7.

- Să definească comunicarea juridică; Dimensiuni etice ale comunicării juridice

- Să determine particularitățile comunicării etice; 1. Particularități ale comunicării juridice
- Să deosebească tipurile de comunicare juridică; 2. Modele de comunicare aplicabile în activitate profesională a
- Să înțeleagă necesitatea asumării juristului
comportamentului comunicațional 3. Tipuri de comunicare juridică
extraprofesional etic; 4. Opinii personale și standarte profesionale
- Să implementeze modele de creștere a eficienței 5. Comunicarea cu instituțiile media
comunicațional profesionale
- Să evaluieze prestații profesionale Termeni cheie: comunicare juridică, limbaj juridic, formalism și ritualuri
comunicaționale; juridice, comunicare etică profesională, comunicare extraprofesională,
- Să elaboreze strategii instituționale de comunicarea etică interprofesională.
comunicare;
- Să utilizeze limbajul juridic formalizat;
- Să argumenteze opinii personale și profesionale;
- Să relaționeze profesionist cu instituții media.

Comunicarea juridică este un mod specific de comunicare, ce se deosebeşte de oricare alt tip de comunicare umană, în sensul
că acesta din urmă nu se mai adresează unei mulţimi de neiniţiaţi care se adună în piaţa publică sau a auditoriului universal, ci
unor publicuri specializate, care împărtăşesc anumite norme, valori şi principii ce dobândesc adesea în cadrul argumentării
statutul de fapte sau chiar de adevăruri axiomatice.
În aceste condiţii, pragmatismul societăţii contemporane a impus luarea de atitudini asupra unor aspecte deosebite. În special
în cadrul unui stat de drept devin importanţi factorii care ar părea că sunt străini acestui domeniu. Este cunoscut că în pofida
calităţii crescânde a actului de justiţie, nu de puţine ori unii oameni, deşi au dreptate, nu pot sau nu ştiu să-şi ceară drepturile
sale, să-şi dovedească susţinerile şi cererile legitime, într-un cuvânt – să comunice. Din aceste considerente, cunoaşterea
drepturilor, [1] a obligaţiilor, a regulilor apărării juridice, a căilor şi procedurilor legale ne dau curajul şi încrederea necesară
în ceea ce facem şi, în special, atunci când comunicăm ajutându-ne să: – prevenim încălcarea drepturilor şi libertăţilor; –
înlăturăm riscul de a greşi, de a abuza sau de a persista în greşeală; – economisim timp şi bani adresându-ne documentat chiar
acelor organe ale statului care sunt obligate să ne apere interesele; – avem o conduită ce nu va intra în conflict cu legea; –
posedăm puterea de convingere, argumente şi succes în identificarea şi buna folosire a probelor în apărare sau în acuzare după
caz; – înţelegem locul şi rolul persoanelor, autorităţilor, societăţii în domeniul comunicării; – cunoaştem mecanismele de
gestionare a situaţiilor de criză. Toate cele menţionate indică două aspecte esenţiale în tratarea temei comunicării juridice: de
pe o poziţie ne referim la valoarea, capacitatea şi calitatea comunicării realizate de către specialistul în drept, care se realizează
atât la nivel profesional, cât şi social; de pe altă poziţie sunt cunoştinţele despre drept a cetăţenilor şi capacităţile
comunicaţionale a acestora.

n general, dacă ne referim la termenul de comunicare, acesta se referă la o legătură, unitară, biunivocă sau multiplă între două
sau mai multe persoane (entităţi). Această legătură poate avea diverse forme determinate de diversitatea subiecţilor între care
există un anumit gen de relaţii. La fel, comunicarea poate avea loc într-un singur sens, în ambele sensuri sau în mai multe
sensuri, totul depinzând de sistemul de referinţă la care ne raportăm. În Cahiers de L’ Education Nationale (nr.65, mai 1988)
se arată că comunicarea nu este o funcţie separată, adăugată celorlalte, ea este primul nostru instrument de muncă. Toate
demersurile noastre sunt demersuri de comunicare.[2] Asupra termenului de comunicare există o mare diversitate de definiţii,
fiecare dintre acestea specificând o anumită dimensiune. În general, comunicarea este interacţiune, interpretare comună,
relaţie, acţiune, efect etc. [3] În contextul general al abordării comunicării, şi al comunicării juridice în special, trebuie să
menţionăm elementele esenţiale ce caracterizează procesul de comunicare. Printre acestea includem [4]: 1. Necesitatea de a
comunica îl determină pe jurist de a stabili legături, relaţii cu alţii. 2. Predispoziţia de a comunica, starea de comunicare, adică
înclinaţia persoanei spre ceilalţi pentru a stabili o relaţie de comunicare. 3. Înţelegerea personalităţii interlocutorului. 4.
Planificarea conţinutului comunicării. 5. Conştientizarea situaţiei comunicaţionale: predispoziţia persoanei de a comunica,
selectarea mijloacelor, stabilirea codului de comunicare, conştientizarea contextului comunicării, decide asupra
comportamentului său comunicaţional ş.a. 6. Perceperea şi aprecierea reacţiei de răspuns a interlocutorului, verificarea
eficienţei comunicării în baza reacţiei inverse. 7. Evaluarea calităţii comunicării realizate, a tehnicilor de comunicare utilizate.
În ceea ce priveşte definirea procesului de comunicare, literatura de specialitate oferă mai multe definiţii. Cea mai simplă
dintre acestea menţionează că comunicarea este schimbul de înţelesuri între indivizi printr-un sistem comun de simboluri, care
conduce la înţelegere reciprocă. Cazul în care nu se ajunge la înţelegerea sensului mesajelor transmise, atunci putem considera
că comunicarea nu s-a realizat. Pentru a fi siguri într-o comunicare eficientă trebuie să ne asigurăm de prezenţa schimbului de
informaţie, de faptul că suntem înţeleşi sau nu, de modul în care ne percep şi atitudinea faţă de ceea ce spunem. Spre deosebire
de explicaţiile termenului comunicare în general, comunicarea juridică implică semnificaţiile elementelor structurale şi
relaţionale ce formează sistemul juridic, în care un rol important îl are limbajul juridic. Astfel, comunicarea juridică cuprinde
totalitatea procedeelor juridice aflate la îndemâna practicienilor dreptului, fiind utilizate de către aceștia, în perimetrul
instituţiilor abilitate în scopul aplicării concrete a normelor la realitatea vieţii sociale [5]. Comunicarea poate fi definită şi ca
ansamblul tuturor instrumentelor, mijloacelor şi procedeelor juridice aflate la îndemâna juriştilor şi folosite de aceștia.
Trecând de la general la particular, în scopul unei mai bune înţelegeri, anume la activitatea avocaţilor, menţionăm că în cadrul
procesului de comunicare juridică, avocaţii urmăresc, prin interpretarea şi aplicarea concretă a normelor juridice la realităţile
vieţii sociale, să influenţeze intima convingere a instanţelor, dar şi a celorlalţi actori implicaţi, în vederea obţinerii unor soluţii
favorabile pentru clienţii lor, adică celor interesaţi direct în cauza respectivă. Cele menţionate pot fi ilustrate prin conţinutul
art. 8 [6], în conformitate cu care (1) „Avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de
a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi
reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului”. Prin art. 43 [7], „În exercitarea profesiei sale, avocatul este independent
şi se conduce numai de lege. Avocatul este liber în alegerea poziţiei sale şi nu este obligat să coordoneze această poziţie cu
nimeni, în afară de client”, se menţionează că avocatul trebuie sa aibă o poziţie clară, pe care şi-o expune astfel încât să-şi
realizeze scopul pe care-l urmăreşte conducându-se de interesul clientului său şi interesul justiţiei
Autorii lucrării Fundamentele dreptului [8] menţionează că esenţa sistemului juridic este determinată de trei factori: factorul
de mediu, factorul social-politic și factorul uman. Un alt aspect care determină esenţa sistemului dreptului este dictată de
amplasarea geopolitică a statului, [9] sau ceea ce zicea Grotius [10], că dreptul trebuie raportat timpurilor, oamenilor şi
spaţiului. Cele menţionate redau specificitatea dreptului, lucruri ce se regăsesc şi care îşi lasă amprenta şi asupra esenţei de
discurs a dreptului şi asupra formei şi conţinutului comunicării juridice. Încă din Antichitate este cunoscută importanţa
calităţii comunicării juridice pentru cetăţean şi pentru sistemul social în general. În contextul importanţei crescânde a
comunicării juridice, suprapunând modelului empirico-funcţionalist al comunicării, şi specificul sistemului dreptului, putem
deduce caracteristicile comunicării juridice şi formele specifice de realizare a acesteia. Apelând la diferite abordări teoretico-
practice, determinate de natura şi finalitatea comunicării considerăm, după cum menţionează şi C. Carp și D.Panaite, [11] că
comunicarea juridică se poate realiza în diverse moduri, a) fie sub formă scrisă sau orală; b) fie prin analiza textului de lege; c)
 în analiza schimbărilor ce au avut loc în cadrul sistemului dreptului după 1989 încoace; d) în realizarea tendinţelor de creare a
unui stat de drept e) prin analiza organizării şi exercitării profesiei de jurist; f) prin tendinţa de eficientizarea a propriei
activităţi profesionale; g) prin tendinţa creşterii calităţii actului de justiţie; h) prin informarea cetăţenilor asupra drepturilor şi
libertăţilor fundamentale; i) prin creşterea nivelului culturii şi conştiinţei juridice; j) prin procesul de perfecţionare
profesională a juristului, în special performanţa comunicaţională; k) analiza organizaţională etc.

Capitolul II

Relațiile cu clienții

1. Interesul clientului

Sub rezerva respectării normelor legale și normelor deontologice, avocatul are obligația de a apara interesele clientului sau, inclusive în coraport cu propriile
interese, cu interesele altui avocat sau interesele statului.

2. Relatiile cu clientii

(1) Avocatul acționeaza doar atunci cînd este împuternicit de clientul său în baza contractului de asistență juridică, ori în cazul cind este numit din oficiu la
cererea organului de urmarire penală sau instanței de judecată, sau acordă la solicitare asistență juridica gratuita garantată de stat.

(2) Avocatul își consultă clientul în mod conștiincios și cu diligență, informează clientul cu privire la evoluția cauzei ce i-a fost încredințată.

(3) Avocatul nu este în drept să accepte o cauză, atunci cînd cunoaște cu certitudine, că nu are competența necesară pentru a se ocupa de această cauză,
exceptand cazul în care coopereaza cu un alt avocat care are competența necesară.

(4) Avocatul nu poate accepta o cauză atunci, cînd datorită altor obligații se află în imposibilitate de a se ocupa de ea cu promptitudine sau consulta corect
clientul.

(5) În cazul în care avocatul se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile trebuie să se asigure ca respectivul client poate contracta în timp util, un alt
avocat care să-i ofere asistența juridică necesară, pentru a se evita prejudicierea clientului.

(6) Relațiile cu clientul trebuie sa fie oficiale, bazate pe respect reciproc.

(7) Deși interesul clientului este primordial, avocatul nu-și va subordona integritatea personală și profesională clientului său. Avocatul nu este în drept să
accepte o propunere frauduloasă și este obligat să acționeze în conformitate cu legea.

(8) Avocatul nu va face promisiuni cu privire la rezultatul sarcinii preluate, indiferent de faptul cât de previzibil este acesta, în special, când rezultatul
depinde de decizia instanței de judecată, unei autorități publice sau unui terț..

Relațiile de familie şi sociale ale judecătorului nu trebuie să influențeze hotărârile judecătorești pe care le adoptă în exercitarea atribuțiilor profesionale.

Judecătorul va evita relațiile cu persoane care ar putea compromite reputația judecătorului.

Relația judecătorului cu colectivul de muncă trebuie să se bazeze pe respect şi bună-credinţă, comportamentul exemplar fiind un model de comunicare şi
atitudine reciprocă adecvată. (2) Judecătorul nu poate denigra în public probitatea profesională şi morală a colegilor săi. (3) Judecătorul se va abține de la
comentarii publice despre activitatea altor judecători, va fi solidar cu colegii săi împotriva acuzelor nefondate, declarațiilor ofensatoare și discriminării
profesionale.