METODOLOGIA JURIDICĂ

1. Noţiunea metodologiei juridice

Ştiinţa dreptului, chemată să cerceteze realitatea juridică extrem de dinamică şi
complexă, este preocupată în mod constant pentru perfecţionarea mijloacelor specifice de
cunoaştere a obiectului său.
Într-o lume caracterizată printr-o mobilitate deosebită a structurilor sale componente,
ştiinţa dreptului trebuie să opereze, alături de metodele tradiţionale de cercetare, cu metode
noi de explicare şi interpretare a realităţii juridice.
Rolul de a analiza metodele cercetării ştiinţifice a dreptului revine metodologiei juridice
care poate fi definită drept ştiinţa despre ştiinţa dreptului, o ştiinţă care dezvăluie aspecte
dintre cele mai importante ale fenomenului juridic.
În lucrarea “Teoria şi practica dreptului“, publicată la Bucureşti în anul 1946, prof. Mircea
Manolescu defineşte metodologia juridică ca “ştiinţă a căilor pentru aflarea adevărului; este
disciplina care cercetează modul cum lucrează omul de ştiinţă juridică şi artizanul dreptului,
fiindcă în fiecare artizan al dreptului este o iubire de adevăr şi este deci un om de ştiinţă“.
Metodologia juridică are ca obiect raporturile dintre metodele cu care omul de ştiinţă
juridică acţionează pentru căutarea şi găsirea adevărului.
Metodologia juridică însoţeşte ştiinţa dreptului în globalitatea sa. Problema căutării
adevărului se pune în arta legiuitorului, a organelor judiciare, a magistratului şi a avocatului,
adică pentru toate segmentele activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Pentru fiecare din aceste segmente, metodologia juridică explică raporturile,
legăturile, relaţiile ce se stabilesc între metodele utilizate înaintea, în timpul sau după
finalizarea actului de cercetare ştiinţifică.
Aşadar, definim metodologia juridică drept un sistem de factori (principii, norme şi
criterii metodologice) care explică raporturile şi legăturile care se stabilesc între metodele
specifice de cunoaştere şi cercetare a fenomenului juridic.
Metodologia juridică reprezintă în cele din urmă ştiinţa despre metoda juridică
(methodos = metodă; logos = ştiinţă), adică ştiinţa despre metodele de investigaţie, de
cunoaştere, de analiză şi cercetare a fenomenului juridic.
Ca orice ştiinţă, metodologia juridică include în conţinutul său norme, principii şi
criterii metodologice impuse de evoluţia celorlalte categorii de ştiinţe (ştiinţe fundamentale,
aplicative etc.), în contextul creşterii complexităţii realităţilor sociale, juridice etc.

2. Metoda logică de cercetare juridică

Metoda logică este cea mai utilizată metodă, ea fiind practic prezentă în orice act de
gândire elementară şi ştiinţifică.
În cadrul cercetării ştiinţifice juridice METODA LOGICĂ desemnează suma procedeelor,
tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice, care ne pun în ipostaze, ca
cercetător sau analist, să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor) stabilite între
componentele sistemului juridic existent în societate la momentul demersului nostru ştiinţific.
Metoda logică este proprie ştiinţelor sistematice. Dreptul este, prin esenţa lui, o ştiinţă
sistematică pentru că este expresia juridică cea mai sintetică a vieţii sociale. Dreptul creează
pentru societate un sistem de reglementare coerent, logic şi explicat, realizând concordanţa între
normele juridice elaborate şi realităţile concrete, imediate pe care este chemat să le cerceteze.
Aceste considerente au făcut ca mulţi autori să considere dreptul ca matematica ştiinţelor
sociale. În drept, ca şi în matematică se operează cu ipoteze care trebuie demonstrate, trebuie
probate. În dreptul procesual penal şi civil, normele juridice existente obligă persoana care face o
afirmaţie în faţa instanţei s-o dovedească, fiind stabilite şi regulile ce alcătuiesc tehnica dovezii.
De ce considerăm dreptul ca matematică a ştiinţelor sociale:
─ pentru că dreptul oglindeşte în chipul cel mai obiectiv şi exact gradul de organizare
şi puterea unui stat;
─ pentru că dreptul este expresia gradului de libertate a unui popor;
─ pentru că dreptul este expresia concentrată a gradului de civilizaţie a unui popor;
─ pentru că dreptul proiectează imaginea viitoare a evoluţiei unui stat.
Ştiinţa dreptului analizează logic fenomenul juridic, astfel încât, prin rigoarea şi
consecvenţa logică pe care le promovează să confere nota de coerenţă şi articulare a întregului
sistem, înlăturând riscurile aproximaţiilor (noţiunilor insuficient clarificate) sau a
contradicţiilor interioare.
Ideile, normele, principiile, categoriile şi conceptele juridice sunt exprimate în
propoziţii clare care pot fi: imperative, prescriptive, stimulative, de recomandare sau de
interdicţie.
Analistul şi cercetătorul juridic – om de ştiinţă sau practician (jurist, avocat, procuror,
judecător) – operează cu întregul arsenal al logicii. Metoda logică oferă acestora posibilitatea
de a formula, de a construi propoziţii juridice care exprimă reguli, dar şi propoziţii care
explică şi comentează regulile pe care le identificăm în normele juridice.
Logica juridică are o importanţă deosebită în opera de interpretare a dreptului, precum şi
în analiza finalităţii acestuia, respectiv dacă valorile sociale sunt ocrotite în mod concret.

3. Metoda comparativă de cercetare juridică

Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul sau analistul
fenomenului juridic urmăreşte să constate, să fixeze, elemente identice sau divergente la două
fenomene cercetate.
Încă din zorii apariţiei statului s-a simţit nevoia comparării sistemelor de drept ale
diverselor state. Antichitatea greacă şi romană ne oferă numeroase exemple asupra interesului
cu care conducătorii unor state, filozofii şi juriştii timpului, cercetau dreptul altor popoare.
Spartanul Licurg şi atenianul Solon, cunoscuţi legiuitori ai antichităţii, călătoreau pe
meleaguri străine pentru a cunoaşte instituţiile, legile şi obiceiurile altor cetăţi, înainte de a-şi
elabora propriile legi.
Astăzi metoda dreptului comparat este impusă de realitatea fenomenului juridic
internaţional în cadrul căruia statele dezvoltă multiple legături bi şi multilaterale şi asistăm la
amplificarea interdependenţelor în plan economic şi cultural al ţărilor lumii.
Nevoia cunoaşterii şi cercetării diverselor sisteme naţionale de drept constituie astăzi un
imperativ pentru legiuitorul fiecărui stat.
Concepţia modernă asupra necesităţii dreptului comparat s-a fundamentat în ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea în Europa. Astfel, în Germania, Anglia, Franţa şi Belgia s-au
înfiinţat primele asociaţii care aveau ca scop studiul dreptului altor ţări şi introducerea
dreptului comparat ca obiect de studiu din cele mai prestigioase universităţi europene.
La Paris, în anul 1869, s-a înfiinţat Societatea Franceză de Legislaţie Comparată, care
şi-a fixat ca scop acela de a facilita practicienilor cunoaşterea dreptului străin, în vederea
soluţionării conflictelor de legi, dar şi pentru a identifica în legislaţia altor state modele şi
soluţii de perfecţionarea a propriului drept.
În acelaşi an, 1869, se înfiinţează la Universitatea din Oxford (Marea Britanie) o catedră
de drept comparat.
Cea mai importantă reuniune a juriştilor europeni specializaţi în dreptul comparat s-a
organizat la Paris în anul 1900, manifestare ştiinţifică care a marcat naşterea unei noi ştiinţe
juridice: ştiinţa dreptului comparat căreia i-a conferit o bază teoretică, o metodologie
ştiinţifică, definindu-i câmpul de acţiune şi precizându-i scopurile.
Şcoala dreptului comparat îi are ca întemeietori pe celebrii jurişti francezi Raymond
Saleilles şi Eduard Lambert.
Primul dintre aceştia considera dreptul comparat ca o ştiinţă auxiliară dreptului naţional,
conferindu-i un scop practic şi funcţii concrete.
Eduard Lambert dezvoltă concepţia lui Saleilles şi afirmă că funcţia dreptului comparat
este de a fixa regulile comune dintr-o realitate juridică foarte diversă.
Cercetătorii actuali ai fenomenului juridic universal consideră că dreptul comparat
îndeplineşte următoarele funcţii:
─ funcţia de cunoaştere a dreptului naţional;
─ funcţia normativă;
─ funcţia ştiinţifică;
─ funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.
Această clasificare a funcţiilor dreptului comparat o găsim în lucrarea prof. Victor Dan
Zlătescu “Drept privat comparat“, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 43.

Cele patru reguli ale comparaţiei

Regula nr. 1: Se compară numai ceea ce este comparabil

Potrivit acestei reguli, cercetătorul juridic trebuie să stabilească mai întâi dacă sistemele
comparate aparţin aceluiaşi tip istoric de drept sau aparţin unor sisteme de drept diferite. Dacă
sistemele de drept din care fac parte instituţiile comparate sunt din punct de vedere ideologic
antagoniste, este limpede că procedeul comparaţiei va fi relevant doar sub aspectul
identificării diferenţelor.
În cadrul acestei reguli vom opera cu două categorii de comparaţii:
─ comparaţia afirmativă care pune în evidenţă asemănările de substanţă, fondul comun
al instituţiilor juridice comparate.
─ comparaţia contrastantă sau analiza de contrast care pune în lumină deosebirile
dintre instituţiile juridice comparate.
În sensul celor arătate mai sus este convingător exemplul prin care comparăm unele
instituţii juridice din reglementarea dreptului romano-germanic, din care face parte şi sistemul
nostru de drept şi sistemul dreptului islamic (musulman).
Astfel, dreptul de proprietate în dreptul islamic are la bază concepţia potrivit căreia
întregul pământ aparţine lui Alah şi trimisului său Mahomed, proprietatea fiind permanentă,
neexistând instituţia prescripţiei. Deosebiri esenţiale sunt constatate şi în privinţa modurilor
de dobândire a proprietăţii.
Deosebirile, uneori fundamentale, dintre cele mai importante instituţii juridice, sunt
evidente, de exemplu în privinţa căsătoriei. În dreptul islamic căsătoria este o tranzacţie civilă,
un contract făcut în vederea “dreptului de a te bucura de o femeie“, drept recunoscut numai
bărbatului. Femeia musulmană nu se poate căsători decât cu un bărbat musulman, fiind
interzis autorităţilor să oficieze o altfel de căsătorie.
Condiţia femeii sub aspect juridic este cea a unei permanente incapabile: ca fată, ea
este sub autoritatea tatălui şi nu se poate căsători fără consimţământul acestuia. Ca femeie
măritată, ea se află sub autoritatea soţului care poate să o împiedice să iasă din casă sau să
lucreze, după cum poate să o oblige să poarte voalul tradiţional.
Informaţiile şi datele relevate de asemenea comparaţii sunt preţioase pentru
cercetătorul juridic căruia i se înfăţişează elementele de puternică particularitate pe care le
conţin sistemele de drept comparate.
 Regula nr. 2: Niciodată comparaţia a două instituţii juridice să
nu se facă izolat, în afara contextului legal în care
instituţiile comparate sunt încadrate.

Cu alte cuvinte, termenii supuşi comparaţiei trebuie luaţi în considerare în conexiunile

lor reale, în contextul social, politic, economic şi cultural din care au rezultat.
Această regulă impune cercetătorului să plece, în procesul de analiză comparatistă de la
cunoaşterea principiilor de drept fundamentale care pilotează sistemele de drept comparate.
Trebuie impusă regula că fiecare instituţie se află într-o strânsă interdependenţă cu alte
instituţii. Decupând instituţia din sistemul căreia îi aparţine şi făcând abstracţie de conexiunile
pe care aceasta le are, nu vom ajunge decât la concluzii inutile, false.
Astfel, o normă juridică fixată într-un anumit capitol al unei legi, nu poate fi înţeleasă
complet şi corect dacă nu se face apel la textele introductive în care găsim formulate
principiile generale, ori dacă nu sunt analizate dispoziţiile finale ale acelor legi.

Regula nr. 3 Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută

luând în considerare totalitatea izvoarelor de drept
din sistemele juridice comparate.
În literatura juridică este acceptată ideea potrivit căreia unul dintre criteriile de
delimitare ale marilor sisteme de drept îl constituie structura izvoarelor de drept.
Într-o comparaţie, pe care o face cercetătorul juridic, esenţial nu este textul de lege în
sine, ci norma juridică care poate fi analizată numai în contextul izvoarelor din care ea s-a
născut. Drept urmare, trebuie să ţinem seamă de puterea acestor izvoare, de ierarhia lor, de
raporturile dintre ele, de modurile concrete în care aceste izvoare se completează reciproc.
Marile sisteme de drept, despre care vom vorbi într-un capitol distinct, diferă între ele în
primul rând din punctul de vedre al izvoarelor de drept.
Astfel, dreptul romano-germanic recunoaşte ca izvoare de drept: legea, jurisprudenţa şi
cutuma. Ultimele două, deşi au un caracter subsidiar, au capacitatea de a completa lacunele
legii (socotit izvor fundamental) sau chiar să-i aducă unele corective.
Comparativ cu sistemul romano-germanic, sistemul britanic are ca izvor principal
practica judecătorească (jurisprudenţa), legea scrisă fiind considerată şi în prezent un izvor de
drept subsidiar.
Sistemul de drept islamic ni se înfăţişează în coordonate total diferite de sistemele
menţionate mai sus. Izvorul fundamental al acestui sistem de drept este Coranul, aşa cum în
dreptul statelor africane cutuma este singurul izvor de drept.

Regula nr. 4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama

nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de
evoluţia acesteia în timp, în procesul de aplicare a
normei

În imensa majoritate a legislaţiilor naţionale există texte de lege care supravieţuiesc

unor perioade istorice diferite, situaţie care poate determina ca forma iniţială a normei juridice
să evolueze astfel încât sensul acesteia să apară complet diferit. Ce trebuie să facă, în
asemenea situaţii, cercetătorul comparatist? Acesta trebuie să cerceteze literatura de
specialitate, să descifreze moravurile şi tradiţiile epocii în care norma a fost definită şi
formulată iniţial.
Aşa de exemplu, un cercetător francez care doreşte să facă un studiu comparativ între
dreptul penal român şi dreptul penal francez, privind instituţia juridică a proprietăţii sub
aspectul normelor juridice de drept penal român, ce protejează această valoare socială, se
confruntă cu sensul şi înţelesul a doi termeni:
─ cel de avut obştesc existent în reglementarea penală în perioada anterioară
Revoluţiei Române din decembrie 1989 şi care s-a menţinut încă doi ani în Codul
Penal.
─ cel de avut public introdus prin Decizia Curţii Constituţionale în anul 1992,
explicat şi comentat de o veritabilă literatură juridică.
În acest exemplu, cercetătorul trebuie să acceseze o vastă literatură de specialitate
anterioară şi posterioară anului 1989, să înţeleagă contextul social, politic şi economic în care
cei doi termeni au fost utilizaţi în legislaţia penală a timpului.

Concluzii asupra celor patru reguli

─ cele patru reguli se aplică de cercetătorul juridic în procesul efectuării studiului
comparativ;
─ regulile prezentate mai sus alcătuiesc metoda ştiinţifică de efectuare a
comparaţiei;
─ cele patru reguli se aplică numai după ce analistul sau cercetătorul juridic
realizează integral procedura premergătoare comparaţiei propriu-zise. Această
procedură îl obligă pe cercetător să selecteze elementele ce urmează a fi
comparate (norme juridice, instituţii juridice, legi organice, legi speciale etc.) în
funcţie de un anumit aspect avut în vedere de cel ce efectuează comparaţia,
aspect ce va fi definit de la început ca factor comun.
─ procesul comparaţiei, în care se operează cu cele patru reguli, reclamă utilizarea
obligatorie a trei termeni logici:
a) comparatum, adică legislaţia naţională a cercetătorului sau analistului juridic
(analist român, englez, francez, american etc.), când comparaţia se efectuează în scopul clar
definit al perfecţionării propriei legislaţii sau a unei mai cuprinzătoare cunoaşteri a acesteia.
b) comparandum este termenul logic care intervine în situaţia când se compară
dreptul a două state sau a mai multor sisteme de drept. De exemplu, cercetătorul juridic român
care compară conceptul juridic de crimă organizată aşa cum îl regăseşte reglementat în dreptul
englez, american, german şi italian. Sau norma juridică din dreptul român privitoare la
bancruta frauduloasă, comparată cu instituţia corespunzătoare din dreptul francez. Este locul
să subliniem în acest cadru explicativ faptul că legislaţiile comparate trebuie să aibă o anumită
zonă comună, în sensul că realitatea juridică din sistemele comparate trebuie să fie
asemănătoare. Dacă revenim la exemplul privitor la conceptul de crimă organizată trebuie să
evidenţiem faptul că realitatea juridică din statele menţionate confirmă existenţa şi
amplificarea fenomenului de crimă organizată.
c) tertium comparationis nu desemnează al treilea termen al comparaţiei, nu
reprezintă nici rezultatul final al acesteia, ci o noţiune comună superioară, degajată din
comparaţia a două noţiuni sau instituţii. Este o noţiune care le înglobează pe primele două
(comparatum şi comparandum). Acest tertium comparationis se alege de către cercetător sau
analist. În acest cadru explicativ, extrem de general, concluzionăm asupra faptului că tertium
comparationis reprezintă, în ultimă instanţă, o problemă de inspiraţie a cercetătorului juridic.
Dată fiind importanţa dreptului comparat, considerăm relevante în contextul
acestui capitol cele mai reprezentative opinii exprimate de Prof. Constantinesco în
cele două volume ale ,,Tratatului de drept comparat” – 1999, Editura All – Bucureşti.
Autorul distinge următoarele faze ale comparaţiei:
Faza nr. 1: cunoaşterea termenilor de comparat. Această primă fază presupune
respectarea următoarelor reguli:
 a). termenul de comparat trebuie studiat astfel cum el a fost formulat şi nu cum este
aplicat.
b). termenul de comparat trebuie examinat plecând de la sursele sale originare. Aceasta
presupune studierea izvoarelor dreptului respectiv, cunoaşterea terminologiei juridice şi a
limbii în care sunt redactate normele juridice comparate.
c). termenul de comparat trebuie studiat în complexitatea totalităţii izvoarelor ordinii
juridice respective. Aceasta înseamnă luarea în considerare a faptului că fiecare sistem de
drept are o pluralitate de izvoare, motiv pentru care se impune studierea tuturor izvoarelor
(cutuma, doctrina, jurisprudenţa etc.).
d). comparatistul trebuie să respecte ierarhia izvoarelor juridice, dat fiind faptul că
fiecare sistem de drept are propria ierarhie a izvoarelor (nu toate izvoarele au aceeaşi valoare
şi autoritate).
e). comparatistul trebuie să interpreteze termenul de comparat potrivit metodelor
caracteristice sistemului juridic respectiv.

Faza nr. 2: înţelegerea termenului de comparat este obligatorie pentru simplul motiv
că a cunoaşte nu este sinonim cu a înţelege. A înţelege termenul de comparat înseamnă a-l
reintegra pe acesta în cadrul general al ordinii sale juridice, precum şi cunoaşterea raporturilor
sale cu ordinea juridică. În acest scop, comparatistul trebuie să iasă din cadrul strict juridic, să
pătrundă cu adevărat în zona mai adâncă, acolo unde se află rădăcinile normelor juridice.
Astfel el poate să înţeleagă componentele: umană, religioasă, istorică, morală, socială şi
politică ale ordinii juridice respective.

Faza nr. 3: compararea propriu-zisă care înseamnă extragerea asemănărilor şi a

deosebirilor dintre termenii comparaţi.

4. Metoda istorică de cercetare juridică

Dreptul, prin esenţa sa, urmează drumul evoluţiei societăţii umane, în el oglindindu-se
nivelul de dezvoltare economică, politică şi culturală al societăţii la un moment dat.
În activitatea de cercetare juridică capătă o dimensiune cu totul specială - dezvăluirea
sensului evenimentelor care s-au succedat de-a lungul istoriei. Fiecare lege şi fiecare cod de legi,
care au fost elaborate de la începuturile statului şi dreptului, cuprind în substanţa lor expresiile
cele mai convingătoare ale moravurilor de atunci, sintetizând necesităţile reale ale vieţii.
Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constă în analiza condiţiilor
economice, sociale, politice şi de altă natură, completată cu cercetarea diferitelor categorii,
tipuri de stat şi drept, a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta
şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape.
În acest migălos proces de cercetare care vizează o infinitate de fapte concret-istorice,
evenimente şi situaţii de o mare complexitate, TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
distinge esenţialul de neesenţial, ceea ce este logic de ceea ce este întâmplător, aducând în
prim planul interesului tendinţele de dezvoltare în perspectivă a statului şi dreptului.
Pentru acest motiv cunoaşterea reglementărilor legale, a organizării statale, a evoluţiei
în timp a organizării justiţiei, constituie, fiecare în parte şi toate la un loc, un important
document şi pentru istorie.
Marile edificii juridice precum: Legea celor XII Table, care a fost în vigoare, cu unele
modificări, peste o mie de ani, impresionanta operă legislativă construită de Justinian, codul
lui Hammurabi, codul lui Manu etc. sunt expresia evoluţiei istorice a umanităţii, a formelor ei
de organizare statală şi juridică.
În istoria dreptului românesc, arheologia juridică a pus la dispoziţia cercetătorului
Tăbliţele Cerate descoperite la Roşia Montană între anii 1786 şi 1855, care furnizează
informaţii şi probe excepţionale despre modul de constituire a sistemului de drept daco-
roman, în contextul unei sinteze globale ale celor două civilizaţii. Formele dreptului vechi
românesc fac dovada spiritului umanist al poporului nostru: legea ţării sau obiceiul
pământului se detaşează prin originalitatea sa rezultată din modul de viaţă al strămoşilor
noştri, din organizarea prestatală (obşti teritoriale) şi cea statală incipientă (cnezate,
voievodate, ţări).
Dreptul feudal românesc, ilustrat de Pravila lui Matei Basarab în Ţara Românească
(1652) şi Pravila lui Vasile Lupu (1646), cuprinde reglementări noi, care oglindesc
schimbările produse în viaţa economică, politică, culturală a statelor româneşti.
Creaţia juridică a fiecărui popor, de-a lungul epocilor istorice, se integrează în mod
obiectiv în cultura poporului şi epocii respective. Cultura juridică contribuie şi, în acelaşi
timp, depinde de nivelul culturii generale a poporului respectiv.
Prin construcţia sa logică şi esenţialmente tehnică dreptul, ideile şi concepţiile juridice
se propagă de la o etapă la alta, de la un popor la altul. Este în fapt un proces istoric, un proces
extrem de actual, definit de către specialişti CONTAMINARE JURIDICĂ.
Cercetarea istorică scoate la lumină faptul că istoria civilizaţiei umane este străbătută de la
un capăt la altul de ideea dreptului, ideea de justiţie. Practic, fiecare sistem de drept, fiecare mare
familie de drept, conţine în substanţa sa elemente împrumutate, receptate din alte sisteme
contemporane.
În egală măsură, metoda istorică de cercetare juridică reliefează permanenţele
dreptului, constantele acestuia, respectiv instituţiile, categoriile şi normele juridice care îşi
menţin existenţa pe parcursul unor lungi perioade istorice.
“Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi studiate fără să se pornească de la
punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori, pe baza unor date istorice, se realizează
reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă
cu largi implicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual”, apreciază prof.
N. Popa, în cursul de Teoria generală a dreptului – Bucureşti 1996, p. 35.

5. Metoda sociologică de cercetare juridică

Într-o formulare lapidară, sociologia juridică poate fi definită ca disciplina care face
legătura dintre ştiinţa generală a societăţii, adică sociologia, şi o ştiinţă socială particulară,
adică ştiinţa dreptului.
Termenul de sociologie juridică este atribuit lui Dionisio Anzilotti, care a publicat în
anul 1892, la Florenţa, lucrarea “La filosofia del diritto e la sociologia”, formulând teza potrivit
căreia sociologia juridică are ca obiect studierea manifestărilor juridice empirice.
Cel care fundamentează cu adevărat cercetarea sociologică a dreptului este juristul Eugen
Erlich care publică în anul 1913 lucrarea “Bazele sociologiei dreptului”, în care îşi focalizează
demersul pe necesitatea cercetării aprofundate a realităţii juridice, cercetare ce nu poate fi limitată
doar la studiul normelor şi instituţiilor juridice, considerate stratul cel mai superficial al dreptului.
Acest gen de cercetare, definită de E. Erlich cercetare în plan orizontal, trebuie completată cu
cercetarea în plan vertical, în adâncime, capabilă să pună în evidenţă “dreptul viu”.
Realitatea juridică, ca fragment al realităţii sociale, este mult mai cuprinzătoare decât
lumea pe care ne-o oferă legile, jurisprudenţa, categoriile, conceptele şi instituţiile juridice ale
dreptului.
Aport substanţial la cercetarea sociologică juridică au adus sociologi şi jurişti de largă
recunoaştere ca: G. Tarde, Max Weber, Emil Durkheim, Leon Duguit, Jean Carbonnier, M.
Hauriou etc.
În România, cea mai valoroasă contribuţie în acest domeniu a adus-o “Şcoala sociologică
de la Bucureşti” organizată şi condusă de profesorul Dimitrie Gusti. Sistemul de sociologie şi
metoda monografică de cercetare promovate de această şcoală au constituit bazele sociologiei
juridice româneşti.
În concepţia profesorului Dimitrie Gusti, sociologia este ştiinţa realităţii sociale, a cărei
esenţă este voinţa. El distinge două categorii de valori sociale: valori constituitive (valori
economice şi spirituale) şi valori regulative (valori politice şi juridice).
Cercetarea sociologică juridică modernă conferă studiului realităţii juridice, ca fragment al
realităţii sociale, o perspectivă nouă, în acord cu gradul de complexitate, dinamism şi mobilitate
pe care le cunoaşte astăzi societatea în ansamblul său.
Sociologia juridică cercetează modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la
rândul ei influenţă din partea acestuia, evidenţiind totodată faptul că există fenomene juridice
primare, care se identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă, activitatea de aplicare a
dreptului) şi fenomene juridice secundare, în care ponderea elementului juridic este mai redusă
(responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului).
Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia
juridică, căreia îi sunt specifice următoarele metode de cercetare:
─ observaţia (empirică, ştiinţifică, directă, indirectă, externă, coparticipativă), definită
ca produs al unor activităţi privite de la simplu la complex, respectiv de la observaţia
spontană, insuficient controlată critic, până la observaţia pregătită şi înfăptuită de
specialişti.
─ analiza documentelor sociale şi juridice, respectiv a documentelor oficiale,
neoficiale, publice, private, statistice, biografice, jurnalistice, memorialistice, reprezintă
o metodă utilizată în studiul fenomenelor sociale şi juridice. Documentul juridic
(sentinţe judecătoreşti, acte notariale, texte de lege, comentarii pe marginea unei legi,
pledoariile avocaţilor, examene teoretice şi practice ale unor dispoziţii legale etc.)
trebuie privit de către cercetător ca o dovadă a realităţii juridice în contextul istoric dat.
─ ancheta sociologică, reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un
volum important de informaţii şi date dintr-o multitudine de domenii ale realităţii
sociale şi juridice.
─ chestionarul sociologic este în fond o tehnică specifică a anchetei sociologice, care
poate cuprinde întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe, întrebări de motivaţie etc.
─ interviul este definit de către sociologi (prof. Maria Voinea) – “o tehnică de
cooperare verbală între două persoane pe baza căreia anchetatorul poate obţine
informaţii, date, mărturii de la cel intervievat”.
Sociologia juridică abordează, în demersul său ştiinţific, următoarele domenii:
─ crearea dreptului (elaborarea legilor);
─ cunoaşterea legilor de către cetăţeni şi organele de stat;
─ cauzele încălcării legilor (cauzalitatea delictuală, contravenţională, infracţională);
─ poziţia cetăţenilor faţă de reglementările juridice în vigoare;
─ aspiraţiile cetăţenilor în legătură cu noile domenii de reglementare juridică (de
exemplu: legalizarea prostituţiei, legalizarea consumului de droguri uşoare,
legalizarea căsătoriei sub limitele de vârstă prevăzute de legea în vigoare,
introducerea pedepsei cu moartea etc.);
─ ameninţări la adresa ordinii de drept (traficul ilegal şi consumul de droguri,
corupţia, criminalitatea financiară, crima organizată, delicvenţa juvenilă, violenţa
în familie, criminalitatea informatică etc.);
─ forme juridice şi extrajuridice de prevenire a încălcării normelor de drept, de
educaţia specifică a populaţiei. Separat de aceste domenii cercetarea sociologică
juridică este solicitată de către organele cu competenţe normative (parlamentul şi
guvernul) să efectueze documentări de specialitate, investigaţii cu caracter de
 expertiză legală, precum şi studii privind procesul de reinserţie socială a persoanelor
care au comis fapte antisociale.
Rolul cercetării sociologice juridice este considerat astăzi fundamentul pentru soliditatea şi
modernismul sistemelor de drept. Cea mai mare parte a măsurilor legislative adoptate de către
autorităţile statelor democratice sunt fundamentate pe concluziile studiilor, investigaţiilor şi
cercetărilor sociologice. Astfel, legislaţia în domeniul învăţământului, măsurile de reprimare a
violenţelor intrafamiliare, protecţia copilului, sancţionarea consumului de droguri, combaterea
corupţiei şi crimei organizate, protecţia socială a populaţiei, protecţia consumatorului, prevenirea
violenţei în mediul urban etc. au fost fundamentate pe rezultatele anchetelor şi investigaţiilor
socio-juridice desfăşurate într-o manieră ştiinţifică de către sociologi şi jurişti.
Aceste realizări pun în evidenţă capacitatea sociologiei juridice de a penetra în substanţa
socialului, de a coborî în straturile cele mai sensibile ale existenţei şi realităţii sociale, extrăgând
concluzii cu o valoare excepţională pentru ştiinţa dreptului.
Aşa de exemplu, studiile de sociologie juridică efectuate asupra familiei, considerată în
aproape toate culturile ca o valoare fundamentală, au pus în evidenţă situaţii dramatice (familii
dezmembrate, copii aflaţi în abandon şcolar şi familial, rata ridicată a divorţurilor, controlul
asupra reproducerii: politica de planning, diminuarea autorităţii părinteşti, mortalitatea infantilă
ridicată, problema consumului exagerat de alcool etc.) pe care autorităţile legislative şi executive
le-au avut şi le au în vedere în procesul de reglementare juridică.
Sociologia juridică ne avertizează asupra faptului că undele de şoc produse de schimbările
generate de noua revoluţie nu ocolesc nici o regiune şi nici o societate. Ea ne oferă o listă de
simptome diferite care, deşi nu au aceeaşi natură şi aceleaşi consecinţe, sunt omniprezente: valuri
de violenţă, terorismul internaţional, acţiunile mafiilor naţionale, răspândirea narcomaniei,
agresivitatea sexuală, poluarea mediului, delicvenţa juvenilă, exploatarea ilegală a computerelor,
fraudele prin intermediul cărţilor de credit, spălarea banilor proveniţi din afaceri criminale etc.
Acest valoros material concluziv, întemeiat pe o amănunţită şi profundă cercetare ştiinţifică,
este utilizat în mod creator de către autorităţile abilitate să creeze şi să aplice dreptul prin
elaborarea unor reglementări juridice, modificarea şi completarea celor depăşite, adoptarea de
strategii coerente de aplicare a legii.

6. Metoda cantitativă de cercetare juridică

Cercetarea ştiinţifică juridică apelează în ultima perioadă de timp tot mai mult la
metodele cantitative care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica dreptului.
Este acceptat faptul că strategiile de dezvoltare economico-socială proiectate de către
autorităţile legislative şi executive ale unui stat trebuie acompaniate de strategii
corespunzătoare în domeniul dreptului.
Marile proiecte de privatizare, protecţia socială, dezvoltare economică, protecţia
mediului, perfecţionarea sistemului sanitar şi de învăţământ, investiţii etc., nu pot fi puse în
aplicare şi realizate potrivit voinţei sociale în absenţa unui cadru juridic, de reglementare
adecvat. Complexitatea deosebită a fenomenelor determină ştiinţa dreptului să facă apel
la informatică. Informatica juridică conferă procesului decizional rapiditate, coerenţă şi
soliditate.
Pe plan mondial informatica juridică este folosită în procesul de elaborare şi
sistematizare a legislaţiei, în ţinerea evidenţei legislative, evidenţa deciziilor de practică
judecătoreasă, evidenţe criminologice, statistici judiciare, informaţii juridice etc.
Într-o epocă a informatizării quasitotalităţii domeniilor vieţii economice şi sociale,
ştiinţa dreptului nu poate să excludă din arsenalul de metode de cercetare, informatica.
Calculatorul este astăzi prezent în secţiile de poliţie din mediul urban, în laboratoarele
criminalistice, în serviciile de analiză şi statistică judiciară, în compartimentele de prevenire a
criminalităţii, în dotarea instanţelor de judecată şi parchetelor, a instituţiilor cu atribuţiuni de
cercetare juridică etc.
Informatica juridică pune la dispoziţia cercetătorului, a analistului, a poliţistului şi a
magistratului bănci de date cu informaţii dintre cele mai diverse: evidenţa cauzelor penale,
cauzelor civile, evidenţa populaţiei, evidenţa infracţiunilor şi a infractorilor, evidenţa autorilor de
infracţiuni după modul de operare (modus operandi), evidenţa conducătorilor auto, evidenţa
posesorilor de arme de foc, evidenţa infractorilor aflaţi în urmărire generală etc.
Un rol excepţional îl au băncile de date care se referă la evidenţa soluţiilor de practică
judiciară, de doctrină şi legislaţie curentă, actualizate, ce pot fi utilizate şi accesate cu mare
rapiditate, ele oferind un plus de exactitate atât în opera de legiferare cât şi în procesul de aplicare
concretă a legilor.
În planul evidenţei legislative calculatorul oferă datele necesare pentru aprecierea corectă
a corelaţiilor dintre diferite reglementări, pentru identificarea normelor juridice ce pot intra în
conflict, a incompatibilităţilor etc.
Tehnica actuală este vitală şi pentru ştiinţa dreptului. Într-o perioadă în care zilnic sunt
adoptate zeci de acte normative, în care sunt pronunţate numeroase hotărâri judecătoreşti, iar
viaţa judiciară este conectată la trepidaţia şi dinamismul societăţii, ştiinţa dreptului nu poate fi
concepută fără informatizare.

7. Concluzii
1. Metodologia juridică este ştiinţa despre ştiinţa dreptului, cea care dezvăluie cele
mai importante aspecte ale fenomenului juridic.
2. Metodele de cercetare juridică sunt:
─ metoda logică;
─ metoda comparativă;
─ metoda istorică;
─ metoda sociologică;
─ metoda cantitativă.

3. Cele patru reguli ale comparaţiei sunt:

a) se compară numai ceea ce este comparabil;
b) niciodată comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă izolat, în afara
contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate;
c) cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în considerare
totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate;
d) termenul comparat trebuie apreciat, ţinând seamă nu numai de sensul iniţial
al normei, ci şi de evoluţia acestuia în timp, în procesul de aplicare a normei.
4. Comparaţia operează cu trei termeni logici:
a) comparatum;
b) comparandum;
c) tertium comparationis.