Ist Admin Grecia Roma

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI
Profesor: dr., conf.univ. Lidia PĂDUREAC

Tema II Evoluția organizării politico-administrativă în lumea greco-mană
1. Evoluţia istorică a organizării statale în Grecia antică.
Statalitatea ateniană şi spartană.
2. Evoluţia organizării statale și administrative la romani.
1. Evoluţia istorică a organizării statale în Grecia antică.

Pe peninsula Pelopones s-a format primul centru de cultură antică pe continentul
European. Istoricii segmentează evoluţia acestei civilizaţii în câteva perioade:
I. perioada minoică (3000 – 1600 î.Hr.) – teritoriile greceşti erau populate de diverse
triburi, cele mai însemnate fiind ale tirenilor şi pilascilor. Denumirea epocii vine de la
palatul Minos, simbol al culturii băştinaşilor descoperit de arheologi.
II. perioada creto – miceniană (1600 – 1100 î.Hr.) – s-a realizat etnogeneza grecilor.
Formarea poporului a avut loc prin sinteza a două elemente: băştinaşii şi migratorii.
Migratorii au pătruns şi s-au statornicit în Grecia în două valuri: 1 – în sec. XIX –
XIV î.Hr. în zona europeană şi asiatică (Asia Mică) s-au statornicit triburile
aheenilor, eolienilor şi ionienilor; 2 – valul migrator compus din dorieni (a contribuit
la răspândirea fierului). În urma contopirii acestor elemente în Grecia continentală,
insulară şi pe litoralul Asiei Mici s-a format o populaţie indo-europeană de limbă
greacă. Grecii se numeau pe sine eleni, iar ţara Ellada. Conform legendei părintele
grecilor a fost Elen. Noţiunea de grec a apărut în perioada romană şi provine de la
“greco”- trib elen care ar fi întemeiat prima colonie în peninsula Apenină.1
III. Perioada homerică (sec. XI – VIII î.Hr.) evoluţia vieţii interne a provocat
diferenţierea de avere, în consecinţă are loc şi diferenţierea socială. Este perioada
care a fost descrisă în operele lui Homer. Avântul economic a favorizat dezvoltarea
oraşelor-polis. Ca formă de organizare a societăţii s-a cristalizat democraţia
militară. Era în formare aristocraţia gentilică. Militarii conduceau comunitatea care-i
răsplătea cu un lot suplimentar de pământ (temenos) pe care îl puteau folosi în
interes personal. Această avere începe a-i deosebi de ceilalţi şi le creează premise
de a se transforma într-un grup social separat.
Poporul – demos – era format din proprietari mijlocii, meşteşugari, agricultori. Odată
cu răspândirea proprietăţii private începe destrămarea economică a ginţii. Deşi multe
persoane erau capabile să existe fără ajutorul ginţii, aceasta a continuat să existe sub
aspect organizatoric şi teritorial.
Adunarea populară era chemată să rezolve cele mai importante probleme, iar în
caz de război alegea un conducător militar – basileu, care cu timpul şi-a întărit puterea
asigurându-şi-o pe viaţă, ulterior transmiţând-o prin ereditate. Relaţiile în comunitate erau
reglementate de tradiţii şi obiceiuri, fiind funcţională răzbunarea sângelui.2
IV. perioada marilor colonizări (sec. VIII – VI î.Hr.) – în urma unor transformări
esenţiale comunitatea greacă s-a împărţit în grupuri sociale care se deosebeau
după statutul juridic şi a creat instituţii ale puterii politice.
Intensitatea vieţii economice, sociale, politice a determinat expansiunea culturii
greceşti în afara arealului prin formarea unei reţele de colonii. Acest proces a contribuit nu
numai la formarea unei vaste pieţe de desfacere, dar şi la răspândirea unor principii, valori
promovate de greci în alte zone geografice. S-au format oraşele state – formă specifică
greacă de organizare a puterii de stat: Milet, Efes, Atena, Sparta, etc. Polis nu este o
noţiune geografică, ci etnografică, politică. Polisul cuprindea oraşul propriu-zis şi teritoriile
din jur care erau organizate şi supravegheate de instituţii ce exercitau funcţii legislative,
executive, judecătoreşti, militare ce au determinat dispariţia instituţiilor gentilice. 3 Prin
aceste mecanisme aristocraţia îşi asigura controlul puterii. Grecii au organizat o serie de
oraşe colonii pe litoralul mărilor (Tiras, Dionisopolis, Apolonia, etc.)
V. perioada clasică (sec. V î.Hr.) – epocă în care organizarea social-politică şi
economică la greci a atins forme desăvârşite.
VI. Perioada elenistică (sec. IV – II î.Hr.) – prin intermediul imperiului macedonean
cultura greacă s-a extins în vaste teritorii. Trăsătura specifică a acestei epoci a fost
grecizarea – preluarea elementelor de cultură greacă (limbă, tradiţii, cultură
materială) de alte popoare. Expansiunea romană a cuprins teritoriile greceşti,
acestea fiind cucerite şi unite într-o provincie.
Polisurile au fost inițial pe litoralul Asiei Mici (Milet, Phoceea, Efes). Cele mai
importante şi influente au fost Sparta şi Atena.
Statul Sparta.
Sparta – oraş-stat, s-a format în sec. XII – XI î.Hr., devenind centru al regiunii
Laconia. În urma primului val de migratori în această zonă s-au statornicit aheenii, iar în
sec. XII î.Hr.pătrunderea dorienilor a provocat un conflict serios care a fost aplanat abia în
sec IX î.Hr. Licurg a propus reforme în vederea organizării politice care satisfăceau
ambele comunităţi. Au fost create următoarele instituţii politice:
2
1. Doi regi (arhageţi) – un reprezentant al aheenilor, unul al dorienilor. Iniţial transmiteau

puterea prin ereditate, fiind conducători militari. Caracterul militarist al statului
presupunea războaie permanente, astfel un rege rămânea în oraş, altul conducea
armata. Odată cu consolidarea puterii aristocraţiei regii au fost limitaţi în acţiuni. Din
sec. VI î.Hr. ei nu luau decizii în rezolvarea problemelor din comunitatea spartană,
acest drept a fost transmis Adunării Populare. Funcţia regală s-a transformat în una
eligibilă, puterea reală în stat era deţinută de aristocraţia militară.
2. Adunarea populară – apella rezolva cele mai importante probleme inclusiv declararea
de război şi încheierea păcii. Dreptul de participare la adunare îl aveau cetăţenii care
au atins vârsta de 30 ani. Statutul de cetăţean era atribuit bărbatului cu drepturi
depline care deţinea un lot de pământ. Întreg fondul funciar al Spartei era împărţit în
10 mii de loturi egale (până la 15 ha). Cetăţenia era condiţionată de posedarea unuia
din aceste loturi.4 Iniţial, toate prerogativele puterii aparţineau Adunării populare, dar
cristalizarea regimului oligarhic a transformat-o într-o instituţie mai mult nominală,
întrucât doar cei mai semnificativi conducători militari aveau dreptul de a face
propuneri vizând legile sau numirea funcţionarilor. Procedura de votare era arhaică –
membrii se îndreptau în diferite părţi, apoi la ochi se observa unde aproximativ sunt
mai mulţi cetăţeni, acea decizie se lua. Când erau votaţi funcţionarii, câteva persoane
erau închise într-o casă întunecoasă din piaţă unde se desfăşurau lucrările adunării,
acestea trebuiau să aprecieze în ordine consecutivă pentru al câtulea candidat
zgomotul (aplauzele) a fost mai puternic. După încheierea “votării” informaţiile
apreciatorilor erau contrapuse numărului de ordine al candidaţilor. 5 În sec. VI î.Hr.,
dacă deciziile nu conveneau aristocraţiei, adunarea era dizolvată.
3. Gerusia – consiliul bătrânilor (gerontes – gr. bătrîn) era compus din 28 persoane plus
cei doi regi. Membrii erau aleşi de adunare dintre spartanii ce au atins vârsta de 60
ani. Această funcţie era pe viaţă şi sfatul se completa cu membri noi, numai în caz de
deces a celor vechi. Gerusia instituţie analiza şi propunea proiecte de legi adunării,
realiza judecata cazurilor penale.6 Nu era în drept să adopte decizii definitive fără
aprobarea apellei. Comunitatea spartană încerca să utilizeze înţelepciunea celor mai
buni militari învârstă – element păstrat din comunitatea gentilică.
4. Colegiul eforilor – compus din 5 membri care se alegeau anual de apella. Această
instituţie s-a format mai târziu şi a devenit cea mai influentă în deţinerea puterii.
Eforii supravegheau regii prin practica “citirii stelelor” – în caz dacă regii pretindeau la
3
împuterniciri mai vaste sau încercau să neglijeze interesele aristocraţiei se declara că

astrele sunt nefavorabile regilor, trecându-se la alegerea unor regi noi.7 Unul din efori
era preşedinte, în timp de război doi efori însoţeau regele care conducea armata.
Colegiul convoca adunarea populară, gerusia şi propunea subiecte pentru discuţii în
vederea rezolvării unor probleme, controla politica internă şi externă, putea trage la
răspundere cetăţeni de rând şi funcţionari, rezolva cazurile civile, nu era responsabil în
faţa altor instituţii, fiind obligată a-şi da darea de seamă doar în faţa persoanelor care îl
înlocuiau.
Prin această repartizare a puterii Sparta a devenit un stat militarist, oligarho-
aristocratic.
În interior, comunitatea spartană era organizată pe principii republicane. Persoanele
care nu erau cetăţeni nu aveau acces la viaţa politică, fiind obligate să asigure această
comunitate şi să i se supună.
Sparta s-a aflat într-o permanentă confruntare cu Atena, principalul oraş polis
concurent în lupta de extindere a sferei de dominaţie şi influenţă.8
Regimul politic spartan reprezintă o combinare a principiilor gentilice bazate pe
comunitate cu cele militaro-oligarhice care accentuau diferenţierea drepturilor şi obligaţiilor
unui grup de persoane de cele ale altor grupuri. Caracterul militar al structurii de stat, pe
parcursul timpului, nu a fost supus unor transformări de esenţă.
Statul Atena
Pe teritoriul Aticii în perioada de etnogeneză a grecilor s-au format mai multe centre
de cultură. Conform legendei, acestea au fost unificate de Teseu sub egida polisului
Atena. În sec. VIII î.Hr. centrul Aticii devine oraşul stat Atena. Procesele interne catalizate
de unii factori externi au condiţionat apariţia statului. Iniţial puterea era deţinută de bazileu
şi adunarea comunităţii. Bazileu – conducător (rege), avea puterea supremă politică,
militară şi religioasă. Consolidarea aristocraţiei funciare a creat condiţii pentru lichidarea
regalităţii ca formă de conducere. Tradiţia orală menţionează 30 de regi care consecutiv
au condus Atena.9 În sec. VIII î.Hr. noţiunea de bazileu avea mai mult un conţinut
confesional. În perioada tranzitivă de lichidare a regalităţii s-a format funcţia arhontelui –
rege cu împuterniciri religioase, având puţine posibilităţi de a influenţa viaţa politică.
Arhontele deţinea puterea ereditar, cu timpul începe a fi ales pe un termen de 10 ani, iar în
perioada crizei (sec. VI î.Hr.) era ales pe un an.
4
Colegiul arhonţilor a fost creat pentru a rezolva problemele publice. Era format din
nouă membri reînnoiţi anual. Preşedintele colegiului era arhontele eponim.10
În sec. VI î.Hr. situaţia internă a Atenei era complicată. Divergențele sociale, criza
politico-economică dicta reforme. În anul 594 î.Hr. în calitate de arhonte la putere vine
Solon – poet, personalitate politică care era cunoscut prin abilităţile sale diplomatice.
Dorinţa de a restabili ordinea şi de a depăşi criza i-au determinat pe cetăţeni să-l
investească cu prerogative extraordinare legislative. Solon a iniţiat şi realizat o serie de
reforme:
a) economică – au fost anulate datoriile agricole şi a fost emisă o monedă nouă
care cântărea mai puţin aur. Creditorii au fost obligaţi să accepte vechile datorii
în monedă nouă, astfel debitorii puteau întoarce o cantitate de aur mai mică
decât cea împrumutată. Solon a stabilit maximum pentru proprietatea funciară şi
a permis vinderea-cumpărarea liberă a pământului;11
b) socială – pentru atenieni a fost interzisă sclavia provocată de neachitarea
datoriilor. Până la reformă, mulţi cetăţeni îşi pierduse drepturile, transformându-
se în datornici insolvabili. În privinţa străinilor institutul sclaviei a continuat să se
dezvolte.12
Solon a împărţit societatea în patru categorii în baza criteriului de avere. Din prima
făceau parte cei mai bogaţi, din a doua – mai puţin bogaţi, etc. Fiecare categorie avea
drepturile sale – cele mai importante funcţii în stat le puteau deţine reprezentanţii primelor
două categorii.13
Reforma avea menirea de aplanare a conflictului între aristocraţia gentilică care
deţinuse mult timp monopolul asupra puterii şi noii îmbogăţiţi care aspirau la aceasta.
c) politică – au fost create organe noi, iar unele vechi au fost reformate. Puterea
supremă trebuia să aparţină adunării populare (eclesia) la care participau toţi
cetăţenii (se convoca de 2 ori pe an). A fost creat senatul – consiliul celor 400
de reprezentanţi, avea împuterniciri judecătoreşti, administrative, politice, deşi
respecta principiul tribal – de la fiecare trib se alegea câte 100 de reprezentanţi,
fiind un gen mai modern al sfatului bătrânilor.
Areopagul (pagos, gr. – colină, Ares – zeul războiului – şedinţele acestuia aveau loc
pe colina zeului Ares), instituţie cunoscută de atenieni încă în sec. VII î.d.H., care trebuia
să supravegheze funcţionarii publici şi respectarea principiilor morale, a fost reformată.
5
Solon i-a extins prerogativele asupra administrării statului: avea dreptul să anuleze
deciziile adunării populare, deşi era supravegheat de senat.14
Colegiul arhonţilor – şi-a păstrat prerogativele, s-a schimbat doar modalitatea de
alegere a membrilor, aceştia erau traşi la sorţi din 40 de candidaţi.
Heliaea (helias – soare, şedinţele puteau dura de la răsăritul pînă la apusul
soarelui) – tribunal popular care deţinea mai mult funcţii judecătoreşti, avînd jurisdicţie de
apel împotriva hotărârilor magistraţilor.15
Reformele promovate de Solon au pregătit societatea ateniană pentru depăşirea
organizării tribale.
Evoluţia social-economică a generat noi contradicţii. În dependenţă de statutul
juridic, atenienii aveau viziuni diferite referitor la principiile de organizare a statului. La
mijlocul sec. VI î.Hr. în Atena s-au conturat trei grupări politice:
Pedienii – apărau interesele marilor proprietari funciari;
Paralienii – apărau interesele categoriilor de mijloc;
Diacrienii – promovau interesele oamenilor săraci.16
La sfârşitul sec. VI î.Hr., liderul ultimii grupări era Pisistrate. În anul 560 î.Hr. el a
reuşit, prin vicleşug, să vină la putere, instituind tirania. (Pentru prima dată tirania în Grecia
a fost instaurată în sec. VII î.Hr. în Milet). Pisistrate a dezvoltat reformele lui Solon în
favoarea demosului. El a înfiinţat tribunalele ambulante care judecau cazurile la faţa
locului şi a introdus impozitul asupra pământului de 10%, iniţiind legea conform căreia
numai statul avea dreptul să emită moneda.17 Urmaşii lui Pisistrate s-au îndepărtat de
diacrieni, guvernând abuziv şi violent faţă de demos, din care motiv au fost înlăturaţi de la
putere.
În anul 509 î.Hr. în calitate de prim arhonte a fost ales Clistene. Acestei
personalităţi Atena îi datorează lichidarea principiilor tribale şi instituirea democraţiei
sclavagiste – realităţi obţinute prin reforme. Reforma administrativă a reorganizat Atica în
10 unităţi administrativ-teritoriale mari – file, structurate a câte 10 deme fiecare. Dema era
administrată de un demarh care se alegea pe un an. Prerogativele sale prevedeau
păstrarea cadastrului, prezidarea adunărilor, prezentarea demei în justiţie, girarea
finanțelor. Această organizare lichida structura tribală şi inevitabil cerea modificări în
domeniul politic. Instituţiile statale au suportat unele schimbări:
6
Adunarea populară – continua să rămână instituţia supremă, începe a fi convocată

regulat, deţinând funcţii legislative, deliberative, judecătoreşti, de numire a magistraţilor.
Cele mai importante probleme erau rezolvate de adunare.
Senatul – Consiliul celor 500 de reprezentanţi. Fiecare filă delega câte 50
reprezentanţi. Membrii senatului erau aleşi pe un an şi doar o singură dată în viaţă. Pentru
candidaţi, cetăţenii cu drepturi depline, era impus doar censul de vârstă – nu mai puţin de
30 ani. Senatul discuta problemele majore luând decizii în vederea rezolvării lor. Deciziile
deveneau legi numai în cazul dacă erau aprobate de adunarea populară. 18
Colegiul strategilor – institut absolut nou pentru Atena, iniţial creat ca organ militar
(războaiele mido-persane au impus Atenei o organizare militară mai strictă). Colegiul era
format din zece membri reînnoiţi în fiecare an. Funcţia era reeligibilă deoarece puteau
deveni membri doar cei mai bogaţi cetăţeni, numărul cărora era limitat. Strategii aveau şi
atribuţii judiciare care se răspândeau doar asupra problemelor de disciplină militară şi de
siguranţă a statului.19
Areopagul a fost lipsit de funcţiile sale.
Datorită reformelor lui Clistene, şi-a întărit poziţia o pătură socială nouă care nu
provenea din aristocraţia gentilică.
Pentru a preveni posibilitatea unor încercări de lichidare sau limitare a regimului a
fost iniţiată practica ostracismului – izgonirea din Atena pe o perioadă de timp (de obicei
10 ani) a cetăţeanului care manifesta interes pentru uzurparea puterii. Nu era atât o
pedeapsă pentru faptele săvârşite cât o măsură preventivă. Decizia aparţinea adunării
populare în prezenţa a cel puţin 6000 cetăţeni la şedinţă. Decizia se lua prin majoritate de
“voturi” – fiecare participant la adunare se prezenta cu un ciob de lut (ostracon) sau scoică
pe care scria numele persoanei care, în viziunea sa, atenta la regimul democratic.20
Reformele ce garantau structura democratică a statului atenian au fost
sistematizate de Pericle (sec. V î.Hr.). În timpul său, mecanismul de funcţionare a statului
atenian era asigurat de următoarele instituţii:
Adunarea populară – organul suprem, se convoca regulat. Dreptul de participare îl
aveau toţi cetăţenii. Cetăţeni erau consideraţi bărbaţii care:
a)aveau părinţi atenieni naturali (născuţi în Atena);
b)au atins vîrsta de 18 ani;
c)au prestat serviciul militar 2 ani.
7
O dată în an se convoca o adunare specială, considerată principala, deoarece

verifica activitatea instituţiilor politice. Discuţiile erau libere, în baza lor se constata dacă
activitatea organelor de stat a fost corectă. Votarea avea loc în mod deschis prin ridicarea
mâinii21- procedură care uneori intimida cetăţenii să expună fără suspiciuni opţiunea.
Ordinea de zi a şedinţei era anunţată din timp, pentru ca cei interesaţi să aibă
posibilitate a se pregăti. În rezolvarea problemelor majore (pace, război, ostracism,
alegerea unor importanţi demnitari, etc.) se cerea cvorumul – prezenţa a cel puţin 6000
persoane. Principala funcţie a adunării era legislaţia. Orice cetăţean avea dreptul să
propună proiecte de legi. Procedura de aprobare şi promulgare a legilor era complicată.
Persoana ce propunea proiectul purta responsabilitate penală. Dacă erau recomandate
legi care veneau în contradicţie cu cele în vigoare, fără a informa adunarea de existenţa
contradicţiei, persoana-iniţiator risca a fi pedepsită cu moartea.22 Orice propunere necesita
o pregătire serioasă.
Hotărârile adunării se împărţeau în: 1) cele care stabileau norme comune şi 2)
psefizme – decizii asupra unor probleme concrete. Dacă adunarea accepta proiectul de
legi el era trimis în heliaea unde era studiat de Colegiul nomoteţilor – marele tribunal –
care instituia legile.23 La discuţii în heliaea participau reprezentanţi numiţi de adunare –
sindicii, care trebuiau să aducă argumente în favoarea legilor în vigoare. Decizia finală în
dezbateri aparţinea nomoteţilor.
Adunarea alegea şi controla înalţii magistraţi, hotăra în problemele statului, elabora
legi, decidea în subiectele politice, juridice, controla executarea hotărârilor.
Heliaea – instituţie cu prerogative judecătoreşti. Era formată din 6000 persoane
care se alegeau prin tragerea la sorţi – câte 600 de la fiecare filă. Erau create 10 comisii
de judecată (decasterii) câte 501 persoane care au atins vârsta de 30 ani. Componenţa
colegiului se stabilea prin tragerea la sorţi în ziua judecăţii pentru a evita coruperea
judecătorilor. Uneori deciziile colegiului puteau fi respinse.
Heliaea hotăra probleme de acordare a cetăţeniei, supraveghea respectarea legilor
în privinţa numirii funcţionarilor, aproba tratate internaţionale, avea dreptul să comenteze
Constituţia.
Senatul – consiliul celor 500 de reprezentanţi (bulele). Senatorii erau aleşi din
rândul foştilor funcţionari, erau remuneraţi de stat şi îşi exercitau împuternicirile doar un
an. Prerogativele acestei instituţii vizau relaţiile externe, finanţele, examinarea proiectelor
de legi, unele funcţii executive. Eficacitatea activităţii senatului a sporit prin segmentarea
8
sa în 10 secţii numite pariteneu (a zecea parte). Fiecare secţie îşi exercita împuternicirile a
zecea parte din an.24
Principiile politice ateniene încercau să evite abuzul de putere din partea unor
instituţii din care motiv mai multe organe dirijau aceeaşi sferă. Astfel împuterniciri
executive pe lângă senat aveau strategii şi arhonţii.
Colegiul celor 10 strategi – se alegea anual prin vot deschis; după statut erau
consideraţi egali. Instituţia şi-a păstrat prerogativele militare conducând cu armata şi flota.
Membrii colegiului erau traşi la răspundere în caz de trădare sau eşec militar.25
Consiliul arhonţilor – era format din 9 persoane – primii trei se ocupau de
rezolvarea chestiunilor concrete de justiţie: litigiile familiale, moştenire, omoruri,
supravegherea metecilor şi străinilor, chestiuni religioase. Ceilalţi şase erau tesmoteţi –
pregăteau ascultarea cazurilor pentru judecata juraţilor, promovau tragerea la sorţi a
judecătorilor, erau preşedinţi ai diferitor colegii. Anual ei informau adunarea populară
despre neajunsurile şi contradicţiile legilor. Ei prezentau cereri, plângeri despre abuzurile
funcţionarilor, punând problema destituirii din funcţie.26
Toţi funcţionarii se alegeau pe un an, fără dreptul de a fi realeşi (excepţie –
strategii). Alegerea se realiza prin tragerea la sorţi, fapt ce limita coruperea sau abuzul de
putere al funcţionarilor.
Principiul de bază al democraţiei ateniene era garantarea puterii pentru majoritate
ţinând cont de unele necesităţi ale minorităţii. Chiar dacă nu exista un mecanism strict de
separare a puterilor în stat, a fost creată o structură perfectă a instituţiilor politice:
împuterniciri legislative aveau – adunarea populară, arhonţii, senatul; prerogative
executive – strategii, arhonţii, senatul; judecătoreşti – adunarea populară, heliaea, arhonţii,
strategii. Garantarea echilibrului politic s-a realizat prin funcţionalitatea regimului.
Conflictul dintre Atena şi Sparta pentru supremaţie în Pelopones a evoluat până la
război. Aceste evenimente au zdruncinat regimul politic plăsmuit de atenieni. În
circumstanţe de război s-a instaurat oligarhia. Numărul membrilor senatului a fost redus la
400 persoane.27 Elita politică s-a scindat – partea moderată rămânea în umbră, iar restul
au format un gen cenzitar de democraţie. În anul 404 î.Hr., prin lovitură de stat puterea a
fost acaparată de un consiliu format din 30 reprezentanţi. Dreptul de a participa activ la
viaţa politică îl aveau doar 1000 de persoane desemnate de acest consiliu – aceştia erau
cei mai bogaţi oameni din Atena. Ei alegeau din propriile rânduri un organ politic
permanent – consiliul celor 500 de reprezentanţi.28 Neînțelegerile interne au slăbit situaţia
9
Atenei în Liga de la Delos, respectiv şi influenţa în lumea antică. În urma luptei de la

Horoneia (338 î.Hr.) s-a impus dominaţia macedoneană şi a generat procesul intensiv de
elinizare. În sec. II î.Hr. toate teritoriile greceşti au fost incluse în Imperiul Roman.
!Reţineţi
 în perioada antică grecii au fost guvernaţi în mod diferit şi au cunoscut regimuri
politice (moduri de guvernare) diferite;
 în zonele continentale şi arhipelagul Greciei comunitatea gentilică s-a
transformat în una politică numită şi democraţie militară;
 treptat monarhia primitivă a fost înlocuită cu regimul aristocratic – regii au fost
înlocuiţi de grupuri de nobili, în Sparta s-a format oligarhia militară, iar în Atena
democraţia directă;
 statul spartan s-a format prin reorganizarea democraţiei militare;
 formarea statului atenian a fost însoţită de lupta dintre aristocraţia gentilică şi
demos, învingător fiind demosul, astfel forma de guvernare ateniană a fost numită
democraţia directă, deoarece era exercitată de toţi cetăţenii şi nu de reprezentanţii
lor;
 formele elene de organizare statală au influenţat civilizaţia modernă.
2. Evoluţia organizării statale și administrative la romani.

Al doilea centru (după Grecia) al focarului de civilizaţie european a fost Roma. De-a
lungul veacurilor romanii au cunoscut diferite forme de organizare statală care stau la baza
segmentării istoriei civilizaţiei romane în următoarele perioade:
A. 753 î.Hr.-509 î.Hr.– regalitatea;
B. 509 î.Hr. – 27 î.Hr.– republica:
1. 509 – 300 î.Hr.– republica aristocratică;
2. 300 – 133 î.Hr. – republica democratică;
3. 133 î.Hr. – 27 î.Hr. – tranziţia spre imperiu.
C. 27 – 476 – imperiul:
1. 27 – 284 – principatul.
2. 284 – 476 – dominatul.
A.Regalitatea. În mil. III î.Hr. peninsula Apenină era populată de un număr mare de
triburi dintre care s-au afirmat ligurii. În mil. I î.Hr. masa principală a populaţiei Italiei era
formată din diferite triburi care vorbeau limbi indo-europene. Printre ele poate fi evidenţiat
grupul italicilor care se împărţea în două subgrupe: latino-sicul şi umbro-sabelinic. În sec.
10
IX î.Hr. în aceste teritorii au pătruns etruscii. Denumirea poporului, acceptată în ştiinţa

istorică, a fost luată de la autorii latini; grecii numeau această poporaţie tirenami, iar
etruscii se numeau ei înşişi raseni.29 Conform legendei, în anul 753 î.Hr. cele trei triburi de
origine italică: latinii, sabinii şi etruscii au fuzionat formând în regiunea Latium oraşul Roma
– eveniment de la care porneşte istoria statalităţii romane.
La începutul perioadei regalităţii poporul Romei era alcătuit din trei triburi gentilice:
Titii (sabinii), Ramnii (latinii), Lucerii (etruscii). Al doilea element al societăţii îl constituiau
cele 30 de curii – uniune de bărbaţi-oşteni. Fiecare curie repartiza 100 de pedeştri şi 10
călăreţi. Baza structurii sociale o constituiau ginţile (gentes). La început erau 100, iar mai
târziu – 300. Ginta romană din perioada regalităţii era paternă, exogamică, ea se
caracteriza prin dreptul la moştenire reciprocă, locul comun de înmormântare, dreptul de a
primi în gintă străini, de a alege şi de a destitui căpeteniile, prin obligaţia membrilor ginţii
de a-şi acorda apărare şi ajutor reciproc. Membrii ginţii aveau un singur nume gentilic, ce
provenea de la strămoşul real sau mitic. Familiile patriarhale mari includeau 3-4 generaţii
de urmaşi ai capilor de familii (pater familias).30 Această structură avea menirea să asigure
caracterul închis al întregii obşti.
Roma era condusă de adunarea populară (comitia curiala), senat şi rege.
Adunarea populară era formată din curii, adopta sau respingea proiectele de legi,
alegea cei mai importanţi funcţionari, era instanţa supremă de apel în cazurile ce
presupuneau sancţionarea cu moartea, declara război sau pace.31 Comiţii înseamnă în
traducere din limba latină întrunire. Erau adunări ale bărbaţilor oşteni, convocate pe curii.
În comiţii era ales regele.
Senat – un consiliu format din 100, iar mai târziu din 300 de căpetenii de ginţi.
Denumirea lui (senatus) provine de la cuvântul latin senex – bătrân. Senatul conducea
nemijlocit, elabora proiecte de legi, încheie pacea.
Regele (rex) – dispunea de funcţiile conducătorului militar, înaltului preot şi
judecătorului suprem.32 Conform tradiţiei orale se consideră că perioada regalităţii se
caracterizează prin conducerea consecutivă a şapte regi, începînd cu Romulus.
La Roma membrii ginţii erau egali între ei. Fiecare căpetenie de gintă făcea parte
din senat, din consiliul taţilor (patres), aşa că toţi romanii care participau la organizarea
gentilică, erau partricieni, adică oameni ce aveau patres al lor.33 Cu timpul, legăturile de
rudenie au început a slăbi. Alături de obştile cu caracter gentilic se formau obşti vecinale,
cărora le erau proprii formele colective ale agriculturii. S-a constituit proprietatea privată
11
asupra pământului în cadrul colectivelor gentilice. Aceasta a accelerat diferenţierea între

ginţi şi în cadrul ginţilor. Începe separarea familii mai aristocrate şi mai bogate. Treptat
doar membrii acestor familii se numeau patricieni, opunându-se rudelor nearistocrate care
deveneau clienţi (cliens – ascultător) ai patricienilor. Patronul trebuia să repartizeze loturi
de pământ clienţilor săi şi să-i apere la judecată, iar clienţii alcătuiau ceata de luptă a
patronului.34 Extinderea Romei a provocat un aflux de străini. Aceştia, la început erau
incluşi în organizaţia gentilică a celor trei triburi, mai târziu accesul la ea a fost suspendat
şi noii colonişti s-au pomenit în situaţia persoanelor care nu se bucurau de toate drepturile,
deoarece fusese lipsite de dreptul de a participa la activitatea comiţiilor curiate şi a
senatului. Fiind numeroşi la număr ei au început a fi numiţi plebe (plere – a completa).35
Plebeii tot erau organizaţi în ginţi, dar nu făceau parte din cele trei triburi. Ei nu aveau
dreptul la pământ public, dispunând doar de un mic lot pe lângă casă. Plebeii erau
personal liber, prestau serviciul militar de rând cu patricienii, plăteau impozite.36 Între
patricieni şi plebei permanent existau neînţelegeri. Din cauza acestora Romei îi venea
greu să supună noi teritorii. Diferenţierea socială în rândul plebeilor (cristalizarea unor
persoane bogate) precum şi sărăcirea unor patricieni au intensificat neînţelegerile. Regii
încercau să intervină în conflict pentru a organiza expediţii militare în afara Romei. Cele
mai importante reforme au fost realizate de Servius Tullius.
Servius Tullius (578 – 534 î.Hr.) a pus la baza organizării sociale a Romei
principiile: teritorial şi de avere. Toată populaţia liberă a oraşului a fost împărţită în cinci
categorii, în dependenţă de mărimea lotului (odată cu apariţia banilor – sec. IV î.Hr. –
averea era măsurată în bani). Persoanele ce dispuneau de întreg lotul de pământ făceau
parte din prima categorie cei care dispuneau de ¾ din lot – din a doua. Din prima
categorie făcea parte o grupă separată – călăreţii. Persoanele fără avere au fost incluse în
categoria proletarilor ( din latină proles – moştenitori – persoane care nu dispuneau de
nimic în afară de copii).
Fiecare categorie prezenta un anumit număr de bărbaţi înarmaţi din care se formau
centuriile (sutele), I categorie avea 80 centurii, a II, III, IV – câte 20, a V – 30 proletarii – o
centurie. Centuriile erau unităţi militare şi politice. În baza lor se forma adunarea populară
în care votarea se făcea conform centuriilor, astfel categoriile care dispuneau de mai multe
centurii impuneau deciziile sub formă de lege.37
Conform reformei Roma a fost împărţită în districte (triburi) – 4 orășenești şi 17
rurale. Din trib făceau parte şi patricienii şi plebeii care se supuneau unui staroste. Mai
12
târziu, în baza unităţilor teritoriale de triburi erau convocate adunări populare – comitia
tributa – în care fiecare trib avea un vot.38 Reformele atribuite lui Servius Tullius au
minimalizat contradicţiile dintre patricieni şi plebei (ambele categorii constituiau poporul
roman) şi au creat premise pentru instaurarea unei noi forme de guvernare – republica.
B. Republia
Afirmarea formei republicane de conducere s-a realizat în urma unei răscoale
populare (509 î.Hr.) – a fost lichidată monarhia, s-a stabilit că obştea va fi condusă de
consiliul bătrânilor format din magistraţi aleşi anual.
Principalele instituţii erau: Adunarea poporului, Senatul, magistraturile.
I.Adunarea poporului era considerat organul suprem.
Existau trei tipuri de adunări:
1.Adunarea curiata (comitia curiata) – îi confirma pe pretori în funcţii.39 Până la
reformele lui Servius Tullius adunările poporului se întruneau numai pe curii şi se numeau
comiţii curiate. Curiile erau însă asociaţii închise ale patricienilor, cu puternice rămăşiţe ale
orânduirii gentilice şi nu-i includeau pe plebei. După ce a fost deschis accesul plebeilor la
serviciul militar şi a fost creată organizarea centuriată, importanţa comiţiilor curiate a
scăzut şi în viaţa de stat au căpătat o însemnătate esenţială adunările cetăţenilor romani
pe centurii.40
2.Adunarea tributa (comitia tributa) – îi alegea pe questori, tribuni, edili şi magistraţii
de rang inferior; a dobândit competenţă legislativă în 287 .41 Aceste adunări convocate
după circumscripţiile teritoriale erau iniţial formate numai î.Hr. din plebei şi se întruneau în
opoziţie cu adunările pe curii pur patriciene. Începând cu a 287 î.Hr. când hotărârile
comiţiilor tribute ale plebeilor au fost recunoscute ca legi obligatorii (plebescite) şi pentru
patricieni, la ele au început să participe şi patricienii. La începutul sec. II î.Hr. acest tip de
adunare a devenit principal şi hotărâtor în stat. Caracterul democratic al comiţiilor tribute s-
a intensificat după reformele lui Appius Claudius (sfârşitul sec IV ), conform cărora
meşteşugarii, târgoveţii puteau să se înscrie nu numai în cele 4 triburi orăşeneşti, dar şi în
celelalte triburi săteşti exercitând influenţă asupra unei mase mult mai largi a populaţiei.42
3.Adunarea centuriata – reprezenta cetăţenii în funcţie de avere, astfel cetăţenii
bogaţi (prima categorie) aveau 98 centurii din 193 şi puteau adopta legi care să le apere
interesele. Caracterul oligarhic al adunărilor centuriate provoca nemulţumirea păturilor
largi ale cetăţenilor romani; ei luptau pentru democratizarea comiţiilor centuriate şi
reprezentarea echitabilă a centuriilor.43 Începând cu sec. III î.Hr. fiecare categorie era
13
reprezentată de un număr egal de centurii – câte 70 persoane – în total 373 centurii

(5categorii câte 70=350+18 centurii ale cavalerilor+5 centurii ale meşteşugarilor şi
proletarilor). În competenţa adunărilor centuriate era adoptarea legilor, alegerea
principalilor magistraţi (consuli, pretori, cenzori), declararea de război şi cercetarea
plângerilor asupra sentinţelor cu moarte.44
Adunarea poporului adopta sau abroga legi, declara război sau încheia pace, era
instanţa judecătorească supremă, care examina apelurile şi protestele împotriva
hotărârilor organelor judiciare. Adunarea alegea toate persoanele oficiale supreme, care
deţineau întreaga putere executivă.45 Odată cu extinderea teritorială a dominaţiei romane,
pe arena politică s-au afirmat persoane care au început a strâmtora adunarea poporului,
impunându-şi propriile decizii. S-au creat condiţii pentru trecerea Romei la organizarea
imperială.
II.Senatul – de competenţa sa era administrarea finanţelor, aprobarea legilor votate
de adunările poporului, dirijarea diplomaţiei, coordonarea activităţii consulilor. Senatul era
o adunare permanentă, aleasă dintre foştii magistraţi. Numărul membrilor era în creştere:
300 la început, 1000 – în sec. I î.Hr.46
Nici un proiect de lege nu era prezentat spre examinare adunării poporului, fără a fi
fusese discutat în prealabil de senat. Legea adoptată de adunarea poporului intra în
vigoare numai după adoptarea ei de către senat. Magistraţii erau obligaţi să prezinte dări
de seamă în faţa senatului, depinzând de voinţa lui. Hotărârea adoptată se numea consult
sau decret.47 La dispoziţia senatului era vistieria statului, el stabilea mărimea impozitelor şi
desemna cheltuielile necesare. Dacă declaraţia de război era făcută de adunarea
centuriată, atunci acordul de pace sau de alianţă era adoptat de senat. În situaţii
excepţionale putea lua decizii despre instituirea regimului de dictatură, numind dictatorul
pe un termen de 6 luni.48 Prin intermediul senatului oligarhia romană controla puterea.
III.Magistraturile – reglementau funcţiile executive. La Roma nu exista un aparat
funcţionăresc permanent, întreaga putere executivă aparţinea persaonelor oficiale elective
– magistraţilor. Cei mai importanţi erau consulii, pretorii, edilii, questorii, aleşi pentru un an.
Consulii comandau armata, exercitau puterea civilă, iar pretorii exercitau puterea
judecătorească. Iniţial consulii erau aleşi numai dintre patricieni, iar din 367 î.Hr. şi dintre
plebei. Tribunii poporului dispuneau de dreptul de “veto” faţă de hotărârile magistraţilor,
puteau să prezinte proiecte de legi, să convoace comiţiile tribute, aveau dreptul să
aresteze pe magistrat şi să atace hotărârea senatului. Funcţia de tribun a fost instituită în
14
494 î.Hr. Persoana tribunului era considerată sacră şi inviolabilă, oricine care îl insulta era
condamnat la moarte. Erau 10 tribuni ai poporului şi ei puteau să folosească puterea unul
contra altuia recurgând la dreptul de veto, şi în felul acesta să neutralizeze acţiunile
colegilor. Edilii supravegheau ordinea în oraş, aveau grijă de asigurarea cu produse
alimentare, organizau jocurile publice. Questorii administrau vistieria, aveau în grijă
registrele de finanţe, îi însoţeau pe consuli în campaniile militare, răspundeau de vânzarea
prizonierilor şi de captura de război.
Conform constituţiei romane toate magistraturile erau colegiale (2 consuli, 2 pretori,
4 edili, 10 tribuni ai poporului, 4 questori). Magistraţii erau realeşi în fiecare an şi erau
retribuiţi. Lipsa remunerării făcea imposibilă ocuparea funcţiilor de magistrat pentru
cetăţenii romani simpli. Pentru exercitarea funcţiei de stat magistratul trebuia să
cheltuiască mulţi bani proprii în vederea întreţinerii unui aparat de scribi, crainici, paznici,
funcţionari inferiori. În timpul exercitării funcţiei magistratul nu putea fi tras la răspundere
judecătorească sau destituit.49
La intrarea în funcţie magistraţii publicau un program de activitate cunoscut sub
denumirea de edict. Pentru a fi magistrat, trebuia să fi ocupat anterior în ierarhie un tip de
magistratură inferioară.50 Existenţa magistraturilor au permis persoanelor mai influente să
concentreze concomitent câteva funcţii. La sfârşitul sec. II î.Hr. se creează contradicţii
între existenţa de facto a imperiului (din punct de vedere teritorial) şi funcţionarea
instituţiilor politice republicane. Contradicţiile au fost aplanate treptat prin trecerea de la
republică la imperiu.
C.Imperiul
În sec. III – II î.Hr. romanii au reuşit să-şi impună dominaţia în teritorii din afara
peninsulei Apenine. Acapararea pământurilor străine a creat noi conflicte în societatea
romană. Plebeii care participau de rând cu patricienii la expediţiile militare continuau să fie
limitaţi în drepturi. Situaţia era complicată şi în provinciile noi formate. Depăşind această
situaţie, armatele romane obţineau victorii supunând noi spaţii. Conducătorii militari
deveneau foarte populari la Roma din care motiv aristocraţia senatorială se simţea
strâmtorată. Ea încerca să supravegheze şi să ţină sub control comandanţii de oşti
victorioşi. După zdrobirea conjuraţiei lui Catilina, la Roma şi în Italia aşteptau cu îngrijorare
atât popularii cât şi aristocraţia senatorială reîntoarcerea armatei lui Pompeius din Orient.
Oficialii se temeau că acesta va acapara prin violenţă puterea de stat. Sosind în Italia (62
î.d.H.) Pompei, aşa cum prevedea constituţia şi-a dizolvat trupele. Pentru a înfrânge
15
rezistenţa oligarhiei senatoriale Pompeius a încheiat o înţelegere cu doi mari oameni

politici – Crassus şi Iulius Caesar (60 î.Hr.) formând primul triumvirat. Fiecare dintre
participanţi urmărea scopurile sale: Pompeius lupta pentru aprobarea tuturor prescripţiilor
sale din orient şi pentru împroprietărirea veteranilor săi, Caesar vroia să devină consul şi
să-şi extindă influenţa politică, iar Crassus – să dispună de putere şi să devină guvernator
general în provincii. Cele mai multe reforme au fost realizate de Caesar în anul 59 î.Hr. –
el trecea legile prin adunarea poporului ocolind senatul.51 Din cauza divergențelor dintre
cei trei coaliţia devenise şubredă. În anul 56 î.Hr. triumvirii s-au întâlnit în oraşul Luca
(Etruria de Nord) şi au convenit asupra tuturor chestiunilor litigioase. Pompeius şi Crassus
au devenit consuli pe anul 55. Lui Caesar i-a fost prelungit mandatul de guvernator
general în provinciile galice, fiindu-i promisă funcţia de consul. Aceste acorduri au fost
aprobate de adunarea poporului şi apoi de senat, devenind legi oficiale.52 Împărţirea puterii
între triumviri a însemnat începutul lichidării puterii instituţiilor republicane. În ciuda
acordurilor existente lupta pentru putere a continuat. Oligarhia senatorială a decis să
susţină unul din triumviri – pe Cnaeus Pompeius – pentru a instaura un regim autoritar.
Pompeius a fost ales consul pentru anul 52 î.Hr. – pentru prima oară în istoria romană fără
coleg, adică a căpătat întreaga putere supremă de stat. Consulul a întreprins acţiuni
pentru a-l înlătura pe Caesar de pe arena politică. Drept răspuns Caesar în 49 î.Hr. a pus
stăpânire armată pe Roma, iniţiind războaiele civile. Tendinţele monarhice ale lui Caesar i-
a determinat pe senatori să organizeze un complot împotriva lui (anul 44 î.Hr.). În anul 43
î.Hr. republica era în criză. Trei comandanţi de oşti – Caius Octavianus, Marcus Antonius
şi Aemilius Lepidus au încheiat o alianţă pentru a lupta împreună împotriva partizanilor
republicii – a luat naştere al doilea triumvirat, care spre deosebire de primul, era organ de
stat oficial, investit cu împuterniciri extraordinare de adunarea poporului.53 În coaliţie erau
mai multe neînţelegeri.
După războiul dus împotriva lui Antonius şi Cleopatra, Octavian a obţinut vcitorie şi
a devenit singurul cârmuitor al Romei. În anul 27 î.Hr. senatul oficial “i-a ordonat lui
Octavianus să rămână în fruntea conducerii Republicii Romane”54 fiind numit principe.
Sistemul administraţiei de stat instituit de Octavianus a fost numit principat – prima
perioada a imperiului.
Principatul – regim politic care presupune păstrarea instituţiilor de stat republicane
supuse puterii monarhului. Senatul continua să fie considerat organul central la Roma, dar
principele era preşedintele senatului. Erau convocate comiţiile tribute, însă erau controlate
16
absolut de Octavianus. A fost restrînsă competenţa consulilor, pretorilor, questorilor. 55

Octavianus a fost investit cu drepturile de tribun al poporului. El putea să pună veto pe
hotărîrea oricăruia din magistraţi, pe hotărârea senatului şi a comiţiilor. A primit şi titlul de
mare pontif – preot suprem al oraşului Roma. A fost proclamat proconsul pe viaţă, deci şi
comandant al tuturor forţelor armate romane.56 Proiectele de legi erau propuse de
principe, şi numai voinţa sa era izvorul legislaţiei, senatul devenind doar un organ
consultativ. În perioada principatului s-a format un aparat birocratic ramificat care avea
menirea să susţină şi să garanteze funcţionalitatea acestui regim politic.
După guvernarea dinastiei Severilor (199 – 235) începe o perioadă de răzmerițe
interne – manarhii se stabileau la putere cu ajutorul armatei şi se menţineau cel mult
jumătate de an, majoritatea din ei fiind omorâţi de complotişti. Principatul a înăbuşit spiritul
cetăţenesc la romani. Tradiţiile republicane ţineau deja de trecut, întrucât ultimul suport al
instituţiilor republicane – senatul – fusese întru totul supus principelui.57 Principatul a
pregătit baza statului monarhic absolut, instituit în perioada dominatului.
Dominatul – regim politic în care instituţiile republicane şi-au pierdut importanţa de
stat, puterea absolută aparţinând monarhului. Împăratul se intitula dominus deus (domn,
monarh absolut şi zeu). Trecerea la dominat a fost realizată în 284 de împăratul Diocliţian.
Consiliul principelui a fost reorganizat în consiliul de stat – consistorium. Aparatul
funcţionăresc era împărţit în categorii cu o ierarhie internă. Odată cu separarea puterii
civile de cea militară s-au format funcţionari civili şi militari.58
Pentru a păstra integritatea imperiului Diocliţian a promovat o serie de reforme:
- reforma fiscală – s-a încercat normalizarea circulaţiei băneşti prin suspendarea
emiterii monedelor devalorizate. A fost emisă o monedă de aur nouă, cu o
valoare nominală, însă repede a dispărut din circulaţie, fiind tezaurizată de
oameni. A fost schimbat sistemul de percepere a impozitelor – cea mai mare
parte fiind percepută în natură. Pentru repartiţia precisă a impozitelor a fost
efectuat recensământul general al populaţiei imperiului. A fost introdus impozitul
pe cap de contribuabil (capitaţia).59
- Reforma militară – armata a fost divizată în 2 părţi pentru a putea reprima
concomitent răscoalele interne şi din afară. O problemă importantă pentru
imperiu devenise securitatea hotarelor, astfel au fost create armate de graniţe.
Armata nu se constituia din voluntari – fiecare proprietar de pământ era obligat
să pună la dispoziţia statului un anumit număr de recruţi.60 După introducerea
17
armatelor de manevră puterea centrală s-a consolidat. Diocliţian i-a obligat pe

proprietarii funciari să pună la dispoziţia armatei un anumit număr de oşteni (în
dependenţă de mărimea domeniilor lor) din rândurile colonilor şi muncitorilor
agricoli, care trăiau pe pământurile lor. Reforma militară a avut şi efect social,
întrucât a contribuit la legarea colonilor de glie, deoarece magnaţii au început să
interzică colonilor să părăsească gospodăriile lor.61
- Reforma administrativă – Diocliţian a numit pe lângă împărat un guvernator –
cezar, în anul 286 acesta este declarat August, având împuterniciri împărăteşti
în partea din imperiu care i-a fost dată pentru guvernare. Imperiul roman practic
a fost împărţit în două, deşi legislaţia rămânea unică. Fiecare din cei doi
conducători îşi numeau câte un ajutor. Astfel s-a format tetrarhia – guvernarea
în patru. Cele patru părţi ale imperiului cuprindeau 100 de provincii, oraşul
Roma nu mai era capitala imperiului.62
Reformele lui Diocliţian au menţinut imperiul roman, dar n-au fost în stare să
depăşească criza. Urmărind acelaşi scop – consolidarea imperiului, reformele au fost
continuate de Constantin cel Mare (306 – 337). El a despărţit puterea civilă de cea
militară, a înfiinţat noi funcţii, ocupate de comites (însoţitor). Constantin i-a legat pe coloni
de glie, făcându-i dependenţi de marii proprietari; pe meşteşugari de meserie, pe orăşeni
de oraş. A fost finisată reforma militară. Se menţinea împărţirea în trupe de frontieră şi
trupe de manevră – ultimele au fost divizate în două. Importante transformări au fost
realizate în sistemul politic şi administrativ. Funcţia de prefect al pretorienilor a fost
transformată în una civilă. Comandamentul armatei a fost retras prefecţilor şi remis
magistraţilor militari, care de asemenea erau în număr de patru. Delimitarea magistraturilor
militare şi civile s-a efectuat în mod consecvent în timpul dominatului pentru reducerea
independenţei autorităţilor locale, care trebuiau să se controleze reciproc şi să raporteze
comandamentului despre toate acţiunile suspecte. Între funcţiile civile şi cele militare
exista o strictă delimitare. În fiecare parte a imperiului au fost formate câte 2 preturi care
erau împărţite în dioceze, formate din provincii. Imperiul Roman era compus din 100
provincii.
Pe lângă persoana divină – dominus – se afla consiliul suprem – sacrum
consistorium. Se numea aşa deoarece în timpul consfătuirilor membrii lui stăteau în
picioare – ei nu aveau dreptul să stea pe scaun în prezenţa împăratului. Toate rangurile
superioare în stat erau împărţite în şase categorii. Originarii din păturile mijlocii erau
18
promovaţi în marea lor majoritate numai în categoria inferioară, următoarele 5 categorii

fiind accesibile numai persoanelor din tagma senatorilor, care ocupau funcţii superioare în
birocraţia imperială.63 Prin edictul de toleranţă de la Milano (313) religia creştină era
proclamată egală în drepturi cu toate celelalte religii, ulterior devenind religie de stat. În
timpul lui Constantin cel Mare Imperiul Roman trecea o nouă fază a crizei generale.
Diversitatea etnică, economică a provinciilor condiţionau destrămarea imperiului. Unica
trăsătură comună pentru majoritatea popoarelor era religia creştină. Împăratul a încercat
să consolideze imperiul pe cale religioasă.
Reformele realizate în sec. III – IV au avut consecinţe diametral opuse celor
preconizate – au grăbit declinul lumii antice. Transformările interne în contextul
evenimentelor survenite din exterior au creat baza societăţii medievale.
În anul 395 împăratul Teodosiu I a împărţit imperiul fiilor săi – Orientul cu capitala la
Constantinopol i-a revenit lui Arcadius, iar Apusul, cu capitala la Roma, lui Honorius.
Partea răsăriteană a evoluat formându-se Imperiul Bizantin, iar Roma în 476 a fost
cucerită de Oduacru care l-a omorât pe ultimul împărat Romulus Augustus (un copil de 13
ani). În această zonă a Europei treptat s-au format regatele barbare formaţiuni anterioare
statelor medievale. Procesul de romanizare a avut loc din insulele Britanice până în India,
mai intensiv realizându-se în Europa. Prin intermediul Imperiului principiile dreptului roman
au fost răspândite şi preluate în întreaga Europă.
! Reţineţi
 comunitatea romană, în evoluţia sa a trecut prin cîteva forme de organizare
politico-administrativă: regat, republică, imperiu;
 în perioada regalităţii problemele comunităţii erau rezolvate de adunarea
populară, deşi deciziile acesteia puteau fi abrogate de senat sau rege;
 caracterul închis al organizării gentilice s-a menţinut datorită calităţilor militariste
ale comunităţii romane;
 prin reformele lui Servius Tullius organizarea gentilică a fost modificată
impunîndu-se principiile teritorial şi de avere;
 republica romană îmbina trăsăturile democratice cu cele predominante
aristocratice – nu adunarea poporului, ci senatul şi magistraturile erau organele
reale ale puterii;
19
 în urma extinderii dominaţiei în teritorii locuite de alte popoare Roma s-a

transformat în imperiu, deşi organizarea politico-administrativă a acestuia s-a
realizat mai târziu prin limitarea treptată a prerogativelor instituţiilor republicane;
 principatul este perioada de trecere de la republică la imperiu păstrînd instituţiile
ambelor regimuri politice;
 dominatul – ultima etapă în dezvoltarea imperiului – lichidează elementele
republicane asigurând puterea absolută monarhului; Roma îşi extinde la maximum
teritoriile, provocând declinul imperiului – perioada în care oficialităţile încercau să
consolideze şi să păstreze cuceririle anterioare;
 criza internă în corelaţia cu factorii externi au pregătit Europa pentru formarea
statalităţii medievale.
1
Glotz G..- Cetatea greacă.- Bucureşti.- 1992.- p.21.
2
Smochină A..- Istoria universală a statului şi dreptului.- v.l.- Chişinău.- 2002.- p.49.
3
История древнего мира. Расцвет древних обшеств.- Москва.- 1989.- р.88.
4
Черниловский 3.- Всеобшая история государства и права.- Москва.- 1996, p.71
5
Ibidem.- p.73.
6
Ibidem.
7
Smochină A.- op.cit.- p.55.
8
Piatkowski Adelina.- O istorie a Greciei antice.- Bucureşti.- 1998.- p.48.
9
Guştiuc A., Chirtoacă L., Roşea V.- Istoria universală a statului şi dreptului.- v.l.- Chişinău.- 2001.- p.176.
10
Ibidem.- p.177.
11
История государства и права зарубежных стран.- ред. Жидков О., Крашениников Н.- Москва.- 1997.- р. 109.
12
История древнего мира. под ред. В. Дьяконова, Ковалева С.- Москва.- 1956.- р.300-301.
13
Ibidem.
14
Немировский А. И.- История Древнего Мира: Античность.- в 2ч.- Москва.- 2000.- р. 117.
15
Guştiuc A., Chirtoacă L., Roşea V.- op.cit- p. 178.
16
Smochină A.- op.cit- p.59.
17
Guştiuc A., Chirtoacă L., Roşea V.- op.cit- p.178.
18
Графский В. Г.- Всеобщая история права и государства.- Москва.- 2000.- р. 153.
19
Guştiuc A., Chirtoacă L., Roşea V.- op.cit- p.179.
20
Bârzu L., Ursu N., Bohîlţea F.- Istoria Greciei Antice.- Bucureşti.- 2003.- p.64.
21
Черниловский 3.- ор.сП.- р.69.
22
Smochină A.- op.cit- p.60.
23
Ibidem.
24
Glotz G.- op.cit.- p. 190
25
Şarambei Iohana, Şarambei Nicolae.- Personalităţi ale lumii antice.- Bucureşti.- 1983.- p.85.
26
Черниловский 3.- ор.сп.- р.69.
27
Немировский А. И.- ор.сП.- р. 130.
28
Smochină A.- op.cit.- p.60.
29
Istoria Romei Antice sub redacţia lui V.I.Kuzişcin, Chişinău, 1992, p.31.
30
Ibidem, p.41.
31
Черниловский З. М. Всеобщая история государства и права, Москва, 1996, p.79.
32
Istoria Romei Antice, op.cit., p.42.
33
Bloch Raymond, Cousin Jean. Roma şi destinul ei, vol.1, Bucureşti 1985, p.43.
34
35
Ibidem.
36
Черниловский З. М., op.cit., p.79.
20
37
История государства и права зарубежных стран, под ред. О. А. Жидкова и Н.А. Крашенинниковой, Москва,
1997, p.125.
38
Ibidem.
39
Guştiuc A., Chirtoacă L., Roşca V., Istoria universală a statului şi dreptului, vol.I, Chişinău, 2001, p.198.
40
Condurache Em., Curs de istorie romană, Bucureşti, 1974, p.43.
41
Guştiuc A., Chirtoacă L., Roşca V., op.cit., p.198.
42
43
Ibidem.
44
История государства и права зарубежных стран, op.cit., p.131.
45
Maşkin N.A. Istoria Romei antice, Bucureşti 1951, p.51.
46
Crawford Michael, Roma republicană, Bucureşti, 1997, p.45.
47
Istoria Romei Antice, op.cit., p. 55.
48
49
Maşkin N.A. op.cit., p.53.
50
51
52
Ibidem, p.147.
53
Ibidem, p.158.
54
Ibidem, p.173.
55
Утченко С. Л., Кризисс и падение Римской Республики, Москва 1965, p.24.
56
Primal P., Civilizaţia romană, v.I, Bucureşti, 1978, p.58.
57
58
Ibidem, p.145.
59
60
61
62
63
21

Ist Admin Grecia Roma

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ist Admin Grecia Roma

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

Profesor: dr., conf.univ. Lidia PĂDUREAC

1. Evoluţia istorică a organizării statale în Grecia antică.

1. Doi regi (arhageţi) – un reprezentant al aheenilor, unul al dorienilor. Iniţial transmiteau

împuterniciri mai vaste sau încercau să neglijeze interesele aristocraţiei se declara că

Adunarea populară – continua să rămână instituţia supremă, începe a fi convocată

O dată în an se convoca o adunare specială, considerată principala, deoarece

Atenei în Liga de la Delos, respectiv şi influenţa în lumea antică. În urma luptei de la

2. Evoluţia organizării statale și administrative la romani.

IX î.Hr. în aceste teritorii au pătruns etruscii. Denumirea poporului, acceptată în ştiinţa

asupra pământului în cadrul colectivelor gentilice. Aceasta a accelerat diferenţierea între

reprezentată de un număr egal de centurii – câte 70 persoane – în total 373 centurii

rezistenţa oligarhiei senatoriale Pompeius a încheiat o înţelegere cu doi mari oameni

absolut de Octavianus. A fost restrînsă competenţa consulilor, pretorilor, questorilor. 55

armatelor de manevră puterea centrală s-a consolidat. Diocliţian i-a obligat pe

promovaţi în marea lor majoritate numai în categoria inferioară, următoarele 5 categorii

 în urma extinderii dominaţiei în teritorii locuite de alte popoare Roma s-a

S-ar putea să vă placă și