Drepturi si dreptate

Începem rubrica noastră de astăzi cu un joc de

cuvinte: drept și dreptate sunt perfect îndreptățite să fie tratate ca noțiuni
fundamentale pentru noi toți, vorbitorii limbii
române. Drept și dreptate, omul drept și obiceiul pământului vor intra în
atenția noastră, atât cu analiza etimologică a termenilor, cât și cu câteva
considerații referitoare la domeniile întrebuințării lor.
Într-o conferință rostită la Radio în 1937, Nicolae Iorga își construia, în notă
polemică, eseul referitor la vocabulele de care ne
ocupăm, drept și dreptate. De ce în notă polemică? Pentru că ecouri ale
închipuitei teorii roesleriene – conform căreia înaintașii noștri n-ar avea
niciun drept istoric pe teritoriul Daciei, întrucât l-au părăsit la un moment
dat și s-au întors apoi aici – ei bine, ecouri ale unei asemenea născociri
mai bântuiau în vremea lui Iorga. Bine măcar că lucrul nu se întâmpla și în
lumea filologilor. Acești arheologi ai cuvintelor au demonstrat cu argumente
peremptorii rostul pe care-l au, în limba română, drept și dreptate,
răsturnând, fără drept de apel, teorii false precum cea roesleriană.
Drept și dreptate, cuvinte vechi, și-au distribuit înțelesurile pe de o parte, în
ordine juridică – dreptul popular, „obiceiul pământului” cum se numea,
servind la toate judecățile de-a lungul veacurilor – și, pe de altă parte, în
ordine morală, ca o concepție fundamentală pe care se sprijinea
comunitatea românească.
Popor cu fundamente culturale iudeo-creștine, dintre cele două
tipuri umane ale Vechiului Testament – și anume Dreptul și Profetul –
românii și-au legat existența mai ales de Drept. Iov a devenit, în timp, un
termen de comparație pentru suferințele noastre legate de dreptate. De ce
suferă nevinovații, în timp ce răii o duc foarte bine? ne întrebăm adesea, în
virtutea unui simț al dreptății și moralității. Sigur că nu putem oferi acum
răspunsuri la această mare și gravă întrebare.
În schimb, putem să ne ocupăm, pe scurt, de etimologia noțiunilor
de drept și dreptate. Originea lor este, cum poate deduceți,
latină: derectus este adjectivul latin din care s-a format drept în limba
română. Iar dreptate este substantivul derivat de la drept, așa
cum bunătate a derivat de la bun. Tot de la derectus, din limba latină, au
provenit și droit din franceză, derecho din spaniolă, diritto din italiană.
Trunchiul comun al latinei este vizibil în toate aceste limbi romanice.
Dar la noi, drept, dreaptă au sensuri mai multe decât în limbile amintite. În
afară de direct, ce înseamnă a merge de la un punct la altul fără ocol, în
afară de întemeiat, just, legitim, autentic, înțelesuri pe care le întâlnim și în
celelalte limbi surori, româna conferă lui drept și sensul de adevăr. Expresia
„a spune drept” înseamnă a spune adevărul. Dacă vrea cineva să se
convingă de faptul că celălalt spune drept, adică spune adevărul, atunci …
cere o adeverință, ce reprezintă siguranța scrisă a adevărului.
Drept, cu sensul de totalitate a regulilor și normelor juridice într-un stat, a
intrat mai târziu, pe cale savantă în limba română, ceea ce nu înseamnă că
relațiile sociale nu erau la noi reglementate. Erau, cum spuneam, ordonate
după obiceiul pământului și după dreptul popular, iar apoi prin
acțiunea dregătorilor. Iată, dregător vine tot din tezaurul latin.
Verbul derígĕre însemna a conduce, a călăuzi. Diregător, apoi dregător era,
cum se știe, un înalt demnitar la curtea domnitorului. În sfârșit, director,
cuvânt neologic în limba română, face parte din aceeași familie, dar este
împrumutat pe cale savantă și nu moștenit.
 Drepturi
Termenul Drepturi (la plural) se referă la ceea ce știința
juridică concede sau recunoaște(d) unui subiect de drept (indiferent dacă
acesta a fost exonerat sau nu de respectivul drept); spre deosebire de
termenul Drept (la singular), care se poate referi la concepte precum știință
juridică, ordine juridică sau sistem juridic. Justificarea(d) beneficierii sau
exercitării diferitelor drepturi de către fiecare dintre subiecții care le posedă,
poate fi bazată pe circumstanțe foarte diferite:
naștere, moștenire, vecinătate(d), conchistare, muncă, sau alte.
În acest sens, conceptul "Drepturi" rezultă a fi un termen confuz, confuzie
produsa de o suprapunere concomitentă a mai multor înțelesuri, a
diferitelor situații juridice sau relații juridice(d), prin prisma conținutului, a
obiectului sau a sensului a ceea ce este recunoscut sau acordat
(concedat), titularului sau eventualului obligat (subiect pasiv).
Conceptul drepturi si conceptul libertăți sunt concepte analogice
(identice) și spre a se sublinia asta le întâlnim pe amândouă, foarte
frecvent, ca expresie unitara de forma: drepturile și libertățile.

Distinctii (diferente)
O aproximație marcantă o poate determina tipologia subiectului de
drept implicat, care subiect poate fi:1) un subiect individual (ex. simpla ființă
umană, ex. simpla persoană fizică, ex. simplu cetățean, ex. simplu
conațional sau simplu membru al unui Stat, al unei națiuni, al unei societăți
civile; 2) o persoană juridică (in sine), un subiect colectiv (națiuni, popoare,
muncitori sau persoane de natură morală) sau chiar 3) un subiect non-
uman (cum ar fi diferite specii de animale , sau cum ar fi, totalitatea
elementelor de natura). Din cele de mai sus, se pot distinge diferite
categorii de drepturi, cum ar fi: drepturi subiective, drepturi permanente și
drepturi personalísime, drepturi individuale (individual rights), drepturi
fundamentale, drepturile ființei umane, drepturile la auto-determinare a
popoarelor, drepturile lucrătorilor, apoi, așa-numitele drepturi de animale,
printre altele. [1]
 Fără îndoială, o primă deosebire care trebuie neapărat făcută se
referă la sfera/mediul în care se află plasat acel subiect de Drept luat în
discuție: ca relație între persoane particulare, ca relație intre persoane
private (dreptul privat), sau ca relații sau activități specifice domeniului
politic sau domeniului public (dreptul public). În prima sferă (circumstanță),
în general, drepturile sunt limitate la noțiunea de "capacitate de a pretinde
o anume prestare, exercitând-o sau nu", imediat derivată dintr-o  normă
juridică (cum ar fi drepturile de proprietar asupra unui anume lucru) sau
dintr-un fapt juridic(d) sau dintr-o juridica afacere, (precum în drepturile
personale rezultate dintr-un contract), constituite pe ideea de drepturi
subiective.
În sfera publică (sau politică) în general, conceptul Drepturi se referă
la ideea că individului (în sine) ii corespund o suma de determinate drepturi
. . . pentru simplul fapt că există, că există relaționat cu un organism
politic (localitate, Stat), acolo apar conceptele filosofice ale drepturilor
omului, ale drepturilor ca individ si cetățean sau drepturile morale (moral
rights), și juridicele (la propriu) drepturi constituționale, libertățile
publice sau drepturilor publice subiective. În terminologia uzuala care se
referă la drepturile ființei umane (sau ale individului), apar reliefate (se
disting) drepturile civile și politice, drepturile sociale, drepturile economice,
sociale și culturale.
 Dreptate

„Dreptatea e ca sănătatea lumii.”

– Nicolae Iorga

Cred că omul se naște cu simțul dreptății și funcție de mediul

în care trăiește și de educația pe care o primește, acest simț se
păstrează sau se diminuează. Pentru omul integrat în societate,
dreptatea devine principiu moral și juridic: fiecăruia să i se dea
ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile. Dreptatea este
necesară unei vieți sănătoase din punct de vedere spiritual. Nu în
zadar se spune că o persoană înzestrată cu această calitate
reușește să te atragă din primul moment în care o întâlnești.
Omul caută dreptatea și dacă o găsește se liniștește; este ca și
cum ar fi scăpat dintr-un naufragiu. Evident că dreptatea este și
cel mai de preț lucru al unei societăți, fără de care nu poate
exista echilibrul în acea societate. Ar fi într-o veșnică răzmeliță și
până la urmă s-ar autodistruge. De aici rezultă importanța legilor
și normelor date și asimilate de fiecare persoană în parte. O
societate e dreaptă dacă are legi bine întocmite, iar cei care o
compun sunt persoane drepte, adică respectă dreptatea.

Dreptatea poate fi definită ca o dispoziție morală datorită

căreia omul este capabil să înfăptuiască în mod deliberat ceea ce
este drept, de exemplu să opereze o justă distribuire fie între el și
altcineva, fie între alte două persoane, astfel încât din ceea ce
este de dorit să nu-și atribuie sieși mai mult în mod nemeritat și
altora mai puțin. Dreptatea este legată de sentimentul bunătății,
al corectitudinii și cel al iubirii. Este necesar ca legile dreptății să
fie clădite cu bunătate, în interesul bun al omului și al societății –
baza pe care trebuie să se așeze totul.
 Conceptul de dreptate a reprezentat un punct de interes în
gândirea filosofică încă din cele mai vechi timpuri. De la Platon și
Aristotel încoace, dreptatea a avut un loc privilegiat în filosofia
moral-politică. Au existat și filozofi antici care considerau că
natura umană ar fi incompatibilă cu dreptatea. Un om, însă,
căruia îi place dreptatea, sesizează imediat opusul ei –
nedreptatea. Aceasta provocându-i suferință, normal este să nu o
poată accepta. Există însă și contrariul.

Conducătorii care au puterea în mână luptă întotdeauna

pentru adevăr, pentru dreptate. Funcție de calități și caracter ei
aleg diferite moduri de a face dreptate. Istoria a consemnat multe
exemple. Citez pe domnitorul Țării Românești Vlad Țepeș care a
domnit în anii 1448, 1456-1462 și 1476 și care, făcea dreptate
supușilor prin aplicare de pedepse severe celor care încălcau
legile, sau celor care furau, sau dușmanilor țării care cereau
întruna tribut, pedeapsa preferată a lui fiind „trasul în țeapă”. De
aici se poate trage concluzia că fiecare timp al istoriei necesită,
poate, o luptă mai blândă sau mai dură pentru dreptate, mai
umană sau mai puțin umană. Filozoful grec Socrate spunea că nu
este îngăduit oamenilor să se poarte „cum le trăsnește prin
cap”, cei care ascultă de legi, purtându-se conform dreptății”,
iar Dreptate se numește „ceea ce poruncesc legile”, om drept
fiind cel care cunoaște legile care îi călăuzesc purtarea față de
ceilalți. Trăim însă vremuri în care, așa cum am scris într-un
poem „Totul se vinde, totul se cumpără”, până și dreptatea!
Cum? Inspirat a fost scriitorul francez Honoré de Balzac, când a
spus: „legile sunt pânze de păianjen prin care muștele mari trec
și cele mici sunt prinse”.

Filozoful american John Rawls (1921-2002) în lucrarea sa „O

teorie a dreptății” remarca un adevăr: „Dreptatea este virtutea de
căpătâi a unei societăți […] și așa cum o teorie – oricâte alte
calități ar avea ea – va trebui să fie respinsă ori cel puțin
revizuită dacă nu este adevărată – tot așa legile și instituțiile
dintr-o societate – oricâte calități ar avea ele – vor trebui părăsite
ori cel puțin schimbate dacă nu sunt drepte”.
    Numeroase pasaje biblice îl caracterizează pe Dumnezeu ca
fiind drept. Biblia ne învață că dreptatea este considerată un mod
de viețuire concentrat asupra curățirii de păcat. O explicație
similară este dată de un arhiepiscop ortodox care spune că omul
reușește mai curând când dreptatea este unită cu voința – dacă
suntem conștienți de energia voinței pentru a o putea folosi – și
când ea este supusă voinței lui Dumnezeu. În acest sens omul
trebuie să își redefinească voința, supunând-o voii celei drepte a
lui Dumnezeu, pentru a putea „trece zidul” (voia omului fiind
considerată zidul de aramă între el și Dumnezeu, o piatră de
poticnire): „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea
Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI,33). Iisus
Hristos este numit „Cel Drept”, precum și „dreptatea lui
Dumnezeu”. Întrebat fiind dacă este de ajuns un singur drept ca
să-L înduplece pe Dumnezeu, i s-a răspuns: „Da, căci s-a zis:
„Căutați unul care să judece și să facă dreptate și voi avea milă
față de întregul popor” (Ieremia 5, l).

Matematicianul, fizicianul, filozoful francez Blaise Pascal

(1623-1662) pentru care morala trecea înaintea științei, toată
demnitatea omului consta în gândire, de la gândire sfătuia să ne
înălțăm: „să ne silim să gândim bine!”. Dreptatea o considera
legată de Adevăr, ea fiind însăși Puterea: „Dreptatea fără putere
este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică”. Da, cu
condiția ca puterea să nu primeze dreptății. Să ne ferim, ca atare,
a fi nedrepți, a ne conduce după versul devenit celebru al lui
Fontaine din fabula „Lupul și mielul”: „La reson du plus fort est
toujours la meilleure” (Dreptatea celui mai puternic este
întotdeauna cea mai bună), când legile sunt folosite de cei
puternici pentru a-și apăra bogățiile. Să nu căutăm a institui un
așa zis echilibru, care, în fapt să creeze un și mai mare
dezechilibru.

Nedreptatea – contrariul dreptății – este caracteristică

omului nedrept. Nedreptatea, se spune în „Etica Nicomahică” a lui
Aristotel, este și exces și insuficiență, pentru că ea generează și
una și alta: „este un exces în sensul că cel care comite
nedreptatea își atribuie sieși prea mult din ceea ce este util, și
este o insuficiență în sensul că, din ceea ce este dăunător își
atribuie prea puțin; când în cauză sunt alte persoane, rezultatul
este absolut același, omul nedrept violând proporția fie în
favoarea unei părți, fie în favoarea celeilalte, după
împrejurări”. Problema este dacă poate fi tolerată o nedreptate și
până unde poate merge toleranța ei? Iată că nedreptățile din
zilele noastre au atins un nivel atât de mare, încât oamenii se
revoltă din ce în ce mai mult. Cauzele sunt multiple, efectele sunt
destul de comune, aș spune repetitive, veșnicele nemulțumiri în
cadrul cărora violențele au început a avea aerul de normalitate, și
aceasta datorată vinovaților care își permit să sfideze legile. N-or
fi bune legile? Prea multe arme sunt folosite când trebuie, dar și
când nu trebuie?

Gânditorul scoțian David Hume (1711-1723) – preocupat în

special de valoarea cunoștinței omenești – arăta că problemele
care privesc dreptatea se nasc și pentru că natura umană are
anumite caracteristici: conflictele de interese dintre oameni apar
nu doar fiindcă unele bunuri sunt deficitare (în cazul bunurilor), ci
și fiindcă ei nu sunt dispuși să arate o bunăvoință nelimitată față
de semeni. Pentru el, binele omenirii este singurul obiectiv al
legilor și reglementarilor. Natura umană nu poate nicidecum
subzista fără asocierea indivizilor, iar această asociere devine
imposibilă acolo unde legile echității și dreptății nu sunt
respectate. Într-o lucrare a sa vorbește de „un simț al interesului
comun pe care fiecare îl regăsește în inima sa” și că, până la
urmă, dreptatea derivă din convențiile între oameni.

Noțiunea de Dreptate a fost studiată profund în zilele

noastre și presupune respectarea de către autorități dar și de
către cetățeni, a normelor juridice și morale, bazate toate pe
principiile constituționale și respectarea drepturilor cetățenești.
Când dreptatea se clatină, înseamnă că normelor juridice și
morale – legile – trebuie schimbate. Și legile trebuie schimbate,
fiindcă problemele vieții și dinamica vieții s-au schimbat,
interesele individuale nu mai concordă cu interesele colectivității.
Legile pot fi adaptate, schimbate, pentru a se realiza acordul între
idei și acțiuni, între gândire și experiența vieții pe care o trăim,
proces datorat voinței pe care psihologul, fiziologul, filozoful
german Wilhelm Wundt (1832-1920) o numește emoție – reacție
afectivă – ce își găsește satisfacție în propria sa realizare.