1

INTRODUCERE: De ce istoria Greciei antice?

Zoe Petre
Istoria civilizaţiei greceşti nu a încetat sã fascineze conştiinţa istoricã a epocii moderne;
vãzutã, o vreme, ca un arhetip al identitãţii europene, înstrãinatã apoi şi uneori chiar denunţatã
pentru complicitatea ei involuntarã cu o lume prea încrezãtoare în sine şi în propria-i excelenţã;
trãdatã pentru zãri mai exotice şi pentru felurite Africi, mai mult sau mai puţin interioare, cultura
creatã de cele cîteva cetãţi minuscule care au înflorit vreme de cîteva sute de ani pe malurile
Mediteranei a sfîrşit, cred, prin a fi recunoscutã, cu partea ei de familiar, cu partea ei neştiutã şi
stranie, cu ra ționalismul ei triumfător şi cu profunda-i intuitie a revelaţiei şi entuziasmului,
drept ceea ce este: o experienţã fondatoare a spiritului european, tot atît de aproape şi de departe,
de asemãnãtoare şi de strãinã spiritului nostru cît ne sîntem fiecare nouã înşine de cunoscuţi şi de
neştiuţi deopotrivã.
De la Herodot încoace - de cînd Grecia a aflat despre pluralitatea istoriilor - istoria greacã
a devenit şi subiect, şi obiect al reflecţiei umane. Fiecare generaţie şi-a scris propria istorie
greacã, fiindcã intensitatea acestei experienţe şi extraordinara calitate a actorilor şi a martorilor
ei au stîrnit irevocabil o cãutare a inteligibilului de care alte domenii au fost mai apãrate cumva
şi mai sãrace. Ceea ce generaţia mea de istorici va fi adãugat stratificãrilor de modele şi de
raţionamente pe tema rãzboaielor medice sau a destinului instituţiilor şi culturii acestei lumi
reprezintã, probabil, o combinaţie specificã de luciditate destul de amarã, de spirit analitic şi de
voinţã demistificatoare, cu un respect aproape secret faţã de capacitatea acestei lumi de a se
asuma inventîndu-se, o vreme, cu o ingeniozitate fãrã egal. Practica analizelor antropologice şi a
unei sofisticate şi incredule lecturi a oricãrui text, aspiraţia cãtre o istorie globalã, care sã dea
seama de coerenţa şi de diversitatea isomorfã a universului uman, toate aceste experienţe ate
culturii contemporane şi-au pus semnul pe reflecţia contemporanã care pomeşte, ca subiect sau
mãcar ca pretext, de la documentele şi monumentele create acum aproape trei milenii de o mînã
de oameni de pe malurile Mediteranei.
Mai mult, poate, în partea noastrã de lume, statutul cvasihsubversiv al culturii clasice,
prejudecata prin excelenţã burghezã, a evitat orice complicitate a clasicismului cu dictatura -
cum nu se întîmplase în Occidentul interbelic, unde regimurile totalitare instrumentalizaserã o
anume imagine simplificatã şi vulgarizatã a antichitãtii clasice, de la viziunea imperialã de
operetã a lui Mussolini la idealul dorian al Olimpiadei lui Hitler; condiţia marginalã a culturii
clasice i-a lãsat acesteia intact potenţialul de reflecţie liberã pe care aceastã istorie l-a conţinut
dintotdeauna. Aşa încît spectacolul eis aei, pentru eternitate, cum spera Tucidide, al înfruntãrii
între tiranie şi libertate, între violenţã şi lege, între proiect şi faptã, nu osteneşte sã atragã
privirile unei generaţii care, tocmai fiindcã a trãit direct aceste dureroase experienţe, nu poate sã
nu le recunoascã în efigie; mai simple poate, mai distante oricum, şi deci mai susceptibile de a fi
înţelese şi nu pãtimite.

Definiţii şi periodizare.

Istoria civilizaţiei greceşti începe odatã cu epoca bronzului, cînd, în Creta şi în aria
insularã, apar primele civilizaţii palaţiale, şi cînd, spre sfîrşitul mileniului III, primii vorbitori
de grai indo-european, pãstori şi rãzboinici, pãtrund din nordul Balcanilor şi se instaleazã
durabil în partea de miazã-zi a peninsulei. Ea continuã pînã azi, cu o unicã şi remarcabilã
continuitate lingvisticã pe care nici o altã civilizaţie a continentului nostru nu o mai vãdeşte.
Orice decupaj în acest continuum istoric are partea lui de arbitrar; o periodizare rãmîne totuşi
indispensabilã, cu condiţia - cum spune o vorbã de duh - de a fi abandonatã la vreme.
 2

Cînd, în 529 e.n., din ordinul lui Iustinian, se închidea şcoala de la Atena, ceva esenţial
se schimbase, în Grecia şi în lume. În cursul acestor milenii, cîteva repere intermediare ne
orienteazã: o primã şi strãlucitã civilizaţie a bronzului, dezvoltatã în mileniul II în jurul unor
centre princiare fastuoase din Creta şi de pe continent, se prãbuşeşte dupã 1200 î.e.n.; dupã o
perioadã intermediarã de aproape patru secole, înfloresc, adesea pe aceleaşi locuri. o
sumedenie de mici state independente, pe care sursele le numesc poleis, cetãţi; curînd,
asemenea formaţii se răspîndesc pe coastele Mediteranei şi ale Mãrii Negre, într-o mişcare de
roire la sfîrşitul cãreia, cãtre finele secolului VI, un univers politic şi cultural grec se afirma cu
particularitãţile şi destinul sãu. Dupã ce, în secolele V şi IV, aceastã pleiadã de comunitãţi
politice autonome înscrie nenumãrate fapte şi opere în istorie, centrul de greutate al lumii se
deplaseazã irevocabil - mai întîi înspre Orient. unde, qub comanda regelui Macedoniei,
Alexandru cel Mare, armatele greco-macedonene cuceresc, între 334 şi 328 î.e.n., vaste ţinuturi
ale Imperiului Persan, şi unde, vreme de aproape trei secole, se dezvoltă pe temeiuri în mare
mãsurã noi, o civilizaţie greacã şi ca limbã, şi ca tradiţie, pe care istoricii o numesc civilizaţia
elenisticã, apoi, pe mãsurã ce puterea Romei cucereşte, unul cîte unul, regatele şi cetãţile
estului mediteraneean, lumea greacã intrã în orbita Imperiului, al cãrui destin îl va împãrtãşi
pînã la sfîrşitul antichitãtii - şi chiar dincolo de acesta.
Eiementul prim de identitate a acestei civilizaţii este limba greacã. Aceasta este o limbã
din familia idiomurilor indo-europene, formată dupã instalarea, pe teritoriul actual al Greciei, a
unor grupuri pastoral-războinice de migratori, cãtre sfîrşitul mileniului III 1. Atunci,
numeroasele infiltraţii dinspre Balcani ating, se pare, un prag critic, ilustrat de urme de
distrugere violentã în întreaga peninsulã, precum şi de apariţia cîtorva elemente noi de
civilizatie materialã - ceramica denumitã minyana, de pildã.
În procesul de cristalizare a limbii greceşti, elementele fundamentale aparţin arealului
indo-european, chiar dacã la acest proces participã şi idiomurile populaţiei autohtone, despre
identitatea lingvisticã a cãreia, în absenţa unor texte descifrate, nu se poate spune mai nimic.
Cîteva particularitãţi formale şi un numãr relativ important de cuvinte desemnînd realitãţi
necunoscute războinicilor indo-europeni înainte de instalarea lor durabilã în peninsulã - plante
mediteraneene, ca hiacintul - hiakynthos - sau mãslinul, elaios, şi viţa de vie ori vinul - oinos;
marea - cãreia, în lipsã de ceva mai bun, noii veniţi îi spun "sãrata", hals, sau "cîmpia fãrã
hotar", pontos, dar pentru care împrumutã şi de la localnici cuvîntul thalassa, în fine, dar nu în
ultimul rînd, o parte lmportantã a vocabularului instituţional,şi mai ales termenii desemnînd
formele superioare de autoritate, anax şi basileus, dar şi formele de dependenţã: doulos. În

1
Deoarece.nu mâ voi referi decît cu totul incidental la evecnmentele mai tîrzii. toate datele din text pentru care nu
existã o altã menţiune sînt date înainte de era creştinã. - Transcrierea cuvintelor greceşti în limba română e destul
de incertă, existînd nume, mai ales proprii, care au căpătat în timp o formă românizată, Atena, Teba, Pericle,
Eschil; altele, destul de subiectiv apreciate ca "mai puţin cunoscute" au primit fie rnscrieri latinizate, fie şi-au
păstrat forma greacă. Pentru a evita confuziile, am adoptat următorul cod: forma greacă a cuvintelor, fie nume,
verbe sau sintagme, este scrisă cu italice bold (aldine); termenii românizaţi sînt scrişi cu italice, iar numele
proprii curente - Atena, Sparta, etc. sînt scrise cu caractere obişnuite. In transliterările care păstrează forma
greacă, am transcris cu k sunetul c intervocalic, pentru a evita pronunţarea înmuiată, cu u sunetul grec apropiat de
u francez, cu ch - aspirata aspră, cu h – aspirata iniţială, cu ou – sunetul apropiat de românescul u; iota sub – sau
ad-scris apare adscris în text alături de vocala anterioară, dar nu se pronunţă.Sunetul g din greacă e totdeauna tare,
ca în rom. Gheorghe. Chiar în cazul unor nume de persoane destul de cunoscute, am menţionat şi numele grec,
uneori diferit ca sunet de variantele sale moderne – Aischulos faţă de Eschil - pentru a înlesni începătorilor
căutarea în lexicoanele publicate în alte limbi decît cea română.
 3

schimb, vocabularul de rudenie e integral indo-european, dovedind cã noii veniţi au impus nu

doar limba, ci şi formele fundamentale de structurare socialã mediului în care s-au instalat.
Cãtre 1450, aceastã limbã este cristalizatã ca limbã indo-europeanã aparte. Primele texte, scrise
într-un sistem silabic împrumutat şi adaptat de la scribii palatelor cretane, încep sã consemneze
prestaţii şi ofrande în arhivele dinaştilor greci din insulã, la aceastã datã cuceritã, precum şi de
pe continert. Dovada incontestabilã a apartenenţei acestui grup de migratori sedentarizaţi în
Grecia epocii bronzului la aria indo-europeanã, şi, mai mult încã, dovada cã aceştia reprezintã
un grup de vorbitori ai unei forme arhaice de limbã greacã, a fost fãcutã prin descifrarea, în
1953, de cãtre Michael Ventris şi John Chadwick, a acestor documente de arhivă, care au
deschis un orizont cu totul no studiilor de istorie şi lingvisticã greacã.
Destinul ulterior pe care îî traverseazã limba greacă - o diferenţiere dialectalã
majorã la sfîrşitul mileniului II, şi un proces la fel de important de unificare în epoca elenistică,
va mai fi invocat în paginile care urmează; fãrã a intra acum în prea multe detalii, trebuie sã
spunem cã, dupã cele mai recente concluzii ale comparaţiilor între idiomul tabletelor
miceniene şi greaca „homericã”, se contureazã ipoteza unei diferenţieri încã în orizontul
micenian a unor arii dialectale - meridionalã, cuprinzînd deja, alãturi de dialectul arcado-
cipriot, un grup proto-ionian. şi nord-vesticã - arii din interacţiunea cărora se vor dezvolta
distincţiile ulterioare din epoca istorică. Oricum, ideea cã, la baza dezvoltãrii civilizaţiei
greceşti ca un continuum istoric stã un continuum lingvistic, cristalizat în epoca bronzului pe
„continentul” grec şi în cîteva insule, reprezintã un dat pe care nimeni nu îl mai contestã azi.

I CIVILIZAŢII PALAŢIALE ÎN EPOCA BRONZULUI (mileniile III -II)

Lumea egeeanã şi Creta
Odatã cu senzaţionalele cercetãri începute în 1870 la Troia, continuate în 1874 la Micene, apoi
la Tirint, de către Heinrich Schliemann, genialul diletant care a inaugurat seria marilor
descoperiri relevînd lumii savante civilizaţia micenianã, interesul arheologilor şi istoricilor
pentru epoca bronzului în Egeea nu a încetat sã sporeascã. În primii ani ai veacului nostru,
sãpãturile întreprinse de Arthur Evans la Cnossos aveau sã adauge un capitol încã şi mai vechi,
şi mãcar tot atît de bogat, acestei istorii: civilizaţia cretanã. Extinderea ulterioarã a cercetãrilor
arheologice atît în Creta, cît şi în zona înconjurãtoare, în Ciclade şi în Cipru, au permis
reconstituirea unei arii de civilizatie corespunzînd mai cu seamã epocii bronzului incipient şi
matur.
Insulele Ciclade cunosc o înflorire importantã - şi relativ subitã - îndatã dupã anul 3000, odată
cu începutul bronzului timpuriu, cu arii culturale convergente, dacã nu uniforme, în centrele de
la Syros, Amorgos, Naxos. Vãdind influenţe deopotrivã din zona Greciei continentale ca şi din
Asia Micã, complexul cultural cicladic are totuşi un profil propriu şi o evoluţie autonomã, al
cãrei apogeu e reprezentat de cultura Syros, care - contemporanã cu Heladicul vechi şi cu
Minoicul vechi - atinge maxima ei înflorire cãtre 2500. Tehnicile metalurgice originare din
Ciclade influenţeazã metalurgia bronzului cretan şi îşi fac simţitã influenţa pînã în nordul
Greciei continentale. Obiectele din argilã şi marmurã se rãspîndesc pînã departe. Aşezãri destul
de importante, chiar dacã lipsite de fortificatii, marcheazã un stadiu protourban caracteristic
epocii timpurii a bronzului.
Cea mai spectaculoasã categorie de obiecte cicladice sînt idolii de marmură, statuete şi statui
de dimensiuni foarte variate - de la cîţiva centimetri la exemplarul de 1,5 m pãstrat în Muzeul
National din Atena - descoperite în cantitãţi mari în morminte, atît în cele din arhipelag, cît şi
pe continent şi în Asia Micã.Nu ştim ce semnificaţie ritualã vor fi avut aceste statui, aşa cum
nu ştim exact ce înţeles sã dãm sanctuamlui datînd din epoca mijlocie a bronzului şi care a fost
descoperit la Ceos: este vorba de un adevãrat templu - cel mai vechi pînã acum în aria egeeanã
 4

- printre ruinele cãruia s-au descoperit resturile a cel puţin 19 statui antropomorfe feminine din
lut ars în mãrime naturalã.
Sanctuarul din insula Ceos este contemporan cu o fazã dacã nu de declin, cel puţin de
relativã stagnare a culturilor cicladice. Centrul de greutate al acestei arii se deplaseazã spre sud.
în Cipru şi apoi îr Creta.
Insula Cipru, cea mai mare dintre insulele Mediteranei, este situatã într-o zonã mai
apropiatã de Asia Micã şi de coasta sirianã decît de viitoarele centre greceşti. Cele douã
condiţii esenţiale ale dezvoltãri Ciprului începînd din epoca bronzului sînt exploatãrile de
minereu de cupru şi poziţia sa extrem de favorabilã în raport cu drumurile maritime ale
Levantului. Apariţia primelor centre proto-urbane în insulã, şi mai ales - după 2000 - înflorirea
remarcabilã a civilizaţiei cipriote, al cãrei apogeu se situează între secolele XVII şi XVIII, se
datoreazã acţiunii conjugate a celor doi factori. Comerţul maritim cu Creta şi cu Orientul
(textele de la Mari menţioneazã importuri de bronz din Alasiya, identificatã cu Ciprul)
condiţioneazã progresele rapide ale centrelor urbane de pe coastã; dupã 1400, prezenţa în
cantitãţi de-a dreptul enorme a obiectelor miceniene (de exemplu la Enkomi) vãdeşte locul
important pe care continentul grec îl ocupã în raporturile Ciprului cu ariile înconjurãtoare. O
corabie, probabil siriană, care a putut fi adusã la suprafaţã lîngã capul Gelidonya, în S-V
Anatoliei, şi care naufragiase aici cãtre anul 1200 (±50 ani) era încãrcatã cu obiecte şi turte de
bronz şi aramã, cîntãrind cel puţin o tonã şi provenind din Cipru.
Orice concluzie privind statutul politic al comunitãţilor cipriote depinde de acceptarea
identitãţii între Alasiya (menţionatã în numeroase documente egiptene, hitite. siriene,
babiloniene) şi Cipru - sau măcar cu zona controlatã de dinaştii de la Enkomi. "Regele din
Alasiya" e un personaj important în Estul Mediteranei: îi scrie faraonului egiptean numindu-l
"fratele meu" şi primeşte scrisori de la regele din Ugarit care-i scrie "părintele meu", rezistã
timp îndelungat eforturilor regilor hitiţi de a-şi instaura controlul asupra ţinutului Alasiya.
Identificarea Cipmlui cu Alasiya nu este însã certã: numele grec al insulei înseamnã,
evident, ţinutul aramei - dar nu în limba greacã, ci în limbile modeme. Locuitorii Ciprului par
sã fi utilizat - mãcar în scris - idiomuri succesive, mãrturie a unei stratificãri dintre cele mai
elocvente pentru acest punct de joncţiune a cãilor mantime ale Levantului. Abia cu puţin
înainte de 1200, apare silabarul cipriot notînd un dialect grec descinzînd din limba tabletelor
în linearul B din Grecia. Pãtrunderea aheilor în douã valuri succesive este atestatã de
descoperirile de la Enkomi, Kition şi Salamina. Complexitatea fenomenelor lingvistice şi
obscuritãţile acestui proces de fuziune au drept corespondent importante semne de întrebare
privind structurile socio-politice ale epocii bronzului: dacã, într-adevăr, Ciprul e AIasiya, ar
trebui sã imaginãm un regat cipriot de tipul celor anatoliene sau siriene, dar centrele fortificate
din insulã par sã ateste existenţa a numeroase mici formaţii dinastice, ca în Grecia aheeanã.
După o dezvoltare puţin spectaculoasã în epoca neoliticã, insula Creta devine o zonã de
mare înflorire a civilizaţiei, odatã cu începutul epocii bronzului. Principalele etape ale acestei
evolutii, schiţate mai întîi de Evans - Minoicul vechi, mijlociu şi tîrziu, fiecare cu cîte trei
subperioade - au fost precizate, cu o infinitate de ritmuri locale, datoritã amplelor cercetãri
arheologice de la Cnossos, Phaistos, Mallia, HaghiaTriada, Zakro etc. Punctul de pomire al
acestei evoluţii poate fi stabilit azi în jurul anilor 2500, cînd - odatã cu trecerea la Minoicul
vechi II - creşte brusc nivelul de prosperitate al comunitãţilor rurale, ca şi cel al productiei
artizanale, reprezentatã de obiecte de lux din piatrãşi metal; faţã de fondul tradiţional de utilaj
litic din aria agro-pastoralã a insulei, se detaşeazã net elemente ale unei civilizaţii protourbane
şi deci ale unor grupuri sociale privilegiate, dispersate în mai multe centre de autoritate
incipientã care explică diferenţele regionale multiple ale acestui orizont. Tot acum asistãm la
începuturile unui fenomen care se va accentua în prima jumãtate a mileniului II, şi anume
 5

integrarea Cretei într-un amplu sistem de schimburi est-mediteraneene la care participã.

deopotrivã, Egiptul şi Cicladele, Asia Micã, Siria şi Grecia continentală.
În epoca Minoică de mijloc - între 2000 şi ±1580 apar principalele centre palaţiale
cretane, expresie a "revolutiei urbane", adică a apariţiei unor formaţiuni conduse de dinaşti
suficient de putemici pentru a-şi transmite din generaţie în generaţie puterea şi pentru a şi-o
manifesta prin mari construcţii de un tip aparte, dominînd şi exploatînd aria ruralã ce le e
subordonatã. Vaste clãdiri cu etaje şi scãri de piatrã, cu intrãri monumentale, portice şi sãli de
ceremonie, cu depozite şi arhive, aceste construcţii meritã numele de palate. În jurul acestor
centre politice şi, de bunã seamã, sacerdotale se grupeazã o aristocraţie aulicã şi o populaţie
urbanã de meşteşugari, neguţãtori, poate mãrunţi funcţionari. Micul centru urban de la
Gournia, unde locuinţe modeste şi mici ateliere se aliniazã de-a lungul unor strãzi înguste şi
şerpuitoare, şi mai ales cartierele de locuinţe de la Mallia, atestã realitatea acestei cristalizãri
urbane încã din prima jumãtate a mileniului II; lor li se adaugã micile centre meşteşugãreşti din
Creta meridionalã, în vreme ce "vilele" de la Gortys, Tylissos, Vathypetro reprezintã, de bunã
seamã, sedii ale unor dinaşti locali. Faptul cã, încã din aceastã perioadã, se dezvoltã, alãturi de
prelucrarea metalelor, şi producţia ceramicã la roată confirmã ponderea meşteşugurilor
independente în economia unei societãţi în care ocupaţiile secundare - şi chiar terţiare, cum o
atestã urmele schimburilor intense la distanţã, ca şi palatele - joacã un rol tot mai important.
Evident, agricultura continuă sã reprezinte domeniul prioritar al economiei, şi apariţia
depozitelor de cereale şi ulei în interiorul complexelor palatiale vorbeşte deopotrivã despre
acumularea plus-produsului şi despre funcţia redistributivã a monarhiei cretane.
Epoca Minoicã dezvoltatã (±1580 -1400) atestã o remarcabilã înflorire a acestor tradiţii,
manifestã în a doua serie a palatelor cretane şi culminînd, între 1450 şi 1400, cu marele
complex recent de la Cnossos. Apariţia unei dinastii continentale vorbind limba greacã nu
altereazã în profunzime coordonatele acestei civilizaţii. Acest element de continuitate, manifest
de la agriculturã şi meşteşuguri la formele de administrare şi autoritate reprezentate de palat, de
la arhitecturã şi plasticã la religie şi serbãri. ne îngãduie sã proiectãm imaginea pe care
documentele în "linearul B" descoperite la Cnossos ne-o oferã pentru reconstituirea societãtii şi
civilizaţiei cretane în fazã dominaţiei aheene (dupã 1450) asupra ansamblului procesului istoric
desfãşurat în prima jumãtate a mileniului al ll-lea. Aceasta cu atît mai mult cu cît, în civilizaţia
bronzului de pe continent, de unde proveneau şi vorbitorii de limbã greacã instalaţi pe la 1450
la Cnossos, modelul cretan joacă un rol decisiv: elementele de bazã ale sistemului palaţial,
caracterul centralizator şi redistributiv al producţiei, existenţa unei administraţii birocratice şi a
instrumentului său, scriere silabicã, reprezintă, în civilizaţia greacã de pe continent, domenii în
care participarea componentei cretane pare certã; or, acest fapt ne îngãduie utilizarea datelor
referitoare la formaţiunile miceniene, mai bine cunoscute pentru reconstituirea, fie şi ipoteticã
a civilizaţiei cretane şi în acele domenii în care monumentele arheologice nu pot da o
informaţie suficientã.
E vorba în primul rînd de domeniul raporturilor sociale fundamentale. Inventat încã din
primele secole al Minoicului mijlociu, sistemul de scriere silabicã numit de Evans linear A nu a
putut fi descifrat; simpla lui existenţă însã, şi a documentelor de arhivã pe tablete de argilã
crudã (conservate accidental de pe urma cîte unui incendiu) reprezintã în sine un semn
caracteristic pentru o societate ierarhic structuratã, în care dinaşti locuind palatele de la
Cnossos, Phaistos sau Kato Zakro dispuneau de serviciile unor scribi specializaţi care
înregistrau inventare de redevenţe, ofrande sau recensãminte de capete de vite. Alãturi de
faptul arheologic cert al acumulãrii de provizii în palate, precum şi al existenţei, în interiorul
acestor palate, a unor ateliere meşteşugãreşti, aceste elemente sugerează o societate
asemãnãtoare cu cele ale Orientului Apropiat, structuratã ierarhic în jurul unor dinaşti care
stăpînesc cu titlu suveran teritoriul formaţiunii respective şi în raport cu care restul claselor
 6

sociale, şi în primul rînd producãtorii direcţi, se aflã în stare de dependenţã. Absenţa unor
documente descifrate ne interzice însã sã mergem mai departe: caracterul exact al raporturilor
sociale, variatele forme concrete în care se va fi exercitat dreptul suveran al dinaştilor şi
dimensiunile reale ale fenomenelor nu pot fi, cel putin în acest stadiu, restituite.
Oricum, aplicarea fie a modelului oriental, fie a celui grec din principatele miceniene, ne este
interzisã de cîteva particularitãţi semnificative. Faptul, de pildã, cã existã numeroase elemente
atestînd un contact strîns al Cretei cu Egiptul contemporan nu ne poate împiedica sã observãm
cã, faţã de hieratismul şi convenţionalitatea riguroasã a picturii egiptene clasice, reprezentãrile
artistice din palatele cretane atestã o libertate de expresie artisticã, o exuberanţã şi o creativitate
aproape ludicã, deosebindu-le - într-un domeniu esenţial de mentalitate - de cele egiptene; cã
monumentalitatea opresivã a grandioaselor construcţii egiptene nu are corespondent în Creta,
unde predominã, dimpotrivã, o viziune subtil nuanţatã a spaţiului. Masiva structurare ierarhicã
a societãţii egiptene nu poate fi transpusã în Creta, cum nici controlul şi coordonarea irigaţiilor
şi digurilor pe vaste spaţii unificate nu are cum fi regãsit în micile principate egeene. Pe de altã
parte, în Grecia continentalã, autoritatea dinaştilor locali are un aspect dominant războinic; în
Creta, dimpotrivã, lipsesc atît citadelele fortificate, cît şi mormintele de şefi militari cu inventar
specific, aşa încît trebuie sã postulãm aici o ideologie dinasticã de un alt tip, probabil justiţiar
şi sacerdotal mai degrabã decît militar.
În aceeaşi direcţie ne orienteazã şi faptul cã practicarea cultelor cretane este polarizatã în douã
mari direcţii - sanctuarele naturale (grote, culmi muntoase, dumbrãvi sacre) şi palate. care
comportã spaţii deschise consacrate unor serbări şi spectacole de caracter ritual - concursuri
gimnice, dansuri, tauromahii - pe care le ghicim în reprezentãrile decorînd pereţii acestor
edificii. Apariţia recurentă a unor simboluri de suveranitate - securea dublã şi mai ales coarnele
de taur stilizate, care conferã palatelor cretane prestigiu şi sacralitate – coroboratã de elemente
a cãror amintire se pãstreazã în legendele de mai tîrziu ale grecilor despre regalitatea sacrã şi
justiţiarã a lui Minos, susţin aceste ipoteze. Însuşi faptul cã în tradiţia greacã ulterioarã
amintirea regalitãţi cretane şi a funcţiei ei religioase se conservã doar mediat, în legende despre
un timp mitic, în vreme ce funcţionalitatea sanctuareior "naturale" şi istoriile sacre legate de
acestea sînt integrate nemijlocit credinţelor şi practicilor din epoca arhaicã şi clasicã, reprezintã
o sugestie în acelaşi sens: într-adevãr, aspectul regal al cultelor cretane nu putea supravieţui
regalitatii înseşi decît mijlocit şi distorsionat într-o tradiţie oralã despre vremuri imemoriale, în
vreme ce practicile "populare" continuã efectiv din generaţie în generaţie de-a lungul întregii
epoci "obscure" pînã în orizontul grec care ne e mai familiar.
O problemã dintre cele mai aprig disputate este cea a rolului comercial şi politic al Cretei
în lumea egeeanã din prima jumãtate a mileniului II. Intemeiatã pe cîteva elemente de origine
diversã - abundenţa bronzurilor şi absenţa cositorului în acest spaţiu, legendele greceşti despre
Minos şi deducţiile lui Tucidide cu privire la ceea ce el numea thalassokratia (stãpînirea
mărilor) cretanã, prezenţa obiectelor cretane, în numeroase puncte cercetate din aria est-
mediteraneeanã şi a cretanilor înşişi în documentele şi reprezentãrile egiptene - ipotezele
despre un imperiu cretan al mãrilor n-au întîrziat sa se formuleze. Cercetarea actualã este în
genere mult mai prudentã:analiza bronzurilor cretane dovedeşte cã ele nu depind, în ansamblu.
de surse de cositor care ar fi putut implica prezenţa navigatorilor din insulã în Spania sau în
Britania; critica mai severã a tradiţiei legendare şi faptul cert al unei dominaţii aheene la
Cnossos; absenţa unor mărturii palpabile de unitate politică a insulei; critica raţionamentului
analogic al lui Tucidide, care imagineazã un regat cretan dupã modelul dominaţiei maritime a
Atenei contemporane - toate acestea înlocuiesc certitudinile generaţiitor antebelice de istorici
cu o problematică mai prudentã şi mai conştientă de lacunele surseor. Nu e ma puţin adevărat
că, în secolele XVI şi XV, obiecte cretane apar în Sicilia şi în isulele Lipari, ambasade cretane
ajung în Egipt şi sînt reprezentate pe frescele din vremea lui Tutmes al III-lea; cã la Phylakopi
 7

în insula Melos şi mai ales în insula Thera (azi Santorin) monumente de tip minoic atestã o
prezenţã cretanã efectivă, în vreme ce numeroase elemente de civilizaţie cretenã se regãsesc nu
nurnai în Cipru, Cythera sau Rodos, dar şi la Ugarit, în vreme ce în Pelopones şi în întreaga
arie greacã, influenţa cretanã este de netãgãduit.
Aceasta presupune o vastã circulaţie de bunuri, de idei şi de oameni, o navigaţie
frecventã şi relativ sigură, un comerţ activ şi un sistem de raporturi stabil instituite: nu neapãrat
un impenu al mãrilor, oricum însã o civilizaţie deschisã spre exterior şi o familiaritate
remarcabilã cu spaţiul mantim. Prezenţa cretanilor ca factor activ în aria mediteraneeanã
rãmîne un fapt de necontestat, în ciuda redimensionãrii calitative a implicaţiilor istonce
decurgînd din aceste elemente.
Civilizaţia micenianã
Unitatea culturalã a spaţiului egeean se întemeiazã, poate, pe tradiţia cretanã abia
evocatã, dar va fi realizată în a doua jumãtate a mileniului II de principalul derivat istoric al
acesteia, civilizaţia creatã în aria greacã continentalã şi pe care îndeobşte o numim micenianã,
dupã numele primului centru studiat sistematic din Argolida - Micene.
Inaugurate în 1876 de cãtre H. Schliemann. sãpãturile de la Micene au dezvãluit o
civilizaţie impunãtoare şi extrem de bogatã, deschizînd cercetãrii domeniul extrem de fertil al
epocii bronzului în Grecia continentalã. Publicarea, în 1953, a primelor rezultate ale descifrãrii
documentelor scrise aparţinînd acestui orizont a deschis o nouã erã - cea a studiilor miceniene,
continuînd şi azi extrem de activ şi sub aspect arheologic, şi sub aspect lingvistic şi istoric. În
lumina acestor ample cercetãri, începuturile – destul de modeste - ale civilizaţiei miceniene s-
ar situa în ultimele secole ale mileniului III, atunci cînd, pe la 2150, se poate postula penetraţia
în Grecia de azi a unor grupuri de pãstori şi războinici indo-europeni coborînd din nordul
peninsulei. Ei fuseserã probabil precedaţi de importante infiltraţii din aceeaşi direcţie (aşa cum
apare, de pildã, la Eutresis), ca şi de mişcãri constante din direcţia anatolianã, eşalonate de-a
lungul întregului mileniu al II-lea.
Civilizaţia heladicului timpuriu II, dezvoltată pe o arie vastã, de la fluviul Spercheios
pînã la Troia (fazele II şi II) şi bine atestatã în Argolida, la Tirint, Lerna (faza III) sau
Chalandriani, în insula Syros, fusese o epocã prosperã, cu ample contacte de schimb şi cu
fenomene de concentrare a puterii în formaţiuni proto-urbane. Ea se încheie, cãtre 2200-2100,
violent în Argolida, poate mai treptat în restul Greciei, în condiţii care sugereazã un influx
destul de masiv de populaţie alogenã. Incepînd cu secolul XVI, creşterea masivă a
importurilor meridionale şi a producţiei locale de !ux, influenţate de produse est-
mediteraneene, se conjugã cu fenomene de mai mare adîncime, în care procesele de cristalizare
urbanã se traduc în apariţia unor palate şi a unor adevãrate necropole regale, atestînd o fazã
calitativ nouã în dezvoltarea civiliza{iei bronzului. Formele pe care le îmbracã aceasta în
Heladicul tîrziu (1600 - 1200 cca.) nu au termen de comparaţie în dezvoltarea anterioarã a
comunităţilor aheene, care intrã acum într-o epocã dinasticã.
Procesul de cristalizare a dinastiilor aheene este clar atestat la Micene, unde o primã
arie funerarã circularã (cercul de morminte B) vãdeşte detaşarea unui grup dominant de
rãzboinici bogaţi; asemenea cercuri de morminte apãrute şi în sãpãturile de la Marathon
(Atica), Peristeria (în vestul Peloponesului) etc., îşi capãtã deplina semnificaţie dacã ţinem
seama de faptul cã, la Micene, al doilea cerc de morminte, ceva mai tîrziu - cercul A,
descoperit încã de Schtiemann - avea să fie integrat incintei citadelei, ceea ce dovedeşte cã e
vorba de morminte dinastice. Semnificaţia sacralizantã a acestei arii e accentuatã de
amenajarea unei incinte circulare, ca şi de stelele funerare reprezentînd scene simbolice de
victorie şi de vînãtoare regală; inventarul extraordinar de bogat al acestor morminte, cuprinzînd
cîteva mii de obiecte de mare preţ - arme de paradă, vase şi bijuterii de aur şi argint - precum şi
 8

mãşti de aur, este dovada unor reprezentări eschatologice deosebite de cele legate de
înmormîntãrile obişnuite. Ele indicã şi o opulenţã, şi un statut de excepţie al defuncţilor.
Dincolo de originalitatea evidentã a acestor inventare în raport şi cu obiectele din
Heladicul mijlociu, şi cu cele cretane contemporane, ele atestã cristalizarea unei forme de
dominaţie reprezentate cam în aceeaşi vreme sau puţin timp mai tîrziu, cãtre 1400, în multe
alte centre ale Greciei. Cãci mormintele monumentale cu tholos, falsa cupolã, de dimensiuni
impresionante (la Micene, cel mai impunãtor dintre ele mãsoară 13 m înãlţime şi aproape 15 m
diametru al "cupolei”) devin semnul unui statut singular în ierarhia socialã. Mormîntul cu
tholos este pandantul citadelei-palat, cu zidurile ei "ciclopice". Ambele monumente indicã
prezenţa unei pleiade de dinaşti care dominã şi asupra unei aristocraţii bogate (ale cãrei
morminte "cu camerã" şi inventar bogat atestã fenomene pregnante de diferenţiere, dar şi un
statut de subordonare faţã de regii înmormîntaţi în tholos) şi asupra populaţiei din teritoriile
depinzînd de centrele fortificate.
Numãrul mare de complexe heladice din faza tîrzie (1400-1200), în care asocierea
citadelã-tholos revine mereu, evocã o multitudine de formaţiuni politico-militare asemãnãtor
structurate şi împãrţindu-şi Grecia; între aceste principate, alianţe, rãzboaie, căsãtorii sau
vendette se vor fi fãcut si desfãcut de-a lungul celor patru secole de civilizaţie micenianã: atît
urmele frecvente de distrugere, cît şi complicatele tradiţii legendare ale grecilor din epoca
cetãţilor par sã trimitã la asemenea realitãţi, proprii unei societãti ierarhice în care rãzboiul,
jaful, acumularea de bunuri de prestigiu şi de semne ale opulenţei şi puterii reprezintã o
coordonatã fundamentalã a existenţei aristocraţiei dominante, şi mai ales a dinaştilor. Uriaşele
fortificaţii din secolele XIV-XIII de la Eutresis în Beoţia sau de la Petra în Tesalia, pînã la
Pylos în Mesenia, marcheazã apogeul acestei civilizaţii şi a rãzboiului.
Rãzboiul ca privilegiu este esenţial în constituirea pluralitãţii de mici principate aheene,
reprezentînd calea principalã de dobîndire şi exercitare a controlului asupra comunitãţilor
respective. Acest fapt trebuie sã fi generat o instabilitate permanentã şi un echilibru de forţe
fragil, atît în interiorul fiecãruia d'ntre aceste mici state (legendele greceşti abundã în episoade
violente de uzurpare) cît şi în raporturile dintre acestea. Elementu! stabil al acestor structuri
este conferit însã de statutul privilegiat al dinaştilor în interiorul unui sistem economic şi social
palaţial, aşa cum ne este el revelat de documentele din arhivele de la Micene, Pylos, Teba şi
Cnossos.
Nu putem preciza exact momentul în care dinaştii de pe continent au început sã-şi
exercite autoritatea cu ajutorul unei categorii de funcţionan-scribi înregistrînd documentar
mişcãrile de bunuri şi oameni din teritoriul controlat de palat; similitudinile între scrierea
linearã B şi prototipul ei cretan, linearul A, precum şi defectuoasa adecvare a scrierii silabice la
caracterul specific al idiomului grec pe care ajunge sã-l înregistreze sugereazã un rol deosebit
de important al componente cretane în acest proces. Poate cã, în cursul secolului a XIV-lea,
prinţii rãzboinici aheeni atrag - sau aduc ca pradã - în citadelele lor şi scribi cretani, cum par sã
fi avut la dispoziţie şi meşteri ceramişti sau fãurari din Creta, care remodeleazã omamentica de
origine insularã la comanda noilor lor stãpîni. Oricum ar sta lucrurile, îi perioada de apogeu a
civilizaţiei heladice (Heladicul recent III a şi b), cãpeteniile miceniene dispun de arhive şi de o
ierarhie funcţionãreascã şi militară asigurîndu-le controlul economic şi politic asupra
teritoriului aferent.
Din documente rezultã un fapt esenţial: prinţul - wa-na -ka în limba tableteior miceniene
- este stãpînul teritoriului şi al oamenilor, cam în felul în care regele hitit era stapînul regatului
sãu. Grupaţi în comunitãţi (da-mo) într-un fel sau altul dependente, producãtorii direcţi deţin,
cu titlu precar, pãmîntul pe care lucreazã, cîtã vreme administratia palatului înregistreazã
prestaţii în bunuri din partea acestora şi intervine în gestiunea pãmîntului. Gradul lor de
dependenţã trebuie sã fi variat de la o categorie la alta, şi textele atestã mai multe categorii -
 9

deţinãtorii de ki-ti-me- na ko-to-na, loturi relativ independente; cei ce lucreazã ke-ke-me-na ko-
to-na, loturi acordate de colectivitãţile numite da-mo în schimbul unor obligaţii; aşa numiţii o-
na-ta, probabil un fel de arendaşi - una şi aceeaşi persoanã putînd dealtminteri deţine loturi cu
titluri diferite de posesiune. Aristocraţia acestei societãti - te-re-ta în textele miceniene -
primeşte şi ea loturi de pãmînt (într-un caz, la Pylos, se poate deduce cã un asemenea lot e de
trei ori mai mic decît domeniul administrat direct de wa-na-ka). Dinastul este deţinãtor al unor
pămînturi denumite temenea, cu acelaşi cuvînt care va desemna în mileniul I aria templelor sau
pãmînturilor concedate de colectivitãţi basileilor homerici în schimbul apãrãrii teritoriului.
Problema de a şti dacã dotãrile cu atari domenii sînt efectiv reversibile este greu de soluţionat,
dar înregistrarea prestaţiilor, rechizitiilor şi statutelor în arhivele palaţiale indicã, oricum, o
proprietate nominalã a palatului, indiferent de gradele şi formele sale de exercitare. În aceeaşi
direcţie ne orienteazã şi documentele referitoare la meşteşugari, de la olari şi fãurari la
boiangii, blãnari şi fabricanţi de parfumuri, ale cãror prestaţii pentru wa-na-ka indicã diferite
grade de dependenţã faţã de palat.
Activitatea militarã este şi ea controlatã de wa-na-ka, administraţia palatului consemnînd
numeroase inventare de arme: lãnci, sãgeţi, sãbii. Apogeul civilizaţiei miceniene coincide
mãcar parţial cu larga întrebuinţare a carelor de luptã trase de cai, şi aceste obiecte sînt şi ele în
stãpînirea dinaştilor, care doteazã cu care pe războinicii de elitã de rang înalt. O bunã parte a
plusprodusului - şi, de bună seamã, redevenţe în muncã ale diferitelor categorii dependente -
sînt utilizate pentru lucrãri defensive de mari dimensiuni – incinte, drumuri - şi pentru
întreţinerea armatelor "regale". Un lot important de documente de la Pylos, seria numitã ka,
prezintã imaginea unei complexe organizãri militare, cu comandanţi şi liste ale trupelor pentru
apãrarea coastei, liste de vîslaşi şi de arme, distribuţia metalului între diferite ateliere de
armurãrie (eventual chiar rechiziţii de metal din tezaurele templelor în caz de urgenţã).
Sîntem aşadar, în pofida dimensiunilor relativ reduse ale fiecãrei formaţiuni miceniene
în parte, în faţa unor societãţi complexe, centrate în jurul palatului şi funcţiei de wa-na-ka,
pornind de la care se organizeazã în trepte ierarhice - ra-wa-ke- ta (cf. lafos, în epopee, popor
înarmat) comandantul militar, e-qe-ta, "tovarãşii", o elitã militarã (cf. hom., gr. hetairoi)
coincizînd sau nu cu elita luptãtorilor dotaţi cu care; te-re-ta, o aristocraţie de avere şi de
funcţie, între care remarcãm cãpetenii locale care poartã numele de pa-si-re-u (c hom.. gr.
basileus), uneori ajutaţi de un sfat local; mai jos încã, aşa numiţii ko-re-te, micii funcţionari
conducînd administraţia satelor, da-mo. Categoria scribilor palatului e şi ea caracteristicã
societãtii miceniene; informaţii indirecte, deduse din studiul tabletelor, dovedesc cã vorba de o
categorie foarte specializatã şi relativ numeroasã (atît de numeroasã încît John Chadwick
presupune chiar cã nu e vorba de scribi, ci de înalţi funcţionari care înregistrau documentele
propriului departament): clasarea tabletelor de la Cnossos dupã particularitãţi ale transcrierii
textelor a permis identificarea a 40 de scribi lucrînd simultan. Grupaţi în birouri şi ierarhizaţi,
aceşti administratori şi contabili specializaţi deţin o competenţã privilegiatã şi constituie de
bunã seamã o birocraţie cu un statut şi o mentalitate aparte.
În acest cadru, se dezvoltã în Grecia - cu precãdere în zona centralã şi meridionalã - o
crvilizaţie remarcabilã prin bogãţia, monumentalitatea şi coerenţa ei, şi al cãrei apogeu se
situeazã în secolul XIII. Incinte impunãtoare şi palate monumentale - cea de la Micene.
fortificînd masiv acropola de pe malul povîmişului Khaos, cu monumentala "Poartã a leilor" şi
cu palatul care o dominã; cea de la Tirint, cu tunele boltite într-un zid gros de 17m; la Gla, pe o
insulã în mijlocul lacului Copais. în întregime fortificatã pe un perimetru de 3 km; la
Orchomenos şi Teba, la Atena şi la Eutresis; la Pylos, unde un imens palat foarte bine
conservat aminteşte de tradiţia despre dinastia Neleizilor - toate dovedesc şi capacitatea de
dominare exercitatã de dinaşti, şi funcţia lor rãzboinicã, dar şi o viziune severã şi simetricã a
meşterilor constructori. Ei au moştenit tehnici cretane, pe care însã le-au reelaborat într-o
 10

concepţie esteticã autonomã. Arhitecţi de geniu, cum trebuie sã fi fost constructorul porţii
Leilor de ta Micene şi al "tezaurului iui Atreu", dominã suveran dificultãtii tehnice
considerabile, creînd monumente de o impunãtoare şi orgolioasă monumentalitate, pe potriva
aprigilor stãpîni ai timpului. Fresce inspirate de cele cretane, dar mai hieratice şi sever ritmate,
la Pylos, la Tirint, la Micene chiar; o ornamenticã bogatã, disciplinînd exuberanţa şi dinamica
plurimorfã a artei cretane într-o structurare clar centratã a imaginii; concepţia monumentalã în
orfevrerie, armurerie şi chiar ceramicã, unde tectonica obiectelor dominã şi ordoneazã detaliile;
toate aceste elemente, legate de economia şi ideologia palatului şi prin condiţiile lor de
producţie, şi prin mentalitatea pe care o atestã, conferã nu numai strãlucire, ci şi o remarcabilã
originalitate civilizaţiei miceniene.
Raportul creator, de restructurare si integrare într-un ansamblu de reprezentãri a tradiţiei
cretane este evident şi în domeniul religiei miceniene, Componenta de traditie indo-europeanã
a acesteia este vãditã în numele pe care-l poartã mulţi dintre zeii menţionaţi de documente -
Zeus, Hera, Poseidon, Hermes, Ares, Dionysos, Athena care, ca şi numele comun theos, zeu -
ca şi în structura de ansamblu a unui panteon care se organizeazã în ierarhii tripartite, cu
precãdere în reprezentãrile religioase ale suveranitãţii şi rãzboiului. Sinteza religioasã creto-
micenianã integrîează tradiţiilor şi cultelor aheene personaje şi cupluri divine de origine
cretanã - zeul-copil de pe muntele Ida, Maica Zeilor şi fiica ei, zeiţe ale pãmîntului rodnic,
zeita fiarelor, Potnia theron, zeul cutremurelor şi mãrii (care-şi adaugã atributele celor
aparţinînd lui Poseidon), monştri sau duhuri ale labirintului sau ale vînturilor şi duce la
particularizarea credinţelor şi miturilor greceşti în raport cu ansamblul tradiţiei indo-europene.
Universul fascinant şi hibrid al duhurilor secundare - Sirene seducãtoare şi Sfinge sălbatice,
Hidre otrăvite şi Himere înaripate, Grifoni monstruoşi şi hidoase Gorgone - sînt evidente
transpuneri ale unor divinitãţi teriomorfe din aria cretanã sau orientalã; generaţii succesive de
personaje eroice, divine sau cvasi-divine, de tradiţie precumpãnitor greacă, se opun unor
asemenea monştri pe care eroii greci ai legendelor ulterioare îi vor birui cu forţa sau iscusinţa
lor. Cea mai mare parte a miturilor eroice ale Greciei cetãţilor îşi au originea în aria micenianã,
legîndu-se, pe cît ne putem da seama, de funcţia rãzboinică, sacerdotală şi sacralizantã a
dinaştilor micenieni. Cultul dinastic micenian, cu eschatologia sa particularã, reprezintã o
componentã cu evidente elemente de originalitate a acestui ansamblu.
Forţa de iradiere a civilizaţiei miceniene se manifestă pe o arie vastã, de la Ugarit şi AI-
Mina în Siria pînã în Italia de Sud - lîngã Tarent, la Eboli - ca şi la Thapsos în Sicilia, şi pînã
în Etruria. Înspre nord, obiecte miceniene apar în zona ponticã şi chiar intra-carpaticã, iar în
Egipt, la El-Amarna, prezenţa vestigiilor miceniene este remarcabilã. În Troada (Troia VI şi
VII a), la Cos, Samos şi Rhodos, în Cipru şi Creta, vestigiile miceniene abundã.
Pe ce cãi anume se va fi extins civilizaţia micenianã a Heladicului tîrziu (fazele III a şi III b,
pînã către 1200) în toatã aceastã arie? Absenţa complexelo palaţiaie înafara sediilor originale
din Grecia pare a indica mai degrabã variate forme de schimb, de la stabilirea unor contoare
comerciale (Al-Mina în Siria, Ponte dei Corvi lîngã Tarent) la obiecte vehiculate de negustori
sirieni sau cãpetenii locale. În Cipru, prezenţa miceruanã pare a fi mai activã iar în Creta, cum
spuneam şi mai sus, o dinastie continentalã s-a instalat la Cnossos dupã catastrofa vulcanicã şi
seismicã de la sfîrşitul secolului XV, de care ne vorbesc rezuttatele sãpãturilor de la Akrotiri,
în insuia Thera (Santorin), Aghia Marina în insula Keos, probabil şi de la Mallia, Kato Zakro,
Phaistos.
Nimic din acest ansamblu nu îndreptãţeşte ipoteza unei unitãţi politice miceniene care sã
corespundã remarcabilei unitãţi culturale a spatiului egeo-mediteranean. Principala justificare a
unei atare presupuneri - corespondenţa între civilizaţia descoperitã de arheologi la Micene şi
Troia şi societatea pe care epopeea o înfãţişeazã - a fost infirmatã de descifrarea documentelor
miceniene. Acestea atestã ierarhii şi forme de autoritate, tipuri de funcţii şi de avuţie, o întregã
 11

structurã socialã, instituţionalã şi de mentalitate fãrã corespondent în lumea eroilor lui Homer.
Posibilitatea unei mari koine aheene care sã fi purtat un îndelungat război în Asia Micã este cu
atît mai redusă cu cît o cercetare arheologicã mai atentã la detalii a modificat datarea nivelelor
de distrugere de la Troia. Noile date nu mai corespund datei tradiţionale a Rãzboiului Troian
(cca. 1240).
Aceste constatãri nu exclud existenţa unor expediţii militare frecvente la distanţe relativ
mari, a cãror amintire difuzã sã fi fost comprimatã în tradiţia eroică ulterioară; în ansamblul ei
însã, aceastã tradiţie este o mãrturie a unei cu totul alte civlizaţii decît cea aheeanã din epoca
bronzului, şi care nu s-a constituit, cum vom vedea deîndatã, decît dupã ce palatele pe care
entuziasmul unei investigaţii incipiente le atribuia lui Nestor sau lui Agamemnon se vor fi
prãbuşit irevocabil în ruinã şi uitare.

Criza şi prăbuşirea civilizaţiei palaţiale

Cãtre sfîrşitul secolului XII şi începutul secolului urmãtor, un val de evenimente neaştepate
întrerupe violent evoluţia civilizaţiei bronzului tîrziu în Grecia; etapa heladicului recent III b
este un moment de crizã, în care palatele de la Micene, Tirint. Teba şi Pylos sînt distruse; cele
de la Orchomenos şi Gla, în Beotia, ca şi Menelaion-ul de la Sparta sînt, în schimb, pãrãsite
fãrã urme de incendiu. Nu este. totuşi, vorba de o succesiune de fapte coerente în spaţiu şi
timp, cum s-a presupus multã vreme, încercîndu-se sã se punã pe seama unei invazii care sã fi
parcurs, dinspre nord spre sud sau invers, aria micenianã. O cronologie mai precisã a nivelelor
de distrugere şi abandonare dovedeşte, dimpotrivã, o mişcare mai degrabã dezordonatã, care,
chiar pe spaţii restrînse, determinã fluxuri şi refluxuri diferenţiate: Micene şi Tirint sînt
distruse mai întîi concomitent, şi reocupate - odatã în HRIII b1, pe la 1200, a doua oarã în
HRIII b2, la distanţa de cca. 30 de ani. Micene este însã reocupatã şi dupã aceasta a doua
catastrofã, dar citadela incendiatã nu mai e refãcutã. În schimb, citadela de la Asine, tot în
Argolida, continua sã trãiascã netulburatã. Dupã o vreme foarte agitatã, în care tabletele din
arhivã consemneazã o mobilizare disperatã de forţe militare, palatul din Pylos este distrus şi
abandonat definitiv, în vreme ce Nichoria, tot în Messenia, nu pare a fi afectatã, cum nu sînt
nici palatele de la Atena sau de la Iolcos, în Tessalia. Istmul de Corint este fortificat, ca şi
cetatea de la Gla, în Beoţia, curînd pãrãsitã fãrã urme grave de distrugere. Pe de atlã parte,
deplasãri de populaţii de pe continent în insule - mai ales în Cipru - se constata încã de la
sfîrşjtul HR II a. Într-un cuvînt, o epocã de extremã agitaţie şi violenţe, a cãrei interpretare nu
poate fi unitarã.
Incercînd sã coroboreze o tradiţie anticã - istoriile despre întoarcerea în Argolida a
urmaşilor lui Herades, strămoşii legendari ai dorienilor – cu evidenţa dialectalã şi cu
descoperirile arheologice din nordul Balcanilor şi din aria micenianã, a dus la ipoteza unui
val unitar de distrugere pus pe seama unei invazii doriene compacte, care ar fi coborît dinspre
nord spre Pelopones. Mãrturiile arheologice din spaţiul micenian nu confirmã de fapt o atare
ipotezã, pe care nici studiul istoriei limbii nu o suţine: Chadwick a demonstrat cã multe dintre
particularitãţile graiurilor doriene se explicã în context micenian, şi cã unitatea lor de fond cu
celelalte idiomuri ale Greciei nu poate fi înţeleasă decît în interiorul ariei de formare a limbii
greceşti, care este aria micenianã.
Pe de altã parte, viitoarea arie meridionalã dorianã are, la aceastã vreme, un destin
cîtuşi de puţin unitr ea însãşi: Peloponesul e distrus şi depopulat, Creta şi Rodos, dimpotrivã,
îşi continuã evoluţia fãrã mari modificãri, aşa încît e greu sã explicãm pe baza aceleiaşi
ipotetice invazii faptul cã, în epoca istoricã, peloponesul, Creta şi Rodos vor folosi acelaşi
dialect dorian. Sub aspect arheologic, pe de altã parte, distrugerile repetate nu sînt însoţite de
elemente noi de civilizaţie, lãsînd în urmã ruine, dar şi o evidentã, chiar dacã sãrãcită
 12

continuitate cu tradiţia micenianã. Toate aceste considerente interzic explicarea crizei şi

sfîrşitului civilizaţiei miceniene prin invazia unor triburi din nordul ariei greceşti.
Agitaţia pe care, încã de la sfîrşitul secolului XI o provoacã în aria est-mediteraneeanã
un conglomerat rãzboinic cunoscut sub numele pe care sursele egiptene i-l dau, "popoarele
mãrii” suscită faraonilor dinastiei a XX-a mari preocupãri. Tot în aceeaşi vreme, capitala hititã
este distrusã şi regatul însuşi intrã în umbrã pentru mai bine de un veac, Troia e devastatã, ca şi
numeroase aşezãri de pe coasta siro-palestinianã. Documentele egiptene par a incrimina şi
grupuri de aheeni pãrtaşi la aceste expediţii distructive, iar în Cipru şi în aşezãrile "Filistenilor"
- care dau şi numele ţinutului unde sînt instalaţi de faraonii egipteni, Palestina - ceramica este
de tradiţie evident miceniană. Toate aceste argumente atestã cã, mãcar în parte, evenimentele
est-mediteraneene sînt un efect al perturbãrilor din aria greacã; e însã mult mai greu sã le
identificãm drept cauza prãbuşirii miceniene.
Cel puţin drept cauza directã; indirect, ruptura de echilibru în Mediterana orientalã nu
putea sã nu afecteze raporturile de forţe în lumea aheeanã, atrãgînd ca într-o bulboanã tot mai
mulţi rãzboinici, refugiaţi, aventurieri sau desperaţi, întrerupînd circuitele tradiţionale de
schimb maritim - şi deci fãcînd din bunurile de prestigiu obiecte rarissime şi nepreţuite, pentru
care merita sã porţi un rãzboi sau sã organizezi o expediţie la marginea lumii; agravînd, aşadar,
elemente şi aşa greu de guvemat în lumea micenianã, mai vulnerabilã decît putea pãrea la
suprafaţã. Circumstanţe naturale - o sensibilã rãcire a climatului, precum şi o perioadã de
intensã activitate seismicã şi vulcanicã – vor fi adãugat dificultãţile lor unui cumul de
împrejurãri din care, în fine, nu au cum sã lipsească tensiunile inteme: lupte între dinaşti, o
excesivã solicitare a resurselor materiale şi mai ales umane - corvezi şi mobilizãri afectînd
simultan pînã la 1000 de persoane, în centre minuscule sub aspectul disponibilului de oameni,
ca Tirintul sau Pylosul, cheltuieli excesive, eventual pentru trupe de mercenari.
Rigid şi fragil deopotrivã, sistemul palaţial nu supravieţuieşte perioadei de crizã acutã
decît pe alocuri, şi pînã cel mai tîrziu cãtre anu! 1100. Însã înainte de aceastã datã, un foarte
grav fenomen de prãbuşire demograficã începe sã se facã simţit, deopotrivã cu dispariţia totalã
a unitãţii de ansamblu a lumii aheene; dispar micile aşezãri din jurul centreior majore - în
Laconia, faţã de 46 de situri din HR IIIa, acum sînt doar 4. Un nou val de distrugeri cãtre finele
veacului XII - lolcos, Emporio în insula Chios, Miletul, dar şi Micene - sînt preludiul unei
sãrãciri aproape generalizate, efect conjugat a! absenţei de potenţial uman şi al întreruperii
dramatice a cãilor de comunicaţie maritimă şi terestră. Grupuri conservatoare sub aspectul
civilizaţiei încearcã la Micene sau la Lefcandi, la Encomi sau în bogatut cimitir de la Perati, în
Atica, sã reînvie o vreme splendorile civilizaţiei heladice; dar ceva se schimbase iremediabil,
dovadã redescoperirea şi reformularea unor uzanţe funerare individuale (înmormîntarea în
cistã); acestea înlocuiesc marile construcţii funerare pentru care nu mai existã suficiente forţe
în comunitãţile izoiate şi diminuate aie secolului "submicean".
Sfîrşit de veac, desigur; dar declinul unei civilizaţii complexe ca cea micenianã pune în
valoare şi forţe noi - o anume inventivitate localã, o mai mare diversitate a uzanţelor şi
stilurilor - care, chiar într-o lume sãrãcitã şi destul de pustie, anunţa restructurarea majorã a
civilizaţiei Greciei de la începutul mileniului 1 e.n.

II. VREMEA EROILOR

Epoca "ohscurã"
Secolele X şi IX sînt, pentru istoria Greciei, o epocã greu de definit, datoritã surselor
precare şi a contrastului cu monumentalitatea epocii miceniene, dar şi cu ulterioara înflorire a
civilizaţiei greceşti în epoca de cristalizare a cetãţilor. Dispariţia centrelor palaţiale şi
întreruperea marilor circuite de schimb mediteraneean apãrut istoricilor comparabilã cu
 13

primele veacuri ale Evului Mediu european, de unde şi numele convenţional de Dark Age pe
care aceastã epocã îl poartã adesea în literatura istoricã anglo-saxonã.
În unele privinţe, epoca este cu adevãrat "obscurã": cea mai izbitoare este prãbuşirea
demograficã, evaluată de savanţii moderni ca literalmente catastrofalã, afectînd cam 70% din
totalul populaţiei, ceea ce depãşeşte chiar consecinţele marii epidemii europene din anul 1348
al erei creştine; aceste constatãri îndeamnã în ultima vreme pe cercetãtori sã presupunã cã
raritatea descoperirilor trebuie sã fie explicatã printr-un complex de fenomene, în care o
scãdere majorã a densitãţii de populare se va fi conjugat cu modificarea calitativã a tipului de
civilizaţie. Predominarea unei pendulãri pastorale, cu limitarea drasticã a creaţiilor de mari
dimensiuni sau durabile, o modificare radicalã a practicilor funerare, ale cãror urme materiale
vor fi devenit mai greu identificabile, ar putea explica, împreunã, frecvenţa foarte redusã a
descoperirilor.
Oricum, acestea sînt limitate la cîteva insule umane într-un pustiu odinioarã prosper.
Nichoria, Argos, Asine şi Tirint în Pelopones, Lefcandi în Eubeia, Atena, sînt centre unde, ce-i
drept, tehnicile de bazã ale agnculturii, olãritului şi prelucrãrii metalelor nu dispar, dar unde
produsele lor sînt puţine şi simplificate la maximum.
Aceste constatãri generale nu trebuie însã sã fie absolutizate: cazul necropolei de la
Lefcandi obligã la nuanţe. S-a descoperit aici un-mormînt deosebit de bogat din a doua
jumatate a secolului XI - o construcţie absidatã, înconjuratã de coloane de lemn şi acoperitã de
un tumulus de mari dimensiuni, adãpostea resturile incinerate ale unui cuplu princiar, pentru
care s-au sacrificat nu mai puţin de patru cai; inevitabil, amintim funcţia de bun de prestigiu a
cailor în istoria ulterioarã a cetãţilor din insulã şi epitetul cu care Herodot desemna casele
nobile ale epocii arhaice - tetrippotrophoi, "cei care cresc patru cai". Detaliile de ritual
amintesc de ritualul descris de Homer pentru incinerãrile eroice cu mari construcţii tumulare.
În fine, trebuie remarcat faptul cã zona funerarã în care se situeazã mormîntul continuă să fie
utilizatã mai bine de două secole ca zonă funerară “nobilă” a comunitãţi din Lefcandi.
Descoperirile din Cipru se înscriu şi ele între dovezile unei civilizaţii mai complexe şi
mai diferenţia decît putea pãrea la prima vedere aceastã epo "obscură". Aici, morminte cu
camera funerarã de tip micenian continuã sã fie utilizate, cu tot ceea ce ele implicã sub aspectul
continuităţii de stil şi de structură socială. Inmormîntãri cu care de luptã delimiteazã extrem de
sugestiv fenomenele de continuitate - cãci carul este un obiect micenian prin excelenţã - dar şi
de discontinuitate: în principatele miceniene, carul era proprietatea regalã a lui wa-na-ka, şî nu
avea cum însoţi, ca bun personal de prestigiu, pe războincii regali dincolo de moarte, în vreme
ce acum, acest obiect apare ca proprietate individualã şi semn al uni statut personal şi
"autodeterminat" de autoritate şi rang.
Aşa cum sugeram mai sus, acestor dovezi palpabile de organizare complexã trebuie sã le
adăugãm, foarte probabil, considerente decurgînd din modificarea echilibrului între ocupaţiile
agricole şi cele pastorale. Intr-o vreme agitatã şi într-o lume depopulatã, avuţia în turme e mai
uşor de gestionat decît lucrarea pãmîntului, şi poate fi considerabilã, chiar dacă urmele ei
materiale sînt mult mai greu de surprins. Or, numeroase elemente tind să confirme aceastã
ipoteză, de la toponimele care se păstreazã, deşi locuirea se întrerupe pentru cîteva secole, la
tradiţia eroicã ilustrată de epopee, în care avuţia se măsoară în vite mai degrabã decît în pãmînt
arabil. Analize polinice recente atestã, în linii generale, în Macedonia şi Beoţia, o altemare de
cereale sau plante de cultură, prezente la sfîrşitul epocii bronzului şi apoi revenind tîrziu, în
secolul VIII, cu absenţa acestora în primele secoie ale mileniului l; la Nichoria, în Messenia,
creşterea cornutetor mari, tipică pentru jnceputul epocii fierului, modificã în profunzime
habitatul, uzanţele atimentare şi economia.
Pe de-altã parte, această epocã este şi autoarea unor inovaţii tehnice decisive ţinînd de
difuziunea metalurgiei fierului. Obiecte din fier erau de multã vreme cunoscute în bazinul
 14

mediteraneean, dar procedeul de reducere a minereului fusese, pînă spre sfîrşitui mileniului II,
un secret al meşterilor regali hitiţi. Prăbuşirea regatului anatolian duce la răspîndirea treptatã a
noi tehnologii, care apare în lumea greacă în secolul XI, cînd, brusc, devine preponderentã pe
coasta de est - în Argolida, Eubeia şi Atica - în vreme ce în vestul Peloponesului, de pildă, nu
apare decîl înspre sfîrşitul secolului urmãtor.
Rezultat al unei penurii de aramã şi bronz, metalurgia fierului nu e, în sine, un progres
absolut: fierul e mai greu de prelucrat decît bronzul, şi primele serii de obiecte sînt de o calitate
mai degrabã îndoielnică. Supenoritatea acestui material în perspectivã ţine totuşi de douã
elemente: de mai marea frecvenţã a zãcãmintelor, ceea ce îl face sã fie mai ieftin, şi de
duritatea sensibil mai mare a produselor, ceea ce face ca utilitatea şi eficacitatea ior să fie
superioarã. Aşa încît, pe termen lung, multiplicarea centrelor de prelucrare a acestui metal duce
la un grad sporit de difuziune a tehnicilor şi mai aies la o pãtrundere a utilajului din fier în
economia cotidianã a gospodãriilor rurale. Spre deosebire de bronz, rezervat armelor şi
obiectelor de prestigiu, fierul este comun, accesibil şi producãtor de efecte în viaţa de fiecare
zi.
Intr-o lume din care structurile rigide ate economiei palaţiale dispãruserã, aceste
inovaţii tehnice au efecte muitiple. Dacã, într-adevãr, accentuarea temporarã a componentei
pastorate în economia agricolă asigurã posibilitãţi mai rapide şi mai lesnicioase de acumulare
autonomã, şi permit diferenţieri altminteri structurate decît în comunitãtite epocii bronzului,
răspîndirea utilajului din fier asigurã şi gospodãriiîor de nivel mediu o independenaţã
economicã şi o soliditate care modificã raporturile între diferitele componente ale societãţii. In
condiţiile unui randament superior, o gospodãrie famlialã, cu cîteva ajutoare ocazionale sau
permanente, îşi poate dobîndi şi subzistenţa, şi un surplus necesar pentru procurarea uneltelor
şi a cîtorva altor bunuri pe care nu le produce ea însãşi. In perspectivă, instrumentarul din fier
va îngãdui o nouã structurare a economiei agrare, dinspre creşterea vitelor spre cultura
pãmîntului, dar şi dinspre obştiile teritoriale ale epocii miceniene înspre gospodãria
individualã. Asigurînd autonomia economicã a gospodăriilor de nivel mediu, generalizarea
obiectelor din fier accentueazã tendinţa de pulverizare pe care destructurarea lumii palaţiale o
instaurase. Pe un plan convergent, accesibilitatea şi frecvenţa mai rnare a obiectelor din fier
trebuie sã fi diminuat distanţa, altãdatã ireductibilã, între posesorii de arme, rãzboinici
pnvilegiaţi aparţinînd cîndva unei lumi intangibite, şi comunitãţile de ţãrani, a căror
dependenţã de aristocraţia localã devine tot mai abstractã.
“Decapitarea” societãţii rãzboinice din epoca micenianã lãsase loc unei pluralitãţi de
mici centre izolate unul faţã de celãlalt şi dorninate de o aristocraţie pe care am putea-o
denumi fluidã. Destinul cuvîntului micenian pa-si-re-u, cîndva desemnînd un mic funcţionar
local al prinţilor micenieni, şi ajungînd si denoteze căpetenia militarã localã, deasupra cãreia
nu mai exista nici o altã autoritate, basileus, exprimă cun nu se poate mai limpede aceastã
pulverizare a puterii. Vagi amintiri ale unor raporturi mai prestigioase şi ma complex
ierarhizate dãinuie în epopee; dar reaiitatea veacurilor obscure este dominatã de o puzderie de
personaje rãzboinice în jurul cărora se fac şi se desfac structuri fragile de putere.
Precaritatea acumulãrilor, corelatã cu traditia sumptuară a unei opulenţe calificante, dăruite şi
expuse cu ostentaţie, frecvenţa raziilor menite sã sporească prada. ca şi acerba concurentã între
basilei, pluralitatea şi mobilitatea centrelor de putere - toate acestea se regãsesc în lumea greacã
de la începutul miieniului I, chiar dacã aceastã lume pãstreazã încã amintirea unor forme de
autoritate mai stabilã, şi chiar dacã, într-un alt sens, prefigureazã transferul treptat cãtre forme
stabile de privitegiu, şi în primul rînd cãtre stãpînirea asupra pãmîntului, care va structura
durabil societatea greacã. Dar aceastã structurare nu va mai regãsi formele ierarhice rigide ale
societăţii palaţiale, fiindcã va fi organizatã ca o pluralitate de comunitãţi de proprietari relativ
autonomi şi autosuficienţi ai unor gospodãrii. Autoritatea basileilor nu se va exercita niciodatã
 15

asupra fiecărei gospodării în parte, ci generic şi mediat de comunitate, se va limita la

organizarea cîtorva domenii de interes comun - rãzboi, culte comune, transmiterea
reglementatã a pãmîntului şi statutelor, soluţionarea reglementatã a stãrilor conflictuale. De
bunã seamã, nici destructurarea societãţilor palaţiale, cu labilitatea formeior de putere care le ia
locul, nici difuziunea şi generalizarea utilajului din fier nu reprezintã condiţii suficiente ale
acestei noi organizãri a societãţii; ambele sînt, totuşi, condiţii necesare ale acestui complex de
restructurãri care vor duce la constituirea cetãtilor Greciei arhaice.
Cã nu ne aflãm în faţa unei prelungiri de crizã, pauperã şi pustiitã, a civilizaţiei
bronzului, ci în faţa unei noi lumi in statu nascendi ne-o dovedeşte şi observarea mai atentã a
codurilor estetice ale protogeometricului grec; inovaţii în tehnica picturii pe vase, care
descoperă nu doar compasul, peria multiplã şi roata rapidã, ci un mod nou de a construi
decoruri abstracte şi ordonate geometric, mai impersonale în simplitatea lor severã, mai
aproape de transformãrile de mentalitate pe care le atesta tranziţia de la riturile de inhumaţie la
cele de incineraţie. Aceste mutaţii se petrec prioritar în zone cert neafectate de vreo modificare
de populaţie, înainte de toate în Atica, ceea ce dovedeşte clar cã e vorba de prefaceri în
mentalitate, şi nu de inovaţii importate din afara spaţiu!ui cultural al Grecei: dispariţia în
legendã a regilor - mediatori între colectivitãţile umane şi marea ordine cosmicã marchează o
ruptură între universul uman şi lumea zeilor şi o conştiinţă mai acutã a fragilitãţii şi
vremelniciei destinului omenesc.
Contextul acestor evolutii se precizează în secolete XI-X şi sub aspect etno-dialectal, ca
rezultat al strãmutărilor şi fuziunilor care, începute în perioada de criză a societăţii palaţiale, se
încheie acum, definind marile arii dialectale şi culturale ale secolelor urmãtoare. Un grup de
vorbitori ai unor.dialecte conservatoare ale tradiţiei consemnate de documentele miceniene se
retrãsese deja în zona muntoasã a Arcadiei, în vreme ce alţii se strãmutaserã în Cipru. Tradiţia
anticã aminteşte, pe de altã parte. de un val de populare septentrionalã pomit din Beotia şi
Tessalia, ajungînd. prin Tracia şi Propontida, spre Cyzicos, Lesbos şi Cymai eolica, precum şi
de o altã migraţie, pornitã din Messenia şi ajungînd, prin Atica şi Ciclade, pînă la Milet; tot
acolo se instaleazã grupuri de provenienţă variată, din Achaia, Focida şi Beoţia, constituind
marile centre ioniene din jurul sanctuarului iui Poseidon Heliconios de la capul Mycale, dar şi
aşezările eoliene ca Smyrna, sau mixte ca Magnesia de la vărsarea fluviului Maiandrios. Inspre
sud, pe puntea insulară dintre Creta, Thera, Melos, Rhodos şî Sporade, un alt grup se instaleazã
în zona meridionalã a Asiei Mici, ia Cnidos şi Halicamassos. Nu este vorba de grupuri
preformate şi compacte, ci mai degrabã de nuclee proto-dialectale destul de amestecate şi care
îşi dobîndesc pe parcurs specificitatea şi coerenţa în mãsuri destul de diferite unul fatã de
celãlalt.
Acestor distribuţii dialectale le rãspund doar în parte ariile culturale arheologic
identificabile: Atica e solidarã dialectal cu lonia, şi cultural - cu Eubeea şi nordul Ciciadelor,
Creta e autonomã cultural, iar Asia Mică, diversificatã dialectal, este relativ unitarã sub
aspectul civilizaţiei. Fondul micenian comun şi experienţe similare din vremea marilor crize
duc şi ele spre o relativizare a acestei diversitãţi. pe care epocile ulterioare vor construi o lume
de pluralitãţi consonante.
Epopee şi istorie
Dificultãţile teoretlce de definire a unei perioade de tranziţie ca aceea care desparte
sfîrşitul principatelor miceniene de momentul în care putem constata existenţa activă a unor
colectivitãti structurate, în secolele IX şi VIII, li se adaugã acelea decurgînd, de data aceasta,
nu direct, din natura etapei istorice analizate, ci din natura izvoarelor de care dispunem pentru
reconstituirea acestei etape. Intr-adevãr, odatã cu dislocarea sistemuîui palaţial dispar arhivele
miceniene şi însãşi deprinderea scrisului, memoria colectivã reintegrînd pe deplin practicile,
proprii chiar celor mai arhaice societãţi, de transmitere a informatiei exdusiv pe cale oralã.
 16

Materia analizabilã de către istorici s-ar limita astfel din nou, ca pentru epoca pietrei, la
documentele arheologice, dacã nu am dispune de un grup important de texte care înregistreazã,
în primele veacuri aie epocii cetãţilor, ceea ce subzistase din traditia oralã a secoleîor
anterioare.
Forma privilegiatã - poate nu unicã, dar oricum cea mai veche şi mai cuprinzãtoare - a
acestei transmiteri este poemul epic cu subiect eroic, povestind în lungi versuri CU o ritmicitate
aparte, ca un fel de recitativ, îsprãvi strãlucite ale unor rãzboinici de o neîntrecută vitejie.
Poemul eroic apare ca un gen de literatură oralã caracteristic societãţilor rãzboinice în faza lor
de tranziţie către forme mai durabile de organizare politicã şi, corespunzător, unei etape
anterioare apariţiei culturii scrise ca formă dominantã a culturii. Saga nordică, chanson de
geste sau alte forme de poem eroic prezintã numeroasc similitudini cu epica eroicã greacã şi
sub aspect literar, şi sub cel al mediului social în care au fost create, transmise şi apoi fixate în
scris.
Din nenumăratele poeme eroice care vor fi circulat în Grecia "epocii obscure", cîteva
doar au supravieţuit pînã cînd deprinderea de a scrie le va fixa pentru posteritate - şi anume
poemele legate de ciclul troian, rememorînd, adicã, faptele de glorie ale vitejilor cu prilejul
unui rãzboi purtat de ahei în Asia împotriva cetãţii Troia. Nu-i vorba însã de transmiterea, din
generaţie în generaţie, a unor poeme compuse cîndva şi recitate apoi de urmaşi, ci de poveştl
despi vremuri de demult re-create de fiecare dată de barzi numiţi aezi (aoidoi), care
improvizau pe teme în parte moştenite, în parte dezvoltate şi modificate, cu ajutorul unei
tehnici de compunere şi versificatie complexe: fiecare aed mai de seamã dispunea de un
vocabular extrem de bogat, memorat în cursul un lungi ucenicii, şi în care grupuri recurente de
cuvinte constant asociate şi de versuri potrivite cu variate împrejurări reprezentau "materia
primã” a unei alcătuiri în care izbînzile fiecărui poet se înscriau într-o neîntreruptã tradiţie, şi
în care fiecare inovaţie cãpãta forma unei alterări aproape imperceptibile a fondului comun
moştenit. Experienţa cotidiană a poetului şî a auditorilor este astfel proiectatã într-o naraţiune
despre întîmplãri neobişnuite dintr-un trecut în bunã măsurã imaginar - dotat, oricum, cu
atribute de excepţie, eroice şi supradimensionate - aezii evocînd un veac apus, mai mãreţ, mai
strãlucit şi mai exaltant decît existenţa contemporană.
Nu putem preciza cînd anume încep sã compunã aezii atare poeme; faptul cã hexametrii
în care sînt compuse nu par a fi adecvat la particutaritãţile ritmice ale limbii greceşti poate
trimite la o tradiţie extrem de veche; nici nu putem preciza cînd diferitele saga locale au
început sã se concentreze în jurul unor teme mai ample. Ultima fazã a acestui proces ne e în
schimb cunoscutã mãcar sub aspectut rezultatelor sale; căci, la capãtul acestei atît de bogate
tradiţii se situeazã douã mari compoziţii epice de o grandoare neobişnuitã - Iliada, istorisind un
episod al războiului troian şi Odiseea, povestind peripeţiile înfruntate în drum spre casã de
unul dintre eroii aceluiaşi rãzboi, Odysseus. Alte cîteva poeme similare ca factură - Cãderea
Ilionului, Intoarcerile acasă ale eroilor (Nostoi). - au supravieţuit atît cît sã ne fie mãcar
amintite de autori mai tîrzii, dar acestea douã, excepţionale prin monumentalitatea compoziţiei
şi prin geniul celor ce le-au dat aceastã supremã formã, s-au bucurat şi de un destin
excepţional. Curînd după compunerea lor, şcoli specializate de recitatori le-au transmis fãrã
alterări importante, pînã ce, în secolul al Vl-lea, au fost înregistrate în scris. Textul lor a
circulat apoi în întreaga lume greacã şi, în epoca elenistică, o bunã parte dintre savanţii filologi
şi-au consacrat eforturile epurãrii acestui text de adãugiriie tardive, restituind o formã cît mai
apropiată de original şi instituind astfel definitiv tradiţia scrisă a textului epic pe care, cu mici
modificãri, îl citim şi azi.
Natura şi substanţa informativã a textelor homerice au fost diferit evaluate, de la grecii
care credeau în istoricitatea deplinã a lui Homer ca şi a faptelor narate, ia savanţii secolelor
XVII şi XVIII, un d'Aubignac sau un Fr. A. Wolff, care le considerã o colecţie de poeme
 17

anonime artificial adunate într-o alcãtuire lipsitã de unitate realã; de la scepticismul diferitelor
şcoli critice ale secolului XiX ia entuziasmul lui Schliemann, care reconstituia topografia
Troiei ăi a Argolidei recitînd hexametrii Iliadei. In ultima jumãtate de veac, douã progrese
decisive au precizat exigenţele metodologice ale utilizãrii epos-ului ca izvor istoric: studiile de
folclor comparat balcanic ale lui Milman Parry, desfăşurate începînd din 1934, şi care au
permis înţelegerea mecanismelor de compunere şi transmitere orală a traditiei; apoi, dupã
1953, studiul tabletelor miceniene, care i-a îngãduit lui M.I. Finley sã formuleze destul de
repede - şi foarte energic - concluzia dupã care epopeea nu transmite informaţii despre lumea
micenianã, şi nu poate deriva din traditii contemporane cu apogeul civilizaţiei bronzului, ci se
structurează în funcţie de realitãţile epocii post-miceniene.
Utilizarea epopeii ca izvor istoric se supune aşadar unei duble exigenţe - aceea a
evaluãrii foarte precise a naturii unor informaţii oferite de poemele eroice, şi aceea a tratãrii
diferenţiate a fiecărei informaţii în parte. Nu e suficient, de exemplu, să constatăm că poemele
homerice descriu obiecte asemănătoare cu cele descoperite la Micene sau Troia; trebuie să
vedem şi ce rol joacă ele în naraţiunea epică. Pentru a da câiteva exemple: carul de luptă are
antecedente miceniene certe, dar, în Iliada, acest obiect apare ca proprietate strict personalã şi
ca obiect de prestigiu fãrã utilitate ofensivã; obiectele din meta! încrustat cu aur şi argint,
amintesc de armele de paradă miceniene, dar în epopee sunt obiecte magice, pe care doar zeul
Hefaistos mai ştie sã le făureascã prin procedee tainice; palatele sunt ades invocate, dar
descrierea lor nu are nici o legãturã cu palatul micenian, fiind doar supradimensionarea unei
banale locuinţe înstãrite. Realitatea miceniană nu mai e cunoscutã nici poetului, nici
auditorilor, şi doar memoria cîtorva elemente disparate capătă o funcţie stilisticã asemănătoare
cu cea a palatelor sau codrilor de aramă din basme. Poemele homerice pãstreazã
amintirea nelamuritã a unor vremuri apuse şi spun despre Micene doar atît cît generaţiile
succesive ale “epocii obscure” mai puteau ţine minte într-o traditie oralã fărã contact
nemijlocitcu realitãţile epodi bronzului.
”
Pe de altă parte. chiar dacã încorporezi tradi țiae constituitã în "epoca obscurã ,
poemele nu transmil decît fãrã voia aezilor informaţii despre aceastã epocã, atîta vreme cît
pretind cã evocă trecutul eroic, nu prezentul. Forma finalã a poemelor din ciclul troian, Iliada
şi Odiseea, este contemporană cu douã mari evenimente novatoare în viata comunităţilor
greceşti: constituirea de poleis şi roirea acestora în marea mişcare de instalare a apoikiilor
greceşti în Mediterana, dar ambele poeme evitã sistematic referirea la aceste evenimente,
legitimînd în schimb pretenţia aristocraţiei veacutui al VIII-lea la o tradiţie de putere anterioarã
cristalizării cetăţilor şi independenţã faţã de acestea. Orice lecturã a textu homeric presupunînd
transparenţa acestuia în raport cu oricare dintre epocile la care pare a se putea raporta, orice
încercare de a identifica direct în text informatii imediat utilizabile de către istorie este
metodologic eronată.
Lumea homericã este elocventã şi pentru vremea în care au fost compuse poemete
monumentale, şi pentru veacurile anterioare, în care s-a constituit tradiţia epicã, cu condiţia
unei analize prealabile care să nu ignore particularităţile compoziţiei epice. Universul
strãlucitor, însîngerat şi eroic al războiului în lliada, în contrapunct cu Odiseea, care evocă şi
lumea "de-acas”, Itaca cu prinţii şi pãstorii ei, dar şî imaginea fabuloasã a ţinuturilor populate
de monştri pe care eroul o parcurge, au de spus multe şi despre felul în care trãîau grecii
veacurilor "obscure", şi despre ce-şi vor fi amintit ei din trecut, cum au de spus multe despre
felul în care vedeau oamenii şi zeii, viaţa şi moartea, natura şi alcãtuirile iscusite ale
muritorilor.
Epopeea este un cînt eroic: din punct de vedere al anaiizei istorice, aceasta înseamnã,
înainte de toate. cã poemeie se referã constant la elita unei aristocraţii rãzboinice şi bogate -
basilees, hegemones - şi doar incidental la aite categorii de oameni; în al doilea rînd, cã doar
 18

faptele de vitejie şi glorie, aventurile excepţionale ale acestor cãpetenii sînt subiectul poemelor,
care ajung, iarãşi incidental, sã povesteascã şi cîte ceva din existenţa lor paşnicã şi cotidianã.
Totuşi, extraordinara bogãţie de imagini şi împrejurãri pe care le pune în joc epica homericã
îngãduie o reconstituire, fie şi parţialã, a structurilor de bazã aie societãţii - ocupaţii, forme de
avuţie şi schimb, meşteşuguri, forme de agregare şi de diferenţiere sociale.
Activitatea productivã esenţială este, evident, agricultura. Aceasta rezUltã şi direct, din
împrejurãri evocate de textul homeric - cîmpul rodnic din Itaca sau eroii care cad în luptã ca
lanul secerat - şi indirect, din faptul cã lucrarea pãmîntului e o condiţie necesarã a umanitãţii,
împreunã cu jertfa adusă zeilor şi cu cãsãtoria legitimã. Termenul homeric desemnînd oamenii
în genere înseamnã în sens propriu "mîncãtor de pîine', şi primul gest al lui Odiseu ajuns acasã
este sã sãrute brazda rodnică, zeidoros aroura. Cînd vrea să spunã cît e de bogat stãpînul sãu,
porcarul Eumaios începe prin a spune cã are pãmînturi întinse şi nenumãrate turrne - boi, oi.
capre şi porci. Pămînturile pe care cresc lanuri de grîu şi ovãz. viile şi livezile, pãşunile pentru
turme, sînt temeiul esenţial al avuţiei; ele pot fi stãpînite din tatã în fiu, sporite prin desţelenire,
cum e gospodãriă bãtrînului Laertes, sau dãruite: Glaukos şi Sarpedon. în lliada, au primit
temenea fertile de la licieni în schimbul apărării teritoriilor şi oamenilor în calitate de căpetenii
războinice, iar Agamemnon ÎI promite lui Ahile ca dar de împãcare şi de nuntã şapte cetãţi cu
ogoarele lor cu tot. Condiţia precisã a acestor proprietãţi legate de servicii aduse comunitãţit nu
pare însã a comporta vreo nuanţã de precaritate; ele sînt solidare cu partea privdegiatã din
prada de rãzboi şi din hrana de la ospeţe, precum şi cu alte daruri, al cãror statut nu are
stricteţea mecanicã a sistemului de prestatii micenian, ci aparţine universului reglementat de
schimbul general de daruri, cu un cod arhaic al bunei cuviinţe reciproce, lipsit de vreun sistem
de constrîngere. Peţitorii Penelopei rîvnesc la bogãţiile lui Ulise, dar comunitatea din Itaca nu
pare a avea vreun control asupra acestora.
Se schiţeazã astfel, încã de la acest nivel determinant al raporturilor cu pãmîntul,
imaginea unei societãţi în care elita cãpeteniilor, basilees, constituie o aristocratie de neam,
rãzboinicã şi bogatã, protectoare a oamenilor de rînd - dar în raport cu care colectivitatea
anonimă a demos-ului nu se aflã într-un statut de dependenţa, ci într-unul pe care l-am putea
numi de reciprocitate inegală şi asimetrică.
Acest raport este cu deosebire evident în uzanţele care reglementează războiul. Acolo.
basileii deţin şi comanda, şi biruinta, şi roadele eî, în conformitate cu un cod de comportament
de o naturã specificã: hotãrîrile importante le ia Agamemnon cu acordul sfatului, boule, al
căpeteniilor, dar adunarea tuturor oşteniior e chematã să afle ce s-a decis; incidental. un
rãzboinic de rînd poate sã se împotriveascã. dar vorbele lui nu au eficacitaţe şi atitudinea lui e
sancţionatã ca necuviinţă - nu însã ca încãlcare a vreunei norme anume; la împãrţirea prãzii,
basileii de frunte primesc "de la aheeni" - adicã în adunare, în vãzul oştirii - partea "aleasã" din
pradã; restul, împãirţit în pãrţi egale, se distribuie prin tragere la sorţi fiecărui războinic,
inclusiv cãpeteniilor. Descrierea scenelor de luptã se supune aceluiaşi model, cu dueluri
decisive între eroi şi cu nãvala anonimă a rãzboinicilor de rînd, comparaţi cu roiuri de albine,
cu marea frãmîntată de valuri sau cu un lan clãtinîndu-se în vînt. Comunitatea se lasã definită,
dincolo de ecranul pe care-l constituie istoriile eroilor. ca martor şi garant al autoritãţii
acestora.
Insuşi faptul cã epopeea stabileşte o echhvalenţã implicitã, dar constantã, între
exercitarea autorităţii -iphi anassein - şi exercitarea capacitãţilor rãzboinice -iphi machesthai -
ale eroilor subliniazã caracterul relativ al acestei autoritãţi. Ea nu se defineşte în chip absolut,
ca autoritatea unui wa-na-ka mediator între oameni şi zei. Singura instanţã în care un asemenea
tip d regalitate divinã e evocat se leagã de numel legendarului Minos, marcînd tocmai ruptura
între orizontul palaţial şi categoriile unei societăti pentru care amintirea confuzã a acestui
trecut aparţine mitului, nu istoriei. Agarnemnon este anax andron, dar este şi basileuteros,
 19

adicã "mai basileu" cu un semnificativ (şi insolit) grad de comparaţie al substantivului basileus,
care marcheazã astfel statutul de primus inter pares ai Atridului. Puterea eroului este de natură
personală, întemeiata pe avuţie şi faimã. Desigur, faptu! cã originile acestoră urcã mai multe
generaţnt timp nu face decît sã le sporeascã, dar nu le instituie de la sine, ca într-o structură
dinasticã. Ideologic, basileii aspiră la o autoritate suveranã (anassein) dar în fapt ei împart cu
cei asemenea lor o autoritate concurenţială (basileuein) : coaliţia condusã de Agamemnon se
constituie reuneind cãpeterii legate printr-un jurãmînt, care vin la rãzboi cu cetele lor proprii de
războinici, putînd sã se retragã la nevoie - în tabãrã, ca Ahile, sau chiar înapoi acasã, cum
ameninţã eroul nu o datã.
Statutul fiecãruia depinde de poziţia lui personalã în raport cu rãzboiul, dar propria
vitejie sau iscusintã devin eficace în mãsura în care sînt sustinute de avuţie - pãmînturi, turme
şi bunuri mobile depozitate în "tezaur", obiecte de metal - arme, trepiede, cazane, lingouri -
tesãturi fine, rezerve de hrană, ulei şi vin. Acestea toate ÎI îngăduie eroului sã-şi întreacã
tovarãşii în daruri şi ospeţe, sã ţinã pe lîngã casã cete de rãzboinici încercaţi şi de tineri care-şi
fac ucenicia armelor, sã cîştige prietenia unor cãpetenii din alte ţinuturi şi sã-şi cãsãtoreascã
fiicele "bogate în boi" cu alti rãzboinici de vazã. Oamenii de rînd recunosc şi laudã puterea şi
avuţia basileilor, adaugã daruri celor primite de la "oaspeţii" de neam, le sînt martori colectiv,
ascultã de themistes, regulile pecare ledesluşesc fruntaşii (le desluşesc, nu le instituie: norma
transcede autoritatea relativã a unui basileus) - dar nu le sînt supuşi în sensul strict al
cuvîntului. Autoritatea suveranã a basileilor se exercitã doar în luptã - sau asupra propriului
grup din gospodãrie: oikoio anax, stãpînul casei.
Pe de altã parte, abstractizarea reprezentãrilor de autoritate este abia incipientã şi nu
existã o instanţã definitã care sã reuneascã şi sã domine pluralitatea de oikoi. Polis înseamnã de
cele mai multe ori fortificatie. şi colectivitatea politicã este o realitate ignorată.
Noţiunea de oikos -şi realitatea pe care aceasta o desemneazã - apare aşadar ca
fundamentalã în societatea homericã; asemenea termenuiui latin domus, oikos nu desemneazã
casa în sens concret, ci complexul de bunuri şi oameni stãpîniţi de capul familiei: cîmpuri şi
acareturi. vite şi avuţii în metal, soţie şi sdavi, fii şi slujitori. Nu e vorba de o celulã economicã
familialã, ci de o unitate de producţie şi consum structuratã în jurul familiei nucleare, dar
depãşind-o calitativ. Tendinţa de autarkie economică a acestor unităţi este evidentã, cîtã vreme
nu numai hrana, ci şi îmbrãcãmintea şi alte produse artizanale se produc şi se consumã în
oikos. Acest fapt impune un model dominat de economia naturală şi limiteazã calitativ naturaşi
ponderea relaţiiior de schimb. Acestea - menite sã procure cu deosebire metal, soţii şi sclavi -
sînt organizate înainte de toate ca schimb de daruri şi completate masiv, cel putin la nivelul
grupului privilegiat, de prãzile de razboi; reiaţiile comerciale există, dar ca fenomen marginal
şi incidental, şi se divid între negoţut nobiliar. activitate ocazionalã şi colateraiã a stãpînului de
oikos plecat odatã, departe, sã cumpere argint sau cai, şi dînd în schimb ceva din ce-i
prisoseşţe, şi negot mãrunt - atribuit ca profesie doar strãinilor, fenicienilor în speţã - care-l
degradeazã pe cel care-l practicã. Absenţa monedei şi existenţa unui echivalent general natural
- capetele de vitã -accentueazã caracterul arhaic al acestei sfere a raporturilor intercomunitare
şi locul gospodãriei - oikos în economia şi societatea homericã.
.în funcţie de raportul cu oikos-ul se defineşte şi statutul fiecãrui individ în societate.
Stăpînul se aflã în frunte, fiui sãu nevîrstnic e doar virtual deocamdatã un stãpîn şi el, soaţa e
respectatã ca strajuitoare a bunurilor, dar e supusã autoritãţii depline a stãpînului, fie el soţ sau
fiu; sclavii sînt dmoes, oameni de casã, şi pe mãsura integrării lor în gospodărie sînt rãsplãtiţi,
pedepsiţi sau ucişi, dar nu sînt strãini. Veneticii în schimb - argaţi şi zilieri, cerşetori rãtãcind la
curţile basiieilor sau sărmani aezi în căutarea unui auditoriu - sînt, tocmai datoriţã
marginalitãţii şi non-apartenenţei lor, nişte declasaţi asupra cărora se poate exercita o putere
oricît de abuzivã. Chiar şi meşteşugarii au un statut ambiguu: preţuiţi pentru iscusinţa lor, ei
 20

sînt desconsideraţi datorită caracterului itinerant şi subordonat al exercitãrii acesteia şi

marginalizaţi ca grup, chiar dacã, cu titlu individual, un fãurar sau un aed, un medic sau un
ghicitor, pot avea parte de bunãvoinţa basileilor, dar la fel de bine pot fi alungaţi fără nici o
răsplată.
Aceste realitãţi ale societãţii homerice se traduc în epopee într-un complicat cod de
onoare eroicã, întemeiat pe categoria mentalã de arete, excelenţa. Cuvîntul, tradus mecanic
prin “virtute”, desemnează de fapt o valoare competitivã şi publicã. Arete denotă o întîietate
care trebuie să fie mereu recunoscută şi reconfirmată. Ea este temeiul gloriei nemuritoare şi
implicã un comportament concurenţial perpetuu a cãrui încamare absolutã este, în epopee,
Ahile. Corectate şi frînateîn parte de regulile cuviinţei, aidos, actele eroilor exprimã totuşi o
violenţã continuã, şi doar Odiseu multiscusitul, ar putea schiţa o attemativã al cărei caracter de
excepţie apare totuşi cu evidenţã. Indatoririle faţã de egali şi inferiori fac parte din obligatiile
care depind de arete, dar nu-i sînt decît parţial constitutive; acestora ii se adaugã, evident,
îndatoririle faţã de zei - jertfã bogatã şi ascultare prudentã - dar, dacă sacrificiul este o obligaţie
definitorie a umanitãţii eroilor, el este şi un mod privilegiat de ostentaţie a bunurilor şi
prestigiului de care se bucură aceştia. Cît despre ascultare, ea nu e supunere oarbã, cî optiune
prudentã, şi reversul acestei atitudini se aflã în faptul că, oricît ar fi de pioşi şi de iubiţi de zei,
eroii nu sînt apãraţi nici de mînia OIimpienilor, nici de soartã şî moarte. Societatea divină este
o supradimensionare a societãtii eroice, tot aşa cum societatea eroicã apare ca proiecţie
supradimensionatã a unor raporturi sociale în curs de prefacere şi cristalizare.

Hesiod şi lumea rurală a secolului al VIII-lea

Tradiţia literarã greacã postula contemporaneitatea epopeii homerice şi a ceior
douã mari poeme didactlce compuse de un poet din Askra (Beoţia), pe nume Hesiod.
Identitatea acestuia - spre deosebire de cea a lui Homer - nu a fost contestatã de critica
modemã, dar unitatea celor douã poeme, Teogonia şi Munci şi Zile,a trebuit sã fie
demonstratã , şi demonstraţia n-a convins pe toatã lumea. Iarãşi spre deosebire de epopeea
homericã, opera poetului din Askra ne informeazã direct despre viaţa acestuia, amintind de
pãrintele sãu, plecat din Eolida în căutare de pãmînt măi rodnic, de conflictul pentru
moştenirea pãrinteascã în care se înfruntã cu fratele sãu Perses; pe un alt plan, poetul vorbeşte
despre propria-i experienţã poeticã invocînd muzele şi îşi expune pãrerile la persoana I, ceea
ce-l desparte de tradiţia impersonală a epos-ului eroic.
Acestor elemente de originalitate formalã le corespunde poziţia originatã a autorului în
raport cu tradiţia care îl precede. într-adevãr, Hesiod este, ca şi ''Homer", un cîntãreţ
profesionist, dar, spre deosebire de ceilalţi aezi sau rapsozi, el are în chip manifest un punct de
vedere propriu, independent de preferinţele sau de ideologia nobililor şl adresîndu-se chiar şi
acestui auditoriu în numele altor idealuri decît cele ale grupului aristocratic. Dacã e sã ni-i
închipuim pe Homer, îl vom recunoaşte sub înfãţişarea aedului Demodokos, cîntînd la ospeţet
regilor din Feacia şi ospãtat şi el în schimbul poveştilor de vitejie; Hesiod formuleazã
preceptele unei drepte conduite etico-religioase, încrezãtor în propria-i menire de poet inspirat,
intermediar între oameni şi zei, mustrînd sau lăudînd fapta celui de rînd ori a basileului ca unul
care nu depinde de niciunul dintre ei pentru a-şi duce viaţa. Idealul lui nu e războinicul viteaz,
ci vrednicul gospodar trudind pentru a se supune ordinii instituite de zei pentru lucrarea
pămîntului şi pentru îndreptarea faptei şi gîndului omenesc.
La un prim nivel, diferenta între aedul homeric şi un poet ca Hesiod este un fenomen
ţinînd de sociologa literaturii; transformarea enunţului poetic într-un crez personal al poetului,
expresie autonomã a propriei sale concepţii, depinde însã în sens mai larg, de conturarea unui
orizont de reflexie independentã a celor ce alcãtuiau demos-ul şi de sporirea fãrã precedent a
 21

autonomiei de conştiinţă a acestuia, pînã la participarea nemijlocitã şi explicitã la actul de

creaţie culturalã.
Micro-societatea lui Hesiod este structuratã în aceiaşi termeni ca şi cea homericã; zei şi
muritori, basilei şi oameni de rînd, războinici, sclavi sau meşteşugari, venetici de tot soiul, apar
şi în Munci şi Zile cum apãreau şi în epopee.Accentele sînt însã cu totul altele, universul
cotidian al unui oikos modest şi laborios - stãpînul, soaţa cu grijã aleasã sã fie vrednicã şi bunã
gospodinã ca albina, un singur fiu, cîţiva sclavi şi, la nevoie unul sau doi zilieri pentru seceriş -
trãieşte aproape închisă asuprã-şi; doar la orizontul îndepãrtat şi mai degrabă suspect al acestei
lumi se ivesc "ceilalţi": mai aproape - vecinii. cu care trebuie sã te îngrijeşti sãte ai bine, căci îţi
sînt mai aproape ca rudele la o nevoie; fierarul, în atelierul cãruia un om cumsecade nu
zãboveşte fără rost; mai departe - basileii "mîncãtori de daruri". hrãpãreţi şi nedrepţj, pe care
poetul îi mustrã; rãzboinicii, înfruntîndu-se fãrã noimã; regii buni, dãtãtori de dreptate, dar
aparţinînd mai degrabã unui ev revolut decît veacului "amestecat" şi primejduit de degradare în
care trãieşte poetul. De toate astea cată să se fereascã omul drept, a cãrui existenţã e o trudã
fărã preget pentru a-şi feri gospodãria de primejdii nenumãrate, de la secetã sau manã la
nedreptãţi şi procese. Un calendar riguros situeazã fiecare act, cictul muncilor agricole apãrînd
ca forma privilegiatã de inserţie a omului în marile ritmuri divine ale universului. Ascezei
cvasi-religioase care dicteazã relaţia cu pãmîntul, şi care incorporeazã o experienţã popularã de
milenii într-o revendicare a lucrãrii pămîntului ca act drept, pios şi demn de laudã, îi răspunde
moderaţia - precaritatea chiar - a resurselor unei lumi în care nu bogãţia ostentativã şi
prestigioasã este ideal şi normă, ci bunãstarea feritã de primejdii: grîu cît să ajungã între douã
recolte, cîteva vite de jug şi cîteva oi pentru lînã şi lapte, o palmã de vie, unelte îngrijite, sã
dureze. Navigaţia e plinã de capcane şi primejdii, marea e strãinã şi ostilã; doar pãmîntului i se
poate smulge, cu trudã, o prosperitate statomicã, independenţa şi demnitatea decurgînd din
acestea.
Intre acest univers aspru şi rustic şi lumea zeilor nu existã instanţã mediatoare. Hesiod
ordoneazã, în Teogonia, principalele mituri cosmogonice ale Greciei şi genealogiile divine în
funcţie de cîteva idei majore: definirea statutului omului în univers ca fiinţã muritoare şi
culturală (în sensul larg, de non-naturală, adică trăind printre artefacte şi instituţii stabile),
structurarea devenirii în funcţie de principiile dreptăţii - într-o viziune care unifică
reprezentãrile despre condiţia umanã pe care epopeea le ierarhiza, subordonîndu-le unei
exigenţe de justiţie socialã şi eticã pe care o regãsim, în generaţiile ulterioare, ca element
constitutiv al progresului instituţiilor greceşti.
Din două direcţii complementare, aşadar, două imagini diferite ale acestei lumi în
căutarea unor principii de organizare durabilă. Ce le reuneşte, dincolo de toate deosebirile
amintite, este prezenţa unui raport similar între autonomia individuală şi colectivitate; acest
raport îşi va vãdi caracterul determinant în procesele majore ale epocilor ulterioare.
IV. VREMEA ÎNTEMEIERILOR
Renaşterea greacă din sec.Vlll
De curînd. cercetarea istoricã şi arheologicã a epocii geometrice (secolele IX - VIII.
denumitã astfel dupã stilul ceramic predominant) a propus noţiunea de "renaşterea greacã"
pentru a desemna procesele istorice caracteristice pentru sfîrşitul secolului IX şi prima jumătate
a secolului VIII.Dincolo de orice simetrie cu denumirea de "Dark Age”, dincolo, iarăşi, de
simplul fapt cã, în contrast cu criza secolelor precedente, ne aflãm în faţa unei perioade de
creştere spectaculoasã pe toate planurile, noţiunea de "renaştere" a fost adoptată pentru a da
seama de un fascicol anume de fenomene care sugereazã cã aceastã perioadã cultivã o raportare
specificã, admirativã şi repetitivã, faţă de propriul ei trecut micenian, asemenătoare raportului
instituit de Renaşterea secolelor XIV-XV cu antichitatea greco-romană.
 22

Cã e vorba de o perioadã de ăvînt nu încape nici o îndoială: o creştere demograficã de-a

dreptul spectacuioasã faţã de secolele precedente, reluarea comunicaţiilor maritime şi a
importurilor de lux - fildeş din Asiria, bronz din întregul Orient apropiat - contacte sistematice
cu Fenicia, atestã refacerea acestor circuite. Acum apar marile sanctuare panelenice- Delfi,
Olimpia, Mycale- şi arta făurarilor locali începe sã se manifeste în primele serii de obiecte
votive. Ceramica reia teme ale decorului protogeometric, dar le dezvoltã într-o artãcutotul
superioarã, producînd vase de dimensiuni impresionante, cu decoruri complicate şi inedite,
făcînd dovada nu doar a calitãtii şi inventivitãţii artizanatului artistic, ci şi a cristalizării unei
categorii de comanditari destul de avuţi şi de putemici pentru a reprezenta o clientelã
permanentã a atelierelor de lux.
Acest ansamblu de fenomene proprii secolelor IX şi VIII se traduce şi în modificarea
structurală a aşezãriior şi necropolelor. In Atica, douã elemente noi atrag atenţia în mod
deosebit: apariţia unor necropole în teritoriul atic, reflex al creşterii demografice, dar şi al
formării aristocraţiilor locale atice pe mãsurã ce teritoriul era repopulat, într-o mişcare ce se va
încheia abia în secolul VI; şi, pe de altã parte, mutaţii în tipul de diferenţieri pe care le atestã
inventarele de morminte. O primă fazã e reprezentatã de morminte de rãzboinici, de obicei cu
sabie "ucisã", adicã rãsucită în jurul umei cinerare, pentru a urma soarta stãpînului. Mai tîrziu,
în secolul VIII, apare un alt tip de morminte bogate, în care inventarul marcheazã o
diferentiere genericã între cei avuţi şi cei de rînd, fărã ca obiectele distinctive pentru statutul de
rãzboinic sã mai fie relevante; dimpotrivã, morminte de femei şi de copii, foarte bogate, tind să
sugereze că statutul social comunicat de inventare nu se mai referã atît la persoana defunctului,
cît la familia cãreia acesta îi aparţine. Importanţa crescîndã a oikos-ului aristocratic, bogăţia
funciarã, valorizate de modetele de hambare depuse în morminte, exprimă un proces de
redefinire a aristocraţiei atice. a cãrei deplinã expresie se aflã în extraordinarul cimitir de la
Kerameikos, la poarta cetăţii. Acolo, vase îmense înalte de un stat de om, cu un decor de o
bogãţie exuberantã şi disciplinatã deopotrivã de alternanţa între scene figurative şi ornamente
geometrice, marchează în spaţiu mormintele personajelor aristocratice, fastul şi importanta
socialã a acestora.
La Argos. procese similare ca naturã capãtã o expresie materialã deosebită de cea aticã. Dupã
un nivel funerar relativ omogen în secolele XI şi X, cu morminte destul de uniform dotate cu
vase şi cîteva mici obiecte de metal, urmeazã. în secolele IX şi VII, un orizont extrem de
diferenţiat Cele mai spectaculoase sînt mormintele de rãzboinici în ciste de piatră,
monumentale, cu inventare excepţionale cum e, de pildă, mormîntul conţinînd o întreagă
panoplie - scut, arme, cuirasă, coif şi alte obiecte de metal, din geometricul tîrziu - dar şi alte
morminte, încã şi mai timpurii, cu inventare bogate de arme din bronz. Numãrul şi
dimensiunile acestor morminte cresc relativ constant în secoiul VIII iar distribuţia lor spaţialã
relevã doua tendinţe semnificative: gruparea mormintelor în loturi familiale cu reutilizarea
acestora din generaţie în generaţie, i practica înmormîntãrilor "la ţarã", pe pãmînturile famiei,
continuînd, cum s-a putut observa, şi dupã ce familia se stabileşte în cetate. 0 altã observaţie
interesantã este aceea că astfel de morminte nu apar decît la Argos, nu şi în centrele minore ale
Argolidei - Nauplion, Micene, Tirint sau Asine. în schimb, şi la Argos, dar şi în restul
Argolidei, apare un alt tip de monmînt contemporan, dar foarte deosebit de cele în cistă, fiind
practic lipsit de iriventar, şi cu depunerea resturilor funerare în vase mari, pithoi, orientate
sistematic cu gura către V şi S-V. Pomind de la aceste observaţii, si poate propune identificarea
a douã grupuri sociale, poate şi de cult, distincte: o aristocratie rãzboinicã, da şi funciarã,
bogatã şi putemicã, şi un grup a cãrui identitate este datã de absenţa inventaruiui, şi care
aminteşte inevitabil de faptul cã, la Argos, categoria socialmente inferioarã de dependenţi se
numea gymnetai, "cei goi", adicã cei fãrã arme.
 23

Pe un plan încã şi mai general, o ipotezã recent formulatã propune o interpretare nouã a
ansamblulul monumentelor funerare din secolul VIII: s-a presupus că, prin contrast cu epoca
anterioarã, abia acum toţi locuitorii stabili ai comunitãţilor Greciei primesc dreptul de a fi
înmormîntati în necropole organizate, semn al integrãrii lor în comunitãţile politice pe cale sã
se nascã; aceastã ipotezãar da seama şi de diferentierile mult mai pregnante de statut în
interiorul aceleiaşi necropole, şi de absenţa dramaticã a monmintelor din epoca
protogeometricã. Oricum, e evidentã o orientare prioritarã a ritului şi ritualului funerar cãtre
exprimarea mai degrabã a unui status decît a unei conceptii eschatologice coerente; deaici şî
relativa ''complicitate” între vii şi morti. o anume familiaritate cu morţii eroizaţi, cărora li se
aduc frecvente ofrande, care sînt manipulaţi în lungi ceremonii de expunere, protheseis, şi
procesiuni solemne, ekphorai. Reprezentarea predilectă a acestor împrejurãri pe vasele
funerare geometrice, evocarea lor în epopee, împreunã cu un întreg imaginar funerar organizat
în jurul ideii de moarte eroicã şi exemplară, derivă, în ultimă instanţă, din procesele reale de
diferenţiere socio-politicã a unei aristocraţii monopolizînd privilegiul rãzboinic şi din de
imaginea de sine pe care aceastã aristocraţie o dezvoltã.
în acestdin urmã sens, nu poate fî lipsitã de semnificaţie tendinţa de valorizare deliberatã
a ceea ce rãmãsese în amintire din tradiţia micenianã: cistele de la Argos par uneori citate ale
unei memorii selective a Iliadei, în sanctuarul panelenic de la Olimpia primele întreceri, la
origine funerare, se organizează, începînd din 776, în jurui unui mormînt din epoca bronzului.
In fine, pretutindeni în aria civilizaţiei miceniene, morminte cu tholos, uitate de patru veacuri,
sînt redescoperite şi încep sã pnmească ofrande: la Micene şi Prosymna în Argolida, la
Menidhi în Atica, la Naxos, se consacră vase şi figurine ceramice, se aduc sacrificii, se ridică -
la Teba, de pildã - un peribolos care împrejmuieşte zona funerară miceniană. Tradiţia atribuie
aceste morminte eroilor întemeietori, regi dintr-o vreme de demult, ale căror isprãvi sînt tot
mai des evocate cu numeroase împrejurări colective. Intemeietorii - Cadmos la Teba, Tezeu şi
Erechtheus la Atena - sau personajele unui trecut violent supradimensionat - Oidipous şi fiii
sãi, Eteocles şi Polyneikos, cu destinele lor deviante, Atrizii la Argos, cu memoria faptelor lor
adesea sîngeroase care se succed implacabil, din generaţie generaţie - îşi vãd dintr-o datã
atribuite un monument funerar din moştenirea. pînã atunci uitatã, a epocii bronzului.
Aceastã subitã resurgenţă trebuie sã însem ceva, cu atît mai mult cu cît e concomitentã
cu două evenimente culturale de o dimensiune cu totul excepţională: cu apariţia marilor scene
antropomorfe pe vaseie geometrice ateniene şi cu marile poeme epice, pe bunã dreptate numite
monumentale de cercetarea modemă, Iliada şi Odiseea. Fiecare dintre aceste evenimente
culturale depinde în mare mãsură de o tradiţie anterioarã: de complexitatea şi rafinarea
crescîndã a decorului geometric pe vasele atice, în cazul ceramicii; de tradiţia aezilor din epoca
"obscură", care pun în joc un vast repertoriu de episoade eroice şi de formule poetice,
construind fiecare propriul sãu epos şi transmiţînd astfei substanţa, tehnicile şi forma cîntului
eroic din generaţie în generaţie. Dar atît marile poeme ajunse pînă la noi, cît şi opera genialului
ceramist anonim care produce, vreme de douã decenii, marile vase funerare din necropola
atenianã, reprezintã altceva decît o simplã încununare a tradiţiei artizanale anterioare. Prin
coerenţa lor de ansamblu, prin savanta folosire a formalizãrii, prin monumentalitatea
arhitectonicã a constructiei, şi vasele de la Dipylon, şi marile poeme epice trãdează, dincolo de
geniul individual incontestabil al autorilor lor, o respiraţie amplã a veacului însuşi.
Ispita de a construi un lanţ cauzal din toate aceste manifestãri ale secolului VIII nu a
lipsit, şi, în opinia multora apariţia monumentalelor poeme homerice ar fi declanşat o serie de
mecanisme de recuperare imaginarã a trecutului pe jumãtate uitat, din care s-ar fi nãscut şi
cultele eroice, şi marea artã a ceramiştilor geometricului. Numai cã nici cronologia, nici
distributia în spaţiu a acestor fenomene nu permit o soluţie atît de univocă; pare cu mult mai
verosimil să credem cã tot acest ansamblu de creatii, care se influenţeazã, fărã îndoialã,
 24

reciproc, îşi are originea comunã într-o prefacere globalã a mecanismelor sociale şi mentale
ale epocii, rãspunzînd, prin capacitatea de organizare superioarã a traditiei, unei mişcãri
structurale novatoare a comunitãţilor locale ale lumii greceştî, care îşi aflã acum identitatea în
cadrul emergent al instituţiilor cetãtii, polis.
Forma monumentalã a creatiei epice, se înscrie în contextul general de constituire a
cultelor eroice, a cãror semnificaţie în cristalizarea comunitãţlor civice ale Greciei arhaice este
esenţialã. Apariţia categoriei religioase a eroilor reprezintã un fenomen constitutiv pentru
definirea cetãţii, deopotrivã ca teritoriu pe care eroii locali îl protejeazã şi îl simbolizeazã, ca
grup uman care beneficiazã de pe urma acţiu fondatoare şi a ocrotirii exercitate de aceste
personaje supradimensionate, şi ca reunire solidarã de închinãtori ai unui cult comun şi
specific; în fine, sub aspectui - indirect, dar esenţial - ai limitelor care definesc însãşi condiţia
cetãţeanului: cãci eroii încamează transgresiunea destlnului excepţional, în contrast cu grozãvia
cãrora se schiţeazã un comportament civic al comunitãţii pe care eroul o întemeiazã nu doar
prin actele sale de excepţie, ci şi prin contrastul dintre acestea şi conduita civică prescrisă
muritorilor de rînd.
Arheologic, s-a constatat un fapt deosebit de semnificativ: cultele eroice nu apar. cu
foarte rare excepţii, în teritoriile cetãţilor în care predominã raporturi de dependentã difuzã, de
tiput helotismului spartan. Or, aceastã constatare a suscitat ipoteza dupã care cultele erolce au
apãrut mai ales ca expresie a raporturilor pe care constituirea cetăţilor le instituie statomic între
grupurile nobiliare şi ţãrănimea liberã, concretizînd atît aceastã relaţie ca pe o relaţie de cult
comun, cît şi autoritatea legitimată pe aceastã cale a arisîocraţiei, care nu mai dispune de un
statut singular, şi îşi întemeiazã dominaţia pe tradiţia unor genealogii iiustre, pe care le oferã
cetãtii ca liant şi memorie colectivã. O expresie caracteristicã a acestei divulgări a statutelor
nobile este heroon-ul de la Eretria, unde, în jurul unui mormînt princiar din secolu! VllI,
integrat în spaţiul civic protejat de incintă, se desfãşoarã, în secolul VII, un cult civic, care dă
expresie materialã integrării grupului nobiliar ca element catalizator în structura cetãţii.
Naşterea acesteia poate fi considerată în genere ca un proces de divuigare a privilegiului
aristocratic: cetãţenii de rînd devin pãrtaşi la formele de stãpînire asupra pămîntului şi la
normele de transmitere a acestei stãpîniri pe care aristocraţii le elaboreazã primii; devin pãrtaşi
la acelaşi teritoriu, la aceleaşi culte şi rituri, săvîrşite în aceleaşi necropole; treptat, chiar şi
statutele războinice ajung să fie “divulgate”, împărţite între nobili şi oameni de rînd. Inflorirea
epicii monumentale animată de un ethos eroic are şi o funcţie compensatorie, echilibrînd prin
privilegiul ideal pierderea treptată a privilegiului real pe care instituţiile cetăţii îl împart tot mai
frecvent între toţi membrii corpului civic.
Instaurarea cetãţii
Fenomenele pe care le-am evocat aparţin în parte proceselor care constituie premisele
cristaiizãrii cetãţilor arhaice, în parte chiar structurilor instituţionaie pe care secolul VIII le
vede instaurate. E evident cã nu se poate trasa o demarcaţie rigidã între pre-politic şi polis, dar
existã totuşi, elemente a cãror prezenţã poate atesta concret constituirea unor comunitãţi stabile
de stãpînitori ai unor teritorii deopotrivã urbane şi rurale: apanţia zidurilor de incintã, ca la
Smyrna, de pildă, încã în secolul IX, sau, cu puţin mai tîrziu, la lasos, în Caria, sau în insula
Andros - dovada peremptorie a unei organizări a comunitãţii şi a unei autoritãţi coordonatoare.
Sau faptul că, înspre al doitea sfert al sec. VIII, o comunitate locuind pînã atunci relativ
dispersat în zona colinară a Eubeiei, coboarã către mare şi se instaleazã organizat în locul în
care se va dezvolta începînd de acum cetatea Eretria, exact în anii în care primii emigranţi din
aceastã cetate întemeiau, pe coasta de sud a Italiei, cele mai vechi apoikii, dovedind şi în acest
fel capacitatea de acţiune comunã şi coerentă a membrilor colectivitãţii civice.
Acumularea de semne exterioare - o primă concepţie urbanistică, separînd aria de
locuire privată din astu de zonele de interes public - zone sacre, dar şi agora, piaţa centrală
 25

unde se adună cetăţenii pentru deliberare - vorbesc tot mai clar de cristalizarea entităţilor
cărora grecii le dădeau numele de polis în sensul abstract, generalizat de greaca clasică, de
comunitate politică autonomă, suverană şi independentă. E interesant de observat că expresia
greacă pentru atare comunităţi este, de exemplu, he polis ton Athenaion, cetatea atenienilor,
sau, mai simplu, hoi Athenaioi, hoi Lakedaimonioi, hoi Histrianoi - adică (adunarea politică a
cetăţenilor) atenieni, lacedemonieni, istrieni.
Semnele cele mal vizibile ale acestei structurãri stabile ţin de viaţa religioasã a cetăţilor.
E semnificativ contrastul între riturile sãvîrşite de basilei în numele unui grup de participanţi la
ceremonie, ori între pietatea lui Hesiod, care se adreseazã fãrã intermediar bunãvoinţei zeilor,
şi riturile comune cetãţii în întregul ei. pe care epoca arhaicã le adaugã ritualului familial pe
care fiecare cap de familie îl sãvîrşeşte în, şi pentru oikos. Cetatea incipientã se defineşte ca o
comunitate sacrificînd laolaltã, înscriind în spaţiul cornun sanctuarelor zeilor ocrotitori,
înãlţînd altare şi heroa comune.
Dintre fenomenele care atestă cristalizarea cultelor civice, apariţia altarelor publice în secolele
IX-VIII, la Samos şi Eretria, la Argos şi Delos - ca şi în marile centre panelenice despre care
vom vorbi deîndatã- dovedeşte nu numai statomicirea unor zone sacre a cãror identitate dã
formă colectivitãţilor civice, ci şi integrarea în viaţa acestor colectivităţi a institutiei esenţiale a
sacrificiului, expresie palpabiiã, reiteratã constant, a solidaritãţii şi partjcipãrii în comun la
cultele cetăţii. Animalele jertfite de preoţii şi sacrificatorii cetãtii - hiereis, mageiroi - sînt
împărţite între zei şi oameni, fixînd locul fiecãruia în univers, şi se încheie cu distribuirea de
pãrţi egale din camea sacrificatã fiecãrul participant în mod egal, aşa cum, dupã luptã, fiecare
razboinic homeric primea parte egalã din prada de rãzboi. Gestul public, mereu repetat. al
acestei împãrţiri egale la care toţi cetãţenii au dreptul prin însuşi faptul cã aparţin comunitãţii
civice exprimã cît se poate de concret noţiunea fundamentalã de participare care stă la temelia
cetãţii. In alt mod, dar cu aceeaşi funcţie expresivã şi solidarizantã, apariţia sanctuarelor şi a
cultelor poliade, dînd fiecãrei cetãţi o identitate colectivã anume - atenienii ca închinãtori ai
Atenei, argienii - în jurul sanctuarului Herei, corintienii - protejaţi de Apollon Istmianul -
certificã fenomenul de structurare pe care îl identificãm la începuturile cetãţii. Nu mai puţin,
ridicarea concomitentã a unor sanctuare la hotarul teritoriului cîte unei cetãţi, în punctul
primejduit prin excelenţã în care cetatea îşi situeazã limitele, vãdeşte omogenitatea acestor
elaborãri prin care o comunitate anume instituţionalizeazã stãpînirea ei durabilã asupra unei
chora, a unui teritoriu rural. Intr-o lume în care nu pot fi pãrtaşi la comunitate decît cei care au
pãmînt în teritoriu şi nu pot avea pãmînt în chora decît membrii colectivităţii respective, aceste
sanctuare din marginea cîmpurilor arate închinate Demetrei, acolo unde încep pãmînturile
înţelenite şi ţinutul pe jumãtate sălbatec, eschatie, stăpînit de Artemis şi Dionysos,
materializeazã un raport nou şi stabil între urban şi rural şi o concepţie a spaţiului divizat între
natură şi cultură care va rãmîne o trăsătură constitutivã în întreaga civilizaţie anticã.
Intr-un anume sens, aceeaşi dualitate între sanctuareie poliade centrale şi sanctuarele de
margine se regăseşte în distribuţia marilor centre de cult panelenice, dintre care unele se aflã în
centrul ideal al unei arii culturale - Delfi, unde s-a păstrat pînă azi piatra simbolizînd “buricul
pămîntului”, centrul universului grec, sau Olimpia, sanctuar al lui Zeus şi heroon al
defunctului erou Pelops, ori Deios, insula fericitã a naşterii zeilor strãlucitori, or sanctuarul lui
Poseidon din centrul loniei - iar altele dimpotrivă, se situeazã la hotarul între Grecia cetãţilor şi
Grecia "neamurilor", ethne, de o elenitate tot mai îndoielnică, pe mãsurã ce elenitatea tinde tot
mai mult sã fie coextensivă cu organizarea în poleis. Dodona în Epir, Thermon în Etolia.
Complementare şi opuse, sanctuarele panelenice şi cele poliade aparţin aceleiaşi structuri de
ansamblu, în care identitatea specifică a fiecãrui grup uman în parte întreţine o relaţie
complexă cu întregul.
 26

Identitatea acestor grupuri umane se desăvîrşeşte atunci cînd, în locul puterii labile a
unor cãpetenii locale, se instituie un sistem stabil de exercitare iegitimă a autoritãţii. In tradiţia
greacã, acest moment este înregistrat, în cele mai multe cetãţi, sub forma înlocuirii dinaştilor
locali cu magistraţi aleşi ai cetăţii respective. La Atena, de piidã, ni se spune cã ultimul rege ar
fi cedat de bunã-voie puterea lui unui archon, căpetenie aleasã prin vot dintre aristocraţii
cetăţii. Procesul trebuie să fi fost mai puţin linear, dar este un fapt acela cã, în cursul secolelor
VIII şi VII, cetãţile sînt guvemate de magistraţi aleşi anual dintre cei mai nobili şi mai bogaţi,
în vreme ce, mai pretutindeni, puterea basileilor a intrat în legendã.
Tipul de stat pe care grecii îl creeazã şi îl difuzeazã în aceastã vreme are, evident, unele
trăsãturi comune cu formaţiunile contemporane şi comparabiie ca dimensiuni din Orientul
Apropiat - oraşe feniciene sau siriene, comunitãtile, mixte deja, din Cipru. Ceea ce le
deosebeşte totuşi rãmîne esenţial. S-a fãcut de mult observaţia cã, în structura urbanã a
Orientului, lipseşte un element tipic pentru urbanismul grec - agora, piaţa publicã. Or, agora
nu este un element decorativ, ci unul funcţional şi definitoriu în lumea greacă (aşa cum va fi şi
forum la Roma). transcriind în spaţiul civic ideea fundamentalã a participãrii corpului
cietăţenesc la deliberare. Preluînd tradiţia spaţiului comun în care deciziile cãpeteniilor
rãzboinice deveneau publice, în centrul cercului în care se strîngeau toţl rãzboinicii - martorii
care confirmã hotãrîrile basileilor - agora preia ansamblul de reprezentãri şi practici
participative care constituiau statutul de paritate al membrilor cetelor militare şi îl transpune
asupra comunitãţii cetãteneşti. Incã din epopee, dezbaterea publicã are o valoare nu doar
practicã, ci şi calificantã: Odiseu este cel mai iscusit în vorbã şi cel mai putemic în luptã, iar
Ahile ştie despre sine cã e cel dintîi dintre Aheii cu frumoase pulpare în rãzboi, chiar dacã alţii
sînt mai buni în agora. Dreptul de a vorbi, la rînd, în adunare, dezbaterea în prezenţa oştirii,
instaureazã calitatea de martor şi de sursã a autenticitãtii, pe care adunãriie cetãţeneşti le vor
moşteni din practica cetelor rãzboinice şi nU le vor mai pierde nicicînd. Aşa cum victimele
sacrificate sînt împãrţite între participanţi la rituri, aşa cum pãmîntul cetătii este împãrţit în
kleroi (loturi în sens propriu, de "parte trasă la sorţi"), tot aşa şi decizia politicã are drept cadru
acest spaţiu public comun, a cãrui realitate şi a cãrui imagine reprezintă marca semanticã a
cetăţii.
Una dintre problemele cele mai activ luate în discuţie în cercetarea recentã este cea a
elementelor care compun primele comunitãţi cetãţeneşti şi a originii lor. Intr-o viziune
tradiţionalã şi prin identificarea cu structurile considerate a fi generaie în toate societãţile
prestatale, trecutul prepolitic al Greciei era socotit a fi fost unul tribal: gene, inţelese în sensul
de clanuri, ginte - adicã structuri de descendenţi pe generaţii succesive ai unui fondator, avînd
un teritoriu, o necropolã şi culte comune şi specifice - s-ar fi reunit în fratrii, grupate, la rîndul
lor, în triburi; toate precedînd constituirea de poleis. Problema cea mai spinoasã cu care această
reconstituire se confruntã este aceea a documentãrii acestor instituţii: triburile şi fratriile sînt
menţionate cu totul sporadic în epopee, care nici nu expliciteazã vreodatã relaţia între fratrie şi
trib; In schimb, ambele instituţii devin vizibile în epoca de maturizare a cetăţilor. Or, dacã ar fi
fost vorba de relicve ale unei epoci protoistorice, ar fi fost normal sã se întîmple exac invers.
Cît despre gene, situaţia e şi mai complicată fiindcã ele nu apar decît relativ sporadic şi tîrziu,
şi dovedesc o structură foarte deosebitã de cea aclanurilor scoţiene sau irocheze.
Un examen lipsit de prejudecãţi al acestor instituţi dovedeşte de fapt cã fîecare dintre ele
are o istorie independentã de a celorlalte şi nu constituie niciodatã un sistem instituţional
prepolitic; dimpotrivã, ele reprezintã elemente ale unei structurãri a cetãtii - polis.
Singura dintre aceste institutii cãreia îi putem atribui fãrã ezitare o origine foarte veche
este fratria, deoarece foloseşte pentru a denumi aceste confrerii simbolice un nume indo-
european foarte vechi şi el; ceea ce nu înseamnă că sensul acestui tip de organizare va fi rãmas
acelaşi din timpuri imemoriale. In momentul în care putem constata efectiv existenţa fratriilor,
 27

ele reprezintã, dimpotrivã, un element funcţional al cetãtii, asigurînd integrarea generaţiilor

succesive în corpui civic. In perioada de constituire a cetãţilor, fixarea calendarului religios
comun fiecãrei cetãţi este dominatã de ciclul de ceremonii menite sã integreze pe tinerii
rãzboinici în colectivitatea adulţilor. în acest context, strãvechile confrerii rãzboinice sînt
investite cu o funcţie politicã esenţialã, de legitimare a descendenţei. Trebuie totuşi să
remarcãm căsãrbãtorite de acest tip, Apatouria, sînt prezente în Atica şj în cîteva cetãţi
ioniene, dar nu în toate zonele Greciei; pe de-altã parte, în alte zone, alte instituţii - ca syssitiile
la Sparta, îndeplinesc aceastã funcţie de integrare.
Triburile, phylai, nu apar în epopee decît o singurã datã cu sensul lor, obişnuit mai apoi,
de grup uman care îşi atribuie un ascendent comun şi are u teritoriu stabil. In epoca istorică,
majoritatea cetãţilor doriene au o structurã tripartitã a triburilor, în vreme ce comunitãţile
ioniene şi Atena au între patru şi şase triburi din aceeaşi "listã" de şase; faptul cã, în colonii
aceeaşi structurã se regãseşte, fixeazã cîndva între trecerea Neleizilor prii Atica şi începuturile
marii colonizãri perioada de formare a acestor instituţii. Dar trebuie să observãm cã nici
eolienii, nici dorienii din nord, nici cetãţile din Eubeia sau din Ciclade nu cunosc atare
subdiviziuni. Mai mult, numele celor trei triburi doriene, Hylleis, Dymanes Pamphiloi, trebuie
să-şi aibã originea în zona de nord a Greciei, unde diferite toponime şi etnonime pot fi puse în
iegãturã cu aceste apelative, în vreme ce numete triburilor ioniene trimit la orizontul micenian
deoarece au, mãcar în parte, sensul unor nume de confrerii funcţionale: Aigikoreis, păstorii,
Hopletes, purtãtorii de arme. Interpretarea celorlalte nume - Argadeis, Geleontes - e mai puţin
evidentã, dar poate merge în acelaşi sens. E deci vorba, dupã toate aparenţele, de structuri
diferite ca origine, şi cãrora doar cetatea le conferã o funcţie identicã. In ansamblu, concluzia
cercetãrii recente, conform cãreia şi triburile, şi fratriile devin elemente ale unei structuri
funcţionale doar în cadrul cetãtilor, pare a se impune. Parte integrantã a procesului de
constituire a cetãţii, structurarea într-un sistem de instituţii a fratriilor şi triburilor este una
dintre inovatiile constructive ale secolului VIII.
Cît despre gene, ele sînt forme de "lignée", de descendenţă verticalã, exclusiv nobiliare,
şi nu martori ai unei stãri pre-politice universale.
O altã inovaţie de o mare însemnãtate desãvîrşeşte acest proces de cristalizare. Este
vorba de apariţia şi rapida difuziune a scrierii alfabetice în lumea cetãţilor nãscînde. Dispariţia
civilizaţiei palatiale avusese drept rezultat şi dispariţia scrierii silabice, dimpreunã cu arhivele
pe care le deservea. Cîteva secole, lumea greacã uitase sã scrie, chiar dacã, incidental,
documente recent descoperite par sã indice cã uitarea nu fusese atît de completã: în Cipru, de
pildã, o ofrandã din secolul XI poartã dedicaţia unui oarecare Opheltas, şi dovedeşte astfel
deopotrivă cã uzanţa scrisului nu se pierduse cu totul şi cã folosirea lui era cu totul alta acum,
nu ca sistem de înregistrare contabilã, ci ca instrument prin care o relaţie aparte între un individ
anume şi zei este fãcutã publicã.
Reluarea contactelor cu Orientul a permis grecilor sã se familiarizeze cu sistemele de
scriere simplificatã din Fenicia;tradiţia anticã şi, pe urmele ei, tradiţia modemã vorbesc de cele
mai multe ori despre faptul că fenictenii ar fi inventat alfabetui şi grecii l-ar fi împrumutat
apoi, adaptîndu-l. Lucrări recente susţin un punct de vedere diferit, remarcînd pe bună dreptate
că scrierea fenicianã este o formă extrem de simplificatã a scrierii silabice, care notează
exclusiv consoane. Adevãrata invenţie a alfabetului, adicã a unui sistem de scriere în care
fiecãrui sunet, consoanã sau vocalã, îi corespunde un semn diferit, este o invenţie greacã
din.secolul al VIII-lea.
Lãsînd la o parte importanţa ulterioarã a acestei invenţii, din care derivã nu doar toate
scrierile alfabetice ale lumii, ci şi un întreg sistem cultural depinzînd de simplitatea unui cod
grafic care poate fi învãţat de un copil de 6 - 7 ani în cîteva luni (spre comparaţie amintim că
scrierea savantã chineză cuprinde peste 80.000 de semne, aşa încît doar Go-mo-Jo, preşedintete
 28

Academiei din Pekin, le ştia, se pare, pe toate), vom releva doarcîteva elemente care leagã
acest eveniment cultural capital de efervescenţa creativã a Greciei cetãţilor incipiente.
Difuziunea explozivã a scrierii şi a alfabetelor locale, prezente aproape concomitent cãtre
jumãtatea secolului VIII şi în Eubeia, şi în Atica, precum şi în primele colonii din Italia de sud,
a avut dintru început o funcţie de divulgare caracteristicã pentru clvilizaţia cetãţii. Dedicaţiile
pe ex votouri depuse în zoneie sacre ale cetãţilor şi în marile sanctuare vorbesc în egală mãsurã
de pietatea şi de bogãţia calificantã a închinãtorilor, care se adreseazã nu doar zeilor, ci şi tot
mai vizibil, muritorilor, contemporani sau urmaşi. martori admirativi ai bogatelor ofrande.
Publicarea timpurie a normelor care regleazã viaţa cetãtilor scoate de sub imperiul
accidentaluiui aceste norme, supuriîndu-le cunoaşterii comune şi unui examen critic a cãrui
importanţã politicã şi cuituralã abia dacã mai e de relevat. Semnãtura unui olar, la Pithecussai.
pe la 710, scurtele dedicaţii în versuri de pe ex votounle de la Delfi, Olimpia ori Delos,
inscripţia pamflet din agora atenianã, de pe la 700, dovedesc rãspîndirea în profunzime a
scrisului, accesibil, practic, oricui. Faţã de tradiţia Orientului, în care scrierea servea unei
ştiinţe secrete şi privilegiate, alfabetul grec aparţine comunitãţilor civice şi serveşte înainte de
toate divulgãrii, practica constitutivã a cetãţii în toate ipostazele ei.

Marea colonizare greacã

Raportul de forţe sociale în polis comportã de la origine două componente: puterea şi
prestigiul, evidente ambele, ale aristocraţiei se aflã într-un raport contradictoriu permanent cu
forţa latentã a masei cetãţenilor stãpîni de oikoi, deci participînd, fie şi formal, la viaţa obştei .
Cã e aşa, ne-o dovedeşte forma cea mai spectacuioasă de expresie a cetãţii !a începuturile ei,
cea pe care, tradiţional, o numim marea colonizare greacã.
Terminologia tradiţionalã este, ca de obiceî insuficientã şi înşelãtoare: "colonizarea"
greacã nu seamănă de loc cu mişcările de expansiune colonialã din epoca modemã, şi
reprezintã un proces de roire, nu unul de anexiune. “Colonizarea” greacă duce la multiplicarea
de state - poleis în bazinul mediteraneean, nu la lãrgirea ariei controlate de o metropolã sau de
un grup de metropole. Orice apoikia - instalare a unui grup strãmutat din ţinutul său de baştinã
- presupune iniţiativa organizatã de autoritatea unei polis-”mamã”, metropolis, şi duce la
fondarea unei alte polis independente, cu teritorul ei urban şi agrar, cu corpul ei civic, distinct
de cel din metropolã, cu legile şi cultele ei. Aceastã formă de emigrare se deosebeşte, aşadar, şi
de anexiunea colonialã de mai tîrziu, şi de migratiile anterioare mari colonizãri; se deosebeşte,
pe de-altã parte, şi de coloniiie romane, a cãror corp cetãjenesc era o fracţiune a celui de la
Roma. O anumitã relaţie de "deferenţã" politicã şi religioasã lega o apoikia de metropola ei, de
la care moştenea, în chip firesc, o seamã de tradiţii (grai, scriere, obiceiuri şi legi. credinţe şi
culte) - dar nu existã nici o obligaţie formalã în acest sens, şi atît alianţele. cît şi conflictele
între metropote şi colonii sînt la fel de frecvente ca şi între oricare alte cetãţi.
Această vastã "roire" a grecilor înspre vestul Mediteranei, Tracia, Pont. Caucaz şi nordul
Africii, angajînd cîteva zeci de metropole şi ducînd la constituirea a încã şi mai multe cetãţi
coloniale, reprezintã un fenomen remarcabil prin amploarea şi consecinţele sale: problema de a
şti care i-au fost cauzele a preocupat istoriografia în cel mai înalt grad. Documentaţia
arheologicã tot mai abundentã a înnoit în bună mãsurã temeiurile unei analize de acest tip
(sãpãturile de la Eretria, Megara Hyblaia, Pithecoussai, Elis, Selinus. Istros. Olbia, etc.); pe de-
altã parte analiza mai nuanţatã a textelor literare şi a celor cîteva inscripţii referitoare la
întemeieri de apoikii (decretul de întemeiere a cetãţilor Naupactos, din secolul VI, din mediu
locrian în Italia de Sud; aşa zisul "decret de întemeiere a Cirenei", text apocrif din secolul IV,
care păstreazã însã reminiscenţe arhaice).
Pomind de la aceste cercetãri, cîteva elemente pertinente pentru a descifra semnificaţia
marii colonizãri par a se impune în prezent. Inceputã înainte de jumãtatea veacului al VIII-lea,
 29

cînd se întemeiazã primele apoik chalcidiene în Italia de Sud (Cume, Naxos, Leontinoi,
Catania) urmate repede de ctitorii megariene (Megara Hyblaia) sau corintiene (Corcyra,
Siracusa), colonizarea continuã aproape neîntrerupt pînã cãtre sfîrşitul secolului VI, cu douã
mari etape distincte şi sub aspectul direcţiei şi sub cel al intensitãţii. Primul, de la cca. 770 pînã
spre 670. are drept principală directie Italia de sud (supranumitã din aceastã pricină "Grecia
Mare") şi Sicilia, drept principale metropole cetãţile din Eubeia, din zona istmului de Corint şi
di cîteva alte puncte ale Peloponesului, şi drept principa obiectiv - teritorii agricole mai
încãpãtoare şi mai rodnice decît cele din metropole. A doua etapã este mult mai diversificatã şi
sub aşpectui zonelor de emigrare, angajînd centre aie Greciei continentale (Megara), insulare
(Paros,Teos, Chios) şi cetãti ioniene, între care Miletul ocupă un loc aparte, şi sub cel al
direcţiilor de emigrare (continuã roirea în Grecia Mare şi Sicilia, dar nu în ritmul primelor
apoikii; i se adaugã însă coasta tracicã, strîmtorite şi Pontul Euxin, nordul Africii şi, dup. 600,
coasta de sud a Galiiei şi cea occidentalã a Hispaniei); în fine, această a doua etapă pare a
rãspunde unor probleme mai complexe ale metropolelor - pãmînt, desigur, dar şi comerţ,
conflicte politice şi lupte de facţiuni - care angajeazã şi mediul colonial însuşi, cîtă vreme
multe apoikii devin la rîndul lor metropole sau centre ale unei pleiade de mici poleis
subordonate (Sybaris, Massalia).
Diversitatea unor fenomene succedîndu-se aproape douã secole interzice, desigur,
generalizãri prea categorice; rãmîn însã cîteva fapte esentiale. Mai întîi - acela cã marea
colonizare rãspunde unei nevoi de pãmînt arabil, cãreia i se adaugã nevoia de a procura metale
şi, destul de repede, sclavi. Puţinele mãrturii de care dispunem pentru primele instalãri
coloniale vorbesc, invariabi!, despre fenomene de crizã agrarã şi alimentarã care preced şi
motiveazã trimiterea de colonişti: chalcidienii întemeiazã Rhegion în urma unei foamete, tot
aşa şi cetateaThera hotãrãşte sã trimeatã o expediţie în Africa pentru a pune capãt unei crize
similare. în mediul colonial, reglementarea strictã şi distribuţia controlatã a loturilor de pãmînt
în teritoriul cetãţii apare pretutindeni ca fiind gestul eşenţial al întennieierii: personajul evocat
de Archiloc (el însuşi conducãtorde expediţie colonialã la Thasos), Aithiops, care, încã pe
corabia cu care se îndrepta spre locul unei noi colonii în Italia, îşi cedeazã, nesăbuit, lotul de
pãmînt pentru o plãcintã, evocã în registru satiric o lume în care fiecareparticipant la expediţie
ştia de la bun început cã va primi o bucatã de pămînt mãsuratã şi concedatã de colectivitate.
însuşi numele acestui lot, kleros, (însemnînd sorţi, loz în sens propriu) trimite la o distribuţie
normatã a pãmînturilor, pe care înscrierea în spaţiu a noilor aşezãri o confirmã.
Desigur, aceastã preocupare nu va fi fost unicul ţel al colonizãrii: Rhegion. citat
adineauri, reprezintă, împreunã cu cetatea Zancle, de pe malul sicliari al strîmtorii Messinei, un
punct de control al traficului maritim dinspre Grecia spre Italia, ca şi al cãilor terestre spre
Etruria, a cãror importanţã în apãrarea navelor împotriva piraţilor nu poate fi neglijată;
ctitoriile de la Pithecoussai şi Cumai deschid calea comerţului cu minereu de fier, tot aşa cum
cetãţile din strîmtorite Mării Negre asigurã circulaţia navelor aducînd grîu din ţinuturile
pontice. Dar dominanta acestui vast proces pe tot parcursul sãu rãmîne distribuţia de pãmînt
arabil şi nu instalarea de emporia, de factorii comerciale. Faptul cã este azi dovedită absenţa
unor faze incipente sau a unor centre temporare de schimb (cîndva postulate de unii istorici), şi
că primele dovezi arheologice ale prezenţei coloniştilor greci sînt dovezi ale statornicirii lor
durabile în poleis constituite prin delimitarea unui teritoriu urban şi a unei chora împãrţite
noilor cetãţeni, cã direcţiile principale de instalare nu sînt cele ale traficului comerciaî
permanent, ci acelea ale controlului asupra cîmpiilor apropiate de coastă, faptul cã, în fine, în
cetãţile metropoiitane activităţile meşteşugăreşti sînt încã limitate, şi cã se vor dezvolta doar
mai tîrziu, toate acestea dovedesc că dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului reprezintã o
consecinţă, şi nu o cauzã a colonizãrii.Desigur, negoţul menit sã aprovizioneze lumea greacã
cu cîteva bunuri esenţiale - grîu, metal, sclavi - e o componentã a marii colonizãri; dar modelul
 30

colonial în care o civilizatie în cãutare de "pieţede desfacere" şi-ar fi anexat spaţiul

circummediteraneean în antichitate precum o va face în epoca modernã îşi dovedeşte lipsa
totalã de adecvare în condiţiile roirii grecilor din epoca arhaicã.
Sã fie atunci vorba de o simpiã crizã demograficã şi de aprovizionare? Faptul cã în
secolele IX - VIII populaţia centrelor greceşti mai de seamã creşte destul de rapid este
neîndoielnic, dar relatia între acest factor şi procesul de colonizare este cu mult mai complicată
şi mai mediatã decît ar putea părea la un prim examen. Elementul care dã sens acestui raport
este relaţja esenţială între colpnizare şi polis. Dimensiunea politicã a marii colonizări se
manifestã sub douã aspecte la fel de importante şi complementare: cel al originilor - trimiterea
de expediţii coioniaie este un act politic, asumat şi realizat în cadrul instituţiona! al cetãţii şi ca
o parte integrantã a procesului de constituire a acestora - şi cel al rezultatelor - instalarea unei
apoikii reprezentînd fondarea unei polis cu toate caracterele ei definitorii.
Săpăturile recente de la Eretria sugereazã cã întemeierea cetãţii (sesizabilã odatã cu
strãmutarea aşezării de colină în zona portului, organizatã acum ca spaţiu urban coerent) este
concomitentã cu trimiterea primelor expediţii colonia eretriene; această concluzie subliniază că
întemeierea de colonii este o parte integrantă a procesului însuşi de cristaiizare a unei polis.
Organizarea cetãtilor este, înainte de toate, cristalizarea formelor de distribuţie şi deţinere a
pamîntului civic; în aceste condiţii, procesul coexstensiv de colonizare, cu dominanta lui agrară
- de distribuire reglementatã de kleroi - nu rãspunde unei simple insuficienţe de pămînt, ci
faptului că deţinerea unui lot de pãmînt este temeiul participãrii la colectivitatea politică. Acei
membri ai comunitãtii ameninţaţi cu ruinare - deci cu pierderea statutului lor social şi a
drepturilor politice - nu pot fi, pur şi simplu aserviţi sau lãsaţi sã piarã. Dominate de o
aristocraţie funciarã, cetãţile nu se confundã cu aceasta, şi sînt, tocmai de aceea, împinse cãtre
cãutarea unor soluţii care multipticã comunitãtile de proprietari - cetãţeni evitînd disoluţia
corpului civic din metropolă.
Evident, roirea de poleis exprimã, la nivelul producţiei, incapacitatea societãţil antice de
a progresa altfel decît prin extensie în spaţiu şi reproducere a modelului limitat care le e
propriu; dar la nivelul raporturilor sociale, calitatea de proprietari-cetãteni a oamenilor de rînd
interzice aservirea lor şi concentrarea avuţiei funciare exclusiv în mîinile aristocratiei, fãcînd
astfel evidentă tensiunea permanentã între caracterul privat al proprietătii funciare şi caracterul
public al deţinerii şi transmiterii acesteia. Pe plan politic, aceasta se traduce prin faptul cã statul
îşi asumã rãspunderea transferãrii unei părţi a corpului civic în alte teritorii pentru a evita orice
tentativã de redistribuire a privilegiilor în metropolã.
Oricît ar fi de obscure tradiţiile despre întemeierea Tarentului, rezultã totuşi cã un grup
de oameni revendicînd integralitatea drepturilor lor civice contestate de autoritatea cetãţii -aşa
numiţii Parthenioi, "bastarzii" - pãrãsesc Sparta, într-o vreme în care lipsa de pãmînt dusese la
un rãzboi de expansiune şi întemeiazã o nouã cetate pe ţãrmurile Italiei: caracterut global, agrar
şi politic deopotrivã, al acestui episod este revelator pentru întreaga atmosferã a fondãrii de
apoiklai.
Aceastã atmosferã poate fi, mãcar în parte, reconstituitã pornind de la izvoarele literare,
epigrafice şi arheologice care evocã plecarea peste mare a unor grupuri de emigranţi desemnati
de o cetate - uneori de douã sau chiar trei - cãrora li se vor fi alãturat, de bunã seamã, o
mulţime variabilã de indivizi dornici sã se expatrieze (Archiloc adreseazã invective pletorei de
hãmesiţi nãpustindu-se la Thasos, dar şi îndemnuri tovarăşilor sãi, hetairoi, şi concetãţeni). In
fruntea lor, un nobil oikistes, şef de expediţie desemnat de cetatea-mamã, avînd în grijã
instalarea cultelor în noua cetate şi consacrarea teritoriului, probabil şi distributia loturilor
pentru case şi agriculturã, rezervînd, alãturi de spaţiul templelor, zone publice pentru adunãri
ale cetãţenilor (agora), precum şi o parte din chora controlată direct de cetate. Mulţi dintre
aceşti oikistai rãmîn pînã la sfîrşitul vieţii în noile ctitorii, unde, nu odatã, li se consacrã un cult
 31

eroic şi se povestesc generaţii de-a rîndul legende despre isprãvile lor. Lui Archiloc i se va
ridica un monument comemorativ pe lespezile cãruia se vor grava versurile poetului - oikistes.
Autonomia cetãtii nou întemeiate nu exclude raporturi privilegiate cu metropola, dar nu doar în
sensul influenţelor receptate de colonii, ci şi în cel influenţelor exercitate de ansamblui
mediului colonial asupra Greciei propriu-zise. Edificarea ex novo a unei cetãţi cu zonele ei
sacre şi publice, cu pieţele incintele ei, cu reţeaua de strãzi şi drumuri, nu are a ţine seamã. în
mediul colonial, de construcţii anterioare, şi relevă mai limpede înscrierea în spaţiu a unei
polis; tot aşa, instituirea structurilor politice cetãţii este mai articulatã şi mai limpede în aria
colonială, clarificînd în beneficiul întregii lumi greceşti liniile majore de fortã ale normelor
proprii cetăţii.
Pe de-altã parte, apariţia mediului colonial soluţionează, pentru o vreme mãcar, tensiunile
care stînjeneau dezvoltarea cetãţilor metropolitane, creînd astfel cadrul unui avînt rapid al
economiei şi societăţii în întregul ei. Odatã cu aparitia unei zone coloniale stabile, se deschide
pentru cetãtile Greciei posibilitatea unei rapide urbanizãri - atît sub aspectul acoperirii
necesarului de alimente, mai ales cereale, prin cumpãrarea lui dinafara lumii greceşti, cît şi sub
acela al unui disponibil de forţã de muncã dinafara cetãţii şi a aprovizionării constante cu sclavi,
care reprezintă pentru multe colectivităţi greceşti o altemativã mai eficace decît menţinerea unul
regim de aservire generalizată a producãtonlor directi. Apar astfel premisele unei dezvoltãri a
producţiei pentru piaţă, a schimbului permanent şi a unui activ trafic maritim. Totodatã se
instituie un raport permanent şi cu urmãri deosebit de însemnate între greci şi populaţiile
autohtone.
Lumea greacã depinde în bunã mãsurã de corelatul acesta al universului non-grec,
caracterizat în genere, în momentul instalãrii coloniilor, printr-un stadiu pre- sau proto-statal de
organizare, cu aristocraţii militare putemice şi doritoare de bunuri de prestigiu, susceptibile de
raporturi de schimb şi de raporturi de autoritate durabile cu locuitorii cetãţilor nou întemeiate.
Dupã o primã fazã, arheologic caracterizată - cel puţin în Italia şi Sicilia - de o retragere
prudentã a colectivitãţilor indigene în zona de coline, aceste raporturi devin statomice şi, în
ansamblu, paşnice. Desigur, existã urme ale unor conflicte inaugurale în legendele de
întemeiere, dar şi a unor alianţe de primã oră cu aristocratia localã (Emporion. Massalia);
penetraţia greacã poate fi precumpãnitor comercialã, ca în zona ponticã, sau cu elemente de
dominatie militarã, ca în vecinãtatea Siracusei şi Gelei. Prezenta obiectelor greceşti este însã
tot mai frecventã în mediul autohton, unde aceste obiecte ilustreazã şi întãresc prestigiul
cãpeteniilor locale. Meşteri greci încep să lucreze la comanda prinţilor sciţi, traci sau lucani, a
căror putere creşte vertiginos tocmai de pe urma acestor contacte, şi care îşi întãresc propria
poziţie pentru a putea oferi în schimbul obiectelor de lux produse de meşteşugarii eleni bunuri
de preţ - metal şi grîne, miere şi peşte, aur şi sclavi. Pe de-altã parte, în zonele învecinate
nemijlocit cu cetãţile, unele dintre ele izbutesc sã-şi asigure dominaţia asupra populaţiei
indigene, transformînd-o,ca la Siracusa sau la Heracleia Ponticã, într-o populaţie dependentã
de producãtori agricoli direcţi. Procesul de elenizare a autohtonilor se vãdeşte, pe cãi şi cu
rezultate diferite, în ambele direcţii, şi, dacã aristocraţia etruscã sau tracã adoptã modele de
comportament, costum şi uzante ale grecilor, şi mariandynoi din chora Heracleei, şi killyrioi
din teritoriul siracusan tind sã devinã mixhellenes, barbari elenizaţi.
Influenţa acestui mediu indigen asupra grecilor este mai greu de circumscris, îmbrãcînd
forme mai complicate de mănifestare. Pe de-o parte, cum arãtam mai sus, iumea greacã
depinde în tot mai multe feluri de lumea autohtonã cu care vineîntr-un permanent contact
şicare-i oferã şi produse, şi forţă de muncã; pe de-altă parte însă, civllizatia greacă a cetãtii este
organic legatã de structuri riguros definite de reprezentare, care absorb şi modificã profund
influentele culturale, integrîndu-le unei viziuni antropocentrice deosebite de cea a tuturor
civilizatiilor contemporane. In Sicilia, grecii întîlnesc, de pildă, culte consacrate unor cupluri
 32

de divinitãţi feminine, dar nu le adoptã ca atare. ci elaboreazã o nouã versiune a mitului

Demetrei şi Korei, în care răpirea Persephonei se situeazã în Sicilia; în iconografia
monumentelor greceşti din cetãţile nord-pontice, nu circulă motivele zoomorfe pe care meşterii
greci le folosesc în decorarea vaselor de metal preţios destinate comanditarilor sciţi; limba
documentelor epigrafice sau literare din mediul coloniai nu se deosebeşte nici măcar sub
aspectul lexicutui de cea a centrelor metropolitane, şi nu se pot observa împrumuturi de la
idiomurile autohtone; numele purtate de urmaşii "întemetetorilor" repetă fãrã ezitare temele
onomasticii din metropolă, şi nu avem atestãri de nume "barbare" decît în mediul foarte
restrîns al unei aristocraţii greceşti "de vîrf”, în care cãsãtoriile dinastice duceau la înrudiri cu
principii locali. Dar aceasta e o caracteristică exclusivă a mediului aristocratic, nu a mediului
cultural colonial. Cel mai celebru grec purtînd un nume tracic este probabil Oloros, descendent
al unui nobil atenian căsãtorit cu o principesã tracã şi pãrinte al celui mai mare istoric grec,
atenianul Tucidide.

Structuri ale realului şi structuri al imaginarului în cetãţile arhaice

Prin dubla mişcare, internã şi exterioarã, care fondeazã cetatea greacã, lumea acesteia se
înscrie într-un spaţiu propriu, acoperind aproximativ sfertul de nord-est al litoralului
mediteraneean. Reluînd cãi cîndva strãbãtute de neguţãtori, poate şi de oşteni, din principatele
epocii bronzului, spre Milet şi spre Smyrna, spre vãrsarea Orontelui sau spre golful Tarent,
navigatorii veacurilor de "renaştere" regãseau adesea itinerarii pe jumãtate doar uitate. Cu toate
acestea, periplul lui Odiseu nu e o banalã expediţie, ci istoria unei aventuroase pãtrunderi într-
un univers de alteritate populat de monştri sau de magicieni; Hesiod îşi avertizeazã auditorii
despre miile de primejdii pe care calea apelor le ascunde. şi de care omul cuminte caută a se
feri din răsputeri. Veacurile obscure au fãcut din orice navigaţie care se abãtea de la cîteva cãi
familiare - de la Troia la Ithaca, de piidã - o aventurã plinã de primejdii şi de monstruoase
înfãţişãri ale inumanului. O veche prejudecatã fãcea din greci, din timpuri imemoriale, nişte
oameni ai mãrii; puţine literaturi construiesc atît de sistematic imaginea unei lumi
neîncrezãtoare în ape şi definite înainte de orice prin lucrarea pãmîntului.
Roirea cetãţilor arhaice a lãrgit, desigur, orizontul spaţial al grecilor, dar nu l-a înstrãinat
cu totul, şi, oricum, n-a modificat esenţial aceastã percepţie lungilor plutiri pe mãri
necunoscute ca accident primejdios, ispravã eroicã şi riscantã. Nobiii porniţi în cãutarea
argintului sau a fierului, a cailor de rasã sau a aurului, se pot fãli cu faptele lor cum s-ar fãli cu
prada bogată a unui rãzboi; colonizarea înseamnã însã înainte de toate strãmutarea unei lumi de
ţãrani care îşi pãrãseşte ţinutul de baştinã pentru a gãsi nu aventura maritimã, ci un ogor mai
roditor şi mai vast.
Aceastã primã expansiune circummediteraneeană nu-i strãmutã de altfel pe greci într-o
lume exoticã; ceva mai bogate, ceva mai spaţioase, ariiie coloniale nu sînt fundamental diferite
de cele metropolitane. Aceeaşi floră şi faunã, aceeaşi luminã şi aceleaşi constelaţii se regãsesc
aproape pretutindeni. Finitudinea, mai cu seamã, este aceeaşi, şi se regãseşte mai pretutindeni o
anume scarã comunã a formelor de relief, care face ca ordinea sã fie perceptibilã şi cu atît mai
clarã cu cît contrastul major între luminã şi umbrã accentueazã toate contururile. Un univers
natural pe mãsura omului şi o anume limpezime unesc malurile Mediteranei şi reprezintã o
constantã a spaţiului pe care îl iau grecii în stăpînire, şi care, cumva, îi stãpîneşte la rîndu-i.
Un spaţiu în contrast, desigur, cu nemãrginirile mãrii, perceputã ca o cîmpie intinsă,
pontos, cu cãrãri neştiute; şi, în acelaşitimp, parte integrantã a orizontului lor terestru, cîtã
vreme e mai uşor sã ajungi pe mare nu doar la insulele care se întrezãresc, niciodatã prea
departe, ci şi, ocolind un cap stîncos şi debarcînd înh un golf limpede şi liniştit, de la Atena sau
Corint la Delfi.
 33

Spaţiul acesta fragmentat, în care fiecare regiune e un fel de insulã terestrã, cînd nu e o insulã
în sens propriu, determinã desigur o configuraţie aparte a habitaţului uman, cu o pleiadă de
micro-economii a cãror lege de dezvoltare pare a fi mai degrabă roirea decît creşterea.
Subdiviziunile sînt mai stricte în Grecia metropolitană, unde lanţuri muntoase abrupte ocupã
aproape 4/5 din suprafaţã, compartimentîind relieful în mici zone de şes, despărţite de creste
abrupte Cîmpiile dih nord - Macedonia şi Tessalia - separate drastic de restul teritoriului de
culmile Ossei şi Olimpului, reprezintã o zonă distinctă. Pindul desparte douã mari arii; cea de
vest - Epirul, Acamania şi prelungirile lo insulare - cu o climă umedă si vegetaţie mai
abundentă, dar relativ izolată şi marginaiã; şi cea de est, unde culmile ceva mai scunde ale
Pamasului fragmentează diferitele zone ale Greciei centrale: Beoţia, Atica, Focida şi Locrida,
prelungite de insula Eubeia şi deschizindu-se spre o dublã punte insularã, Cicladele (Paros
Naxos, Delos) spre sud, Tasos, Samotrace, Lemnos ş Lesbos spre nord, care leagã continentul
grec cu strîmtorile şi coasta Asiei Mid. Puntea insularã spre Asia Micã închide spre sud Marea
Egee prin marile insule Creta şi Rodos.
Peloponesul e dominat de masivele înalte care izoieazã Arcadia şi Achaia, şi care separă,
în centrul peninsulei, Laconia, de cîmpia Messeniei spre vest şi a Argolidei spre est. Golfuri
prielnice în nord şi nord-est, tot mai puţine şi mai dificile spre capul Tainaros, duc la o
altemare de zone deschise spre mare şi de regiuni închise şi relativ izolate care vor orienta
destinul "insulei lui Pelops".
Spre est, aceeaşi structurã se extinde cãtre coasta Asiei Mici, la fel de fragmentarã,
limitatã în nord de masivele muntoase pontice. coborînd spre ţãrm într-o formaţie colinarã mai
accesibilă; în centru. cîmpiile aluvionare ale Meandrului şi Hermosului asigură şi agricultura şi
zone de coastă propice debarcãrii, în vreme ce, spre sud, cîmpia Cariei şi cele două depresiuni,
Pamfilia şi Cilicia, mai sãrace şi mai secetoase, permit totuşi o dezvoltare importantă a
civilizaţiei.
Spre vest, Italia de sud şi Sicilia par o reluare, la scarã ceva mai mare, a aceluiaşi peisaj: coasta
de sud-vest. unde se instaleazã primii colonişti, de la Pithecusai şi Cumae la Poseidonia şi
Eleia, beneficiază de îngusta cîmpie dintre Marea Tireniană şi Apenini. iar Sicilia are în centru
un masiv stîncos şi coline înalte. înspre care se retrag populaţiile locale, siculii şi sicanii, lăsînd
coasta de vest coloniştilor cartaginezi, iar cîmpiile meridionaie şi răsãritene grecilor, care
ocupã repede litoralul cu golfuri apãrate şi vãi roditoare. Golful Tarent oferă probabil zona cea
mai largã şi mai mănoasă, dar şi aceasta este limitată spre vest de podişul Lucaniei şii de
Bruttium, cu un relief înaît şi abrupt. şi stãpînite cde triburi rãzboinice, spre est - de ţãrmul
stîncos stãpînit de Apuli şi Messapieni.
Dacã, pe coastele meridionale şi chiar vestice ale Pontului Euxin, aceastã structurã
fragmentarã a teritoriilor este întrucîtva prezentã, clima şi marea sînt destul de diferite, cu alte
ritmuri şi alte constrîngeri. Coloniile nord-pontice se situeazã nu la adãpostul unei zone înalte
despãrţind marea de interior, ci la marginea marii cîmpii scitice, deschisã vastelor spaţii
bîntuite de neamuri nomade de cãlãreţi; spre est, micile centre dinspre Colchida deschid un
spaţiu liminar şi ciudat, dominat de culmile Caucazului, care, multã vreme. vor apãrea ca ultim
prag rãsăritean al oikumenei.
Comunicaţiile în acest spaţiu sînt, cum spuneam, relativ uşoare pe mare (mai puţin cea
pe care grecii, ca s-o îmbune, o vor numi Euxeinos, "ospitaliera"); cabotajul folosind barcazuri
uşoare cu pînze pãtrate, s-a practicat din timpuri imemoriale, transportînd din insulã în insiulă
şi din golf în golf oameni, obiecte şi tehnici, poveşti şi idei. Marea problemã a comunicaţiiior
pe mare est însã pirateria, care reprezintã o constantã a vieţii circummeditaraneraneene; cu
excepţia scurtelor perioade cînd o cetate sau un stat maritim putemic reuşeşte s controleze acest
-spaţiu (Atena în secolul V, Egiptul Lagid şi Rodos-ul în epoca elenistică, Roma de la
mandatul extraordinaral lui Pompei), aceastã formă de "război sălbatic" este endemică, şi
 34

explicã efortul diferitelor cetãţi de a stãpîni mãcar trecãtorile -strîmtoarea Messinei, de

exemplu - sau accesul în porturi.
Cãile terestre sînt puţine şi dificile, putînd fi străbãtute cel mult cu catîri cãrînd poveri,
adesea doar cu cărãuşi. Cele cîteva puncte de tranzit - Istmul de Corint, trecãtoarea
Thermopylai sau trecătorile munţilor Taurus - sînt totuşi esenţiale şi fac din timpuri strãvechi
obiectul unei confruntãri; cetatea care le controleazã e îndeobşte mai bogatã, pînă la o vreme
din jefuirea strãinilor, apoi din taxe şi din controlul exercitat asupra acestor cîteva axe de
comunicaţie terestrã.
Fiecare cetate, oricum, se organizează dintru început funcţie de căile de comunicare
între oraş şi chora, şi, mai departe, spre ţinuturile înconjurătoare ale cetãţilor vecine sau ale
prinţilor barbari, cu care se află, vrînd-nevrînd, într-o relaţie permanentã.
De la Homer la primii geografi ai secolului VI, lumea aceasta este perceputã în registre
diferenţiate şi ideal concentrice: în mijloc, lumea de acasã. cea dupã care tînjeşte Odiseu, dar
care cuprinde acum întreg spaţiul litoral coextensiv cu spaţiul de instalare at apoikiilor greceşti.
Din Asia Mică pînã la coasta tireniană, acesta e spaţiul familiar şi sediul identitãţii elenice. De
jur împrejur, pînă la limitele podişului anatolian. la Nil şi la Dunãre, pînă la coloanele lui
Heracles (Gibraltar) spre vest, o centură de ţinuturi "de margine", locuite de felurite neamuri
ale cãror graiuri ininteligibile seamãnã cu ciripitul unor pãsãri: barbaroi. Catre limitele sal
exterioare, aceastã zonã de tranziţie spaţialã şi culturală între lumea greacã şi neant e locuitã de
fiinţe tot mai inumane, de la sciţii nomazi şi antropofagi - sau asceţii hippemolgi refuzînd
camea animalelor şi vãrsarea de sînge - la ciclopi. grifoni, şi skiapozi (oameni care au talpa
piciorului atît de lungă încît o pot folosi da pe o umbrelă de soare, de la skia, umbră, şi pous,
podos, picior): lumi altemative şi stranii care deschid spre pustiuriie fierbinţi ale Africii sau
spre pustiurile glaciale ale septentnonului.
Oikoumene, lumea locuită şi cunoscută, apare ca pluralitate de nuclee cu o structurare
interioarã coerentã şi clar articulatã, cetăţile, poleis, care se integreazã într-o structurã de
ansamblu laxă, dominatã mai degrabã de interferenţa unor cercuri concentrice decît de
articularea într-un sistem ierarhizat sau compact. Un metabolism tot mai latent leagã centrul de
margine, pomind de la relaţia între acropole şi oraş, trecînd la raportul între aria urbanã şi
chora, şi mai departe, între lumea cetãţilor şi ceea ce le e exterior. strãin şi totuşi din ce în ce
mai vital, lumea pe care gredi se vor dbişnui sã o numească barbară.
In mod ideal, fiecare cetate se imagineazã pe sine, într-un spaţiu finit, ca un univers de sine
stătător, autosuficient şi autonom; în fapt, această autarkeia e doar o faţã a lumii, reversul ei
fiind macrostructurile de care aceastã lume e legatã tacit şi constant: cetãţi vecine, prietene ori
duşmane; spaţiul polarizat în jurul cîtorva mari sanctuare panelelenice, dar şi spaţiul comun,
chiar dacã imaginar, al aceluiaşi trecut epic. De la Micene în Ithaca, de la Aulis la Troia,
curînd din Pelopones la Coloanele lui Heracles - o traditie persistentã pretindea cã un fluviu
subteran lega Siracusa de Grecia metropolitanã, şi poeţii erei coloniale, în frunte cu
Stesichoros, au ţesut sute de itinerarii mitice care sã dea seamã de aceste interdependenţe. Dar
şi mai departe, fierul etrusc. grînele din Pont, sclavii de pretutindeni leagã ţinuturile Greciei de
spaţiul continental, absorbind în schimb tot mai multe vase şi stofe, chipuri de zei şi obiceiuri
greceşti. Fildeşul pentru ofrande la Delfi sau la Olimpia călătoreşte împreună cu poveşti
despre divinităţile Apei primordiale, dinspre porturile siro-feniciene, ducînd acolo argintul
Greciei. Universuri plurale cultivînd cu îndãrãtnicie sentimentul de unicitate etanşã, cetãţile
Greciei nu pot fi evocate în afara acestor metabolisme constitutive.
O climă asemănătoare, aşadar şitmuri comune ale vieţii cotidiene, scandează curgerea
vremii, pretutindeni în aria mediteraneeanã. Două mari anotimpuri, o iamă ploioasã, nu odatã
bîntuită de vînturi tãioase şi reci, dar rareori friguroasã cu adevãrat, şi un anotimp uscat, bun
pentru lucrarea pămîntului, pentru navigaţie şi pentru război, din martie pînã tîrziu, spre
 35

sfîrşitul lui octombrie, cu tranziţii scurte şi aproape neobservate, ritmează ciclul anual. Prima
parte a acestuia e legată de culturile cerealiere: pregãtirea cîmpului din vreme - mai
pretutindeni e nevoie, înainte de arãturã, de curãţirea de pietrişul aluvionar şi defrişări - apoi
aratul şi semãnatul în martie, cînd pregãtesc şi viile pentru varã; în aprlie şi mai praşila,
secerişul şi treieratul pe arie în iunie. Lunile toride de varã nu sînt propice cîmpurilor, dar din
septembrie pînă tîrziu în octombrie, livezile şi viile cer o muncã asiduă. Peste iarnă se culeg şi
se prelucreazã mãslinele, numai bine pentru a reîncepe lucrarea ogoarelor la sfîrşitul februane.

Dominantele acestei agriculturi sînt dictate de climat şi de caracterul, destul de

rudimentar, al uneltelor şi tehnicilor agricole, care, dupã momentul de progres evident legat de
difuziunea metalurgiei fierului, rãmîn neschimbate pînã în epoca imperialã romanã, plugul tras
de vite, care taie brazda, dar nu o rãstoarnã, sapa, hîrleţul, grapa, secera şi toporul pentru
defrişări epuizeazã inventarul esenţial. Numeroase lucrări pregătitoare - desţeleniri, defrişări, .
curãţirea de pietre cãrate pe cîmp de torentele de la sfîrşitul iemii, araturile repetate de toamnã
pentru a sparge crusta uscată peste vară - fac din lucrarea pãmîntului o trudă constantã. Practica
aproape generalã este cea asolamentului bienal, cu pauze intermitente pentru a lăsa pămîntul sã
răsufle. Coroborate, aceste elemente tehnice explică anxietatea permanentã a unei lumi de
ţărani, în care menţinerea unor suprafeţe de cultură care să asigure supravieţuirea nu e de loc
uşoară, şi unde chiar cei avuţi se tem de fragmentarea propnetãţii fundare prin moşteniri
succesive.
Creşterea vitelor joacã în aceastã lume un rol aparte: dupã primele veacuri ale
mileniului I, cînd pãstoritul pare sã aîbă o pondere predominantă, acest tip de activitate intră
într-un fel de latenţă, mai degrabã imaginarã decît reaîă. Dacã e sã judecãm chiar şi numai
dupã numărul de vite sacrificate la ceremonii - şi care reprezintă sursa aproape unică a
consumului alimentar de came pentru cei mai mulţi locuitori ai cetãţilor - creşterea bovinelor
trebuie sã fi fost cantltativ importantã; oile, caprele şi porcii nu vor fi lipsit nici din
gospodãriile mai modeste, şi, dacã înţelegem pnn zeugitai de la Atena - posesorii censului
hoplitic - în sensul de “proprietari ai cel puţin unei perechi de vite de jug” - ceea ce seamănã cu
evocările lui Hesiod - refacem un orizont de economie ruralã mixtã cît se poate de verosimil.
Izvoarele literare care fac din lucrarea efectivă a pămîntului o îndeletnicire cvasi-sacră, sursa
îhsăşi a calităţii de cetăţean, vorbesc sporadic şi eliptic de creşterea vitetor. Sîntem. în mod
evident, în faţa unei lecturi ideologice a faptelor, care percepe şi transmite elementele
calificante sub aspect socio-politic, dar ocultează ca marginale ocupaţiile complementare legate
de pãstorit. O informaţie greu de interpretat pînã la capăt aminteşte cã tiranul Megarei,
Theagenes, ar fi poruncit mãcelãrirea turmelor de oi ale aristocraţilor, ceea ce ar putea însemna
cã, în această cetate din istm, săracă în pămîntuti arabile, dar vestitã pentru ţesăturile ei,
posesiunea turmelor şi a păşunilor - şi nu a pămîntului arabil, ca mai pretutindeni - reprezenta
bogăţia calificantă. Pe de-altă parte, creşterea cailor, a căror utilitate practică în Grecla este
aproape nulă, e în mod constant un semn al rangului înalt: hippeis sînt, mai în toate cetăţile,
nobilii, nu călăreţii în sens militar, şi în Eubeea, clasa aristocratică poartă numele de
hippobotai , crescătorii de cai. Dimpotrivă, itineranţi, oierii care se trag spre munte din aprilie
pînă toamna tîrziu sînt nişte marginali în raport cu lumea de ţărani statomici pe care cetatea se
întemeiazã. Marea, în fine, nu e doar un drum, ci şi o sursă de hrană; înrudit cu vînãtoarea ca
obiect şi cu meşteşugurile ca iscusinţă, pescuitul marin e o constantã discretă, dar foarte
eficace, în viaţa cotectivităţilor greceşti.
O lume relativ închisă, şi totuşi obligatã sã se deschidă, periodic mãcar, spre exterior, de
care depinde în multe privinţe, căci Grecia propriu-zisă e un ţinut sărac în resurse ale
subsolului: minereurile de fier nu sînt abundente, dar existã dispersat în Pelopones şi în insule,
ceea ce permite dezvoltarea timpurie a cîtorva centre arhaice, dar şi stimuleazã expansiunea
 36

colonială în Italia, de unde fierul alimenteazã permanent cetãţile metropolitane. Concentrarea

aramei în Cipru şi absenţa cositorului a reprezentat o problemă constantă, nu doar a epocii
bronzului - criza civilizaţiei miceniene este în mare măsurã o criză a căilor de procurare a
minereurilor - ci şi a epocii cetăţilor. care folosesc. de îndată ce drumurile maritime se pot
retua, şi pentru arme ori podoabe şi ustensile de lux. şi pentru ofrande şi statui, acest aliaj. în ce
mãsurã arama dinTransilvania a reprezentat o altemativã la minereurile din Cipru e greu de
evaluat cu exactitate, dar unele analize efectuate asupra materialelor heladice tind să indice cã
aceastã sursã are o importanţă mult mai mare decîl se crede îndeobşte; rămîne deschisã
problema de a şti cînd şi în ce condiţii a fost ea accesibilã. Cîteva zãcãminte de argint, mai ales
în Atica şi în insula Siphnos, completeazã acest tablou; aurul nu se găseşte în Grecia, ci doar în
zonele limitrofe - în Frigia, stăpînită de legendarul Midas, sau în sudul Traciei; de aici şi
vaioarea hiperbolizatã a acestui metal exotic, talisman regal - ca în legenda lînei de aur- şi
semn a! unei bogăţii fabuloase şi calificante.
Ceea ce. în schimb, abundă în Grecia metropolitanã şi se gãseşte şi în aria colonialã este argila
- materie primã a unei precoce dezvoltãri artizanale de vîrf - şi piatra, de la cea comună, calcar
şi tuf vulcanic, la marmura cu un indice de translucenţă cu totul exceptional, în mod deosebit
în Atica (Pentelikos) şi în Ciclade.
Pe aceste temeiuri, un echilibru complex şi destul de vulnerabil se instituie odată cu instituirea
cetãţii. Aceasta reprezintã, sub aspect socio-economic, o comunitate de proprietari de pãmînt
care îşi rezervă monopolul unui teritoriu agricol, elaborînd norme care sã defineascã stãpînirea
lui legitimã şi instituţii care să vegheze asupra transmiterii legiuite, din generaţieîn generaţie, a
acestei duble calităţi, de proprietar şi de cetăţean. De aici decurge caracterul reverslbil al
relaţiei între calitatea de proprietar şi calitatea de cetãtean, care se determi una pe cealaltã; de
aici - definirea şi competenţi magistraţilor, structura statutelor şi raporturilor sociale, precum
şi ansamblul reprezentãrilor şi comportamentelor, al imaginarului şi mentalitãţilor
caracteristice cetăţii.
Dintre grupurile sociaie care participã la aceastã alcãtuire, aristocraţia cetãţilor incipiente este,
de departe, cea mai activã şi cea mai vizibilã. In mãsura în care constituirea cetăţiior traduce o
divulgare şi o împărţire de competenţe, fie şi formalã o vreme, între succesorii basileilor
homerici şi locuitorii statomici ai fiecãruiţinut, iniţiativa şiformele acestei integrãri aparţin mai
cu seamã celor dintîi. Cetatea incipientã foloseşte instituţii şi reprezentãri derivînd din
practicile cetelor rãzboinice - adunarea tuturor cetãţenilor transcrie în cadru pacific tradiţia
adunãrii oştenilor şi poartã ades acelaşi nume, agora; practicile distributive în loturi a
teritoriului preiau comportamentele şi vocabularul împãrţirii prăzii de rãzboi, şi însuşi numele
lotului de pãmînt, kleros, e, la origine, numele pãrţii de pradã pe care sorţii au hãrãzit-o
fiecãrui oştean. In jurul personajelor aristocratice se creeazã legende de întemeiere şi culte
eroice, formele cãsãtoriei şi moştenirii din familiile nobile se extind la ansamblul corpului
civic, cultele poliade sînt de cele mai multe ori dezvoltãri ale unor culte familiale aparţinînd
unor "neamuri". gene, aristocratice. Desigur. acest lanţ de divulgãri rãspunde unor presiuni pe
care poemele lui Hesiod ne îngãduie sã le identificăm ca venind, mãcar în parte, din afara
cercului restrîns al nobililor, dinspre ţãranii cu stare şi fãrã privilegii, a cãror greutate specificã
în viaţa comunitãţilor greceştl e cu atît mai mare cu cît autonomia lor socio-economică
sporeşte, şi a cãror mediere e tot mai necesarã în perpetuul agon, întrecerea, în care nobilii îşi
macinã eroic forţele. Dar, la urma urmei, Hesiod însuşi este, dupã toate probabilitãţile,
vlãstarul unei familii de nobili siliţi sã se expatrieze din cauza sãrãcirii.
Discursul paritar al cetãţii incipiente, de la sacrificiile comune la traseul ordonat şi simetric al
primelor apoikiai, ca Megara Hyblaia sau Naxos, la poemele lui Archiloc, invocînd
fratemitatea cetãţenilor de curînd instalaţi laThasos, este elaborat de aristocraţie, ca şi
formularistica primelor inscripţii normînd principiile de convieţuire şi organizare în polis. Doar
 37

nobilii aveau autoritatea şi priceperea de a o face, chiar dacã astfel rãspundeau unor exigenţe şi
unor presiuni venind din afara cercului nobiliar.
Aceastã imagine tot mai explicitã a cetãţii ca spaţiu comun şi paritar este aşadar liantul care
fondează reprezentările despre polis şi conferã cetăţilor greceşti, încã de la origine, o
dimensiune imaginară împărtăşită de toate componentele societãţii.
In acelaşi timp, aristocraţia elaboreazã însã şi un ansamblu reprezentări şi instituţti, un cod
particular de comportament şi de vatori care, în interiorut universului paritar, îi legitlmează
privilegiul şi autoritatea. Acest proces devine perceptibil întrucîtva prin ceea ce am numit
"renaşterea greacă”, în măsura în care elaborarea superioarã a idealului eroic, atît în epopee, cît
şi în iconografia ceramicii geometrice, curînd şi în plastica din bronz a ofrandelor în marile
sanctuare panelenice, afirmă excelenţa războinică şi trece aproape sub tăcere marile inovaţii ale
secolului VIII, apariţia cetăţii şi expansiunea colonială. Afirmarea pluriformă a idealului de
excelenţă războinicã poate fi cititã ca un rãspuns al aristocraţiei tradiţionale de diogeneis,
"născuţii din zei". la principiul de paritate şi similitudine instaurat de cetate, cu toate că aceeiaşi
aristocraţie contribuie decîsiv tocmai la elaborarea şi difuzarea categoriilor mentale şi
instituţiilor de paritate. Singura calitate care le mai aparţine exclusiv aristocraţilor, cea de
războinic, este astfel supra-evaluată în raport cu stăpînirea asupra pămîntului care este acum un
drept al oricãrui cetăţean.
Numele însuşi care denoteazã aceastã categorie, hoi aristoi, trimite la biruinţa
concurenţială a războinicilor ale căror isprăvi, aristeiai, le cîntã epopeea, excelenţa mereu
cuceritã într-un univers agonistic şi mereu avînd nevoie de recunoaştere publicã sub forma
privilegluiui, geras, time, şi a gloriei, kleos. In diferite cetãţi, aceastã aristocraţie originarã îşi
codificã tot mai frecvent privilegiul ca derivînd nu doar din izbînda personalã, ci din tradiţia
familialã ilustrã, reafirmată la fiecare generaţie de excelenta descendenţilor. O cvasi-nobilime.
aşadar, cu instituţii şi coduri comportamentale aparte, situîndu-se întrucîtva în afara cetãţii - pe
care o fondeazã, dar cãreia pretinde mereu cã-i premerge - cu toate cã, sub un alt aspect, se aflã
în chiar centrul spaţiului politic. Eupatridai, gennetai, cei de neam ales, gamoroi, cei ce şi-au
împărţit la origine pãmîntul unui ţinut - toate aceste denumiri care indicã un trecut pre-politic
trimit la aceastã ambiguitate constitutivã a raportului aristocraţiei cu cetatea.
Astfel se structureazã, sub dublul semn al participãrii şi al privilegiului, instituţiile
originare ale cetãţii. Dincolo de diversitatea de nume pe care le poartã, ele sînt generale şi
simple: o adunare a tuturor cetãţenilor, pe care o putem bãnui a fi fost multã vreme doar martor
al deciziilor căpeteniilor, dar care existã, fie şi formal, pretutindeni: agora, ecclesia sau halia,
ea desemneazã pe cei ce se adunã laolaltă. De cealaltã parte, în locul basileilor a cãror putere
labilă este înlocuitã pretutindeni de autoritatea unor cãpeteriii alese - ceea ce înseamnã,
probabil, aclamate - pe termen limitat, de un an şi, nu odatã, împãrţind puterea între cîţiva
egali: cei trei arhonţi ia Atena (un archon, ăl cãrui nume este eponim pentru anul de exercitiu,
un polemarchos, comandant militar, şi un basileus, moştenitor al calitãţii sacerdotale a
vechilor basilei atici) dar şi cei doi regi ia Sparta sau în cetăţile doriene din Pont; damiourgos
la Argos sau kosmos în cetãţile cretane sînt magistraji supremi, dar tocmai aici, reguli foarte
precise apãrã cetatea de eventuale încercãri de excesivã concentrare a puterii.
Componenta stabilã a acestui sistem instituţional este consiliul aristocratic al fiecãrei
cetãti. Numit îndeobşte boule (dar şi gerousia, sfatul bãtrînilor, la Sparta), compus cel mai
adesea din foşti magistraţi cooptaţi sau aleşi pe viaţă (la Atena, Areiopagul era format din toţi
foştii arhonţi), acest consiliu, asemeni Senatului roman, reprezintã elementul de continuitate şi
un concentrat de putere, de prestigiu, de experienţã care domina clar realitatea politică a
cetăţilor arhaice şi exprima în cel mai înalt grad forţa aristocraţiei care domină de fapt cetatea.
Dualitatea latentã între adunare şi consiliu e încă ocultatã de puterea şi autoritatea nobililor,
care folosesc altemativ instituţiile obştii, dominîndu-le necontestat.
 38

Infrastructura acestui sistem e constituită din triburi, phylai,dominate de cîte un

grup nobiliar - în aşa măsurã încît reforma lui Cleisthenes. tiranul Sicyonei, ca şi cea a
nepotului său atenian, are nevoie de destructurarea acestor alcãtuiri pentru a diminua puterea
aristocraţjei, şi Aristotel va consemna cã, pentru a omogenlza corpul civic atenian, Cleisthenes
a impus eliminarea distincţiilor politice dupã vechile triburi: me phylokrinein.Apoi neamul, to
genos, (nu ginta, cum se înţelege prea adesea, ci o structurã familialã verticală, privilegiind
exclusiv filiaţia), care desemneazã mari familii aristocratice ce-şi transmit ereditar competente
politice şi de cult exclusive. La Atena, unde aceste mari familii sînt mai bine documentate,
evoluţia aristocraţiei este un proces complex de stratificãri ierarhice pe care le implică
unificarea treptatã a întregii Atici. Acest proces este, în mare mãsurã, un agon între aristocraţia
Atenei şi aristocratiile locale, formate încã în secolul VIII: în necropola de la Eleusis, de pildă,
apar ca elemente calificante şi de prestigiu în morminte miniaturi de hambare cu cinci încãperi,
sugerînd, irezistibil, o apropiere de numele solonian al clasei censitare superioare a
pentacosiomedimnilor, cei care recolteazã cel putin cinci sute de medimni (baniţe) anual.
Dimensiunea simbolicã a acestei diferenţieri este esentială, şi aristocraţia de la Eleusis nu poate
fi despãrţitã de cultul iniţiatic al Demetrei Eleusine, în care cel putin douã mari gene -
Eumolpidai şi Kerukes, îşi pãstreazã pînă tîrziu calificarea privllegiatã. In cetãţite din Ionia,
asemenea "neamuri", dinastii tocale, exercitã o putere aproape regalã: Neleizii la Milet,
Basilidai, "urmaşii basileilor", la Efes. Asemeni lor, Penthelidai ia Lesbos ori Bacchiazii de la
Corint, o dynasteia de vreo două sute de nobili înrudiţi care monopolizeazã puterea politică,
practicînd endogamia ca sã nu difuzeze privilegiul.
La Atena. curiozitatea unor lexicografi din epoca elenisticã ne face să întrevedem funcţia şi
evoluţia fratriei. Pentru explica un termen devenit obscur, ni se citeazã un text al atidografului
Philochoros despre o reformã soloniană a fratriilor ateniene. Nu intereseazã acum data
reformei, care e, dupã toate probabilitãţile, anterioarã lui Solon. Importantă e existenţa unor
"frãţii" simbolice grupînd persoane care pretindeau cã descind dintr-un strãmoş ilustru comun,
de vreme ce-şi spuneau şi gennetai, cei de neam nobil, şi homoiogalaktai, cei care au supt
acelaşi lapte.
In fine, hetaireia, ceata de rãzboinici din jurul unei cãpetenii, devine o structurã permanentã a
modului de viaţã aristocratic, grupînd nobili mai de vazã şi mai mãrunţi care-şi petrec timpul
împreunã, şi împreunã încearcã sã fie în frunte mereu, în viaţa cetãţii, la întrecerile sportive, la
ospete şi la rãzboi. In cetãţile aristocratice din Creta, aceste hetairii devin o formã codificatã
juridic de apartenenţã la grupul de privilegiaţi, în opoziţie cu cei apetairoi, inferiorii din afara
hetairiiior. In întrega lume nobiliarã a cetãţilor arhaice, aceste agregãri descinzînd din cetele
rãzboinice ale epocii eroice se manifestã ca o structurã definitorie a grupului aristocratic.
Dublul destin al aristocraţiei cetãţilor arhaice se vãdeşte din chiar destinul divergent ai
acestor forme de solidaritate nobiliarã: fratriile ateniene sînt obligate la un moment dat sã
includã şi alte grupuri, devenind o instituţie a cetãţii care garanteazã apartenenţa la corpul civic
a descetndenţilor fiecărui membru al fratriei; pruncii le sînt înfăţişati acestor phratores dupã
naştere, iar băieţii din nou în pragul efebiei, astfel încît fratria poate depune mărturie oricînd
asupra calităţii de cetăţean a oricãrui membru. Fratria devine astfel o structurã mai deschisă,
faţă de genos, care rãmîne o formã de agregare exclusiv aristocraticã. chiar dacã functia
sacerdotalã a membrilor săi e tot mai frecvent conferitã de cetate: din cele douã famlii de preoţi
eleusini, Eumolpidai şi Kerykes, atenieni aleg pe aceia, anume, ce împlinesc riturile iniţiatice
ale Demetrei; tot aşa. "neamul" Buzygilor e legat de un cult agrar deschis acum întregii cetăţi.
Cît despre dinaştii din Corint şi Lesbos, era reformatorilor şi a tiranilor îi va deposeda definitiv
de privilegiile lor politice.
In schimb, hetairia evolueazã ca o institutie pe cît de exclusivã, pe atît de centrifugã,
prezentã în toate conflictele care divid, nu odatã cu violenţã, cetatea. Hetairia înconjoarã
 39

deopotrivã pe aspiranţii la tiranie şi pe adversani acestora, se aruncă în comploturi şi conflicte

sîngeroase, şi aceasta pînã tîrziu în epoca clasică. Herodot este martor cã hetairia se mai numea
şi stasis, dar stasis, "facţiune", desemneazã, prin extensie, în întrega literaturã greacă, războiul
civil.
Exclusivismul instituţiilor sociale aristocratice se accentueazã în momentul în care privilegiul
rãzboinic al nobililor e divulgat cetãţenilor de rînd prin refoma hopliticã din secolul VII.
Atunci, tocmai ca reactie la această diminuare a puterii efective, un întreg cod de
comportament se instalează spre a confirma autoritatea încã exclusivã a nobililor: cãsãtorii
dinastice tot mai fastuoase, nu odatã cu prinţese exotice, trace sau lidiene; ostentaţia, tot mai
provocatoare, de bogãţie rafinament, habrosune - a cărei expresie paroxisticã este, de pildã,
traditia despre nobilii din Sybaris - compun un cod vestimentar şi gestual care merge de la
bijuterii şi stofe somptuoase la fastul risipitor at nunţilor, cãlãtoriilor sau al funeraliilor,
evocînd imaginea unei categorii care pare întruparea însãşi a nemãsurii, hubris. Ofrande tot
mai magnifice se adunã în sanctuare, cu deosebire în sanctuarele panelenice, unde întrecerile
sportive şi mai ales de care cu cai de rasã semnifică deopotrivã bogãţia excepţionalã şi harul
biruinţei dãruite de zei: o tradiţie persistentã pretinde cã învingãtorii ia întrecerile panelenice
nu intrau pe poarta propriei cetãţi la întoarcerea de ia Olimpia sau de la Delfi, cãci mãreţia lor
întrecea dimensiunile umane şi impunea sã li se spargă o intrare anume în zidul de incintă
(aceasta ar fi, se spune, originea arcului de triumf).
Cãtre jumãtatea veacului al VII-lea, pe calea tot mai frecventelor importuri din Orientul
Mijlociu, parvine în Grecia uzanţa, la origine aparţinînd curţii regale asiriene, de a petrece
fastuos timpul la banchete în care convivii nu se aşeazã pe bănci sau pe scaune, ci se lungesc
pe nişte canapele speciale cu un singur spãtar. Moda banchetului însoţit de acestă recuzitã se
extinde cu atît mai rapid cu cît comensalitatea era, în Grecia homerică încã, o formă esenţialã
de solidaritate; ospãţul eroic, în care cãpetenia jertfea vite nenumãrate pentru a-şi vãdi
generozitatea şi puterea, evoluase însã în paralel cu ospeţele publice. unde oricare dintre
cetãţenii participanţi la riturile sacrificiale se bucura de dãmicia celor de neam mare. Aşa încît,
mai ales acolo unde uzanţa festinelor rãzboinice tindea să disparã, symposion-ul, reuniunea de
dupã cinã pentru a bea împreunã, devine centrul de greutate al stilului de viaţã aristocratic. Nu
e vorba de o simplă petrecere, ci de o instituţie socialã a banchetului nobil, care codifică
regulile de participare, relaţia lor cu ansamblul normelor din cetate, stabilind criterii şi
apartenenţe. Aici se consacrã - după ritualuri care integreazã unui cod de comportament
nobiliar vechi practici de pederastie iniţiatică ori probe de vitejie şi de iscusintã vînãtorească -
intrarea în vîrsta adultã a tinerilor de viţã nobilã; aici se fac şi se desfac alianţe politice,
conjuraţii şi proiecte de expediţii rãzboinice; aici se decide o bunã parte a treburilor obştii, aşa
cum tot aici se clãdesc reputaţiile poeţilor -de la Alkaios la Solon şi la Anacreon - sau ale
înţelepţilor iscusiţi în treburile publice. In aşa mãsurã devine banchetul o instituţie definitorie a
stilului aristocratic încît vasele pentru symposion iau locul anmelor în inventarele funerare. ca
semn prin excelenţã al rangului nobil - şi aceasta chiar dincolo de orizontul grecesc, în mediile
italo-etrusce şi sud-tracice în care civilizaţia de tip grec a banchetului marcheazã formarea unei
putemice aristocraţii iocale.
Pe aceastã cale devine mai inteligibilã şi unitatea, şi marea varietate de forme a ceea ce numim
îndeobşte cultura epocii arhaice, unind sub acelaşi nume manifestări extrern de diverse. Aceste
extraordinare creaţii - cãci ne aflãm în faţa unei epoci de exuberantã creativitate - au drept
numitor comun, explicit sau latent, mediul nobiliar, publicul privilegiat şi comanditarul
creaţiilor acestei epoci. Aristocraţia greacã este rãspunzãtoare de organizarea cultelor poliade, a
căror slujire privilegiatã îi revenea şi ale cãror forme exterioare - sacrificii, procesiuni. rituri de
propiţiere şi de purificare - le sãvîrşeşte în numele întregii comunităti civice;aceste culte
conferã o dimensiune sacră principiilor de ordine şi de suveranitate pe care se întemeiază
 40

cetatea, legitimîndu-i raporturile de putere. Tot aşa, e evident cã, în întemeierea cultelor eroice,
aristocraţii. care îşi revendicau tocmai de la asemenea ascendenţã prestigiul şi forta, au jucat un
rol esenţial. ªî tot ei, în calitate de magistraţi ai cetãîilor, vor fi sustinut edificarea marilor
sanctuare ale secolelor VII şi VI, inventarea şi difuziunea celor douã ordine arhitectonice
majore - severul ordin doric şi eleganţa ornatã a ceiui ionic - alegînd arhitecţii şi sculptorii cei
mai vestiti, chemîndu-ide la mari distanţe, mîndrindu-se sã le înscrie numele ca pe o ofrandã al
cărei pret se adãuga pretioasei închinãri: agalma. Ei sînt cei care consacrã, atît în temenos-ui
zeilor poliazi cît şi sanctuarele de la Delfi şi dela Oiimpia, acolo unde o lume întreagã putea sã
se minuneze de bogãţia şi de dãmicia lor, statui şi obiecte de preţ, uriaşe trepiede de bronz,
care de luptã şi care de curse, vase din metal preţios, frumos împodobite. Alãturi de acestea, tot
mai adesea, dedicaţii, nu odatã în versuri, fac publicã dãmicia dedicanţilor şi fala unor nume ce
se rãspîndeau în întrega lume greacã.
Evident, şi creditele religioase, şi celelalte manifestãri culturale ale Greciei arhaice
transcend aceste limite şi înglobeazã întregul corp civic. Inchinătorii lui Zeus Basileus sau ai
Atenei Fecioare, a lui Apolon Puthios sau ai Demetrei Thesmofore nu sînt doar nobili cu
bogatele lor ofrande, ci şi ţãrani e consacrã zeilor întîiul snop de grîu sau primele roade
pîrguite, mielul cel mai frumos ori şuviţa de pãr. Nobili şi cetăţeni de rînd, nu doar
meşteşugari, sînt închinatori ai lui Hefaistos sau ai Atenei Ergane. Linia de despãrţire trece
între cetãţeni şi "ceilalţi", respectînd clivajele structurate ale cetãtii -fratrii, triburi, corp civic -
şi nu deosebirile socio-economice, care nu se suprapun distribuţiei privilegiului politic.
Pe de altã parte, existã deosebiri locale şi preferinţe - la Brauron se sãvîrşeşte cultul
Artemidei Ursoaica, la Sparta - al Artemidei Orthia, ambele legate de rituri de trecere ale
adolescenţilor; obiceiuri anume leagã de anumite functii ale fiecărui zeu anumite tipuri de
închinare; o biruinţã la jocuri sau în rãzboi suscitã mai degrabã dedicaţii lui Zeus sau lui
Appolon, cãlãtorii închinã lui Hermes o modestã ofrandã înainte de a pomi la drum, tinerele
fete dedicã Artemidei înainte de nuntã jucãriile unei copilãrii de care se despart pentru
totdeauna. Principiile de autoritate şi ordine pe care le încameazã divinitãţile Greciei sînt însã
venerate laolaltă de întreaga cetate, care ia parte ca un corp comun la sacrificii şi la procesiuni.
Magistraţii cetãţii sãvîrşesc ceremoniile sacre în numele tuturor, şi preotii, hiereis, sînt aleşi de
adunarea cetãtenilor ca orice alt magistrat.
Anumite polaritãţi nu sînt excluse: Asclepios pare mai degrabã un zeu popular. şi pe de
altã parte, faima marilor sanctuare oraculare ale iui Apollon - Delfi, Claros, Didyma, Delos -
sau a jocurilor sacre de la Olimpia, de la istmul de Corint ori de la Nemeea şi Delfi depind în
mare mãsurã de aristocraţia cetãţilor, singura în mãsurã sã le frecventeze constant, fie în nume
propriu, fie în numele cetãtii. Asta nu înseamnã cã ţăranii sau orãşenii de rînd nu spuneau
poveşti despre prevestiri celebre sau despre triumfuri otimpice la care nu putuserã asista decît
incidental, dar pe care le considerau la fel de « ale lor » ca şi modestul sanctuar din
împrejurimi.
Sub acest aspect, al relaţiei între structu cetãţii arhaice şi culte, o persistentă confuzie
între real şi imaginar a dominat cercetarea istoricã aproape un secol. Este vorba despre
problema cultelor dionisiace şi despre componenta lor socială. Acceptînd consideratiile
istoricilor antici despre apariţia clionisismului în Grecia ca o inovaţie, pãtrunsă în secolele VII-
VI de undeva dinafara spatiului grec, de preferinţã din Tracia, riturile dionisiace au fost
interpretate ca formã de protest religios, asemãnãtoare îritrucîtva ereziilor creştinismului
medieval sau renascentist.
Or, descifrarea tabietelor miceniene a dovedit fãrã putinţã de îndoialã cã Dionysos este,
în aceeiaşi mãsură cu Zeus sau cu Poseldon, o divinitate a panteonului grec originar, şi cã,
deci, alteritatea lul nu este conjuncturalã şi concretã, ci structurală şi metaforică. Dionisismul
încameazã prin excelenţă altemativa structuralã a universului reiigios ordonat de cãtre cetate:
 41

sacrificiului normat de reguli civice i se opune hãituirea şi sfîşierea victimei cu mîinile goale,
diasparagmos, ritului citadin în preajma altare!or cetăţii i se opune extazul delirant al
cortegiilor de menade în transã, aşa cum culturii i se opune natura haoticã şi încãrcată de o
dezordine expiozivã şi vitalã; anularea oricărui hotar între cuminţenie şi delir, între viaţã şi
moarte, libera şi liberatoarea ignorare a oricãrei distincţii şi un fel de devãtmãşie originară sînt,
efectiv, privilegiul dionisismului în ordine idealã, şi Nietzsche avea, în felul său genial,
dreptate sã confrunte ordinea apollinicã şi haosul dionisiac. Numai cã aceastã confruntare este
operantă la nivelul structurilor imaginarului, nu la cel al realului istoric: dionisismul este o
componentã organicã a universutui religios al Greciei, şi nu o adãugire tardivă şi revoluţionarã.
-
Desigur, ceva se întîmplã lă Sicyone, de pildă, cînd tiranul cetãţii organizeazã cultul
civic al lui Dionysos, sau la Atena în vremea Pîsistratizilor, cînd sãrbãtorile rurale şi locale ale
zeului, integrate acum în centrul spaţiului urban, exprimã concret omogenizarea cetãţii şi
solidaritatea între polis şi chora, aşa cum exprimă şi capacitatea poiiticului de a organiza
delirul şi de a înscena periodic dezordinea şi haosul. Intr-un anume sens, această schimbare de
accent reprezintã. desigur. şi afirmarea unei imagini diferite şi mai ample a sferei de cuprindere
socialã, ca şi a sferei de competenţă a cetãţii. Civilizaţia aristocratică a Romei va proceda,
dimpotrivã, prin excluderea drastică a cultului bachic. Dar dionisismul în cetãţile Greciei este
mai degrabã un camaval decît o erezie, şi, într-o lume lipsitã de constrîngerile dogmei şi fără o
ierarhie sacerdotalã specializatã, drama integrãrii lui Dionysos în panteonul cetãţii e o metaforã
a opoziţiei complementare dintre ordine şi haos, nu un război religios.
Cultura cetãţii arhaice este, aşadar, precumpãnitor integratoare, prelungind mecanismele
de integrare poiiticã aie cetãţii incipiente; tendenţiala izolare culturalã a nobililor nu e niciodatã
completã - şi va fi explicit îngrãditã de evoluţia mentalităţilor civice, care pnvilegiazã
sistematic temele paritare şi chiar interzic, de la un punct înainte, ostentaţia bogãţiei şi
rafinamentului: la Atena, legile sumptuare atnbuite lui Solon au drept consecinţã directã
dispariţia stelelor funerare care materializau fastul post mortem al aristocratiei. Faptul cã
marile opere de arhitecturã şi sculpturã ale epocii sînt, fãrã excepţie, temple şi statui ale zeilor,
dominînd pe acropole sau împodobind marile sanctuare panelenice, este cel mai clar exemplu
al acestui caracter integrator al actului cultural.
Marile creaţii arhitectonice ale acestei epoci - sanctuarele de la Samos şi Thermos. în
Etolia, care, încã în secolul VIII, impun modelul templuţui cu colonadã centrală, sau edificiile
periptere (cu colonadã exterioarã) din secolul VII, cu pronaos, navã centralã şi opisthodomos
(camera tezaurului, din spatele naos-ului), care configureazã ordinul doric - templul Herei de
la Olimpia sau al lui Apollon de la Corint - sau cel ionic - Heraion-ul de la Samos, templul
Artemidei din Sardes - sînt sanctuare poliade. Chiar dacã iniţiativa, adesea finantarea acestor
opere aparţin aristocraţiei, ele se materializeazã ca expresii ale cetăţii în întregul ei. mărturisind
o unitate de concepţie politică, esteticã şi religioasã care traverseazã clivajele sociale şi le
afirmã ca elemente funcţionale şi compiementare ale corpului civic. Decorul sculptural al
acestor monumente, frizele şi metopeie care pun în scenă legende despre zei şi isprãvi eroice,
reprezintã o materializare a memoriei colective a cetãţii, şi nu optica unui segment distinct al
acesteia.
0 expresie extrem de elocventã a acestei unitãţi culturale care nu exclude diferenţierile şi
accentele este relaţia dintre scris şi oral în civilizaţia arhaică. O mecanicã destul de brutalã a
istoriei culturale opune oralitãţii - "populară" prin definiţie - sfera nobilã a culturii scrise. Or.
analiza fenomenelor literare antice interzice acest model simplist.
Reinventarea scrisului este. cum am vãzut, un element constitutiv al "renaşterii" din
secolul VIII, şi rapida difuziune a deprinderii de a scrie face corp comun cu efervescenţa de
ansamblu a lumii greceşti în secolele VJIi-VII. Numãrul inscripţiilor creşte fulgerãtor în acest
 42

răstimp, şi varietatea acestora, de la dedicaţii la scrisori private, la scurte texte zgîriate pe un

vas sau pe un zid şi la descîntece orfice pe lamele de aur sau de plumb, dovedeşle o creştere
constantã a nivelului de alfabetizare. Persistenta tradiţiei orale în aceastã societate care scrie tot
mai mult, dar e departe de a scrie orice, este totuşi un fapt incontestabil; aceastã persistenţã nu
este însã o remanenţã, în sensul că nu corespunde decît parţial unor clivaje sociale: dacă e lesne
de presupus cã un aristocrat citea ceva mai mult şi ceva mai uşor decît un ţãran trudindu-şi
zilnic ogorul, e tot atît de evident, de exemplu, cã femeile erau în cel mai bun caz
semianalfabete, indiferent de categoria socialã din care fãceau parte. Pe de-altã parte, cei mai
multi citeau, dar scriau accidental: scrierea curentă este o scriere cu majuscule, ca şi cea
monumentală, ceea ce exprimã o familiaritate redusă în genere cu scrisul.
Dincolo chiar de aceasta, tradiţia oralã este mare mãsurã o traditie aristocraticã, sau,
oricum, nu neapãrat popularã: genealogii şi legende de întemeiere, principii ale dreptului
cutumiar, themistai, întreaga literaturã gnomicã şi normativã a epocii aparţine fără excepţie şi
domeniului oral, şi spiritului aristocratic. Ca să nu mai vorbim de tradiţia recitãrii poemelor
eroice la curţile nobile; evident, aceasta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune şi recitãri
publice, în zile de tîrg sau de sãrbãtoare, dar tocmai aspectul unificator al traditiei orale este
ceea ce ne preocupã în argumentul de faţã.
Chiar ceea ce a parvenit pînâ la noi ca literatură scrisă a epocii - şi, înainte de toate,
poezia lirică (adică acompaniată de acorduri de liră), principala inovaţie a arhaismului grec sub
aspect literar - ţine de două universuri cutturale, cel al oralitătii şi cel al scrisu!ui, aşa cum ţine
şi de două universuri sociale. cel al hetairiei aristocratice şi cel al cetăţii, fără ca sferefe sociale
să fie neapărat coextensive cu cele culturale. Scrisul nu este o modalitate intrinsecă a creaţiei
literare, care urmează incă vreme îndelungatâ regulile compoziţiei orale. Scrierea serveşte
divulgării unor poeme încă supuse regulilor oralităţii. Fie că e vorba de corurile lui Alcman ori
de poemeie civice ale lui Tyrtaios, la Sparta, sau ale lui Mimnerm la Colofon, de exhortaţiile
pe care Archiloc din Paros le adresează concetăţenilor lui tdin Thasos, colonia la fondarea
căreia poetul însuşi participase. Poezia lirică de caracter cetăţenesc, educativ. şi privilegiind
temele de solidaritate, se înscrie în chip evident în categoria producţiilor publice; este însă de
observat faptul, mai puţin previzibil, dar extrem de semnificativ. că şi alte tipuri de poezie -
lirica sympotică, de pildă, a unui Anacreon, sau chiar poemele erotice ale lui Sappho -se
înscriu în aceeaşi clasă de poeme destinate recitărilor publice şi se supun aceloraşi principii,
chiar dacă publicul lor nu mai e, măcar în principiu, cetatea întregă, ci hetairiile de nobile de
participanţi la banchete sau confreriile feminine de închinătoare ale Afroditei din; Lesbos.
Caracterul formativ, paideic, al acestor producţii titerare răspunde formei orale de compoziţie,
în care comunicarea presupune reacţia promptă şi previzibilă a publicului, şi în care mesajul
poemului nu se epuizează în interiorul textului, ci se realizează la intersectia între ceea ce
rosteşte poetul şi ceea ce receptează auditoriul. Caracterul public al producjiei intelectuale şi
artistice a Greciei arhaice râspunde, aşadar, caracterului partrcipativ al instituţiilor politice.
Cetatea este deopotrivâ matricea realului şi matricea imaginarul acestei civilizaţii. care nu
poate fi descifrată în afa acestui cod predominant. Asemeni cetăţii concrete, imaginea de sine a
acestei societăti este încă dominată de reprezentâri aristocratice, pe care întregul corp civic le
acceptâ deocamdată fără obiecţii.
E drept însă că accesul posterităţii la forme de expresie provenind din mediile non-
aristocratice este şi lim'rtat, şi, de cele mai multe ori, indirect. Abia dacă în tradiţia fabulelor
esopice, de pildă, recunoaştem un filon aparţinînd unei logici a răsturnării aparenţelor care e
mai aproape de tradiţia ironicâ decît de cea eroică. Abia dacă, îndărâtul exageratetor lamentaţii
ale lui Theognis sau a normelor sumptuare impuse de reformatori şi tirani, întrezărim categorii
noi de cetăţeni care refuză codul vestimentar şi de comportament aristocratic, habrosune,
delicatul rafinament ai unei bogăţii ostentative, şi care izbutesc chiar sâ impună, odată cu
 43

reforrnele de la sfîrşitul secolului VII şi din secolul următor, o mai severă normare a
atitudinilor şi o mai completă predominare a modelutui paritar al cetăţii. Ostilitatea crescîndă
între hoi aristoi şi restul cetăţenilor devine perceptibilă chiar şi la nivelul vocabularului, şi
dispreţului cu care cei de neam numesc pe concetătenii lor non-aristocraţi hoi polloi mutpmea,
hoi deiloi, cei de toată seama, hoi kakoi, "neamurile proaste", îi răspunde ironia celor simpli,
care-i numesc pe aristocrati hoi pacheis, grăsanii.
Distanţa specifică între hoi aristoi şi "cei de rînd” comprimă, de fapt, într-o singură
categorie o mulţime de condiţii particulare, al căror singur element comun este faptul de a se
situa înafara cercului privilegiat al nobililor. Mai întîi, cetâţenii de rînd, între care, din secoiul
VII, încep să se distingă cei cu destulă stare pentru a purta războiul ca hopliţi. Aşa cum vom
vedea, aceştia vor dobîndi treptat o greutate specifică în viaţa politică a celor mai multe cetaţi,
dar trebuie să recunoaştem că, înainte de acest moment, ceea ce ştim despre ei - dincolo de
mărturia lui Hesiod - e mai degrabă insubzistent; cel mult dacă le putem atribui fermele
descoperite în teritoriul Metapontului, fără a avea certitudinea ca inventarul modest al acestora
corespunde efectiv nivelului de existenţă cotidianâ al proprietarilor cu drept de cetăţenie şi tot
mai precise atribuţii în polis.
Cadastrul metapontin aduce, oricum, în discuţie o dimensiune esenţială a distribuţiei
drepturilor în cetate şi în teritoriu; faptul că loturile sînt efectiv egale ca suprafaţă trimite
deopotrivă la traditia literară care atribuia coloniilor o egalitate originară a proprietăţilor şi la
imaginea spaţială a multor cetăti (mai ales din mediul colonial), unde, încă din secolele VII-VI,
un plan urbanistic divizînd oraşul prin străzi egale, paralele şi perpendiculare, într-un fel de
"tablă de şah", oferă înscrisă în spaţiu şi vizualizată noţiunea însăşi de isonomia, de distribuţie
egală a părţilor. Aceste imagini par a contrazice radical tot ce ştim despre locul aristocraţilor şi
aristocraţiilor în aceste colectivităţi arhaice, dacâ nu ţinem seama că e vorba, tocmai de o
imagine. Teritoriul metapontin este cheia acestei aparente aporii: nimeni nu poate spune dacă
loturile egal divizate din teritoriul Metapontului aparţin fiecare cîte unui proprietar, sau dacă
unii deţineau un singur lot şi alţii - mai multe. Termenul de polukleros, persoană dotată cu mai
mulţi kleroi, apare încâ din epopee, şi ne aminteşte de modul în care se distribuie prada de
război: fiecare răzoinic are dreptul la o parte egală trasă la sorţi, dar basileii de frunte primesc
şi geras, partea aleasă şi semnul material al excelenţei lor războinice, ceea pune de acord
egalitatea cu privilegiul. Tot aşa se vor fi distribuit şi loturile coloniale, tot aşa se distribuie şi
puterea în polis între comunitatea tuturor cetăţenilor, homoioi, cei asemenea, şi cei de neam,
aleşi - cum statua o lege ateniana- aristinden kai ploutinden, după obîrşla nobilă şi după avere.
Pe acest temei se clãdeşte mişcarea generalã de omogenizare a categoriilor sociale libere
care formează clasa cetăţenilor cu drepturi depline. Aceasta este coordonata esenţială în
dinamica secolelor arhaice: întrevedem doar rezultatele locale ale acestui proces: integrarea în
fratriile atice de homoiogalaktai a membrilor unor thiasoi, confrerii de cult - poate dionisiac -
cîndva înainte de începutul secolului VI; dualitatea între mesele comune ate tuturor
rãzboinicilor de la Sparta, syssiteiai, şi mesele comune restrictiv aristocratice, symposia
rezervate hetairiilor nobile. Oricum, opozitia constitutivã între ospăţul de tradiţie regală, prilej
de ostentaţie a dãmiciei şi risipei de prestigiu a basileului, şi serbãrile agreste în care fiecare
participant îşi aduce de acasã ca la Armindeni, mîncarea şi bãutura, eranos, indicã o polarizare
a formelor de comensalltate sugestivã pentru întregul context socio-cultural în care ne situăm
analiza.
Aceeaşi polaritate se regăseşte în opoziţia propusã de autorii antici care, ca Tucidide,
reconstituie începuturiie pre-politice ale istoriei Greciei: polaritatea între cadrul de viaţă urbanã
şi habitatul rural, kata komais. Cetatea se constituie prin treptata unificare între polis şi chora,
ca expresie a solidarităţii între rural şi urban, rezultantă a unui proces îndelungat şi nu lipsit
tensiuni. Autorii antici sustin, pentru epoca arhaică echivalenţa între astoi, locuitorii oraşului
 44

Atena şi aristoi, aristocraţii. Acest model simplificat, ca şi tradiţia care susţine întemeierea
cetăţii prin sinoicism şi o datează în vremea legendarului Tezeu, condenseazã o foarte lungă
evoluţie, care porneşte din epoca miceniană, cînd Atena este doar unul dintre centrele de putere
Aticii - poate cel mai important - şi continuă "epoca obscură”; procesul de depopulare şi
repopulare a peninsulei, de la sfîrşitul epocii bronzului şi pînă în secolele VIII-VII se încheie
în linii mari prin anexarea "regatului de la Eleusis", adicã a sanctuarului, a oraşului şi a
cîmpiei Triasia şi e coextensiv cu constituirea unor stratificări locale de avuţie şi putere.
Aristocraţia din oraşul Atena îşi extinde treptat influenţa şi autoritatea asupra aristocraţiilor
locale, fărã a le domina cu totul. In acest context, echivalenţa astoi=aristoi pare a se referi la
lupta de prestigiu între aristocraţia din Atena şi celelaltegrupuri nobiliare atice, mai degrabã
decît la o structură simplă, cu un centru rezidenţial şi cu un teritoriu rural locuit de proprietari
mai modeşti. Incă în vremea instaurării tiraniei lui Peisistratos, către 560, Herodot ne spune cã
viitorul tiran se opunea fracţunii celor din asty, de la oraş. adică aristocraţiei dln Atena, în
frunte cu Allcmeonizii.
Expansiunea aristocraţiei ateniene în direcţla teritoriului atic, corelată cu evoluţa
centrelor nobiliare şi sacerclotale din jurul marilor sanctuare de la Eleusis sau Brauron, crează
o structurã complexă de ierarhii suprapuse:conflicte între mai multe grupuri aristocratice,
fiecare cu propna sa traditie, clientelă şi putere, se grefau pe opoziţii - fie şi latente - între
fiecare dintre aceste grupuri dominante şi categoriile non-aristocratice. Structurile de putere
bazatã pe oikos, caracteristice pentru Eupatrizi, par sã se afle îi opoziţie bipolarã cu instituţia
pe care Tucidide o numea panoikesia, "marea famiiie indivizã" a ţăranilor ai funcţionînd încã
"dupã vechile obiceiuri" la începutul rãzboiului peloponesiac, atunci cînd, scrie el, ţãranii din
Atica locuiau încă la ţarã de sine stãtãtor, autonomos . Aceste mari gospodării indivizate, pe
care încă Hesiod le recunoştea ca altemativă a diviziunii patrimoniale a cãrei victimã se
considera, trebuie sã fi reprezentat textura de bazã a acelor demoi atici, comunele rurale care
transmit epocii dasice elementeie constitutive ale organizării administrative pe criterii
teritoriale (apropiate probabil, de obai de la Sparta). Am putea presupune, aşadar, în faţa
"caselor" nobile, autoare ale dinamicii asociative şi agonistice a cetãţii, de la clientele la
sinoicism şi de la gene şi fratrii la staseis, o structură diferită, relativ autonomã şi constantã, a
ceea ce Aristotel va numi georgikos demos, ţãranii atici. Faptul că termenul de geomoroi,
utilizat de Plutarh pentru a-i desemna, are o formaţie simetricã cu cea a numelui de hectemoroi
care desemneazã categoria de ţãrani serni-dependenţi din Atica arhaicã poate indica o tradiţie
locaiã a statutelor rurale şi o timpurie stratificare complexã a teritoriului Dacã adăugãm acestei
diviziuni tripartite - Eupatridai, geomoroi, hectemoroi - şi varietatea grupurilor clientelare
menţionate de surse, întelegem ceva mai bine dinamica unor procese care, treptat, vor duce la
grave confruntări între aristocraţie şi demos.
Aşa cum spuneam, cazul atic e singular prin complexitatea lui, ceea ce interzice
generalizãrile intempestive; el rămîne sugestiv mai degrabã pentru marele număr de
necunoscute în faţa cãrora se afla o reflecţie modernã asuprã categoriilor extranobiliare ale
cetăţilor arhaice.
Textele sînt ceva mai diversificate cu privire la categoriile de ţãrani dependenţi -
instituţie revolutã şi arhaicã, stîmind, tocmai prin insolit, curiozitatea amatoriior tîrzii de
antichitãţi; aceste categorii, pe care o sursã avea sã le denumească metaxu eleutheron kai
doulon, intermediari între oamenii liberi şi sclavi, sînt prezente, la originile cetãţii. în multe
ţinuturi ale Greciei metropolitane şi coloniale. O lungã disputã în istoriografia anticã asupra
originilor acestor categorii dependente şi deja anacronice în momentui în care istoricii greci
încearcã sã le descrie nu aduce, de fapt, elemente concrete decît pentru înţelegerea modului în
care aceste instituţii erau percepute în raport cu categoriile cetãţii. Fie cã evorba de mnoitai sau
woikees din Creta, de hiloţii de la Sparta, de aşa-numiţii gumnetai de la Argos, de penestai din
 45

Tesalia sau de hectemorii atenieni, de killurioi de la Siracusa sau de mariandunoi din

Heracleea Pontică, aceste categorii de producãtori par a avea, dincolo de varietatea localã a
detaliilor, un numitor comun: dependenţa lor coiectivã faţã de o cetate. Intr-adevãr, spre
deosebire de sclavii cumpãraţi, aceştia nu se află, fiecare în parte, în stăpînirea privată a cîte
unui cetăţean, ci într-o stare de dependenţă difuză şi colectivã. Marginali în raport cu statutele
civice la care nu încetează sã aspire, aceşti “inferiori” nu pot fi asimilaţi cu sclavii, de care îi
deosebesc prea multe - faptul cã nu pot fi vînduti sau cumpărati, cã nu pot fi despărţiţi, de
regulă, de pămîntul pe care îl lucrează, că au o casă şi o familie; cã sînt, într-un anume fel,
părtaşi şi excluşi deopotrivă din corpul social. Penestai înarmaţi constituie detaşame militare
ate nobililor Aleuadai; hiloţii au şi ei o funcţie militarã constantă, aşa încît, cînd aflăm că un
tiran din Cumae ar fi silit pe soţiile cetãţeniior să se căsătorească cu asemenea servi rurali, sau
că parthenii de la Sparta, fii ai hiloţilor şi ai soţiilor oştenilor spartani plecaţi la război
colonizează Tarentul, trebuie sã ghicim îndãrătul acestor fantasme ale marginalităţii o mişcare
de integrare a acestei categorii în corpul civic al cetăţii ajunse la maturitate.
De bunã seamă aceas mişcare integratoare nu poate fi generalizată: seisachtheia
desfnnţeză statutele de hectemori la Atena, dar în zona pontică, de pildă, aceste ştatute de
dependenţã difuza par să se prelungească pînă cãtre sfîrşitul epocii etenistice, ca şi la Sparta.
Tendinţa dominantă a cetãţilor este de a se integra unei economii deschise şi de a structura
cetatea ca pe un corp solidar şi privilegiat în întregul sãu, înlocuind spectrele sociale difuze şi
stăpînirea asupra acestor categorii dependente, greu de ţinut în ascultare, cu expioatarea
sclavilor - marfã. Inlocuirea formelor colective şi publice de dependenţă cu cea privată, a
sclavilor cumpăraţi (dar şi cu exploatarea arendaşilor, argaţilor şi zilierilor liberi) depinde de
capacitatea fiecărei cetãţi de a-şi procura constant şi la un pret acceptabit aceastã forţã de
muncã suplimentarã, adicã de un nivel economic relativ ridicat şi de o deschidere cãtre
activitãţile comerciale şi cãtre producerea pentru schimb a unorcantitãţi suficiente de bunuri.
Ea este, deci, variabilã funcţie de condiţille concrete ale fiecărei zone; tendinţa de omogenizare
a corpului civic pe temeiul unor privilegii politice şi sociate egale este însã generală în cetãtile
secolelor VII-VI, şi se traduce, aşa cum vom vedea de îndatã, printr-o erã a reformelor care
încheie procesul de cristalizare a instituţiilor în polis.
Toate aceste consideratii ar trebui să fie întregite cu un examen minuţios al fiecãrei
cetãţi în parte, cãci e vorba doar de tendinţe într-o anumită mãsurã generale, şi nu de situaţii
uniforme. Nici spectrele sociale difuze ale dependenţei de tip arhaic nu sînt un fenomen
general, nici integrarea în sfera unei economii interstiţiale de mãrfun nu este un factor de
unitate - dimpotrivă chiar - şi nici nu putem considera cã sclavia clasică ar fi, acum sau mai
tîrziu. o dominantă în egală măsură comună tuturor cetãtilor şi zonelor. Cam aceleaşi
componente sociale - aristocratia funciară, proprietarii liberi, ţăranii dependenţi sau săraci,
meşteşugarii şi cîţiva neguţători, un număr variabil de rezidenţi strãini şi de sdavi - sînt
prezente în fiecare cetate, dar proporţia, accentele şi efecteie amestecului sînt extrem de diverse
de la o cetate la alta, în interiorul chiar al unor subzone restrînse, greu se poate gãsi un numitor
riguros comun: cetãţile ioniene, de pildă - Miletul, Efesul, Smirna, Colofonul, ca şi marile
cetãţi insulare - nu par a cunoaşte stãri difuze de dependenţã şi manifestã o vocaţie maritimă
certã. Evoluţia lor a fost însă reconstltuită cu totul arbitrar în termenii cvasi-renascentişti ai
unei lumi de artizani şi negustori: dominate de o puternică aristocraţie care se "specializeazã"
în relaţii privilegiate cu regatele Orientului, mai alescu Lidia, dar care conferã acestor relaţii un
stil nobiliar, derivat din practica schimbului de daruri şi a alianţelor matrimoniale princiare,
cetătile ioniene nu sînt în nici un caz un fel de oraşe hanseatice ale antichiităţii.
Aristocraţia de hippeis din Colofon sau Magnesia, dar şi dinastiile de naukleroi,
corãbieri de stil princiar, ca acel Corobios din Creta, plecat în Africa dupã purpurã, sau ca
samianul Colaios - ambii amintiţi de Herodot – erau, cum spune un fragment al istoricului
 46

Charon din Lampsakos, familii de rang şi putere regalã care se îndeletniceau şi cu "cele
private". cu negoţul de prestigiu !a mare distanţă. şi la Milet, şi la Chalcis, existã confrerii ale
aşa-numitilor aeinautai, "veşnicii navigatori", care sînt confrerii aristocratice de cult şi tradiţie
eroicã a expediţilor pe mare, nu ghilde de de negustori îmbogãţiţi din comerţul maritim.
Desigur, o parte tot mai importantã a acestor actvtăţi se va fi transferat, pe mãsura diversificării
lor, asupra unor clienţi ai marilor familii nobile, formându-se cu timpul şi o categorie
specializatã în negoţ; dar ponderea acestei categorii în viaţa publicã a cetãţlor Greciei va
deveni vizibilă abia tîrziu în epoca elenistică.
Deocamdatã, aristocraţiile funciare, legate deopotnvă de tradiţii locale, de marile
aventuri maritime, de raporturi privilegiate cu regatul lidian şi cu prinţii frigieni sau carieni ai
Asiei Mici, domină viaţa cetăţilor micro-asiatice. Dinastia Penthilizilor la Mitylene, a
Neleizilor la Milet, a Basilizilor la Efes sau Erythreia, ilustreazã acest tip de societate nobiliarã
pe care cucerirea lidianã, sub Alyattes, la 600, o consolideazã temporar. Prezenţa lidianã este
totuşi mai degrabã nominalã, aşa încît evoluţia autonomã a cetăţilor din Asia Micã va continua
nestingherit, pînã cînd, în 546, Cirus cel Mare, regele Persiei, îl învinge pe Croisos, dinastul
lidian celebru pentru legãturile lui cu marile sanctuare aie Greciei; abia prezenţa persanã va
întrerupe elaborarea reformatoare a instituţiilor cetãţii în aceastã zonã esenţialã a elenităţii
arhaice.
Acest cadru social şi mental al ocupaţiilor terţiare nu se limiteazã, evident, la Ionia. El e
propriu tuturor cetăţilor deschise către mare şi către noile spaţii mediteraneene explorate prin
colonizare. Megara şi Corintul, Corcyra şi cetãţile din Eubeea, dar şi o mare parte a oraşelor
greceşti din Italia şi Sicilia se dezvoltã îri aceleaşi direcţii. O parte importantă a lumii greceşti
nu participă însă decît sporadic la asemenea expansiune maritimă - cetãţlle beoţiene au un
profil agrar şi un ritm extrem de lent de evoluţie; Sparta se închide irevocabil asupra ei însăşi
dupã cucerirea în secoleie VIII-Vll, a Messeniei; ca să nu vorbim de zonele unde structurile de
polis nu există, practic, de loc, Etolia sau Tesalia, Epirul şi Macedonia, Achaia sau Arcadia,
unde mari seniori ai pămînturilor sau ai rãzboiului şi pirateriei continuã să domine, ducînd o
viaţã de tip "eroic" .
Chiar în interiorul cetãţilor celor mai dezvoltate, viaţa rurală rãmîne esenţialã atît pentru
raporturile socio-economice, cît şi pentru structurile politice, şi de mentalitate. Meşteşugurile
se practică pe scarã mult mai modestă decît se imagina în istoriografia entuziastă a secolului
XIX: ateliereie cu doi-trei meşteri sînt o regulã absolută; chiar în cele mai dezvoltate centre,
acestea nu depãşesc un numãr foarte restrîns pe fiecare ramurã (la apogeul productiei ateniene
de vase pictate, în secolul V, funcţioneazã concomitent nu mai mult de 15 mici ateliere).
Condiţia meşterilor e destul de asemãnãtoare cu cea a demiurgilor din epopee, şi depinde de
produs şi de comanditar - arhitecţii sau scujptorii în bronz sînt nu o datã chemaţi la mari
distanţe pentru cîte o ofrandă somptuoasã - dar rãmîne în esenţa ei, condiţia unor venetici, fie
ei şi celebri; cît priveşte condiţia meşterului obişnuit, olar sau dulgher, aceasta este aproape
asimilatã cu cea a sclavului alãturi de care lucreazã. Intr-un cuvînt, nici economia urbanã, nici
exploatarea sclavilor-marfã nu reprezintã un destin comun şi originar al Greciei în întregul sãu,
ci o evoluţie particularã, care apare mai degrabã ca o consecinţa a evoluţiei categoriilor
politicului decît ca o cauză a acestora.

Intre arhaism şi inovaţie: Sparta în secolele VIII-VI.

Una dintre cele mai strălucite cetãţi ale Greciei arhaice, Sparta, este şi una dintre cetătile
a cãror istorie ridicã numeroase semne de întrebare cercetării contemporane. Izvoarele scrise,
cele mai multe tîrzii, sînt rezultatul unei idealizări în care cetatea laconianã reprezintã un
adevãrat miraj. Mirajul unei "cetãţi a egalilor" într-o vreme a inegalitătilor flagrante, al
stabilitãţii într-o vreme de mari prefaceri, Sparta nu e mai niciodată scrutatã sub specia
 47

adevãrului, ci invocatã ca idealitate, într-un conflict ideologic violent şi pãtimaş, ca principal

argument al partizanilor traditiei împotriva doritoriior de inovaţie, al cãror model rămîne
Atena. Faptul cã, în aceastã confruntare, prestigiul unor mari autori. de la Tucidide şi Platon la
Isocrate şi Plutarh, intrã în joc; faptul, iarăşi, cã disputa, departe de a se fi stins odatã cu
sfîrşitul lumii cetătilor, continuă pînă în zilele noastre aproape, într-o istoriografie deloc
indiferentă la marile clivaje ideologice ale prezentului, şi pentru care şi Sparta, şi Atena
continuã sã-şi pãstreze valoarea de simbol, nu face decît să complice o problematicã şi aşa
complicată prin natura ei. Dacã adãugãm acestor dificultăţi şi pe cele rezultînd dintr-o cercetare
arheologică foarte limitată, vom înţelege mai lesne de ce atîtea incertitudini dainuie încã în
istoria începuturilor acelei cetãţi care, fãrã doar şi poate, dominã istoria Greciei metropolitane
în epoca arhaică.
Sparta se constituie ca polis în secotele IX-VIII, în urma unui probabil proces de fuziune
a unor grupuri de dorieni coborînd dinspre nord-vestul Greciei şi a mai vechilor iocuitori ai
Laconiei instalaţi statornic aici încã în epoca bronzului. Tradiţia atribuie începuturilor cetãţii -
dupã unificarea cel patru sate, Pitana, Mesoa, Limnai şi Kinosoura, de pe malurile fluviului
Eurotas - cucerirea centrului politic şi religios de la Amyclai; or, aici existã dovezi arheologice
certe ale uneî înfloritoare prezente miceniene. Din punct de vedere dialectal, aceastã
componentã nu e prezentã în materialul de care dispunem. In schimb, sub aspect instituţional,
cîteva dintre particularitãţile Spartei ar putea sã derive dintr-o fuziune în care tradiţia
miceniană sã fi jucat un rol mai important decît în alte zone. Este vorba, pe de-o parte, de
dãinuirea a douã dinastii - Ageazii ş Eurypontizii - exercitînd concomitent funcţia regalã. O
tradiţie locală, vie încă în pragul epocii clasice, afirma cã una dintre aceste dinastii era aheeanã,
deşi cetatea era doriană. In fapt, cîteva elemente ale autorităţii regale aşa cum este ea exercitată
de ambii regi ai Spartei - funcţia deopotrivă religioasã şi militarã a regior, singulantatea unor
funeralii regale în care întreaga suflare a Laconiei este obligatã sã participe la doliu şi în care
corpul regelui defunct şi chipul lui cît mai bine pãstrat sînt valorizate în mod extrem de ciudat
într-o civilizaţie dominatã de anonimatul morţilor obişnuiţi - pot reprezenta indicii ale unei
tradiţii anterioare structurãrii cetăţii doriene.
Pe de-altã parte, istoricii antici au pus pe seama componentei aheene şi a primei cuceriri
doriene particuiaritãţile organizării sociale spartane, în care cetãţenii cu drepturi depline trăiau
exdusiv din exploatarea unei categorii dependente de producãtori agricoli aşa numiţii heilotai.
Interpretarea dupã care aceastã categorie ar reprezenta pe vechii locuitori ai ţinutului supus
prin cucerire este sustinută deopotrivã de istoricii antici şi de o parte însemnatã a istoriografiei
modeme.
Or. dacã principiul exploatării exercitate asupra unor colectivitãţi şi nu asupra unor
indivizi este efectiv susceptibil de a descinde din sistemul palaţiai micenian, realitãţile concrete
ale instituţiei hilotice nu pot fi reduse la simplul act al cuceririi. Faptul, de pildã, cã nu ni se
semnaleazã nici cea mai micã deosebire de limbã între spartanii dorieni şi hiloţii presupuşi
aheeni tinde să ne indice o situaţie mai complexã; tot aşa, faptul cã, în plinã epocã istoricã,
dăinuie numeroase elemente de permeabilitate, în ambele sensuri, între hiloţi şi spartani ne face
sã credem cã, pe scheletul unei traditii de dependenţă coiectivã şi difuzã a unor sate de
producători, tradiţie care poate fi pre-dorianã, se vor fi grefat procese de polarizare socialã
mult mai complicate, antrenînd şi fuziunea unei pãrţi a elitelor, şi decãderea dorienilor sãrãciţi
la statutul de dependenţã, şi unificarea lingvisticã şi întrucîtva chiar cultural-religioasã a celor
două componente.
In mod tradiţional, istoria Spartei începea, pentru antici, cu o reformã fondatoare,
atribuită lui Licurg, a cãrei dată ar fi fost foarte timpurie - cîndva între secolefe XI şi IX.
Personajul reformator însuşi avea o identitate incertă, unii socotindu-l erou sau zeu, alţii -
legislator inspirat; cît despre dată, o analiză fie şi superficiaiă a reformelor ce i se atribuie le
 48

situeazã într-un moment de relativã maturizare a cetãţii, nu mai devreme de jumãtatea secolului
VII. Dupã toate probabilitãţile, iniţiativele reformatoare foarte îndrãzneţe datînd de după 650,
vor fi fost legitimate, cum se întîmpla adesea în Grecia prin prezentarea lor ca restaurare a unei
stãri ideale cu mult anterioare.
Pe cît putem judeca azi, Sparta trebuie sã se fi constituit ca polis într-un ritm
asemãnător cu cel al altor cetãţi timpurii; poate, datorită bogãţiei Laconiei şi în grîne, şi în fier,
ceva mai repede. Primele evenimente relativ certe din istoria ei timpurie au drept terminus ante
quem anul 705, data tradiţionalã a întemeierii singurei colonii a Spartei, cetatea Taras, Tarentul
de azi, în golful cu acelaşi nume din sudul Italiei. Izvoarele înscriu aceastã întemeiere între
consecinţete unui lung rãzboi de anexiune, prin care Sparta a cucerit bogatul ţinut al Meseniei.
La sfîrşitul acestui rãzboi, conflicte interne acute contestînd drepturile cetãţeneşti ale unei pãrţi
din locuitorii cetãtii s-ar fi încheiat cu emigrarea celor socotiţi nelegitimi, aşa-numiţji
partheniai (copiii fecioarelor, copii din flori), care fondeazã dincolo de mare o cetate care avea
sã devină ilustrã, Tarentul. Cum cercetãrile arheologice desfãşurate aici par sã confirme şi
originea laconianã a elementelor de civilizaţie, şi datarea întemeierii la sfîtşitul secolului VIII,
putem porni în reconstituirea istoriei timpurii a Spartei de la acest reper.
Sïntem în faţa a douã planuri istorice corelate: un rãzboi de cucerire pe de-o parte, ăi
conflicte sociale interne, legate de definirea calitãţii de cetãţean cu drepturi depline al cetăţii,
pe de altã parte. Aceste douã planuri reprezintă, de fapt, manifestarea prin excelenţã a însuşi
procesului de cristalizare a cetãţii. Faptul că Sparta îşi asuma povara - care se va dovedi foarte
oneroasã - a unei cuceriri durabile a Meseniei o singularizeazã încã de la început între cetãţile
Greciei. Cãci, dacã fiecare dintre acestea a purtat numeroase războaie cu vecirii pentru
stãpînirea unor fîşii de teritoriii şi pentru pradã ocazională - rãzboiul lelantin, între Chalcis şi
Eretria, sau conflictele între Atena şi Megara pentru insula Salamina sînt exemple în acest sens
- nici o altă cetate cunoscută de noi nu şi-a asumat rãspunderea cuceririi durabile a unui întreg
ţinut, ai cãrui locuitori sã fie cu toţii supuşi cetãţii biruitoare. Aceastã cucerire - pe care sursele
antice o numesc primul război messenian - dovedeşte cel puţin douã lucruri: întîi, cã Sparta
dispunea de un potenţial militar şi uman cu mult mai mare decît al altor cetãţi; în ai doilea rînd,
cã, tocmai din cauzã că dispune de un numãr relativ important de oameni capabili să poarte
armele, avea şi o nevoia acutã de noi teritorii. Marea majoritate a cetãţlor din acestã vreme se
confruntã cu probleme similare, dar aleg de preferinţă calea întemeierii de apoikii pentru a le
rezolva. Sparta opteazã pentru soluiţia expansiunii de duratã, ceea ce ţine, probabil, de
particularitãţle propriei tradiţii războinice, cum ţine şi de un potenţial militar superior. Fapt e
cã altemativa spartanã la colonizare este rãzboiul de cucerire, şi doar atunci cînd, epuizată de
acesta, nu-l mai poate extinde, trimite un contingent de nemulţumiţi dincolo de mare.
Acest cumul de soluţii indicã însã un cumul de tensiuni legate de problemele accesului
la proprietatea asupra pãmîntului şi la drepturite cetãţeneşti depline, condiţionate tocmai de
această proprietate. Atuncî cînd Tucidide sau Aristotel ne informeazã cã, la origine, Sparta era
o cetate sfîşiatã de conflicte inteme şi de o "proastã rînduialã" a treburilor obşteşti,dusnomia,
căreia abia mai tîrziu, prin reforme, i-a luat locul buna rînduială, eunomia, poate sã fie vorba
de o reconstrucţie logicã, dar poate sã fie şi amintirea acestor tensiuni ale începuturilor.
Dificultăţile expansiunii durabile explicã lesne de ce n-a fost ea adoptatã de alte cetăţi,
căci stăpînire unui ţinut ostil şi nedeprins cu statutul de dependenţă obligă la eforturi neîncetate
şi extrem de oneroase, impunînd o restructurare de ansamblu a mijloacelor, subsumate tot mai
complet necesitãţilor care decurg din menţinerea statutului dominant, şi suscitînd, în mod
paradoxal, un adevãrat sindrom al "stãrii de asediu" în chiar cetatea dominatoare.
încã din secolul VIII, dificultãţile din Messenia deveniserã evidente. In plan intem,
cetatea avea nevoie de o consolidare indefectibilã a unităţii tuturor celor privilegiaţi, cetãţenii
cu drepturi depline, pentru a rezista presiunii constante a masei de supuşi; vulnerabilitatea
 49

cetãţii la orice agresiune devine evidentă, cel puţin din 669, cînd, dupã tradiţie, Sparta ar fi fost
învinsã în război de cetatea Argos, condusã pe atunci de regele Pheidon. Acest eveniment
militar nu va fi fost strãin de marea rãscoalã a mesenienilor - aşa numitul al doilea rãzboi
mesenian - pe care spartanii n-au reuşit sã o înãbuşă decît dupã ani grei de lupte şi, mai ales
după o restructurare integralã a instituţiitor şi chiar modului lor de viaţã şi a obiceiurilor
comune.
Aceastã restructurare are drept obiectiv general asigurarea unui primat militar şi politic
incontestabil al Lacedemonei în întregui Pelopones; ne aflăm în faţa unei acţiuni politice şi
militare complexe, al cãrei rezultat final este statutul unic al Spartei în lumea greacã a
arhaismului matur. Dinspre centru spre margine, ca sa spunem aşa, este vorba de 1. o reformă
militară şi politică intemă, 2. de consolidarea sistemului de dominaţie asupra cetãţilor din
imediata vecinătate, perioikis - şi, în fine, 3. de un sistem de alianţe militare care se
structureazã în cea dintîi şi cea mai importantă coaliţie rãzboinîcã a epocii, Liga
peloponesiacã.
Punctul de pomire al reformei inteme este o reformã tacticã a cãrei necesitate se impune
cu deosebire dupã victoria Argosului: Pheidon învinsese datorită unei inovaţii rãzboinice a
cãrei inventare i se atribuie de cãtre istoricii antici, dar care, de fapt, se pregãtea latent de mai
multã vreme. In epopee, rãzboiul se reduce, de fapt, la o sumă de dueluri între basilei, în
preajma cărora rãzboinicii de rînd se năpustesc şi ei unul împotriva altuia. Chiar dacă existã
episoade în care ghicim că e vorba şi de acţiuni mai corelate, ele sînt izolate şi cumva eliptice,
întreaga ierarhie a virtuţilor e ilustrată de Ahile "cel iute de picior”, mînat de exaltarea
confruntãrii şi de o frenezie eroicã, lussa, sorã bunã cu nebunia, o stare de spirit proprie unui
război purtat de grupul restrîns şi privilegiat al aristocraţiei militare tradiţionale.
Or, ceea ce se întîmplã în Grecia cetatilor arhaice reprezintã o rupturã totală faţã de
acest tip de rãzboi eroic. Inventarea formaţiei compacte de oşteni greu înarmaţi - falanga în
Grecia, legio la Roma - reprezintă o adevãratã revoluţie tacticã şi aduce cu sine o restructurare
de ansamblu a raporturilor în cetate. Noua tacticã presupune angajarea în conflict, concomitent,
a cîtorva mii de războinici, a căror fortã nu stã în frenezie, ci în disciplină şi solidaritate. Chiar
armamentui de care dispun aceşti hoplitai, hopliţii (de la ta hopla, armele) impune
coordonarea acţiunitor, cîtã vreme fiecare oştean e dotat cu un scut rotund care îl acoperã pe
jumătate pe cel care-l poartă, şi pe jumătate pe oşteanul din dreapta lui.
Aceastã opţiune tacticã implicã deci o restructurare masivã de ordin social - de vreme ce
un numãr cu mult mai mare de cetăţeni decît elita tradiţionalã sînt chemaţi să poarte războiul.
Aceasta înseamnă, pe de-o parte, cã aceştia dispun de mijloace matenale suficiente pentru a-şi
procura armamentul (deloc ieftin, de vreme ce cîntãrea aproximativ 45 Kg. de metal, prelucrat
prin munca, foarte catificatã, şi deci scumpă, a meşterilor fãurari) şi pentru a-şi pãrãsi, la
nevoie, gospodãriile pe timp de vară, adicã tocmai atunci cînd muncile agricole sînt în toi.
Sparta rezolvã altfel decît celelate cetãţi acest tip de problemă, şi hotărãşte ca hopliţii sã nu
aibã nici o altã ocupaţie decît rãzboiul şi treburile obştii. Ei erau dotaţi cu loturi de pãmînt de
exploatarea cãrora nu se îngrijeau, lãsînd pe seama hiloţilor toate activităţile agricole şi
primind din partea acestora o parte din produse. Pe de-altã parte, extinderea privilegiului
rãzboinic însemna - şi aici Sparta nu avea cum sã deroge de la regula generalã - revendicarea
extinderii corespunzãtoare a capacitãţii politice: de veacuri, decizia politicã era monopollzatã
de elita rãzboinicã, aşa încît transferarea centrului de greutate al rãzboiului pe seama
cetãţenilor de rînd avea drept consecinţã inevitabilã exigenţa restructurãrii raporturilor de
autoritate în polis în conformitate cu noile raporturi de putere.
Dacã e sã dãm crezare unei relatãri tîrzii, rãzboinicii spartani de elitã, aşa-numiţii
hippeis, cei trei sute de cavaleri - e vorba de rang, nu de războinici călări - ar fi nãscocit mai
întîi ei stilul de luptă în formaţie compactă, pentru ca apoi, convingîndu-se de extraordinara lui
 50

eficacitate, sã antreneze în tainã un număr de nouã mii de lacedemonieni care pînã atunci nu
purtaserã armele. Aşa s-ar fi nãscut falanga spartanã, reprezentînd cetatea însãşi sub arme: e
lesne sã observãm cã esenţa acestei inovaţii stã în divulgarea pnvilegiului rãzboinic dinspre
cercul foarte restrîns de nobili care-l monopolizau cãtre un grup relativ important de cetãţeni
"de rînd", care erau astfel integrati elitei militare a statului. Modificarea profundã a însãşi
acestei elite este la fel de evidentă, ca şi faptul că acest proces duce cãtre mutaţii de
mentalitate şi de comportament cu totul radicale şi cãtre o afirmare răspicatã a spiritului civic.
La jumãtatea secolului VII, aşadar, Sparta se întemeiazã pe un sistem de instituţii
sociale în centrul cãruia se aflau cetãţenii cu drepturi depline avînd în stăpînire nu doar loturi
de pămînt (kleroi) în teritoriul civic, ci şi pe producătorii care le locuiau, hiloţii. Ceea ce
deosebeşte situaţia Spartei de cea a celorlalte zone de dependentã difuzã a producãtorilor rurali
este scara la care fenomenul helotic se extinde odată cu războaiele meseniene şi caracterul
exclusiv al acestei forme de subordonare, care, neavînd nici o altemativã, devine absolut
indispensabilã supravieţuirii cetăţii.
In aceste condiţii, raporturile între spartiaţi şi hiloţi devin extrem de complicate.
Principala dificultate decurge din faptul că statutul helotic, deşi extrem de opresiv, nu este
decît marginal şi nu cu totul exterior şi străin faţă de statutul civic, cîtã vreme hilotii au şi unele
drepturi: viaţã de familie, uzanţa pămîntului de pe care nimeni nu-i alungă, chiar şi un anume
rol militar, precum şi amintirea încã vie a libertãţii pierdute. Mai mult, bariera între statutul de
hilot şi cel de cetăţean nu e de netrecut, şi existã categorii intermediare - categoria de
neodamodeis, de pildã, cea a cetãtenilor recenţi, comparabilã poate cu clasa liberţilor de la
Roma, care dovedesc efectiv cã trecerea de la statutul de hilot la statutul de cetãţean era
posibilã; tot aşa cum existã şi categorii de cetãţeni de drept diminuat - aşa-numiţii
hupomeiones, "inferiorii" (poate cetãţenii ruinaţi) sau tresantes, ''tremurătoni", laşii - cetãteni
degradaţi din pricina inconduitei pe cîmpul de luptã. Aceastã dispersie a statutelor sociale într-
un spectru difuz creeazã un cîmp de presiuni foarte grave asupra cetãţenilor pnvilegiaţi, mereu
solicitaţi sã împartã privilegiul cu categoriile inferioare dar nu exduse din polis. In mod
particular, permanenta revendicare de drepturi din partea hiloţilor creeazã o stare conflictualã
perpetuă şi impune spartanilor o vigilenţă agresivã constantã.
Dimpotrivã, locuitorii cetãtiior din preajma Spartei, numiţi perioikoi ("cei ce locuiesc în
împrejurimi") par a fi fost satisfăcuţi de soarta lor, în ciuda evidentei inferioritãţj care le
ştirbeşte autonomia şi drepturile. Cetãţile periece au viaţa unei cetãţi oarecare, cu cetãţeni
liberi, cu administraţie proprie, probabil cu o viaţă religioasã şi comunitarã destul de liberă; le
lipseşte însã cu totul capacitatea de decizie politicã şi militarã, fiind silite sã participe alãturi de
spartani la rãzboaie pe care doar aceştia le deciseserã, tot aşa cum le lipseşte libera dispoziţie
asupra teritoriului agricol al cetãţilor lor, de vreme ce spartiaţii au dreptul de a fi proprietari în
chora acestor cetăţi. Aceste limite în domeniile prin excelenţã definitorii ale autonomiei
cetãţilor antice amputează aşezãrile din perioikis de identitate politicã, dar nu par sã fi suscitat
vreo opoziţie consistentã faţã de Sparta; dimpotrivã, periecii par să secondeze cu o
indefectibitã fidelitate Lacedemona, ceea ce nu poate însemna altceva decît cã avantajele
simbiozei asimetrice cu Sparta depãşeau inconvenientele autonomiei limitate. Dincolo chiar de
securitatea pe care le-o oferã vecinãtatea cu cea mai putemicã cetate a vremii, trebuie sã
bãnuim că specializarea exclusiv rãzboinicã a Spartei lãsa în seama periecilor o mulţime de
îndeietniciri lucrative, dacã nu aducãtoare de glorie; tãcerea aproape totalã a izvoarelor în
legăturã cu periecii ne lasã sã ghicim o prosperitate fărã ambiţii, dar şi fãră conflicte majore.
Din momentul în care hopliţii spartani au devenit indispensabili perpetuãrii cetătii,
revendicarea unui statut integral privilegiat din partea acestora trebuie sã fi devenit primejdios
de negiijat. Acesta este contextul în care se petrece restructurarea instituţiilor spartane în
secolul VII, atestat de exhortatiile civice cuprinse în poemele lui Tyrtaios, care elogiază
 51

eunomia spartanã ca pe un ansamblu de norme ce au încã nevoie de argumente şi de

îndemnuri; pe de-altã parte, de un text cu siguranţă foarte vechi pe care Plutarh îl numeşte
"Marea Rhetra" (=marele edict). Cete două izvoare îşi rãspund unul altuia în chip izbitor - cu
observatia cã nici textul citat de Plutarh, nici elegiile civice ale lui Tyrtaios nu amintesc
numele lui Licurg, creditat, ulterior cu iniţiativa acestei restructurări.
Elementele esenţiale ale reformei spartane din secoiul VII sînt deopotrivã politice şi
morat-religioase, lãsîndu-ne sã înţelegem cã în aceastã fazã a evoluţiei cetãţii nu existã încã un
domeniu autonom al politicului pe care reforma să-l vizeze în sine; reforma încearcã
reglementarea de ansamblu a "rînduielilor" cetãţii. Textele nu amintesc direct de problema
pãmîntului, dar întrega tradiţie ulterioarã proclamã ca esenţã a "reformelor lui Licurg”
instituirea egalitãţii cetãtenilor Spartei pe temeiul unei egalitãti a distribuţiei pãmîntului arabil.
"Licurg" ar fi înzestrat pe fiecare dintre cetãteni cu cîte un lot egal de pãmînt în teritoriu (sau
cu două, unul în Laconia şi at doilea în Mesenia). In fapt trebuie sã presupunem cã războaiele
meseniene au permis distribuţii de kleroi tuturor cetãtenilor dupã modelul curent al distribuirii
prãzii de rãzboi, din care oştenii primeau o parte egalã prin tragere Ia sorţi. Aceastã egalitate
originarã era dealtrninteri feritã teoretic de degradare prin absoluta inalienabilitate a acestor
loturi, asupra cãrora doar cetatea în întregul ei avea drept de proprietate, înzestrînd pe fiecare
cetăţean doar cu dreptul de folosinţă a lotutui, de la naştere pînă ta moarte. De fapt, spartiaţii
aveau dreptul la redevenţa pe care hiloţii de pe lotul respectiv le-o datorau, şi care, cel puţin în
Mesenia, ca pedeapsã pentru rezistenţa locală, reprezenta, dupã spusele luiTyrtaios, o jumătate
din recoltă. Din acest uzufruct, cetăţenii erua obligaţi să participe cu cote egele de alimente la
masa comună, sussitia.
M. I. Finley a atras atenţia asupra faptului că această egalitate funciarã nu poate fi
acceptată ca atare, de vreme un şir de documente relevã importante distincţii de avere la Sparta
în sec.VI şi V: menţionarea unor spartani învingători la jocurile panelenice presupune, de
pildă, existenţa unor averi considerabile. Egalitatea minimală nu exclude însă existenţa unor
familii mai bogate: aşa cum regii Spartei mîncau la masa comunã aceeaşi mîncare cu ceilalţi
spartani, dar aveau dreptul la douã porţii, tot aşa şi cetãtenii spartani aveau fiecare partea sa
egalã din pãmîntuî cucerit al Meseniei, poate şi din cel al Laconiei, dar puteau dispune şi de
alte proprietãţi funciare care, adãugîndu-se kleros-ului, nu contraziceau regula formală care
impunea egalitatea fundamentalã a statutului civic.
Astfel se instituie principiul explicit al similitudinii tuturor cetãţenilor, care se şi numesc
hoi homoioi, cei asemenea", noţiune calitativă, (şi nu cantitativã, ca egalitatea) care
desemneazã foarte exact starea la care ne-am referit. Pomind de la aceastã similitudine, întreg
sistemu! instituţional al Spartei este redefinit în consecinţã: marea rhetrã precizeazã rolul
adunãrii cetãţenilor cu drepturi depline, posesori de loturi, (apella), ca instanţã suveranã,
kuria. E destul de limpede cã aceastã instituţie, descinzînd direct din agora "homericã",
preexista reformei, dar acum periodicitatea reunirii ei devine obligatorie, şi competenta
consiliului, gerusia, este limitată la formularea propunerilor pe care apella le aprobã sau le
respinge. Această definire de competenţe reprezintã un progres cu totul remarcabil. în istoria
instituţionalã a cetãţii greceşti; este pentru prima datã cînd adunãrii cetãteneşti i se garanteazã
dreptul suveran de decizie şi cînd consiiiul tradiţional îşi vede restrînsã capacitatea în raport cu
adunarea. Rolul esenţial al gerusiei este de a elabora o probuleusis, deliberare preliminară,
proiect, propunere, faţă de care adunarea dobîndeşte dreptul de replică, antagoria, şi dreptul de
decizie suverană, kratos. Inovaţia este capitală.
De bună seamă, această inovaţie nu trebuie să fie anacronic supra-estimată: gerusia
continua să exercite controlul politic efectiv, deopotrivă prin prestigiul tradiţional al acestei
instituţii venerabile şi prin controlul constant asupra vieţii politice curente. Nu ştim
dealtminteri pe ce criterii erau efectiv aleşi cei 28 de membri ordinari ai gerusiei, în vîrstă de
 52

peste 60 de ani. Pe de-altã parte, e clar că marea rhetra limiteazã competenţa gerusiei faţã de
apella, dar sporeşte controlul sfatului asupra celor doi regi, care devin membri ordinari ai
gerusiei, pierzînd ceva din statutul lor aparte. In secolul următor, apariţia colegiului ales anual
al celor cinci efori va complica şi mai mult raporturile cu regii, cîtã vreme eforii au drept
competentă declaratã tocrnai controlul asupra celor doi regi. Deşi în teorie reprezentau corpul
civic în întregul său, eforii acţlonează adesea în concordanţã cu gerusia constituind un bloc
extrem de conservator. Apella însãşi, compusă din cetãţeni educaţi într-un spirit de obedienţă
ierarhicã cu totul ieşit din comun şi supuşi unui control constant din partea autoritãţii, nu avea
cum fi capabilă de elanuri novatoare.
In ciuda acestui fapt, cîndva dupã publicarea marei rhetre, un amendament restrictiv se
aduce suveranităţii apellei, prin decizia ca, dacã adunarea adopta hotãrîri strîmbe, gerusia sã
aibã dreptul sã se retragã din dezbatere. Acest drept de veto al geronţilor limitează drastic
drepturile cetãţenilor de rînd şi accentueazã dlsciplina unei mase şi aşa prea puţin susceptibile
de îndrãznealã în faţa celor cărora le datorau ascultare. Dacã adãugăm şi faptul cã votul
adunãrii se fãcea prin aclamaţii, fãrã nici o procedură de numãrare efectivã, caracterul gregar şi
limitat al suveranitãţii apellei devine evident
Rezultă de aici cã singura instituţie spartanã întrucîtva susceptibilă de înnoiri rămîne
regalitatea, tocmai prin caracterul ei singular, de aceea se şi creazã instituţii ca eforatul, menite
sã o controleze. Nu încape îndoială cã, de acum şi pînã la sfîrşitul istoriei Spartei ca stat
independent, mai toate evenimentele susceptibile de a duce cãtre o restructurare a vieţii inteme
se leagă de numele şi de actiunile unor regi (sau regenţi) rebeli - Cleomenes, Pausanias, mai
tîrziu Agis sau Cleomenes cel tînăr, ispitiţi sã scape de sub tutela tradiţiei încremenite a
eunomiei. Reforma creeazã nu numai cadrul instituţional al Spartei. ci şi mijloacele de
permanentizare a acestuia, pe de-o parte blocînd mecanismete de inovaţie constituţionalã prin
controlul riguros exercitat de fiecare dintre instituţiile cetãţii asupra celeilalte; pe de-altã parte
blocînd, iarãşi, orice mecanism vizibil de diferenţiere socialã, economicã sau de prestigiu,
interzicînd tot ce tinea de sfera privatã, de la comerţ la viaţa de famille, printr-un ansamblu de
norme şi uzanţe care obligă constant la o similitudine aproape mecanică.
De la naştere la moarte, cetãţenii Spartei nu-şi aparţin lor înşile, ci cetãţii. Nici un prunc
nu poate supravieţui fãrã încuviinţarea gerusiei, la şapte ani, copilul este luat din familie şi
integrat unui sistem de educaţie - agoge - bazat pe un adevărat dresaj fizic şi moral şi menit să-
l modeleze ca oştean supus, integrat urei mase civice perfect omogene. După o lungă perioadã
de iniţiere, care foloseşte vechi rituri de segregare în ţinuturi de margine ale teritoriului civic
pentru a marca parcursul adolescentului de la sãlbăticia vîrstei tinere la civilizaţia vîrstei adulte
- înclusiv, cel puţin pentru viitorii războinci de elită, vînătoarea nocturnă de hiloţi, renumita
krupteia - integrarea în cetate, marcatã de un război ritual al tinerilor în jurul vechiului
sanctuar al Artemidei Orthia, nici măcar nu presupune intrarea în viaţa privată, ci doar o nouã
formã de viaţă comunitară, în jurul meselor comune: cutumele spartane utillzeazã o veche
tradiţie de comensalitate războinicã, întîlnită în multe alte comunităţi ale Greciei arhaice;
această formã tradltionalã este însa absolutizatã şi devine un cadru imuabil al.controlului
colectiv asupra individului, niciodatã stăpîn pe propria-i existenţã. Nici un cetãţean nu poate
deroga de la obligaţia participãrii la mesele comune, obligaţie care defineşte însuşi statutul de
cetăţean. Nici un spartiat nu poate locui, înainte de vîrsta de 40 de ani (vîrstă respectabilã în
mentalitatea anticã) înafara taberei militare, şi cãsãtoria spartanã are un aer aproape
conspirativ. E evident că aceşti oameni care dormeau laolaltă şi mîncau zi de zi aceeaşi
mîncare - renumită prin frugalitatea ei dezgustătoare - nu aveau prea multe şanse sã gîndească
independent Textele care descriu cu admiraţie aceastã uniformizare constanta nu par conştiente
de extraordinara frustrare pe care asemenea presiune colectivã o induce.
 53

In mare măsură. aceastã tensiune trebuie sã fie responsabilã şi de violenţa raporturilor

între spartiaţi şi hiloţi; dincolo chiar de violenţa fizică, culminînd cu criptiile, o insuportabilã
violenţă de atitudini curente, în care hiloţii sînt ststematic înjosiţi - e de-ajuns sã amintim, de
exemplu, cã la mesele comune erau aduşi hiloţi pentru a fi îmbãtaţi cu de-a sila, astfel ca tinerii
spartani sã vadă cît de degradantă este beţia - are drept răspuns resentimente la fel de violente.
Cea mai mică ocazie e folositã de hiloti pentru a încerca să-şi cîştige prin violenţã drepturile
(în 464, de pildã, cînd are loc la Sparta un cutremur, spartanii nu apucã nici sã se înarmeze
înainte ca hiloţii sã se rãscoale), aşa că spartanii trăiesc într-o panicã perpetuã pe care ei înşişi o
alimenteazã permanent.
Dacã acceptãm că statul toţalitar este .un mecanism de suprimare a imaginaţiei, Sparta
este, neîndoielnic, primul stat totalitar din istorie. Pare ciudat cã tocmai acea reformã care
sporea capacitatea de decizie publică a cetăţeanului de rînd în domeniul politic şi militar sã fie
şi inventatoarea acestei forme de opresiune intemã constantă. Dar sã nu uitãm că reforma
politicã nu are drept scop ultim lărgirea drepturilor cetăţeneşti, ci solidarizarea extremã a
corpului civic prin anularea diferenţierilor tradiţionale, a individualităţii cetăţeanului şi a
elitelor, efective sau virtuale, ale cetãţii. Ceea ce nu înseamnã cã ătare diferenţieri nu persistã;
ele capãtă însã forme adesea aberante: corupţia extremă, de pildã, de care ne vorbeşte Herodot,
sau averile mascate. Pe de-altă parte, conservatorismul nivelator al sistemului de educaţie, un
fe! de brain washing clãdit pe instrumentalizarea slstematicã a tradiţiilor extrem de arhaice ale
riturilor iniţiatice, duce repede la o pauperizare culturală cu totul disonantã faţã de
extraordinarul avînt al civilizaţiei în alte cetăţi greceşti contemporane. Cum scria cu umor un
istoric, faimosul laconism spartan e probabil rezultatul faptului că spartanii nu aveau de spus
mai nimic.
Sparta devine astfel o lume închisã şi cu totul aparte, concentrată asupra propriei
identităţi, obsedată de starea conflictualã perpetuã în raport cu hiloţii, a căror subordonare este
deopotrivã vitalã şi ucigãtoare pentru cetate. Intregul eşafodaj militar, care se definitivează în
secolele Vll-VI sub forma ligii peloponesiace, este de la bun început subordonat rãzboiului
perpetuu cu hiloţii, proclamat la începutul fiecãrui an de magistraţii cetãţii. In ciuda faptului că
liga reprezintã o formulã novatoare de cooperare militarã durabilã în raport cu alianţele
bilaterale ocazionale, care existau mai pretutindeni în spaţiul contemporan; în pofida faptului
că, prin propria-i alcãtuire şi prin dominatia în Pelopones, Sparta este fãrã îndoialã cea mai
puternică cetate a lumii greceşti şi una din marile forţe ale ariei mediteraneene, cetatea ezitã
mereu sã se angajeze în conflicte militare, chiar cînd pasivitatea ei i-ar putea fi fatalã (cum se
va întîmpla în anii premergãtori celui de-a! doilea rãzboi medic). Spaima neîncetatã de o
rãscoalã a hiloţilor îi obligã pe spartani sã trãiascã un perpetuu sentiment al asediului,
încremeniţi într-un unic efort de conservare a imobilităţii şi a consensului. Astfel încît va
reveni altor cetăţi, şi doar Spartei nu, fructificarea clarificãrilor politice şi instituţionale
datorate reformei spartane din secolul Vll.