Egalitate și dreptate

F I L O S O F I E
Întrebări la care încearcă să răspundă atât morala, cât şi filosofia politică şi filosofia dreptului.

• Ce este dreptatea?

• De ce preferăm dreptatea nedreptatii?

• Care este temeiul dreptații?

• Cum ar trebui organizată societatea, astfel încât să se înfăpuiască dreptatea?

• Ce raport există între dreptate și egalitate? întrebări la care încearcă să răspundă atât
morala, cât şi filosofia politică şi filosofia dreptului.
 Conceptul de dreptate
• Dreptatea este valoarea etică și juridică, ea presupune recunoașterea a ceea
ce revine în mod legitim fiecăuia. Dreptatea este o virtute morală cea mai
înaltă dintre cele patru virtuți cardinale (Platon), care constă în faptul de a da
fiecăruia ce este al său, în a respecta drepturile altuia. În sens juridic,
dreptatea are în vedere atât natura legilor (legile să nu producă discriminări,
să nu ofere privilegii), cît și modul în care ele sunt aplicate (mărimea
pedepsei să fie proporțională cu gravitatea faptei, să fie pedepsiți numai cei
care se dovedesc vinovați).
 Conceptul de egalitate

• Egalitatea, corelată cu dreptatea, este un principiu ce pretinde

ca, în cadrul unei colectivități, toţi indivizii să fie trataţi la fel.
Disputele dintre adepţii egalitarismului și cei care consider că
urmăirea egalității are ca rezultat limitarea libertății dau câștig
de cauză celor din urmă. În societătțile democratice, egalitatea
este acceptată ca egalitate în fața legii și ca egalitate a șanselor.
 Just/injust

• Dreptatea, ca valoare ce reglementează raporturile dintre oameni, ar

putea fi înțeleasă prin raportare la ceea ce este just sau injust. În
acest sens, drept poate fi și un om, dar și o societate (punct de
vedere ce a fost impus de Platon și s-a menținut până la Kant).
Omul drept este cel ce nu dăunează altora prin ceea ce face sau
spune. O societate este dreaptă dacă legile se aplică în același fel
tuturor.
 Platon- Mitul lui Gyges
• Tema central a dialogului platonician „Republica” este dreptatea. Oponenții lui Socrate (purtătorul de
cuvânt al lui Platon) sunt sofiștii, conform cărora nimeni nu e drept de bunăvoie, ci doar silit de
teama legilor. Temeiul dreptății, susțin sofiștii, este convența: din slăbiciune și din neputință, oamenii
convin între ei să nu-și facă reciproc nedreptăți, stabilind legi pe care le numesc drepte. Dar, ar fi
suficient ca vreun om să fie destul de puternic, precum Gyges, cel din povestea cu inelul fermecat,
pentru ca aceste convenții să nu mai aibă putere pentru el. Căci practicarea dreptății este o activitate
dificilă, al cărei singur merit este că poate să-i ferească pe cei slabi de un rău mai mare decât este ea
însăși, fiindcă în niciun caz, ea nu poate fi socotită un bine în sine. Omul este, în general, așa cum
sugerează sofiștii, constrâns să respecte anumite reguli care facilitează conviețuirea, dacă vrea să
trăiască onorabil, dar nimeni nu-i cere să-și asume interior sensul acestora.
•  Unul dintre miturile lui Platon este Mitul lui Gyges sau Inelul puterii, cuprins în cartea a
doua din dialogul Republica. Pe scurt, povestea este aşa: un păstor foarte cinstit din cetate
era pe câmp, când, în urma unui cutremur se crapă pământul, păstorul coboară şi găseşte
un inel fermecat care, pus pe deget, îl face invizibil. Platon se întreabă dacă acel om
cinstit va folosi sau nu inelul ca să facă lucrurile pe care altfel nu ar fi avut voie.
Concluzia este afirmativă: păstorul devine invizibil, iar în final o seduce pe regina şi îl
omoară pe rege. Morala este că şi dreptul, şi nedreptul, dacă au posibilitatea de a face
nedreptăţi şi să nu fie descoperiţi/sancţionaţi, vor face în final acelaşi lucru: vor încălca
legile pentru binele propriu.
 Socrate
• Socrate va afirma că dreptatea pune în acord sufletul cu sine însuși, reprezentând, astfel,
una dintre „virtuțile”, dintre calitățile specifice acestuia. Socrate admite că dreptatea
trebuie așezată în categoria acelor bunuri ce aduc folos nu numai prin consecințele lor,
dar, mai ales (și cu precădere), prin ele însele. El realizează o analogie între sufletul
individului și stat, între caracterul omului și constituția politică a statului. Cele
două„virtuți” – dreptatea și cumpătarea – sunt prezente atât la individul drept, cât și în
cetatea dreaptă.