Civilizaţia greacă în epoca clasică

Apariţia democraţiei, cea mai avansată formă de guvernământ, ce stă la baza

principiilor democraţiei moderne, a fost favorizată de o serie de condiţii sociale, economice şi
politice. Epoca clasică, situată în secolul V, a debutat cu înfruntările dintre greci şi barbari,
respectiv războaiele cu perşii, numite războaiele medice.Grecii numeau iniţial barbari
(barbaroi) pe toţi cei care erau străini de etnia lor, de tradiţiile şi principiile societăţii greceşti
iar după războaiele cu perşii cuvîntul va dobândi conotaţiile negative păstrate până astăzi , de
oameni necivilizaţi.
Istoria consemnează două războaie medice. Puternicul regat persan, condus de către
împăratul Cirus, apoi de fiul acestuia, Darius, dorea să îşi extindă supremaţia asupra
teritoriilor stăpânite de greci. Prima confruntare dintre perşi şi greci a avut loc în Asia Mică,
al cărei ţărm fusese ocupat de secole de greci şi a avut ca final anexarea acestuia de către
imperiul persan condus de Cirus. Populaţia de ionieni situată în acea zonă, trataţi ca supuşi de
către perşi trebuind să plătească acestora tribut, s-a revoltat şi s-a adresat celorlalte oraşe
greceşti pentru ajutor. Doar Atena le-a acordat un ajutor, insuficient, astfel încât unul dintre
cele mai importante oraşe din Ionia, Miletul, a fost asaltat şi distrus de către perşi, care au pus
apoi stăpânire pe întreaga Asie grecească.
Ambiţiile lui Darius, urmaşul lui Cirus, vizau cucerirea tuturor ţinuturilor greceşti şi
transformarea Greciei într-o satrapie , anexată Persiei. In primul război medic, în lupta cu
perşii de la Maraton, Atena a fost lipsită de ajutorul altor cetăţi greceşti dar, sub conducerea
lui Miltiade, au reuşit să-i înfrângă pe perşi.
Mai târziu, Xerxes, fiul lui Darius, a pus la punct o gigantică expediţie de cucerire a
grecilor. În faţa acestui pericol, 31 de oraşe greceşti s-u unit în Liga panelenică de la Corint,
pentru a face faţă atacurilor. Au avut loc lupte în diferite locuri, victoria a înclinat de partea
ambelor tabere iar în final perşii au fost înfrânţi la Salamina. Această victorie, despre care a
scris istoricul grec Herodot, a însemnat salvarea Greciei, victoria libertăţii contra oprimării şi
supunerii. De acum încolo, civilizaţia greacă va cunoaşte o perioadă de mare avânt pe toate
planurile iar Atena, cu un rol determinant în evenimentele anterioare, va deveni centrul lumii
greceşti. În urma celui de al doilea război medic, s-a constituit „Liga maritimă de la Delos”,
iniţial o federaţie de state greceşti cu drepturi egale, în care fiecare oraş îşi asuma obligaţia de
a trimite un număr de soldaţi şi de a contribui la echiparea şi menţinerea unei flote comune.
Atena, cu cea mai numeroasă flotă, şi-a dobândit treptat rolul de conducător, prin deţinerea
puterii executive şi conducerea operaţiilor militare (ostilităţile cu perşii au mai durat 30 de
ani, din iniţiativa grecilor). Celorlalte oraşe-state greceşti li se recunoştea, doar
formal,autonomia, astfel încât Liga de la Delos se va transforma într-un adevărat imperialism
atenian.
Imperialismul atenian şi democraţia ateniană au constituit două realităţi, paradoxale
pentru mentalitatea noastră de azi. În secolul V, Atena a atins apogeul puterii şi prestigiului
său, datorită imperiului pe care şi l-a creat şi exploatării în folosul propriu a bogăţiilor şi
resurselor celorlalte teritorii greceşti. Hegemonia acesteia i-a asigurat măreţia şi prosperitatea,
în detrimntul aliaţilor lor greci. „In primul rând ideea pe care şi-o făceau vechii greci despre
libertate e foarte diferită de ideea pe care a impus-o Revoluţia franceză şi anume că egalitatea
şi fraternitatea sunt corolarele libertăţii. Grecii antici nu aveau în vedere limitarea autonomiei
unora, a Atenei spre exemplu, pentru a asigura o autonomie reală aliaţilor lor. In mentalitatea
lor, extinderea imperiului însemna şi extinderea democraţiei.” (subl. ns., P.Leveque, idem).
Mai mult chiar, adaugă Leveque, „democraţia ateniană nu este imperialistă datorită unui
accident, ci prin esenţa ei însăşi. Năzuieşte, înainte de toate, să asigure o viaţă decentă
cetăţenilor ei, chiar şi celor mai dezavantajaţi de soartă. Iar această bunăstare nu este posibilă
decât prin instaurarea unei politici care să urmărească efectuarea unor lucrări de mari
proporţii, subvenţionate de tribut, cu înmulţirea numărului de colonii militare care nu pot fi
întemeiate decât prin confiscarea celor mai mănoase pământuri ale aliaţilor.”(idem)
În secolul V, politica Atenei se organizează în jurul a două partide antagoniste:
aristocraţii şi democraţii. Partidele erau nişte coaliţii cu interese comune, grupate în jurul unor
personalităţi, nefiind partide politice în sensul modern al termenului. Consolidarea deplină a
democraţiei ateniene a avut loc în timpul când Pericle a fost ales strategul (cea mai înaltă
magistratură) acestui oraş-stat. Personalitatea lui Pericle, provenit dintr-o familie nobilă,
instruit şi cultivat, cu remarcabile calităţi de conducător,a dat numele său întregului secol al
V-ea, numit „epoca de aur” sau „secolul lui Pericle”. El a dominat Atena aproape 30 de ani, a
fost reales strateg timp de 15 ani şi a deţinut o putere la fel de mare ca un tiran dar nu a
depăşit niciodată limitele legalităţii. Aristotel l-a numit „înţeleptul”. În centrul politicii sale
interne s-a aflat idealul democratic (demos- popor, cratos-putere) ale cărui principii de bază
erau: egalitatea tuturor în faţa legii, posibilitatea ca toţi cetăţenii să ducă o viaţă decentă,
precum şi posibilitatea ca reprezentanţii tuturor cetăţenilor să acceadă la funcţiile de
conducere şi administrare ale cetăţii.
El a instituit „mistoforia”, retribuirea funcţiilor publice, căci numai aceasta permitea
tuturor cetăţenilor, indiferent de situaţia lor materială, să ia cu adevărat parte la administrarea
treburilor publice. Funcţia de strateg nu era retribuită, rămânând rezervată claselor superioare.
Cetăţenia nu era acordată decât celor născuţi din părinţi deja cetăţeni. Marinarilor, cavalerilor
şi hopliţilor li se plătea o soldă cât timp erau activi. La Adunarea poporului, un organism
existent din perioada anterioară, participarea constituia o datorie esenţială a cetăţenilor şi nu
era retribuită.. Exista şi Consiliul celor 500, cu membri aleşi în fiecare an prin tragere la sorţi
dintre cetăţenii care au împlinit vârsta de 30 de ani. Avea câte 10 secţii alcătuite din 50 de
membri, reprezentanţi ai fiecărui trib. Magistraturile erau anuale şi funcţionau în cadrul unor
colegii, astfel încât toţi cetăţenii puteau participa efectiv la viaţa publică. Dintre aceştia,
arhonţii aveau atribuţii religoase şi de instruire a proceselor, strategii se bucurau de o putere
considerabilă şi constituiau puterea executivă a oraşului-stat. Existau numeroase alte funcţii
secundare, în poliţie, controlul economic sau finanţe.
Statul patrona aşezămintele de asistenţă socială şi plătea celor săraci biletul de intrare
la teatru. Teatrul era socotit în Grecia o formă de educaţie civică, la care trebuiau să ia parte
toţi cetăţenii. Pericle a conceput un vast program de lucrări publice, care urmărea să ocupe
mâna de lucru pe de o parte, iar pe de altă parte să facă din Atena cel mai frumos oraş grecesc.
S-au construit în timpul său, între altele, două ziduri lungi care legau Atena de portul ei, Pireu,
o serie de sanctuare ruinate de atacurile barbarilor, mai ales Acropola, au fost refăcute.
Societatea instituită de democraţia ateniană era bazată însă, ca toate societăţile antice,
pe distincţia ce se făcea între oamenii liberi şi sclavi. La Atena sclavii erau trataţi cu mai
multă omenie, aveau dreptul să-şi spună părerile pe faţă, să ia parte la anumite ceremonii
religoase, dispuneau de unele drepturi faţă de atitudinea arbitrară a stăpânilor lor, care nu
aveau drept de viaţă şi moarte asupra sclavilor.
Oamenii liberi erau cetăţeni sau meteci. Metecii erau străinii stabiliţi la Atena şi care
se bucurau de drepturi speciale. Nu aveau însă drepturi politice şi acela de a poseda proprietăţi
funciare. Plăteau o taxă specială, aveau de făcut anumite prestaţii, îşi făceau serviciul militar
ca hopliţi şi marinari. Cu desăvârşire liberi în relaţiile lor cu cetăţenii, erau admişi să ia parte
la ceremoniile religioase şi civice şi mai ales au jucat un rol de seamă în viaţa culturală a
cetăţii. Adesea s-au impus ca mari comercianţi, cei mai bogaţi dintre ei erau zarafi (cămătari)
sau bancheri iar cea mai mare parte din proprietatea mobiliară se afla în mâinile lor. Metecii
au ocupat un loc foarte important în artă, medicină şi mai ales filosofie. Cei mai însemnaţi
filosofi greci, Aristotel, Anaxagoras, Protagoras au fost meteci, de asemenea arhitectul
Hipodamos, constructorul Pireului, pictorii Zeuxis şi Polignot, medicul Hipocrat, Herodot,
„părintele istoriei”. Aceştia şi alţii au fost primiţi cu generozitate de Atena, contribuind din
plin la prosperitatea şi gloria ei.
 Cetăţenilor le era rezervată activitatea politică şi proprietatea funciară, alcătuind o
comunitate bazată pe interese economice şi politice. Cei bogaţi trebuiau să plătească un
impozit extraordinar pe veniturile lor şi alte prestaţii, precum suportarea cheltuielilor unor
primiri de oaspeţi ai Atenei, ale unor festivităţi religioase, concursuri de teatru, echiparea
navelor de război, patronarea pe timp de un an a unui gimnaziu. Aceste servicii publice
numite „leiturghia” reprezentau un principiu al democraţiei ateniene, conform căruia cel
bogat trebuia să aibă nu numai beneficii ci şi obligaţii mai mari decât ale celorlalţi.