

Libertatea de stabilire................................................................................................................8

LIBERTATEA DE PRESTARE A SERVICIILOR...................................................................8

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................11

2
 INTRODUCERE

Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European), România s-a
angajat ireversibil pe calea integrării europene. Strategia națională de pregătire a aderării României la
Uniunea Europeană, adoptată la Snagov în iunie 1995, a trasat etapele procedurale și acţiunile ce
urmau a fi întreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare. Conștientă fiind de existența
deficientelor și a întârzierilor semnalate în Avizul Comisiei Europene (CE) din iulie 1997, România a
încercat să accelereze ritmul reformelor economice și institutionale. Statutul de candidat la aderare
dobândit în urma Consiliului European de la Luxemburg și oficializat odată cu lansarea procesului de
negocieri și aderare la Uniunea Europeana (UE) marchează un nou stadium al relațiilor cu Uniunea și
implică asumarea de responsabilități sporite în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, în alinierea la
normele și practicile comunitare.
Parteneriatul de Aderare semnat de România constituie actualmente elementul-cheie al
strategiei consolidate de pre-aderare, enunțând principiile, obiectivele și prioritățile de acționare și
mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistență comunitară. Aflată în faza de pregătire
intensificată pentru aderare, România participă activ la procesul de examen analitic al acquis-ului
communautaire, al carui obiectiv îl constituie armonizarea legislației interne cu normele comunitare.
În 2000 au început efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale României la Uniunea
Europeană. Capitolul referitor la libera circulație a persoanelor a început să fie negociat abia în
2002, la Bruxelles, în cadrul primei Conferințe de Aderare.

NOŢIUNEA DE LIBERĂ CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI SERVICIILOR

În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor apar în

cadrul Tratatului de la Roma (1957), care stabilește "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor
în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalului" și statuează faptul că "în scopul

3
aplicării prezentului Tratat, și fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta,
este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate".
Este bine să considerăm, faptul în sine, că un stat să impună vărsământul unei cautio judicatum
solvi unui cetăţean al unui stat membru, ce a introdus, în calitate de executor testamentar, o acţiune la
una din instanţele sale, deşi proprii cetăţeni nu sunt supuşi unei asemenea cerinţe, constituie o
discriminare pe temeiul naţionalităţii, interzisă de art.59 şi 60.
Articolele 59 şi 60 trebuie interpretate astfel încît să se opună ca un stat membru să impună
varsământul unei cautio judicatum solvi unui profesionist, stabilit într-un alt stat membru ce a
introdus o acţiune la una din instanţele sale, având ca unic motiv faptul că acest profesionist este
cetăţean al unui alt stat membru.1
Conform textului nou introdus în tratatul de la Roma (T:C:E.), prin Actul Unic European
(AUE): „Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a
serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor acestui tratat.” Această definiţie
comunitară şi-a păstrat valabilitatea, fiind preluată şi menţinută de Tratatul instituind o Constituţie
pentru Europa.
Realizarea Pieţei Interne a intervenit treptat şi progresiv 2. Libera circulaţie a mărfurilor a fost
realizată din punct de vedere cronologic prima (1970), fiind urmată de generalizarea liberei circulaţii
a persoanelor (1990), în paralel cu liberalizarea progresivă a activităţilor profesionale – libertatea
lucrătorilor, libertatea de stabilire şi libertatea serviciilor. Libera circulaţie a capitalurilor nu a fost
pusă în practică, în mod complet, decât prin tratatul de la Maastricht, o dată cu realizarea Uniunii
Economice şi Monetare.
Realizarea Pieţei Interne presupune un proces continuu de perfecţionare şi armonizare a
legislaţiilor naţionale pentru a obţine coeziunea unui spaţiu comun.
O definiție formală, oficială a liberei circulații nu a fost niciodată oferită de către Comisia
Europeană. Însă, semnificația și practicile liberei circulații au fost stipulate în cadrul tratatelor,
directivelor și reglementărilor, dar și în urma soluțiilor juridice oferite în limitele jurisdicției de către
Curțile Europene. Cu toate acestea, există un număr de elemente de bază care permit fundamentarea
politicilor:

Principiul non-discriminarii.

1
Hot./01.07.1993
2
JAQUELINE DUTHEIL DE LA ROCHERE, Droit materiel de L’Union Europeenne, ediţia a 3-a, Editura
Hachette Superieur, Paris, 2006, p.9.

4
 Articolul 12 al Tratatului Comunității Europene interzice “orice fel de discriminare pe
considerente de naționalitate”. Discriminarea este înțeleasă ca reprezentând aplicarea, în
circumstanțe asemănătoare, a unui tratament diferit, în funcție de naționalitate. La inițiativa Curții de
Justiție, principiul non-discriminării a fost extins, astfel încât în prezent stipulează principiul
egalității, indiferent de naționalitate, domiciliu sau sex. Astfel, libera circulație a lucrătorilor include
și interdicția de a practica discriminarea pe criteriul naționalității pentru lucrătorii din statele membre
în privința angajării forței de muncă, a remunerației și altor condiții de muncă și angajare, ca și în
problema dreptului la protecție socială și avantaje fiscale.
Recunoașterea reciprocă.
Acest principiu a fost prevăzut de către Curtea de Justiţie în sentinţa oferită la speţa Cassis de
Dijon din 1979, prin care se stipula că un produs obţinut și comercializat în unul din statele membre
trebuie acceptat și în celelalte state membre.
Deşi principiul recunoaşterii reciproce se aplică în principal la produse, are, de asemenea, un
impact şi asupra celorlalte libertăţi, în mod deosebit cele legate de prestarea serviciilor, unde îmbracă
forma calificării profesionale. Prevederile acquisului în acest domeniu reprezintă o parte
fundamentală a întregului subiect și se dovedesc de o importanţă deosebită în cadrul industriei
serviciilor financiare.

LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

Dreptul de acces şi sejur
Libera circulaţie a persoanelor implică în primul rând posibilitatea resortisanţilor unui stat
membru de a intra şi a rămâne fără nici o restricţie pe teritoriul orcărui alt stat membru. Dreptul de
acces şi sejur pe teritoriul statelor membre reprezintă o condiţie prealabilă a liberei circulaţii a
persoanelor.
Această libertate de acces şi sejur pe teritoriul unui stat membru a fost iniţial rezervată
lucrătorilor salariaţi sau independenţi, resortisanţi comunitari, pentru ca ulterior să fie extinsă şi la
alte categorii cum ar fi membrii familiilor acestora. În mod progresiv s-a ajuns ca această libertate să
fie recunoscută tuturor resortisanţilor statelor membre şi chiar anumitor categorii de resortisanţi ai
statelor terţe.
Procesul de extindere şi generalizare a fost însă treptat. Libera circulaţie a persoanelor în cadrul
Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi
fundamentale ale Pieţei Interne. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a
5
dreptului de liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun
activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai).
Instituirea în Tratatul de la Maastricht a dreptului „oricărui cetăţean al Uniunii de a circula şi de
a se stabili în mod liber pe teritoriul Statelor membre” (TCE, art. 8A, alin. 1, noul art. 18 alin. 1) a
pus capăt, oarecum, controverselor şi tensiunilor privind libera circulaţie.
Combinaţia de cooperare interguvernamentală – consacrată în apecial prin acordurile Schengen
– cu integrarea comunitară, precum şi persistenţa refuzului unor State de a elimina controlul la
frontierele interioare „fac aproape ilizibil Tratatul de la Amsterdam”, care a încercat o punere în
ordine a materiei.
Spre deosebire de art. 69 al Tratatului CECA, TCE nu conţine vreo limitare bazată pe cetăţenia
lucrătorilor care beneficiază de libertatea de circulaţie, cel puţin dacă luăm în considerare dispoziţiile
art. 48. 1 (noul art. 39. 1) şi ale art. 51. 1 (noul art. 42. 1).
Cetăţenii din ţările şi teritoriile de peste mări care au cetăţenia unui stat membru (în cazul
Franţei este vorba de Noua Caledonie, Polinizia Franceză, Wallis şi Futuna, Mayotte, Saint-pierre şi
Miyuelon; pământurile australe şi antarctice franceze nelocuite) sunt într-o situaţie din cele mai
complexe. Ei nu se pot prevala de un drept de intrare şi de şedere pentru a exercita o activitate
independentă. Acest fapt rezultă din aplicarea facută dispoziţiilor art. 135 (noul art. 186) şi 132.5
(noul art. 183) din TCE3
Deşi cetăţenii din statele terţe nu beneficiază, în principiu, de libertatea de circulaţie şi de
şedere, există interacţiuni ce se produc între situaţia lor şi cea a cetăţenilor comunitari. Conform
reglementării comunitare în vigoare, membrii familiei unui cetăţean al unui stat membru pot să-l
însoţească pe acesta în ţara de adopţie şi să exercite o activitate.
Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE) din 2 mai 1992 este cel mai favorabil în
ceea ce priveşte situaţia cetăţenilor statelor terţe, întrucât art. 28 prevede libera circulaţie între statele
membre ale UE şi Statele AELS (Asociația Europeană a Liberului Schimb) 4, dar aplicarea sa a ridicat
unele probleme.
Cetăţenii statelor terţe, legal angajaţi de către o intreprindere comunitară care efectuează o
prestare de servicii în alt stat membru, au dreptul de şedere în acest stat membru pentru intervalul de
timp necesar executării acestei prestări de servicii5.

3
CJCE, 12 decembrie 1990, Kaefer şi Procacci, C 100 şi 101/89, Recueil, p. I-4647.
4
Statele participante ale AELS sunt: Islanda, Liechtenstein și Norvegia.
5
CJCE, 9 august 1994, Vander Elst, C43/93, Recueil, p. I-3803, muncitori marocani angajaţi de către o
întreprindere belgiană efectuând lucrări pe un şantier din Franţa.

6
 Perspectiva eliminării controalelor la frontierele interne ale Uniunii şi constituirea unui „spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie” presupune o anumită armonizare a politicii statelor membre faţă de
admiterea şi şederea cetăţenilor statelor terţe.
Liberul acces şi libertatea de şedere pot fi restrânse în cazul invocării de către statele membre a
ordinii publice, siguranţei publice şi sănătăţii publice.

Lucrătorii
În cadrul acquis-ului, lucratorul este definit ca fiind orice persoană care, pentru o perioadă
determinată de timp furnizează servicii pentru și sub îndrumarea unei alte persoane, în schimbul
acestei activități fiind remunerată.
O definiție mai amplă a lucrătorului poate fi utilizată pentru a include:
-indivizii care au un loc de muncă la care să revină sau care deja lucrează;
-indivizii care sunt în șomaj involuntar și caută de lucru într-o altă țară care a ratificat Acordul
Economic European;
-indivizii care au lucrat în țara gazdă dar sunt șomeri sezonieri ca urmare a unor incapacități
generate de boală, accident sau care au ajuns la vârsta de pensionare.
Pe lângă dreptul la libera circulație, lucrătorul dispune și de alte drepturi referitoare la:
Dreptul de rezidenţă 6. Dupa 3 luni se emite o “Carte de rezidenţă pentru un cetăţean având
naționalitatea unuia din statele membre ale CEE (Comunitatea Economică Europeană)” 7 pe baza
cărţii de identitate sau a paşaportului şi a unei scrisori din partea angajatorului care să confirme
faptul că acesta lucrează.
Membrii de familie. Soția unui lucrator care este cetățean al unui stat membru al Comunității,
copiii acestuia care nu au împlinit 21 de ani sau cei aflați în întreținere au dreptul de a se stabili
împreuna cu acel lucrător8, cu condiția ca acesta să dispună de condiții decente de locuit9. Dacă
membrii familiei sunt cetațeni ai unui stat membru, nu sunt obligați să dețină o viză de intrare, fiind
îndreptățiți la obținerea unei Cărți de Rezidență pentru un cetățean al statului membru al UE. Dacă
aceștia sunt cetăţeni ai unei terţe ţări, este posibil să aiba nevoie de viză, însă aceştia primesc o carte
de rezidență având aceeași validitate cu cea a lucrătorului.

6
Articolul 39 (48) (3) (a) Tratatul CE
7
Articolul 4 al Directivei 68/360
8
Regulamentul 1612/68 Articol 10 (1)
9
Articolul 10 (3)

7
 Obținerea unui loc de muncă. Cetățenii unui stat membru au dreptul de a obține un loc de
muncă pe teritoriul unui alt stat membru în aceleași condiții ca lucrătorii acelui stat 10.
Tratamentul la locul de munca. Lucrătorii din cadrul comunității trebuie tratați în mod egal ca
lucrătorii naționali, în privința condițiilor la angajare 11, avantajelor de ordin fiscal şi social 12, precum
și al reprezentării la nivel sindical.
Dreptul de a ramâne în țara gazdă după încheierea activității desfășurate (cu condiția să fi lucrat
și locuit pe teritoriul acelui stat membru timp de 3 ani, să fi îndeplinit vârsta de pensionare sau să
sufere de incapacități permanente 13).
Lucrătorii statelor membre au dreptul de a circula liber in cadrul Uniunii Europene, fără nici o
discriminare. Orice discriminare bazată pe cetăţenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce
priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi alte condiţii de muncă este interzisă14.
Cu excepţia unor restricţii justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate
publică şi cu excepţia locurilor de muncă din administraţia publică.
Statele membre încurajează schimbul de lucrători tineri în cadrul unui program comun.
Măsurile specifice exercitării dreptului la libera circulaţie a lucrătorilor 15 se adoptă după
consultarea Comitetului Economic şi Social, prin lege sau legea cadru şi vizează în special:
- asigurarea unei colaborări strânse între serviciile naţionale de ocupare a forţei de muncă;
- eliminarea procedurilor şi practicilor administrative, precum şi a termenelor de acces la
locurile de muncă disponibile, care rezultă fie din legislaţia internă, fie din acorduri
încheiate anterior între statele membre şi care, dacă ar fi menţinute, ar împiedica libera
circulaţie a lucrătorilor;
- eliminarea tuturor termenelor şi a altor restricţii prevăzute fie în legislaţiile interne, fie în
acordurile încheiate anterior între statele membre care impun lucrătorilor din celelalte
state membre condiţii diferite la libera alegere a unui loc de muncă faţă de condiţiile
impuse lucrătorilor naţionali;
- stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării cererii şi ofertei de locuri de
muncă şi a realizării echilibrului între cerere şi ofertă pe piaţa muncii în condiţii care să
nu pericliteze nivelul de trai şi de ocupare a forţei de muncă în diferite regiuni şi
industrii.
10
Articolul 1 al Regulamentului 1612/68
11
Regulamentul 1612/68, articolul 7 (1) si (4)
12
Articolul 7 (2) si (3) si Articolul 9 al Regulamentului 1612/68
13
Articolul 39 (48) (3) (d) si Regulamentul Comisiei din 29 iunie 1970 (1251/70)
14
Art. III – 133 al Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa.
15
Art. III – 134 al Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa.

8
 Libertatea de stabilire
În concepţia Tratatului Constituţional, libertatea de stabilire implică:
 Interdicţia tuturor restricţiilor impuse libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat
membru pe teritoriul altui stat membru şi garantarea dreptului de acces al acestora pe
teritoriul statelor membre, la activităţi independente şi la exercitarea lor, precum şi la
constituirea şi gestionarea întreprinderilor în condiţiile stabilite prin legile-cadru
europene.
 Asigurarea posibilităţii de achiziţionare şi exploatare a proprietăţilor funciare de pe
teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru.
 Reglementări comunitare pentru a se asigura recunoaşterea reciprocă a diplomelor,
certificatelor şi a altor titluri.
Societăţile constituie, conform legislaţiei unui stat membru, având sediul social, administraţia
centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii, sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale
statelor membre. Prin societăţi se înţeleg „societăţile de drept civil sau comercial, inclusiv societăţile
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia societăţilor care nu au un
scop lucrativ”. (art. III – 142)

LIBERTATEA DE PRESTARE A SERVICIILOR

Constituţia defineşte noţiunea de servicii astfel: „În sensul Constituţiei, sunt considerate servicii,
prestările furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a
persoanelor” (art. III – 145) şi consacră în mod solemn (art. III – 144) interdicţia restricţiilor la libera
prestare a serviciilor în cadrul Uniunii în ceea ce priveşte resortisanţii statelor membre stabiliţi în alt
stat membru decât cel al destinatarului prestaţiei.
Serviciile cuprind în special:
- activităţi cu caracter industrial,
- activităţi cu caracter comercial,
- activităţi artizanale,

9
 - activităţi prestate în cadrul profesiilor liberale,
- activități în domeniul transporturilor, bancar şi de asigurări sociale.
Dispoziţiile din art. III – 147 prevăd imperativ că: „Măsurile pentru realizarea liberalizării unui
serviciu determinat se stabilesc printr-o lege-cadru europeană, numai după consultarea Comitetului
Economic şi Social”, statele având obligaţia de a depune eforturi pentru o mai mare liberalizare a
serviciilor decât este obligatoriu conform legii cadru europene, în măsura în care situaţia lor
economică generală şi situaţia din respectivul sector le permite acest lucru.
Dată fiind natura aparte a anumitor prestaţii de servicii, cum ar fi plasarea artiştilor de spectacol,
nu ar trebui să se considere incompatibile cu tratatul unele cerinţe specifice impuse prestatarilor,
care ar fi motivate de aplicarea unor reguli profesionale, justificate de interesul general sau de
necesitatea asigurării protecţiei artistului, ce revine oricărei persoane stabilite pe teritoriul
respectivului stat, în măsura în care prestatarul nu ar fi supus unor prevederi similare în statul
membru unde este stabilit16.
În lipsa unei armonizări a regulilor aplicabile serviciilor, piedicile aduse libertății garantate de
tratat în acest domeniu pot proveni din aplicarea unor reglementări naţionale ce ating orice persoană
stabilită pe teritoriul naţional, prestatarilor stabiliţi pe teritoriul unui alt stat membru, care trebuia
deja să respecte prevederile din legislaţia acelui stat17.
O reglementare naţională care subordonează prestarea anumitor servicii pe teritoriul naţional, de
către o întreprindere situată într-un alt stat membru, eliberării unei autorizaţii administrative supusă
anumitor calificări profesionale, constituie o restricţie adusă liberei prestaţii de servicii, în sensul art.
59 din tratat. În fapt, rezervând prestaţia de servicii în materie de supraveghere a brevetelor anumitor
operatori economici ce au anumite calificări profesionale, reglementarea naţională împiedică, în
acelaşi timp, o întreprindere situată în străinătate să furnizeze servicii titularilor de brevete pe
teritoriul naţional, precum şi pe aceşti titulari să-i aleagă liber modul de supraveghere a brevetelor
lor.
Deşi rezultă dintr-o jurisprudenţă uniformă, asemenea obstacole cad sub incidenţa art. 59, din
moment ce aplicarea legislaţiei naţionale prestărilor străini nu este justificată de motive imperioase
de interes general sau că exigenţele ce reies din această legislaţie sunt deja satisfăcute de reguli
impuse acelor prestatari în statul membru unde aceştia sunt stabiliţi.
Aceste dispoziţii au drept scop principal să facă posibilă pentru prestatar exercitarea activităţii
sale în statul membru de adopţie, fără discriminări faţă de cetăţenii acelui stat. După cum a precizat

16
Hot./18.01.1979
17
Hot./09.07.1997

10
Curtea în hotărârea din 17 decembrie 1981, ele nu implică faptul că orice legislaţie naţională
aplicabilă cetăţenilor acelui stat şi care vizează, în mod normal, o activitate permanentă a persoanelor
stabilite pe teritoriul acestuia, poate fi aplicată integral, în acelaşi mod, activităţilor cu caracter
temporar, exercitate de persoane stabilite în alte ţări membre.
În aceste condiţii, constatăm că regula exclusivităţii teritoriale nu ar trebui aplicată unor
activităţi cu caracter temporar exercitate de avocaţi stabiliţi în alte state membre, aceştia aflându-se,
din acest punct de vedere, în condiţii de drept şi de fapt ce nu permit o comparaţie cu cele aplicabile
avocaţilor stabiliţi pe teritoriul francez.
Este bine, totuşi, să subliniem că acceptul trebuie acordat la cerere oricărei întreprinderi situate
într-un stat membru ce îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia statului destinatar, că aceste
condiţii nu se pot suprapune cu condiţiile legale echivalente deja îndeplinite în statul de domiciliu, şi
că autoritatea de control a statului destinatar trebuie să i-a în consideraţie controalele şi verificările
deja efectuate în statul membru de domiciliu. Or, conform Guvernului german care, asupra acestui
punct, nu a fost contrazis de Comisie, regimul german de acordare a acceptului este pe deplin
conform acestor exigenţe18.

18
Hot./17.12.1981
Hot./04.12.1986
Hot./10.07.1991
Hot./25.07.1991

11
 BIBLIOGRAFIE:

TRATATE, CURSURI ŞI MONOGRAFII:

1. Răducan Oprea, Ramona Mihaela Oprea, Dreptul European al afacerilor, Universitatea
Dunărea de Jos, Galaţi 2009;
2. Prof.univ.dr. Marin Voicu, Introducere în dreptul European, Universul Juridic Bucureşti 2007;
3. I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept Instituţional comunitar European, Ed. Actami, Bucureşti 1994;
4. Irina Moroianu-Zlătescu, Demetrescu Radu C., Drept instituţional comunitar şi drepturile
omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti 2005;
5. Tratatul privind aderarea României la Uniunea Europeană, Ed. All Beck, Bucureşti 2005;
6. Diaconu Ion, Tratat de drept internaţional public, Lumina Lex, București 2005;
7. Ileana Pascal, Ștefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Libera circulație a persoanelor ,
Centrul de Resurse Juridice, 2002;

STUDI ŞI ARTICOLE DE SPECIALITATE:

1. Prof.univ.dr. Marin Voicu, Jurisprudenţa comunitară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005;
2. V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam – instrument juridic de referinţă în procesul
integrării europene, în R.D.C. nr. 2/1999;

LEGISLAŢII:
 Hotărârea din 14 decembrie 1962, în speţ Confederaţia naţională a producătorilor de
fructe şi legume şi alţii vs. Consiliu, dosar 16/62 şi 17/62;
 Monitorul Oficial, baza de date juridice a Ministerului Justiției;

SURSE WEB:
 http://www.edu.ro/cnred.htm
 www.ier.ro
 www.infoeuropa.ro

12
 www.curia.europa.eu

13