1

UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” DIN BACĂU

Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative
Specializarea Drept
Anul I de studii

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Suport de curs

TITULAR DE CURS
Conf. univ. dr. Alexandru Amititeloaie
TITULAR DE SEMINAR
Andrei-Petre Sava- Găină
 2

STRUCTURA CURSULUI

CURSUL NR. 1
DREPTUL ÎN CADRUL SISTEMULUI NORMATIV SOCIAL
CURSUL NR.2
NORMA JURIDICĂ (concept şi trăsături)
CURSUL NR. 3
STRUCTURA NORMEI JURIDICE
CURSUL NR. 4
CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE
CURSUL NR.5
IZVOARELE DREPTULUI (Actele normative ale organelor de stat)
CURSUL NR. 6
ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI
CURSUL NR. 7
SISTEMUL DREPTULUI ( criterii de integrare a dreptului în sistem)
CURSUL NR. 8
COMPONENTELE SISTEMULUI DE DREPT
CURSUL NR. 9
RAPORTUL JURIDIC (concept şi premise)
CURSUL NR. 10
STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC (subiectele)
CURSUL NR. 11
STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC (conţinut, obiect cauză)
CURSUL NR. 12
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ( concept şi conţinut)
CURSUL NR. 13
CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE
CURSUL NR. 14
FORMELE ŞI PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE
 3

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Amititeloaie, Teoria generală a dreptului, curs introductiv în studiul dreptului, Editura
Junimea, Iaşi, 2007.
2. Dan Baciu, Control social şi sancţiuni sociale, Editura „Victor”, Bucureşti,1999.
3. Barac R., Răspunderea şi sancţiunea juridică, Bucureşti, 1997.
4. G. Boboş , Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
5. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
6. I. Dogaru, D.C.Dănişor, Gh.Dănişor, Teoria generală a dreptului, curs de bază, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999.
7. Maria Dvoracek, Gh. Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996.
8. C.A Dumitrescu., Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
9. Ioan Humă, Cunoaştere şi interpretare în drept, Editura Academiei, Bucureşti, 2005.
10. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000.
11. Gh.C Mihai., Radu I.Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Editura ALL,
Bucureşti, 1997.
12. Gh.C.Mihai, Radu I.Motica, Fundamentele dreptului. Optima Justiţia, Editura ALL BECK,
Bucureşti, 1999.
13. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998.
14. Al Vălimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
15. Nicolae Popa, Mihail Constantin Eremia, Simona Cristea – Teoria generală a dreptului, Ed.All
Beck, Bucureşti, 2005
16. N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
17. I. Dogaru Ion, Gh. Dănişor, D. Dănişor, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
 4

CURSUL NR. 1
DREPTUL ÎN CADRUL SISTEMULUI
NORMATIV SOCIAL

A. Conceptul dreptului
Etimologia cuvântului „drept” se află în limba latină, unde, iniţial, a avut sensul de direcţiune,
descriind ceea ce este conform cu regula, sau cu disciplina. În linii mari cu acelaşi înţeles este întâlnit în
majoritatea limbilor europene: în engleză – „right”, în germană – „recht”, în olandeză – „regt”, în
spaniolă – „derecho”, în italiană – „dirito”, în franceză – „droit” etc.
Deşi pare o noţiune accesibilă, chiar pentru limbajul obişnuit, totuşi, dreptul, ca fenomen
esenţialmente social, este de mare complexitate, aspect reflectat şi de multitudinea încercărilor de a fi
definit.
Într-adevăr, fiecare are o idee aproximativă despre drept, mai mult sau mar puţin conturată. Aceasta
se datorează faptului că realitatea juridică, sub multitudinea formelor ei de manifestare (legi, tribunale,
justiţie, închisori, poliţie etc.), constituie o prezenţă obişnuită în viaţa societăţii, fiind cu uşurinţă recu-
noscută aproape de toată lumea. De asemenea, în mare măsură, viaţa şi activitatea individului, după cum
este bine cunoscut, se desfăşoară într-un cadru normat. Omul conştient ştie că anumite lucruri sunt
interzise, că altele sunt permise, că are anumite drepturi dar şi obligaţii, că poate să solicite intervenţia
autorităţilor, atunci când consideră că drepturile îi sunt încălcate şi, corespunzător, se poate supune la
constrângeri, dacă nesocoteşte drepturile altora sau regulile de conduită colectivă. În linii mari, aceasta
este imaginea primară a dreptului.
Ştiinţific însă, conceptul de drept este mult mai profund, pentru că el trebuie să explice
determinările fenomenului, interferenţele lui cu alte fenomene sociale, varietatea formelor de existenţă şi
manifestare, cauzele şi condiţiile care-l influenţează, scopurile şi finalităţile sale în plan social etc. Dreptul,
în primul rând, nu poate fi abordat în afara societăţii, pentru că, de fapt, existenţa lui este esenţialmente
socială. Unde este drept, acolo este societate (ibi ius ubi societas) şi unde este societate, acolo este drept
(ubi societas ibi ius).
Societatea, indiferent de nivelul său de integralitate şi de diversitatea formelor de organizare,
reclamă în mod vital - pentru existenţa şi funcţionalitatea ei, un complex de reguli, la care să se supună
indivizii ce o compun. În consecinţă, aceştia, prin reguli de conduită, trebuie integraţi într-o anumită
ordine, fără de care societatea este de neconceput, fie că este vorba de comunităţi mai restrânse
(asociaţii de drept privat, familiale, profesionale etc.) sau mai largi (naţionale şi internaţionale).
Regulile de conduită nu iau naştere decât cu condiţia ca oamenii să formeze un grup, reuniţi nu
numai pe baza trăsăturilor lor comune de ordin fizic, psihologic, economic sau social, care de fapt
 5

zămislesc o solidaritate, dar mai ales cu condiţia ca acel grup să implice o organizare, un grup social
specific şi o anumită ierarhie.
Oamenii, ca fiinţe sociale, nu trăiesc şi nici nu pot trăi izolaţi. Comunităţile în care se integrează,
având organizare bazată pe un sistem de reguli, le impun o anumită conduită, dar în acelaşi timp, le
asigură şi protecţia de care ei au neapărată nevoie, datorită cauzelor şi stărilor de pericol, care sunt, în
definitiv, tot de natură socială.
Societatea, în ansamblu, este guvernată de o diversitate de reguli (juridice, morale, religioase,
politice etc.), care alcătuiesc o ordine normativă socială. În cadrul acesteia, se distinge prin trăsături
proprii, mai ales cu o forţă de impunere cu totul superioară celorlalte, ordinea normativă juridică, care,
de fapt, reprezintă temeiul dreptului.
Dreptul în sens exclusiv juridic, presupune:
- un ansamblu de reguli de conduită generale şi obligatorii impuse de autoritatea statală şi a căror
respectare şi aplicare este garantată, la nevoie, de forţa de constrângere instituţionalizată a statului, ceea ce
reprezintă dreptul obiectiv;
- o prerogativă sau o facultate a individului recunoscută şi garantată de dreptul obiectiv şi de care
se poate prevala în raporturile sale cu semenii, cu societatea în general, precum şi cu instituţiile
statului, această însuşire purtând denumirea de drept subiectiv (dreptul la viaţă, la onoare, la demnitate,
dreptul de proprietate, dreptul de a pretinde înapoierea împrumutului etc.);
- ştiinţa care are ca obiect de studiu dreptul ca fenomen social statal şi care îşi materializează
teoretizările în doctrina juridică.
Încercările de definire a dreptului în literatura juridică sau în cea cu tematică filosofică,
sociologică şi politica sunt foarte variate.
Astfel, dreptul „este voinţa clasei dominante (economico-politic) ridicată la rangul de lege”
(Ulianov-Lenin) sau un „ansamblu de reguli a căror aplicare este garantată de forţa de constrângere a
statului” (I. Humă), sau „ansamblul de norme de conduită generale, abstracte, impersonale, provenind
de la autoritatea publică, investită cu împuterniciri de reglementare juridică, sau ca norme provenind din
hotărârile individuale ale autorităţilor judiciare” (Sofia Popescu), sau „un ansamblu de norme juridice
(scrise sau nescrise) care reglementează conduita oamenilor în societate” (Dan Ciobanu), sau „totalitatea
preceptelor, regulilor sau legilor care guvernează activitatea omenească în societate şi a căror observare
este, la nevoie, sancţionată prin constrângere socială, cu alte cuvinte prin forţa publică” (Colin et Capitant).
Definiţiile de mai sus pun în evidenţă sensul cel mai răspândit al noţiunii, acela de drept
obiectiv. De aceea, ori de câte ori cuvântul "drept" este folosit fără nici un adjectiv, sensul noţiunii este
 6

de drept obiectiv. În vorbirea curentă, nespecializată, sensul este acela de drept subiectiv (dreptul meu
de vot, dreptul lui de proprietate, dreptul ei de concediu etc.).
Din perspectiva filosofică, sensul noţiunii de drept este - clasic vorbind - cel de justiţie, echitate,
îndatorirea de a da sau de a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine.

B. Viaţa socială – premisă pentru apariţia şi

dezvoltarea dreptului

Omul, din momentul desprinderii de lumea animală, îşi duce existenţa într-un sistem corelat de
relaţii care-l pun în contact nemijlocit şi diversificat cu semenii săi.
Societatea este un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care o are omul de semenii
săi. Omul nu poate trăi izolat, în afara societăţii. Pentru un asemenea mod de viaţă el ar trebuie să fie,
după cum spune Aristotel, "animal ori Dumnezeu". Dar, după cum nu este nici una nici alta, mediul şi
locul lui de viaţă este societatea. În societate omul găseşte integrarea vieţii sale în diversele ei manifestări,
precum şi posibilitatea atingerii scopurilor ce îi motivează şi animă existenţa, începând de la cele mai
elementare până la cele mai înalte.
Dezvoltând conceptul aristotelic, Grotius afirmă că omul are de la natură un "appetitus societatis",
iar Locke că "starea naturală pentru om este tocmai starea de societate"
Temeiul primar al societăţii este, înainte de toate, biologic, reprezentat de însuşi faptul naşterii şi de
necesităţile fiziologice, care îl obligă pe individ să trăiască în grup (nevoia de hrană, de supravieţuire, de
apărare, de perpetuare a speciei). Stau mărturie în această privinţă formele premergătoare de
societate, mai mult sau mai puţin evoluate ce se întâlnesc la unele specii de animale. La unele specii, de
exemplu la albine, la furnici, castori, acest fenomen, s-ar putea spune, după cum se desfăşoară viaţa lor,
că se prezintă într-un grad evoluat.
Viaţa în comun a furnicilor, la care se observă aspecte de activitate militară, funcţii şi subdiviziuni
asemănătoare unei comunităţi umane cu un grad ridicat de integrare, şi chiar aspecte de aşa zisă
"sclavie", constând în aservirea furnicilor născute din cristalide furate de la alte familii, l-au determinat
pe Darwin să afirme că "nu există poate în lume atom mai minunat decât creierul unei furnici".
La om însă, datorită faptului că intervin factori de natură psihică, spirituală, culturală, sociabilitatea
devansează suportul exclusiv biologic, dobândind valenţe mult mai complexe.
Societatea umană, în primul rând, spre deosebire de formele de comunitate din lumea animală, se
află într-un amplu proces de evoluţie. Aceasta se datorează capacităţii pe care o are numai omul de a
reflecta lumea înconjurătoare, de a-şi imagina viitorul, de a-şi programa activităţile, de a înmagazina şi
transmite experienţa dobândită etc.
 7

Apoi, între indivizii care compun societatea există relaţii necesare, prin care fiecare conştientizează
apartenenţa la grupul din care face parte. Există de asemenea, o solidaritate şi o colaborare în scopuri
comune. Munca fiecărui individ nu priveşte numai nevoile sale proprii ci şi nevoile unui număr
nedeterminat de alţi indivizi.
De asemenea, societatea, deşi are scopuri proprii, vizând întreaga comunitate, nu face altceva, prin
aceasta, decât slujeşte binele indivizilor ce o compun, pentru că fiecare individ nu e numai un mijloc, ci
şi un scop în sine. El în societate are o valoare absolută, pentru că societatea este condiţia necesară a
vieţii lui.
Un alt aspect al vieţii sociale, ce necesită să fie subliniat, este acela că nu există numai o
societate, ci există societăţi, întrucât oamenii nu se grupează într-o singură lume, conform unui criteriu
unic, ci în diferite moduri conform unor criterii şi scopuri diferite. Prima legătură este cea a descendenţei
întemeiată pe faptul naşterii. A doua legătură este alcătuită de locul de origine, ceea ce înseamnă limbă,
obiceiuri, tradiţii şi care determină naşterea grupurilor etnice şi a societăţilor naţionale. Oamenii pot, de
asemenea, să se grupeze după modul de producţie şi distribuţie a bogăţiilor, adică după profesiunea şi
activitatea lor, rezultând o societate economică.
Există însă, o legătură care se suprapune tuturor celorlalte, aceasta fiind legătura, juridică, şi prin
care oamenii sunt reuniţi în societăţi statale.
Deci, în funcţie de diversitatea criteriilor de sociabilitate, oamenii pot face parte, în acelaşi timp,
dintr-o multitudine de societăţi.
Orice tip de societate, indiferent de natura sa, sau gradul de integralitate, presupune existenţa şi
recunoaşterea de către indivizii care o compun a unor norme fără de care coeziunea şi funcţionarea
societăţii nu sunt de conceput. Normarea activităţii umane reprezintă o cerinţă indispensabilă oricărei
forme de convieţuire, indiferent de gradul evoluţiei sale sau de calitatea formelor ce asigură coeziunea
internă a acesteia. Toate genurile de activitate umană sunt supuse normării. Dacă nu ar fi aşa, atunci,
acţiunea umană ar fi haotică şi, prin aceasta, improprie convieţuirii sociale.
În concluzie, se poate sublima că orice proces de evoluţie, adaptare sau integrare în societate va
avea loc într-un cadru organizat, normat, reglementat. Deci, conduita omului se află în permanenţă sub
impactul unor norme.
Norma socială este definită în literatură că fiind o regulă sau standard de comportament împărtăşită
de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca social acceptabilă sau o
propoziţie prospectivă, o propoziţie universală în care se subsumează şi prin care se
reglementează conduita oamenilor într-un sistem de acţiune dat. Sistemele de norme preexistă
deciziei şi conduitei afective a individului.
 8

C. Sistemul normelor sociale. Raporturile dreptului cu ceilalţi

factori de reglementare a relaţiilor sociale

Viaţa şi activitatea omului se integrează, după cum s-a văzut, într-o multitudine de forme
asociative. Organizarea, existenţa şi funcţionarea acestora se manifestă printr-o diversitate de
reiaţii sociale, determinate de varietatea intereselor ce animă conduita umană.
Multitudinea şi diversitatea acestor relaţii fac ca suportul lor normativ să fie, de asemenea,
divers şi complex. Această diversitate este determinată atât de multitudinea şi varietatea
relaţiilor sociale, cât şi de faptul că ele se află într-o permanentă dinamică, potrivit legilor
obiective ale progresului şi dezvoltării sociale. De la primele forme asociative ce marchează
desprinderea omului de lumea animală şi până astăzi, saltul, în privinţă dezvoltării şi amplificării
relaţiilor sociale, este uriaş. Un proces asemănător de evoluţie a cunoscut şi latura socială
normativă. Aceasta se află, de fapt, în raporturi de intercondiţionare cu relaţiile sociale pe care le
reglementează.
Multitudinea normelor sociale ce dirijează conduita umană nu presupune o
existenţă anarhică a acestora, ci, din contra, în acţiunea lor de reglementare se realizează o
împletire şi o armonizare complementară a funcţiilor ce le exercită. Normele religioase, de
exemplu, nu neagă dreptul, după cum nici cele morale. Deci, între diversele categorii de norme
sociale există numeroase forme de colaborare determinate de faptul că diversele seturi
normative prezintă proprietăţi şi funcţii comune.
Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii de norme: obişnuielnice
(obiceiul), normele de convieţuire socială, normele tehnice, normele politice, normele religioase
şi normele juridice.
Normele juridice dispun de o forţă de impunere eu total specială, fapt pentru care toate
celelalte norme sunt acceptate numai în măsura în care nu contravin dispoziţiilor celor dintâi. Din
aceste considerente, toate celelalte categorii de norme de natură extrajuridică sau metajuridică
vor fi examinate în raport cu dreptul.
C-1 Dreptul şi obiceiul
Obiceiurile reprezintă o categorie foarte vastă de reguli sociale, şi, totodată, un mod
original de manifestare a voinţei sociale. Ele au apărut chiar de la începuturile, vieţii sociale,
asigurând un minim de reglementări ale formelor primitive de convieţuire umană.
Obiceiul, ca regulă de conduită socială, se formează în mod spontan ca rezultat al repetării
constante a unor acte, însoţite de un sens, chiar obscur, dar adânc şi puternic de obligativitate.
 9

Repetarea anumitor gesturi şi comportamente pentru, a duce la formarea unor reguli

obişnuielnice, trebuie să se sprijine pe convingerea că ea este obligatorie şi nu depinde exclusiv de
voinţa subiectului.
În epocile primitive, individul, dominat în întregime de mediul istoric, nu concepe
posibilitatea de a se îndepărta de la practicile tradiţionale ale strămoşilor săi. Ceea ce
întotdeauna s-a făcut, se identifică în mintea lui cu ceea ce trebuie să se facă.
La formarea obiceiului un rol determinant îl au două cauze de ordin psihologic: imitaţia
şi obişnuinţa. Rolul imitaţiei se explică prin aceea că necesită un efort mai mic din partea
subiectului, în practică el dându-şi seama că este mai lesne să facă ceea ce a văzut că au făcut alţii,
iar obişnuinţa vine să-l convingă că este mai uşor să facă ceea ce s-a mai făcut odată.
Din această cauză, obiceiul are, într-un anumit sens, un caracter conservator. Pe cât de greu el se
formează, tot atât de greu sau chiar mai dificil îşi încetează acţiunea în planul relaţiilor sociale.
În societăţile primitive, arhaice, precum şi mai târziu, în Antichitate şi chiar în Evul Mediu,
obiceiul avea un câmp deosebit de extins, mergând de la reglementarea vieţii de familie, rudenie, aspecte
de ordin alimentar şi vestimentar, până la cele privind producţia şi schimburile de bunuri sau chiar
atribute ale puterii statale.
La întărirea şi consolidarea unor obiceiuri ca reguli de conduită, o contribuţie importantă şi-o
aduce, mai ales în perioada de început a vieţii statale, puterea publică. În măsura în care obiceiurile sunt
de natură a asigura o anumită ordine socială şi supunerea faţă de puterea publică, ele sunt încurajate
primind girul autorităţii. Autoritatea şefilor este întărită şi de credinţele religioase, şi mai ales de
credinţa în supravieţuirea lor. În timpurile primitive aceştia sunt închipuiţi ca fiind mereu capabili de a
pedepsi şi de a se răzbuna. O atare concepţie ce se manifestă în fenomenul universal al cultului morţilor
are ca efect consolidarea practicilor uzuale impuse de către şefi. Nici după moartea şefilor oamenii nu se
îndepărtează de ele de teama răzbunării lor. Toate acestea tind să imprime un caracter uniform vieţii
individuale şi sociale.
Obiceiul devine normă juridică numai în momentul în care este recunoscut de puterea publică. Din
acest moment obligativitatea sa este întărită de forţa organizată a statului, iar încălcarea lui atrage după
sine aplicarea de sancţiuni de către autoritatea publică.
Din multitudinea şi diversitatea normelor obişnuielnice au fost însă recunoscute numai cele care,
prin reglementările lor, puteau să servească puterea, s-o întărească şi s-o consolideze.
În perioadele de început, distincţia nefiind clară din acest punct de vedere, făcea loc arbitrariului şi
comportamentului discreţionar din partea puterii publice. Deci, obiceiul recunoscut de puterea publică
devine normă juridică, adică izvor de drept. El se deosebeşte de alte norme de conduită socială prin
 10

caracterul său mai puţin raţional, mai puţin conştient, ce decurge, după cum s-a văzut, din modul său de
formare spontană. Obiceiul continuă să existe şi în societatea contemporană, mai ales, sub forma datinilor
şi tradiţiilor, însă, el dobândeşte forţă juridică într-o măsură foarte restrânsă, în cazuri cu totul izolate.
C-2 Dreptul şi morala
Morala reprezintă ansamblul convingerilor atitudinilor, deprinderilor şi sentimentelor reflectate şi
fixate în principii, norme şi reguli determinate, ce reglementează comportarea şi raporturile dintre
indivizi, între aceştia şi societate, în funcţie de anumite categorii specifice (bine-rău, drept-nedrept,
permis şi nepermis) şi a căror respectare, se întemeiază pe conştiinţa subiectului şi pe forţa opiniei
publice. Suportul normativ al moralei îl reprezintă convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui
individ cu privire la datoria pe care el o are faţă de sine, în sensul de a adopta comportarea şi conduita
ce corespunde valorilor pe care comunitatea în care trăieşte le promovează la un moment dat. Normele
morale sunt produsul evoluţiei social-istorice, manifestându-se chiar de la începuturile societăţii umane şi
constituind, astfel, cele mai vechi reguli de conduită. Ele s-au format şi se formează în practica vieţii
sociale având o determinare istorică şi reprezentând, în cele mai multe cazuri, reguli de convieţuire
socială. Deci, fiind şi reguli de conduită socială, intră în mod firesc în raporturi de intercondiţionare şi,
complementaritate cu celelalte reguli sociale şi în primul rând, cu cele juridice. Problematica raportului
dintre drept şi morală a preocupat gândirea umană din cele mai vechi timpuri, ducând la formarea unor
curente de opinie, de la cele care consideră, că dreptul reprezintă un minim de morală, continuând cu cele
care identifică sfera dreptului cu cea a moralei şi terminând cu opiniile care neagă existenţa oricărei
legături între cele două fenomene.
Juriştii romani s-au ocupat, în mod deosebit, să identifice natura specifică a dreptului, fără să
evidenţieze, însă, mai clar distincţia acestuia faţă de morală. Unele expresii care ulterior au devenit
celebre, cum ar fi: Ius est ars boni et aequi (Celsius), Non omne quod licet honestum est (Paulus) sau
altele cu valoare de principii gen: honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuiere, ţin să
sublinieze că şi romanii, care au fost mai mult interesaţi de aplicaţiile practice ale dreptului nu au putut
ignora întru-totul aspectele de natură morală, neapărat prezente în diversitatea ipostazelor juridice.
La greci, însă, dreptul era, într-un mod oarecare, absorbit de morală şi de aceea lua forme şi caractere
morale.
Raportul dintre drept şi morală şi mai ales distincţia dintre aceste două fenomene sociale este
abordată mai profund la începutul secolului al XVIII-lea de către Christian Thomasius (1655-1728),
unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Iluminismului german. El atacă această problemă în
Fundamenta juris naturae et gentium, lucrare apărută în 1705. Demersul său teoretic a fost motivat de
necesitatea delimitării autorităţii legitime a statului şi revendicarea libertăţii de conştiinţă. Combătând
 11

tortura, procesele împotriva vrăjitoarelor şi ereticilor şi apărând libertatea religioasă şi libertatea de

conştiinţă, el a încercat să demonstreze că există domenii în care ingerinţa statului nu se poate produce.
Esenţa gândirii sale în privinţa distincţiei dintre, drept şi morală se rezumă la a considera morala forum
intern iar dreptul forum extern. Potrivit acestei teze, morala se referă, exclusiv, la conştiinţa subiectului,
în timp ce dreptul reglementează relaţiile cu alţii, stabileşte, prin urmare, un regim de coexistenţă şi are
ca principiu fundamental obligaţia de a nu vătăma pe altul.
Pe aceeaşi linie de gândire se situează şi Kant şi, mai ales, discipolul său, Fichte care, exagerând
distincţia dintre drept şi morală, ajunge să descopere o contradicţie de neînlăturat între principiile lor.
Teza sa se fundamentează pe faptul că dreptul îngăduie acte pe care morala le interzice, cum ar fi, de
exemplu, posibilitatea legală pe care o are creditorul, să fie nemilos faţă de debitorul său şi să-l execute,
chiar dacă acesta se află în mizerie.
Ulterior, tendinţa doctrinei este de a apropia dreptul de morală, aceasta ca o reacţie faţă de
exagerarea contradicţiei care ar exista între aceste două fenomene.
Astfel, juristul francez Georges Ripert consideră că între regulă morală şi cea juridică n-ar exista
deosebiri semnificative. Regula morală - susţine el - pătrunde în drept prin intermediul concepţiilor etice
ale legiuitorului şi judecătorului. El îşi argumentează teza indicând, cu titlu de exemplu, unele obligaţii
morale legiferate, cum ar fi: responsabilitatea civilă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză, executarea
contractelor cu bună credinţă etc.
Domeniul la care se referă este, însă, restrâns şi concluziile prezentate pe seama lui nu sunt valabile
pentru întregul fenomen, juridic sau moral. De exemplu, se admite faptul că, uneori, atitudinea şi conduita
puterii este imorală şi, prin urmare, atât legile, cât şi actele de aplicare, elaborate în asemenea condiţii,
poartă amprenta imoralităţii.
Abordări interesante ale raportului dintre drept şi morală întâlnim şi în doctrina românească. Se
subliniază, aproape unanim, că, atât dreptul cât şi morala reglementează comportarea şi conduita socială a
omului, având, însă, determinări diferite, că între ele există raporturi de complementaritate, care, însă, nu
exclud contradicţiile, iar sancţiunile, diferite fiind, sunt situaţii când se suprapun, se neagă sau rămân
indiferente unele faţă de altele.
Din cele arătate rezultă că morala şi dreptul prezintă următoarele asemănări:
a) Atât dreptul, cât şi morala sunt produse ale vieţii sociale şi au evoluat odată cu societatea;
b) Ambele sunt fenomene care s-au impus din necesitatea reglementării relaţiilor sociale şi, în
definitiv, de a permite viaţa în societate. Între drept şi morală există un proces continuu de interferenţă şi
complementaritate normativă. Dreptul, s-a născut din morală şi cu cât tinde mai mult spre justiţie, el se
află în slujba moralei.
 12

Majoritatea normelor de drept sunt împrumutate din morală. Ele au fost investite cu forţă juridică
tocmai pentru că suportul lor moral s-a dovedit, la un moment dat, insuficient. De exemplu, în prezent,
gesturile indecente faţă de femei, ţin de domeniul moralei, ele nu interesează dreptul. Întrucât aceste
aspecte tind să capete caracter de fenomen, devenind din ce în ce mai vulgare, se pune problema
incriminării unor fapte de acest gen, o asemenea iniţiativă fiind deja promovată. Prin incriminarea şi
sancţionarea unor fapte, care prin natura lor nu numai că tulbură relaţiile sociale, dar sunt şi atentate
grave la principiile morale, dreptul se pune nemijlocit în slujba moralei. Prin aceasta, el exercită o
puternică influenţă asupra moravurilor unei societăţi. Caracterul constrângător al dreptului face ca
atitudinile şi comportamentele imorale să fie descurajate, iar cu timpul să se înregistreze şi o ameliorare
a eticii sociale.
De asemenea, prin obligaţiile pe care dreptul le impune (de loialitate, de sprijin reciproc, de
recunoştinţă etc.), obligaţii ce ţin de necesităţi în primul rând juridice, dreptul se situează pe aceeaşi linie
de oportunitate cu morala, pentru că şi morala cultivă asemenea valori.
c) Dreptul şi morala au un fundament comun, care este conduita umană. Prin urmare, regulile lor nu
se pot exclude, ci ele trebuie să fie coerente.
Faptul că dreptul îngăduie unele lucruri care sunt interzise de morală nu înseamnă neapărat că cele
două fenomene se contrazic. Numai atunci când dreptul ar impune să se facă ceva interzis de morală ar fi
vorba de o contradicţie. Chiar dacă nu sunt excluse în totalitate asemenea cazuri, mai ales în regimurile
dictatoriale, totuşi, ele nu pot nega coerenţa care logic există şi trebuie să existe între drept şi morală.
Dreptul şi morala, deşi nu sunt fenomene contradictorii, totuşi, între ele există diferenţe
semnificative:
a). într-o societate, normele morale nu sunt neapărat unitare şi nici nu există valori morale
absolute43. Dat fiind diversitatea structurilor şi diferenţierilor sociale determinate de starea materială,
nivelul de cultură şi educaţie, particularităţi de ordin profesional, etnic, religios etc. pe baza cărora
societatea se stratifică în clase şi categorii socio-profesionale distincte, există şi valori morale diferite şi
uneori chiar opuse.
Dreptul este însă unitar, el nu permite ca în structura lui să existe norme contrapuse. Pentru aceasta
el dispune de reguli şi principii care să asigure coerenţa şi unitatea. Într-un stat, dreptul aflat în vigoare
alcătuieşte un sistem, o ordine juridică unică, structurată organic şi funcţional.
b) Normele morale au un caracter spontan. Apariţia şi impunerea lor în viaţa socială, fiind
rezultatul unui proces de evoluţie culturală, spirituală etc., nu se poate stabili cu exactitate un anumit
moment de origine. Din aceste motive se consideră că apariţia lor este spontană.
 13

Dreptul, însă, cu excepţia cutumei, este rezultatul unui proces conştient şi organizat de elaborare.
Chiar dacă obiceiul (cutuma) are acelaşi mod de apariţie ca morala, totuşi, pentru a dobândi forţă juridică
el trebuie să fie recunoscut de puterea publică, proces care nu mai este spontan ci conştient şi organizat.
c) Sunt, de asemenea, deosebiri şi în ceea ce priveşte organizarea internă a celor două categorii de
norme, precum şi formele lor de exteriorizare şi exprimare.
Normele juridice, pe lângă faptul că sunt rezultatul unui proces conştient şi organizat de elaborare,
ele fac şi obiectul unor operaţii de sistematizare şi publicitate. Numai în felul acesta ele pot fi integrate
în sistemul normativ. Intrarea lor în vigoare, valabilitatea şi ieşirea din vigoare, sunt precis delimitate prin
operaţiuni de tehnică legislativă.
Nu astfel stau lucrurile şi în cazul regulilor morale de conduită. Nu se ştie exact de când o
anumită conduită sau gest sunt socotite de opinia publică imorale. Ceea ce interesează sub acest aspect
este faptul că atunci când se produc, opinia publică le dezaprobă. Nu se poate vorbi nici de o anumit
sistematizare a acestor reguli, ca în cazul celor juridice.
d) Morala, spre deosebire de drept, are un domeniu mult mai larg de reglementare.
Dreptul reglementează numai acele relaţii pe care legiuitorul, potrivit unor criterii, le consideră
importante la un moment dat. Nefiind condiţionată de astfel de limite, morala îşi extinde influenţa asupra
celor mai diverse aspecte ale vieţii sociale şi chiar individuale. De exemplu, dreptul nu interesează decât
aspectul social al vieţii, cel care implică relaţii între indivizi, pe când morala, capacitează şi viaţa strict
personală a omului, intimitatea lui, îndatoririle faţă de sine etc. Pentru drept, forul intern al omului este un
câmp interzis.
De asemenea, câmpul de acţiune al dreptului este, mâi restrâns pentru că multe aspecte ale vieţii
sociale, cum ar fi relaţiile de prietenie, sentimentele de orice natură etc. îl lasă indiferent. Ele intră, însă,
sub incidenţa moralei.
e) Morala, întrucât tinde la perfecţionarea individului, este mult mai exigentă decât dreptul. Multe
din aspectele comportării umane, cum ar fi mila, recunoştinţa, bunăvoinţa etc. nu interesează dreptul, însă
ele sunt pretinse de morală.
f) Morala şi dreptul se deosebesc şi în privinţa sancţiunilor.
Nesocotirea regulilor morale atrage după sine o constrângere care acţionează asupra conştiinţei
individului (regrete, remuşcări, păreri de rău, mustrări de conştiinţă etc.). Constrângerea se poate
manifesta, de asemenea, şi sub forma unei reacţii de dezaprobate din partea opiniei publice, însă aceasta
nu reprezintă decât un reflux al aceluiaşi sentiment de remuşcare a conştiinţei individuale.
 14

Sancţiunile juridice sunt, spre deosebire de cele morale, de natură fizică, ele acţionând asupra
elementelor ce ţin de existenţa exterioară a individului (privarea de libertate sau de anumite drepturi
recunoscute de lege, diminuarea patrimoniului etc.).
Dar, întrucât, pe lângă scopul lor reparator (repararea prejudiciului, înlăturarea vătămării
aduse valorii ocrotite de lege etc.), ele urmăresc şi educarea persoanei găsită vinovată, în sensul de a o
determina ca pe viitor să nu mai încalce legea şi nici alţii, care i-ar vedea pedeapsa şi sancţiunile juridice,
în definitiv, tot asupra conştiinţei individului acţionează. Acesta este, practic, punctul de întâlnire,
dintre sancţiunile moralei şi cele juridice.
Dreptul, mai ales, în societăţile democratice, se află în permanenţă sub presiunea moralei.
Influenţa se exercită atât în procesul de creare şi interpretare a lui, cât şi în cel de realizare. Anumite valori
morale fundamentale, cum ar fi cele referitoare la dreptate, libertate, buna credinţă, se impun oricărei
reglementări juridice democratice, întrucât dreptul trebuie să corespundă neapărat şi dezideratelor
de moralitate.
C-3 Dreptul şi religia
Tema religiei este o temă deosebit de complexă, însă, ceea ce interesează pentru ştiinţa dreptului
este caracterul ei normativ şi raporturile sale cu dreptul şi fenomenul juridic în general.
Esenţa religiei, indiferent de multitudinea formelor ei de manifestare, constă într-un demers
complex, având ca scop mântuirea omului întru veşnicie sacră.
Omul, raţiune şi spirit creator, în limitele vieţii sale sociale parcurge, potrivit religiei, un drum
către veşnicie, trebuind să treacă prin moarte. El aspiră să fie mântuit, de aici dincolo, nu bizuindu-se pe
forţele sale relative de aici, ci pe forţa divină absolută.
Calea vieţii veşnice, rămasă la libera alegere a omului, este, însă, reglată de norme: "... a iubi pe
Dumnezeu şi pe aproapele, a nu ucide, a nu desfrâna, minţi, a nu lacomi la averi, a nu fi risipitor,
făţarnic, mincinos, invidios, răutăcios, mândru, a fi iubitor, blând, milostiv şi îndelung răbdător, fără
răutate, paşnic şi bun, neiubitor de dezbinări şi doritor de împăcare, a fi drept, darnic cu cei nevoiaşi şi a
face rugăciuni şi a se mărturisi..." (învăţătura celor 12 Apostoli, cap.I-IV). Sunt expuse aici 11 norme cu
caracter de obligaţii şi 10 norme cu caracter de interdicţii.
Sunt norme religioase, în primul rând, pentru că se consideră că sunt impuse de voinţa divinităţii şi,
în al doilea rând ele reglementează raporturile omului cu divinitatea. Atitudinea faţă de aceste norme este
condiţionată de credinţa şi sentimentul religios al fiecărui individ. Pentru omul religios furtul, de exemplu,
este în primul rând un păcat şi apoi un delict sau un fapt imoral. Este mai puternică teama de sancţiuni
religioase, cum ar fi pierderea vieţii veşnice, decât faţă de pedepsele laice.
 15

Religia, deci, ca fenomen social, este de neconceput fără componenta sa normativă, care, vizând, de
asemenea, conduita şi relaţiile interumane, are multiple interferenţe cu dreptul. De altfel, la începuturile
sale, dreptul s-a confundat cu religia. Nicăieri el nu s-a născut cu o fizionomie laică aşa cum se prezintă
astăzi aproape în toate statele lumii civilizate. Aceasta se explică prin faptul că, de la început, regulile de
conduită umană au dobândit un caracter sacru, iar apoi guvernanţii, pentru a menţine şi întări ordinea
juridică, atribuiau regulilor de drept caracter divin.
Guvernanţii şi oamenii de drept erau în acelaşi timp şi preoţi, iar actele juridice mai importante,
prin anumite ritualuri, primeau sancţiunea divinităţii. Orice violare a legii era considerată în antichitate o
ofensă adusă divinităţii, şi deci un mare păcat.
Treptat, dreptul urmează un proces de laicizare, proces complex şi de lungă durată datorită, mai
ales, faptului că, în permanenţă, religia şi slujitorii ei s-au opus acestui curs.
Astăzi, în marea majoritate a statelor lumii, Biserica este separată de stat, iar între drept şi religie nu
mai există aproape nici un raport formal.
Cu toate acestea, dreptul şi religia, ca fenomene sociale cu caracter normativ, prezintă atât
asemănări, cât şi zone de complementaritate. Atât dreptul, cât şi religia vizează deopotrivă conduita şi
relaţiile interumane, fixând norme şi procedee de manifestare şi valorificare a lor, care poartă
denumirea de rituri în religie, şi procedură în drept. Au, deci, aceeaşi determinare, adică necesitatea
unor norme care să reglementeze raporturile oamenilor în societate.
Prin interdicţiile şi obligaţiile ce le impune credincioşilor, religia îşi aduce o contribuţie
importantă la realizarea dreptului, întrucât o bună parte dintre normele religioase se regăsesc în legile
laice. Mat mult decât atât, prin îndemnul de a da Cezarului ce este a Cezarului, religia creştină cultivă
respectul şi supunerea faţă de ordinea juridică instituită de puterea statală.
Deşi formal dreptul modem s-a distanţat de religie, totuşi, el n-a renunţat întru-totul la sprijinul
pe care aceasta i-l poate da în vederea respectării legilor şi înfăptuirea justiţiei. Jurământul judiciar prin
angajarea sentimentului religios este o dovadă în acest sens.
Confuzia între drept şi religie existentă în etapa de început a evoluţiei lor a exclus posibilitatea
unor deosebiri de substanţă între ele, mai ales în privinţa conţinutului lor normativ. Cu cât însă
dreptul se distanţează de religie şi se laicizează, apar şi deosebiri care cu timpul se adâncesc, făcând din
cele două fenomene entităţi distincte:
a) Astfel, deşi atât normele religioase, cât şi cele juridice sunt făcute de oameni pentru oameni,
totuşi, cele dintâi, potrivit doctrinei creştine, se consideră că emană de la Dumnezeu şi, spre deosebire
de cele juridice, ele sunt eterne, nu pot fi modificate sau anulate.
 16

b) În timp ce întreaga existenţă pământeană a omului, fizică şi spirituală, intră sub incidenţa
religiei (se poate păcătui şi cu gândul), dreptul nu interesează decât o anumită parte din spectrul atât de
largul conduitelor şi relaţiilor interumane. În timp ce religia tinde la perfecţiunea individului, în scop
de mântuire pentru viaţă veşnică, dreptul nu urmăreşte altceva, decât o anumită ordine socială care să
facă posibilă convieţuirea potrivit voinţei şi intereselor puterii statale. Din acest motiv, s-ar putea spune
că nu există faptă umană nereglementată religios, pe când dreptul acoperă doar o parte din diversitatea
conduitelor umane.
c) Sancţiunile religioase ţin de intimitatea individului, de profunzimea credinţei şi sentimentului
său religios. Teama de păcat şi pierderea vieţii veşnice, care, practic, reprezintă esenţa tuturor religiilor,
sunt de natură să-l oblige pe omul credincios să adopte conduita permisă de normele religioase.
În general, sancţiunile religioase nu dobândesc o formă concretă de constrângere fizică a
individului aşa cum se întâmplă în cazul celor juridice. În timpurile în care religia se confunda
cu puterea statală, dobândind chiar o poziţie dominantă faţă de aceasta, slujitorii bisericii, în
numele divinităţii, au conceput şi aplicat şi sancţiuni constând în constrângerea fizică a
individului păcătos.
Asemenea practici se mai întâlnesc şi astăzi la unele culte şi secte religioase, iar într-o
formă arhaica şi vulgară se mai păstrează în conştiinţa unor oameni. Se consideră, de exemplu, de
către omul religios, că unele neîmpliniri şi necazuri sunt pedepse ale lui Dumnezeu pentru
păcatele săvârşite.
d) Normele religioase se adresează adepţilor bisericii, cultului sau sectei respective,
neavând nici o semnificaţie pentru cei care împărtăşesc altă religie sau pentru indiferenţi.
Dreptul, însă, se impune tuturor, fără să facă deosebire în funcţie de credinţele religioase pe
care le împărtăşesc unii sau alţii.
Mai mult decât atât, dreptul poate chiar să interzică anumite practici şi ritualuri religioase dacă
sunt de natură să afecteze ordinea juridică instituită sau valorile promovate şi apărate juridic de către
puterea statală.
C-4 Dreptul şi normele organizaţiilor sociale nestatale
Societatea, în afara structurilor statale de organizare, cunoaşte o multitudine de alte forme
organizaţionale neguvernamentale, cum ar fi: partide politice, asociaţii civile, organizaţii apolitice,
organizaţii fără scop lucrativ sau cu scop lucrativ, firme comerciale, societăţi mixte, organizaţii de tip
cooperatist, uniuni profesionale, ligi, asociaţii etc.
Toate aceste forme, pentru a-şi putea desfăşura activitatea şi a-şi atinge scopurile pentru care s-au
înfiinţat, îşi elaborează norme proprii cu caracter statutar, instituţional şi convenţional. Fie că sunt sau nu
 17

cerute de lege (societăţile comerciale, conform Legii 31/1990, sunt obligate să-şi întocmească statut),
aceste norme sunt expresia voinţei organizaţiei respective, iar forţa şi valabilitatea lor se rezumă numai la
acea organizaţie.
În multe privinţe, normele organizaţiilor nestatale sunt asemănătoare normelor juridice, pentru că se
stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii organizaţiei, atribuţii pentru organele de conducere, precum şi
sancţiuni în caz de încălcare a lor.
Se deosebesc, însă, de normele juridice, pentru că aplicarea şi respectarea lor nu sunt garantate de
forţa de constrângere a statului, şi apoi nu sunt expresia voinţei generale, adică să fie elaborate de organele
abilitate ale statului.
Dacă, însă, aceste norme sunt recunoscute de puterea publică, ele dobândesc forţă juridică şi,
prin urmare, devin norme juridice. Aceasta are loc în contextul în care statul recunoaşte ca având
valoare juridică statutul sau alte acte ale organizaţiilor.
Este de subliniat, de asemenea, că regulile interne ale organizaţiilor nestatale trebuie să fie
conforme legilor ţării, să se înscrie în ordinea de drept existentă. Dacă această corespondenţă nu este
realizată, actele care conţin dispoziţii contrare legilor sunt lovite de nulitate, cu toate efectele care
decurg dinte-o asemenea sancţiune.
C-5 Dreptul şi normele tehnice
Normele tehnice, spre deosebire de regulile de conduită umană, nu au o determinare socială. Ele se
întemeiază pe legile naturii. După cum acestea au un caracter obiectiv, întrucât reflectă ceea ce este şi se
întâmplă cu necesitate în natură şi societate, la fel şi normele tehnice poartă trăsătura obiectivitătii, în
sensul că nu depind de voinţa omului.
Omul, însă, le dă expresie prin modul cum îşi modelează conduita şi comportamentul atunci când
acţiunea sa vine în contact cu ele. De exemplu, folosirea unui obiect din natură sau exploatarea
resurselor oferite de natură ori proiectarea, construirea şi exploatarea unor obiective, maşini, utilaje, insta-
laţii etc. necesită cunoaşterea şi respectarea legilor obiective care guvernează procesele fizice, chimice,
biologice etc. Ignorarea lor poate să aducă grave prejudicii şi să compromită scopurile şi interesele acţiunii
umane şi uneori, se pot crea pericole pentru însăşi viaţa pe pământ Pe baza legilor obiective sunt elaborate
norme tehnice care dirijează conduita umană în astfel de situaţii. În societatea modernă, industrializată,
tehnologizată şi computerizată, când viaţa şi activitatea omului, ca fiinţă socială, nici nu mai poate fi
imaginată în afara acestei realităţi, normele tehnice dobândesc o importanţă deosebită, şi, ca urmare,
sunt investite de către putere cu forţă juridică. Intră în această categorie normele cu privire la protecţia
naturii şi asigurarea echilibrului ecologic, cele care reglementează regimul juridic al exploatării resurselor
naturale, cele privind protecţia muncii etc.
 18

CURSUL NR.2
NORMA JURIDICĂ
(concept şi trăsături)

A. Conceptul de normă juridică

Societatea, după cum s-a arătat într-un capitol anterior, este guvernată de o diversitate de reguli,
care asigură organismului social echilibrul şi vitalitatea necesară existenţei şi evoluţiei sale. Fără
asemenea reguli, viaţa în comunitate ar fi imposibilă.
Convieţuirea presupune, în mod necesar, raporturi sociale care se stabilesc între oameni în cadrul
societăţii fie în procesul producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice), fie în
activitatea de conducere a organismului social (relaţii politice), ori în alte domenii în care se concreti-
zează existenţa bio-psiho-socială a fiinţei umane (relaţii de familie, de cultură, religioase etc.). Toate
aceste relaţii se supun unor reguli care stabilesc conduita pe care oamenii sunt obligaţi să o adopte în
astfel de situaţii.
Diversitatea acestor relaţii, scopul şi importanţa lor pentru organismul social, ponderea pe care o
au la un moment dat în societate, se reflectă deopotrivă asupra regulilor ce le guvernează, plasându-le într-
o categorie sau alta de norme sociale (morale, politice, religioase, juridice etc.). Dintre toate acestea se
detaşează, sub aspectul mai multor criterii, normele juridice. Acestea s-au impus în societate din
momentul în care societatea a intrat în etapa organizării statale. Regulile ce guvernau relaţiile interumane
până în acest moment (obiceiurile, tradiţiile, morala, religia etc.) s-au dovedit ineficiente pentru noul
organism social.
S-a simţit, deci, nevoia unor reguli cu o forţă obligatorie superioară tuturor celorlalte, general
valabile pentru întregul organism social şi impuse pe calea constrângerii fizice sau materiale, virtuală
sau efectivă, exercitate de către organismele autorizate ale statului.
Aceste reguli au dobândit denumirea de norme juridice. Ele, reglementează acele relaţii sociale care
prezintă o importanţă deosebită pentru societate. Socotindu-le ca atare, autoritatea statală nu poate lăsa
derularea şi desfăşurarea lor pe seama altor factori de reglementare sau la discreţia arbitrariului.
Norma juridică este elementul primar al oricărui sistem de drept, "cărămida" din care acesta este
construit. Pe baza ei se alcătuieşte întregul edificiu juridic. Normele se grupează în instituţii, instituţiile în
ramuri, ramurile în părţi, iar părţile în sistem, sistemul fiind ansamblul normelor juridice astfel organizate
şi aflate în vigoare (obligatorii la timpul prezent) pe teritoriul unui stat.
Ca element de bază al sistemului de drept, norma juridică reprezintă un obiectiv important de
cercetare şi pentru doctrina juridică.
 19

Fie că într-o anumită concepţie este definită ca un precept investit cu forţă obligatorie sau o categorie
specială din ansamblul normelor sociale, instituită şi recunoscută de stat, obligatorie în raporturile dintre
subiectele de drept şi aplicată sub garanţia forţei publice, ori ca o regulă socială de conduită generală şi
obligatorie, elaborată, recunoscută sau acceptată de către stat şi impusă, dacă este cazul, prin forţa
coercitivă a statului, esenţa şi elementele constitutive ale normei juridice sunt inconfundabile, indiferent
de forma ce o dobândeşte într-o definiţie sau alta.

B. Conduita umană obiect de reglementare

pentru norma juridică

Norma juridică este o normă de conduită. Conduita aparţine întotdeauna cuiva şi se manifestă într-o
relaţie cu altcineva, adică un anumit mod de comportare când individul se află într-o relaţie socială
concretă.
Regula, în general, determină o acţiune sau o inacţiune, care poate fi corectă, dacă este respectată,
sau incorectă, dacă nu este respectată.
Norma nu prescrie cuiva să fie altruist, să fie patriot, să nu fie egoist, să nu fie mincinos etc. Cu
toate da între "a fi" şi "a face" există o strânsă interdependenţă, totuşi, destinatarul normei juridice este
făptuitorul, adică persoana care prin acţiunea sau inacţiunea sa intră sub incidenţa conduitei prescrisă de
normă.
În realitatea faptică, un om cumpătat din fire, de exemplu, poate săvârşi o faptă necumpătată, sau un
şofer neatent din fire ar putea săvârşi un accident. Deci, este firesc ca norma juridică să sancţioneze
făcutul şi nu fiinţarea. Desigur, în cele mai dese situaţii agenţii făcători se comportă aşa cum li-i firea,
astfel că, analizând făcutul se poate determina firea. Dreptul, însă, nu cere nimănui să nu fie mincinos,
ci să nu facă declaraţii mincinoase, să fie cinstit, ci să nu fure şi să înşele, să fie vigilent, ci să nu doarmă
în post. Dreptul interesează deci modificarea produsă de om în mediul socio-uman prin acţiunile sau
inacţiunile sale.
O acţiune (inacţiune) este umană prin faptul că agentul implică în ea atitudini, scopuri, idealuri,
intenţii ale sale etc. Acestea se nasc în mintea autorului şi se materializează în comportarea sa, în
acţiunea (inacţiunea) pe care o săvârşeşte şi prin care el produce o schimbare în lumea în care trăieşte,
contribuind la ordinea deja existentă, sau, dimpotrivă, tulburând-o. Atitudinile, scopurile, idealurile,
intenţiile etc. neexteriorizate într-o conduită, nu sunt acţiuni, nu interesează norma juridică dacă rămân
astfel.
Acţiunea (inacţiunea) este o conduită cu scop, altfel ar fi lipsită de sens. Agentul îşi propune un
scop care să-i satisfacă un interes, o trebuinţă, un ideal etc. Acţiunea la care omul recurge pentru a-şi
 20

realiza scopul este rezultatul unei alegeri între alternative, proces mental în care sunt angajate sentimen-
tele, voliţiunile, reprezentările, cunoştinţele, valorile morale, economice, juridice la care el a optat în
limitele capacităţii sale naturale, dar mai ales educaţionale.
Conduita juridică a omului se prezintă sub o diversitate de forme ce pot fi clasificate, în funcţie de
mai multe criterii, după cum urmează.
♦ După statutul lor fizico-natural:
- conduite transformatoare constructive sunt cele care produc modificări de mediu pentru
realizarea unor interese individuale sau colective în conformitate cu binele general recunoscut de societate;
- conduite transformatoare distructive sunt cele care provoacă sau determina schimbări de mediu,
prejudiciind interesele şi valorile generale ale societăţii;
- conduite conservatorii de ocrotire sunt cele care au drept scop protejarea valorilor şi intereselor
generale ale societăţii, sub semnul cărora interesele şi nevoile individuale sunt ocrotite;
- conduite conservatoare, de prevenire sunt cele care determină prevenirea nonvalorilor, actelor
nocive, indezirabile, dăunătoare societăţii şi care, astfel, dăunează individului mai devreme sau mai
târziu.
Normele juridice interzic acţiunile distructive, obligă acţiunile conservatoare şi permit acţiunile
constructive, impunând tipuri de conduite agenţilor concreţi.
♦ După gradul lor de întemeiere:
- conduite planificate, pregătite mental printr-un proiect mai mult sau mai puţin detaliat şi
sistematic;
- conduite spontane.
♦ După atitudinea agenţilor faţă de rezultat:
- conduite intenţionate, când agentul îşi stabileşte un scop, anticipează un rezultat şi acţionează
pentru obţinerea lui;
- conduite neintenţionate, când acţiunea agentului produce un rezultat asupra căruia el nu a deliberat,
nu l-a proiectat şi nu l-a dorit.
C. Trăsăturile normei juridice

Trăsăturile sau caracterele au rolul de a identifica şi individualiza norma juridică în ansamblul

regulilor de toate genurile, în general, şi în cadrul celor de conduită umană, în special. Tocmai datorită
importanţei pe care o au din acest punct de vedere şi doctrina juridică le acordă un spaţiu generos de
analiză.
 21

În concepţia noastră, norma juridică se caracterizează şi se identifică prin următoarele trăsături sau
caractere : social – statal, general, obligaţional, voliţional şi consecutiv.
C-1 Caracterul social - statal
În primul rând, norma juridică este o normă socială, atât ca geneză, cât şi ca scop, pentru că are
menirea de a reglementa, alături de alţi factori normativi, relaţiile interumane. Ea este indisolubilă
societăţii, însă, nu pentru orice fel de societate, ci pentru una cu organizare de tip statal.
Norma juridică nu poate avea o existenţă izolată de societate (ubi ius ibi societas) şi nici
societatea nu poate subzista fără o regulă de drept (ubi societas ibi ius).
Fiind o normă socială, atributele oricărei reguli de acest gen îi sunt şi ei caracteristice, însă,
atributele sale particulare (cum ar fi, de exemplu, garantarea respectării ei de către forţa instituţionalizată
a statului) nu sunt specifice celorlalte norme sociale.
Fenomenul juridic nu poate fi separat de cel statal. O regulă de conduită devine normă juridică
numai în măsura în care în ea se regăseşte voinţa autorităţii publice, adică a statului. S-ar putea spune cu
alte cuvinte că norma juridică reprezintă un comandament edictat de autoritatea competentă a statului.
Acest comandament se poate înfăţişa atât sub forma unui ordin pozitiv, prin care individul este obligat să
îndeplinească anumite acte determinate, sau să efectueze anumite prestaţii, cât şi sub formă negativă,
adică de interdicţie în privinţa unor acţiuni sau acte. Între aceste două limite, pe care le putem considera
extreme, comandamentul autorităţii se prezintă, însă, şi în forme cu intensitate diminuată. Prin acestea, pe
care unii autori le consideră norme permisive, autoritatea publică stabileşte un cadru adecvat, în care se
poate manifesta libertatea individuală şi iniţiativa privată, în limitele pe care însuşi statul le stabileşte.
Norma juridică este, deci, rezultanta nemijlocită a voinţei statale. Acest proces se poate desfăşura
în trei modalităţi, după cum urmează:
- elaborarea normei juridice de către autoritatea competentă a statului, potrivit metodologiei de
legiferare;
- recunoaşterea unor reguli de conduită preexistente (uzanţe, obiceiuri etc.) şi validarea lor ca
norme juridice de către autoritatea publici competentă;
- acceptarea de către stat în cadrul unor proceduri speciale (ratificare) a tratatelor încheiate cu
alte state, sau a unor dispoziţii din dreptul internaţional, şi care, astfel, dobândesc forţă juridică
obligatorie, intrând în sistemul naţional de drept.
Caracterul statal al normei juridice rezultă nu numai din faptul că ea este expresia voinţei statale, ci
şi din aceea că aplicarea şi respectarea ei este garantată de către autoritatea publică competentă. Fără
acest suport, norma juridică şi-ar pierde valabilitatea şi forţa cu care este investită, devenind o normă
socială obişnuită, asemănătoare celorlalte reguli de conduită.
 22

C-2 Caracterul general al normei juridice

Această trăsătură este rezultanta următoarelor aspecte: abstract, tipic, impersonal, repetabil şi
permanent.
♦ Norma juridică nu reglementează situaţii concrete. Chiar dacă elaborarea ei este dictată de cazuri
concrete, individuale, se detaşează de acestea şi fixează o conduită pe care va trebui să o adopte orice
subiect ce intră sub incidenţa ei, din momentul în care norma a devenit obligatorie. Ea se aplică în
acelaşi mod, respectiv unitar, tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei.
♦ Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de
urmat de către acestea, atunci când intră în raporturi juridice. În acest fel, norma constituie şi
criteriul unic de apreciere a conformităţii sau neconformităţii unei anumite conduite umane faţă de lege,
în care sens conduita poate fi licită sau ilicită, adică în acord sau în dezacord cu legea şi sancţionată ca
atare, după caz. Astfel, dreptul devine o măsură egală pentru indivizi inegali, adică o măsură unică de
apreciere a conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru toate subiectele ce se deosebesc unul de altul
deoarece nu pot fi absolut identice. Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat, constând fie dintr-
o acţiune fie dintr-o inacţiune, sau poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite, dar într-un cadru relativ
determinat.
♦ Norma juridică este o regulă impersonală, întrucât nu se adresează unui subiect predeterminat,
ci tuturor acelora care, întrunind condiţiile stipulate de ea, se află sau se vor afla în situaţia pentru care
devin aplicabile regulile de drept. Impersonalitatea normei juridice, nu trebuie să sugereze că ea ar fi
inaplicabilă tocmai persoanelor sau subiectelor, ci faptul că nu vizează o persoană anume, ci un număr
nedeterminat de persoane. Chiar şi atunci când norma face referire la o funcţie unică în stat, ea nu-şi
pierde caracterul impersonal, pentru că nu are în vedere persoana care ocupă la un moment dat o
asemenea funcţie, ci postul respectiv, ca instituţie. Impersonalitatea normei juridice este şi o garanţie
împotriva arbitrariului. Ea nu lasă loc îndoielii că o lege a fost dată în favoarea sau defavoarea unui
individ.
Cu toate că norma juridică este impersonală, totuşi, subiectul generic are totdeauna o determinare
specială. Cea mai largă determinare specială este "orice locuitor al teritoriului acestui stat", urmând "toţi
cetăţenii acestui stat" şi în continuare sfera de cuprindere se restrânge tot mai mult, subiectul generic
fiind determinat de profesie, loc de muncă, vârstă, sex, naţionalitate, religie etc., calităţi pe care le
îndeplinesc doar anumite categorii de persoane.
♦ Norma juridică este de aplicabilitate repetată, chiar dacă uneori este posibil să nu fi fost
aplicată niciodată, spre deosebire de actul juridic individual care-şi pierde efectul prin punerea lui în
executare într-o situaţie concretă dată. Prin aplicarea ei la un număr nedeterminat de cazuri, norma
 23

juridică nu-şi consumă substanţa, nu-şi pierde valabilitatea. Întinderea repetabilităţii este în funcţie de
numărul situaţiilor şi a persoanelor cărora li se aplică norma, precum şi de durata aflării ei în
vigoare.
♦ Norma juridică se consideră că are un caracter permanent, excepţie făcând numai cele care sunt
elaborate pentru situaţii speciale. Ea este elaborată pe durată nedeterminată şi subzistă până când este
abrogată.
C-3 Caracterul obligaţional al normei juridice
Norma juridică are caracter obligatoriu. Obligatorii sunt şi celelalte reguli sociale, numai că norma
juridică este investită Cu o forţă superioară, care o transformă într-un comandament imperativ, fără de
care nu s-ar putea asigura ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în derularea relaţiilor sociale, în
sensul dorit de stat şi societate. Dacă norma juridică n-ar fi obligatorie, atunci scopul pentru care este
elaborată s-ar afla sub semnul incertitudinii.
Norma juridică pune totdeauna faţă în faţă două subiecte, dând unuia o facultate sau pretenţie şi
impunând celuilalt o datorie, o obligaţie corespunzătoare. A impune o datorie, înseamnă a obliga. Ceea
ce se prezintă sub forma unei afirmaţii sau observaţii ori ca simple sfaturi, îndemnuri, aprecieri etc. nu
sunt de esenţa dreptului.
Sunt şi cazuri în care legile nu par a impune o conduită obligatorie, ci doar acordă o permisiune.
Astfel de norme sunt denumite, de către majoritatea autorilor, norme permisive. Giorgio del Vecchieu nu
este de acord însă cu acest punct de vedere pe considerentul că "permisiunea, prin ea însăşi, nu are nevoie
de a fi pronunţată de drept", pentru că din punct de vedere juridic "e permis tot ceea ce nu e juridic
interzis". Într-adevăr, explicaţia este pertinentă. Denumirea de norme permisive este pur formală,
folosită, credem, mai mult din nevoia de clasificare. Acele reguli care după unii ar fi permisive, prin
faptul că au drept scop, fie să creeze un cadru stimulativ pentru iniţiativa privată, fie că acordă o excepţie
de la o regulă imperativă sau din contra îi întăresc comandamentul, nu sunt mai puţin obligatorii.
Obligativitatea lor decurge din scopul pentru care au fost elaborate. Art. 14 din Codul Familiei dispune,
de exemplu, că, "orice persoană, poate face opunere la căsătorie". Legea, deci, nu obligă pe nimeni să facă
opunere, ci doar creează această facilitate. Ea, însă, este creată pentru a fi respectate condiţiile de fond la
încheierea căsătoriei, care sunt obligatorii.
Nu există grade de obligativitate normativă. Toate normele, indiferent de poziţia lor în
ierarhia sistemelor de drept, sunt obligatorii în aceeaşi măsură pentru destinatarii lor. Aşa zisele norme
permisive mu afectează caracterul obligatoriu al normei.
Obligativitatea normei nu este determinată, cum s-ar crede, de posibilitatea constrângerii deşi în
unele cazuri aceasta este o condiţie pentru a fi respectată. Obligativitatea normei juridice se întemeiază
 24

pe legitimarea ei de către conştiinţa socială, ca o înţelegere a importanţei şi rolului pe care-l are pentru
comunitatea umană. Constrângerea este doar o măsură de apărare împotriva celor care nesocotesc norma.
C-4 Caracterul voliţional
Norma juridică are, de asemenea, şi caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile naturii
precum şi celelalte legi sociale, care există independent de voinţa omului, legile juridice, chiar dacă ţin
seama de necesităţile obiective, de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei umane.
În acest sens, se spune că legiuitorul nu inventează legi, ci doar le formulează. Astfel, legea juridică este
subiectiva prin modul de formulare, adică prin felul în care nevoia sau comanda socială se reflectă în
conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin modul ei de determinare ca şi prin conţinutul
reglementării.
Voinţa manifestată în acţiunile umane trebuie să fie conformă cu voinţa consacrată în. norma
juridică. Dacă este neconcordanţă între aceste două voinţe intervine răspunderea juridică.
De asemenea, emiterea şi încheierea actelor juridice trebuie să se facă tot în acord eu voinţa
legiuitorului, numai aşa actul juridic va fi pe deplin şi legal constituit.
C-5 Caracterul consecutiv
Acest caracter o deosebeşte de celelalte reguli de conduită socială prin aceea că
ea produce efecte juridice pentru subiectele ce intră sub incidenţa ei, generând, modificând şi desfiinţând
drepturi şi obligaţii.
Întrucât norma juridică este o prevedere abstractă, nenominalizată, ea nu produce, decât cu totul
excepţional, în mod direct, efecte juridice. Pentru aceasta este necesară intervenţia unui fapt, căruia, prin
aplicarea normei, i se conferă semnificaţie juridică, adică tocmai acele efecte juridice avute în vedere de
legiuitor la adoptarea normei juridice
 25

CURSUL NR. 3
STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică se prezintă atât sub forma unei construcţii interne, numită structura logico-juridică,
cât şi externe, pentru care s-a consacrat denumirea de structura tehnico-legislativă. Structura logico-
juridică pune în evidenţă modul de alcătuire a normei juridice, iar cea tehnico-legislativă, modul de
exprimare a reglementării în cadrul actului normativ.

A. Structura logico-juridică

Structura logico-juridică, specifică normei juridice este dictată de scopul pentru care ea este
elaborată, adică de a reglementa relaţiile sociale potrivit voinţei statului, prin impunerea unor conduite pe
care subiectele trebuie să le urmeze în situaţiile indicate de normă.
Deci, norma juridică prescrie ce conduită trebuie să aibă subiectele de drept într-o anumită
împrejurare şi care sunt consecinţele abaterii de la conduita prescrisă. De exemplu, potrivit normei
exprimată de art. 485 C. Civ., posesorul unui bun îşi poate lua şi proprietatea fructelor acestuia numai
dacă-l "posedă cu bună credinţă". Consecinţa nerespectării acestei conduite constă în datoria de "a
înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică".
Corespunzător acestor cerinţe, norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune.
Această structură corespunde situaţiei logice, potrivit căreia, orice prescripţie, pentru a avea
semnificaţia şi autoritatea unei norme de drept, trebuie să prevadă condiţiile în care unele categorii de
subiecte vor avea o anumită conduită, care este această conduită şi care sunt urmările nerespectării şi
încălcării ei. În exemplul dat posesia cu bună credinţă reprezintă ipoteza, dreptul de a câştiga
proprietatea fructelor dispoziţia, iar datoria de a înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului
care îl revendică, atunci când condiţia prevăzută de ipoteză nu este îndeplinita, este sancţiunea.
Ipoteză este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile în care subiectele vor trebui să
urmeze conduita prescrisă de normă. Faptele şi realităţile din natură şi societate, care sunt indicate în
ipoteza normei, dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza stabileşte, deci starea de fapt prin a cărei
realizare se declanşează incidenţa normei. Astfel, toate infracţiunile, prevăzute în partea specială a
Codului Penal, sunt ipoteze puse de legiuitor. Numai acele fapte incriminate prin legea penală sunt
infracţiuni şi în acelaşi timp ipoteze. Întrucât se prezintă în forme diferite pentru a le deosebi unele de
altele, doctrina le clasifică după anumite criterii:
 26

♦ în funcţie de modul cum sunt formulate condiţiile care se cer întrunite pentru a fi aplicabilă
dispoziţia ipoteza poate fi:
- absolut determinată, atunci când condiţiile sunt exprimate în mod exact, excluzând orice altă
situaţie sau posibilitate neexprimată de textul de lege. Un asemenea exemplu îl constituie infracţiunea de
furt, prevăzută de art. 208 C.P. Prin descrierea pe care o face („...luarea unui bun-mobil, din posesia
sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept...") o asemenea
ipoteză este strict determinată;
- relativ determinată, atunci când, deşi se indică împrejurările de aplicare a dispoziţiei, conţinutul
faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. O ipoteză de acest fel este, de exemplu, cea
indicată de art. 887 C.Civ. "Se poate dispune prin testament - se arată în acest text - de toată sau de o
fracţiune din starea cuiva, sau de unul sau de mai multe obiecte determinate". Cantitate de bunuri de
care se poate dispune prin testament rămâne deci la aprecierea testatorului.
În general, dreptul urmăreşte, pe cât posibil, o determinare cât mai riguroasă a ipotezei normei
juridice, pentru ca să evite arbitrariul şi interpretările eronate, aceasta fiind şi o garanţie eficientă pentru
respectarea şi aplicarea riguroasă a legii.
♦ în funcţie, de complexitatea împrejurărilor cuprinse de legiuitor în ipoteză, aceasta poate fi:
- simplă, când se descrie o singură împrejurare. ("Nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire
întrebuinţată de sectorul public", art 37 din Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului);
- complexă, când se descriu mai multe împrejurări. La rândul ei ipoteza complexă poate fi:
- cumulativă, când pentru aplicarea dispoziţiei se cere îndeplinirea cumulativă a
tuturor împrejurărilor sau condiţiilor descrise. Astfel, potrivit C. proc. pen. se poate dispune arestarea unei
persoane atunci când a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare
de doi ani şi când lăsarea în libertate a autorului faptei prezintă un pericol pentru ordinea publică;
- alternativă, când, deşi există mai multe condiţii sau împrejurări, dispoziţia este aplicabilă în
prezenţa oricăreia dintre ele. De exemplu, furtul săvârşit în oricare din următoarele împrejurări: 1) de
două sau mai multe persoane împreună; 2) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă
narcotică; 3) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită; 4) asupra unei persoane aflată în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra; 5) într-un loc public; 6) într-un mijloc de
transport în comun, se pedepseşte cu închisoare de la trei la 15 ani (art.209 C. Pen.).
Dispoziţia este considerată în doctrină miezul normei juridice sau partea ei cea mai importantă, ori
elementul central al acesteia.
Dispoziţia stabileşte conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele de drept ce se află în situaţia
sau împrejurarea arătată în ipoteză. Ea poate fi descrisă direct în textul normei juridice ("Convenţiile
 27

legal făcute au putere de lege între părţile contractante"...art. 969 C.Civ.) ori poate fi subînţeleasă. Se
subînţeleg, de exemplu, dispoziţiile normelor juridice ce alcătuiesc partea specială a Codului Penal.
Prin incriminarea faptelor ce prezintă pericol social şi descrierea lor în ipotezele normelor respective,
legiuitorul impune o conduită de abţinere de la săvârşirea unor fapte de acest gen. De exemplu, textul
art.174 CP. precizează că, "uciderea unei persoane se pedepseşte...", ceea ce reprezintă ipoteza
normei juridice. Dispoziţia, adică conduita ordonată de legiuitor, este subînţeleasă, în sensul ca, de vreme
ce fapta este sancţionată, ea este deci interzisă.
Şi dispoziţiile sunt de mai multe feluri şi deci comportă şi ele o clasificare:
♦ în funcţie de caracterul conduitei prescrise, dispoziţiile pot fi:
Dispoziţii onerative, care obligă subiectul sau subiectele aflate în împrejurarea descrisă de ipoteză să
execute o anumită acţiune sau prestaţie. De exemplu, conduita obligatorie pentru depozitarul unui lucru
este "să îngrijească de paza lucrului depozitat, întocmai cum îngrijeşte de paza lucrului său" (art.1599
C.Civ.).
Dispoziţii prohibitive, sunt acelea care interzic o anumită acţiune sau conduită în prezenţa
împrejurării descrisă în ipoteza normei. Este oprit să se căsătorească - se arată în art.5 din C. Fam. -
bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită". De asemenea, normele din partea specială a
Codului Penal, incriminând, prin ipoteza lor, faptele care prezintă pericol social, săvârşite cu vinovăţie,
ca infracţiuni şi prevăzând sancţiunile corespunzătoare, interzic comiterea lor.
În afară de dispoziţiile care ordonă o anumită conduită sau, din contra, interzic acţiuni şi fapte
umane, există o diversitate de norme juridice care prescriu variante de conduite, pe care subiectul de
drept le poate urma opţional, sau care au sens de recomandare ori stimulare a unor activităţi umane.
Aceste dispoziţii au fost denumite în doctrină, impropriu credem, dispoziţii permisive, pentru că ele vin
în contradicţie cu principiul de drept potrivit căruia în drept este permis tot ceea ce juridic nu este
interzis. Acceptând, totuşi, sub această rezervă, denumirea de dispoziţii permisive, consacrată deja în
literatatura juridică, este de subliniat că, într-o societate, cu cât sunt mai multe astfel de norme,
înseamnă că oamenii sunt mai liberi şi, implicit, democraţia mai dezvoltată.
În această categorie se pot deosebi tipuri particulare de dispoziţii, după cum urmează:
- dispoziţii care prescriu mai multe conduite, subiectul de drept urmând să opteze asupra uneia
dintre ele. "Succesiunea poate fi acceptată - se arată în art. 685 C.Civ. - curat şi simplu, şi sub
beneficiu de inventar.
- dispoziţii care, în prealabil, lasă la latitudinea subiectelor interesate să adopte o conduita din mai
multe variante posibile potrivit legii, iar dacă nu se decid, atunci, voinţa le este suplinită de dispoziţia
normei. Astfel de dispoziţii sunt denumite în literatura juridica dispoziţii supletive pentru că suplinesc
 28

manifestarea de voinţă a subiectelor, sau dispoziţii specioase întrucât, aparent, sunt în favoarea celor
interesaţi. Astfel, după ce în alin. l şi 2 ale art. 40 din C.Fam. se precizează că soţii se pot învoi ca
soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie a celuilalt soţ să poarte acest nume şi
după desfacerea căsătoriei, aliniatul final dispune că "dacă nu a intervenit o învoială sau dacă
instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie".
♦ în raport cu modul în care este precizată conduita părţilor, dispoziţiile pot fi determinate, când
conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele de drept este stabilită în mod exact, cu precizie şi
relativ-determinate, când li se permite subiectelor să-şi aleagă o anumită conduită din cele indicate în
normă. Caracterul dispoziţiei unei norme juridice este pus în concordanţă de termenii folosiţi pentru
indicarea conduitei. Spre exemplu, vocabularul juridic foloseşte în astfel de exprimări termeni ca:
"trebuie", "are dreptul", "este obligat", "este îndreptăţit", "poate", "este autorizat", "este oprit" etc.
Această varietate de termeni, se subliniază în literatura juridică, este de natură să afecteze, uneori,
precizia, ce trebuie să caracterizeze norma juridică şi în special, dispoziţia ei. Prin urmare, se propune,
printre altele, pentru exactitatea limbajului normativ, introducerea termenului de obligaţie ca simbol stan-
dard pentru comandamentul directiv al normei.
În cadrul normei juridice se realizează, în mod necondiţionat, trecerea la indicaţii imperative, adică
de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie. Prin urmare, dispoziţia trebuie să aibă un grad ridicat de
precizie în stipularea drepturilor şi obligaţiilor pentru că, în funcţie de acestea, conduita subiecţilor este
orientată pe un făgaş considerat socialmente util.
Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice îşi exprimă consecinţele sau urmările
nerespectării dispoziţiei, adică răspunsul social-statal faţă de conduita neconformă cu conţinutul şi
finalitatea dispoziţiei.
Sancţiunea întăreşte autoritatea normei juridice prin aceea că inhibă tentaţia individului de a
nesocoti dispoziţia, fiind unul dintre factorii ce asigură respectarea legii.
Şi celelalte norme sociale (morale, politice, religioase etc.) sunt prevăzute cu sancţiuni, însă cele
juridice iau forma unor reacţii organizate şi se aplică de către autoritatea publică competentă potrivit
unor proceduri expres prevăzute de lege.
Autoritatea legii este dependentă, în mare măsură, de modul cum se reacţionează faţă de
conduitele neconforme cu dispoziţiile ei. Atitudinea intransigentă din partea organelor competente ale
statului, faţă de cei care încearcă să se situeze în afara legii, reprezintă factorul cel mai important prin
care se poate impune şi menţine ordinea juridică, echilibrul şi normalitatea într-o comunitate statală.
"Justiţia fără forţă - sublinia acum 350 de ani Blaise Pascal - este neputincioasă. Forţa fără justiţie
tinde să devină tiranică. Prin urmare, trebuie să punem la un loc justiţia şi forţa şi să facem ca ce-i drept
 29

să fie puternic şi ce-i puternic să fie drept. Preceptele, legile, regulile elaborate de stat, care guvernează
activitatea umană în societate sunt impuse, la nevoie, prin constrângere socială, sau, altfel spus, prin forţa
publică".
Eficienţa sancţiunilor juridice sporeşte şi prin antrenarea altor factori de represie socială, cum ar fi
sancţiunile morale, religioase, politice etc. Un viol, de exemplu, este nu numai o infracţiune, dar şi o
faptă profund imorală sau un păcat. Desigur, dreptul nu sancţionează violul ca act imoral, nici ca păcat, ci
ca infracţiune. Însă, întrucât prin sancţiunea juridică se urmăreşte şi recuperarea socială a infractorului,
un asemenea scop n-ar putea fi realizat dacă s-ar ignora aspectele morale, de exemplu, ale unui caz de
acest gen. Numai cu susţinere morală sancţiunea juridică, şi prin ea norma juridică în întregimea ei,
serveşte umanului din subiectul de drept.
Sancţiunea prevăzută de norma juridică şi concretizată la un caz particular este adusă la îndeplinire,
în caz de neexecutare de bună voie, de către forţa organizată a statului. Nu toate sancţiunile sunt
susceptibile de intervenţia forţei de constrângere. De exemplu, anularea unui act juridic sau decăderea din
drepturile părinteşti, sunt sancţiuni care îşi produc efectele din momentul în care sunt hotărâte, chiar
retroactiv în anumite cazuri, fără să fie nevoie de vreun act de executare. De asemenea, există sancţiuni pe
care le execută o persoană fizică lezată asupra celui care a lezat-o fără intervenţia nemijlocită a statului,
dar sub autorizare juridică. De exemplu, cumpărătorul unui bun poate refuza plata, dacă vânzătorul nu i-l
predă conform înţelegerii. Sau, legitima apărare poate fi considerată o sancţiune pe care victima o opune
agresorului pentru a se apăra.
Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, după cum urmează:
♦ După natura juridică a normei încălcate, sancţiunile pot fi:
- constituţionale (declararea neconstituţionalităţii unei legi, ridicarea imunităţii unui parlamentar
etc.);
- penale: corporale (pedeapsă cu moartea), privative de libertate (închisoarea, interdicţia de a
părăsi localitatea), pecuniare (amenda penală), accesorii (decăderea din anumite drepturi);
- civile: sancţiuni referitoare la actele private (nulitatea, rezoluţiunea etc.), sancţiuni referitoare la
obligaţii (realizarea în natură a conţinutului obligaţiei), sancţiuni referitoare la acte patrimoniale
(daunele-interese, reintegrarea în posesie), sancţiuni referitoare, la drepturile personale nepatrimoniale
(publicarea hotărârii judecătoreşti în presă);
- administrative: pecuniare (amenda contravenţională), privative de libertate (închisoarea
contravenţională);
- de dreptul muncii: disciplinare nepatrimoniale (avertismentul, retrogradarea dintr-o funcţie
disciplinare patrimoniale (suspendarea unor indemnizaţii, retragerea unor gradaţii).
 30

♦ După scopul urmărit, se disting următoarele tipuri de sancţiuni:

- sancţiuni reparatorii, care au drept scop repararea sau desdăunarea pentru paguba produsă
(înlăturarea prejudiciului, daune - interese etc.);
- sancţiuni coercitive sau represive, care se materializează în constrângerea exercitată asupra celor
găsiţi vinovaţi de încălcarea legii, pentru a fi recuperaţi din punct de vedere social, precum şi pentru
a crea o stare de prevenire generală, de descurajare a tuturor celor tentaţi să încalce legea;
- sancţiuni pentru anularea sau desfiinţarea unor acte juridice ce contravin legii.
♦ După conţinutul lor, sancţiunile pot fi:
- patrimoniale, care vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (amenda, confiscarea averii,
penalităţile de întârziere, daunele - interese, obligarea la înlăturarea prejudiciului, reducerea unor
procente din salariu etc.);
- nepatrimoniale, care vizează nemijlocit persoana celui vinovat (închisoarea, avertismentul,
decăderea din unele drepturi, interdicţia de a părăsi localitatea de domiciliu sau ţara, expulzarea etc.).
♦ După gradul lor de determinare, sancţiunile pot fi:
- determinate, a căror cuantum este stabilit de legiuitor şi se aplică întocmai (nulitatea absolută);
- relativ determinate, care sunt stabilite de legiuitor între două limite, minim şi maxim, urmând ca
organul de aplicare să individualizeze o sancţiune între aceste limite în funcţie de condiţiile concrete
ale cazului şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
♦ După numărul lor, sancţiunile pot fi:
- unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede o singură sancţiune;
- multiple, când pentru săvârşirea unei fapte se prevăd două sau mai multe sancţiuni; acestea la
rândul lor pot fi alternative, când se aplică una sau alta dintre sancţiunile prevăzute (amenda sau
închisoarea), sau cumulative, când pentru aceeaşi faptă se aplică cumulat mai multe sancţiuni
(închisoarea, confiscarea averii şi decăderea din unele drepturi).

B. Structura tehnico-legislativă

Structura internă a normei, denumită logico-juridică, este, după cum s-a văzut, una trihotomică, în
sensul că norma este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ele reprezintă partea statică, internă şi stabilă a normei juridice. Norma juridică are însă şi o
structură exterioară denumită tehnico-legislativă şi care reprezintă modalitatea de exprimare a structurii
interne adică a voinţei legiuitorului. Datorită modalităţilor specifice şi diverse de elaborare legislativă, a
 31

regulilor şi principiilor ce guvernează sistemul de drept, se identifică următoarele forme de exteriorizare a

normei juridice:
♦ Textul de lege în formularea sa cuprinde toate cele trei elemente, acestea identificându-se uşor
fără să mai fie necesară vreo operaţiune de interpretare. Astfel, art.31 din Codul Familiei prevede că,
"bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi (ipoteza), sunt, de la data dobândirii lor,
bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea)." Sau art. 20 din
Codul Comercial dispune că: "dacă soţul devine comerciant în urma căsătoriei sale (ipoteza) dânsul este
dator să depună copie după contractul de căsătorie, în termen de o lună, socotit din ziua când şi-a
început comerţul (dispoziţia), sub pedeapsa, în caz de faliment de a fi considerat ca un bancrutar
simplu (sancţiunea)".
♦ Textul de lege în formularea sa literară nu cuprinde toate cele trei elemente. Nu economia de
mijloace impune asemenea formulări, după cum susţin unii autori, ci specificul anumitor norme juridice
care se cer a fi astfel exprimate. Astfel, normele juridice de drept penal, întrucât descriu în ipoteza lor
faptele care prezintă pericol social, stabilind apoi pedepsele, ar fi lipsit de sens ca textul literar să mai
precizeze expres că astfel de fapte sunt interzise. Asemenea formulări nu trebuie să sugereze că normele
respective ar fi incomplete, în sensul că le-ar lipsi dispoziţia. În general, comandamentul normelor penale,
este subînţeles (să nu furi, să nu omori, să nu atentezi la demnitatea şi onoarea semenilor tăi etc.). Deci, la
normele penale de incriminare, ilicitul este explicit formulat şi numai pe cale de deducţie se poate stabili
care este preceptul (dispoziţia).
Această situaţie a făcut pe unii autori să considere că normele de drept penal ar avea o structură
dihotomică, opinie ce credem că nu corespunde realităţii.
♦ Sunt situaţii când structura logico-juridică a unor norme este exprimată în mai multe articole sau
chiar acte juridice diferite. De exemplu art. 949 C. Civ. precizează că, "poate contracta orice persoană ce
nu este declarată necapabilă de lege". În completare, articolul următor stabileşte cine sunt "necapabilii de
a contracta", adică "minorii, interzişii şi în general toţi cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte".
Este vorba de o singură normă juridică exprimată în două articole.
Majoritatea actelor normative (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri etc.) au, de regulă, următoarea
structură: dispoziţii generale, conţinutul reglementator pentru domeniul respectiv, sancţiuni, dispoziţii
finale şi tranzitorii. În astfel de situaţii elementele componente ale unei norme le vom identifica în mai
multe articole. De exemplu, art. 5 alin. l din Legea concurenţei (nr.21/1996) precizează că, "sunt interzise
orice înţelegeri exprese sau tacite care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea concurenţei în special cele care urmăresc...", enumerându-se şapte cazuri de acest gen. ,
 32

Se identifică aici mai multe situaţii (ipoteza) cu privire la care "înţelegerile exprese sau tacite" sunt
prohibite (dispoziţia). Sancţiunea pentru nerespectarea acestei dispoziţii rezultă din art. 56 al aceleiaşi
legi unde sub genericul "următoarele contravenţii se sancţionează cu amendă ..." la punctul "a" se arată
"încălcarea prevederilor art.5 alin. 1...".
Se pot întâlni şi cazuri când elementele componente ale normei se găsesc în acte juridice diferite.
Astfel, art. 5 din Codul Familiei precizează că "este oprit să se căsătorească bărbatul care este
căsătorit sau femeia care este căsătorită ". Sancţiunea pentru încălcarea acestei dispoziţii o aflăm în Codul
Penal la art. 303 unde o asemenea faptă este incriminată ca infracţiune sub denumirea de bigamie şi
pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani".
Raportul dintre structura logică (elementele normei) şi cea tehnico-legislativă (modul de
formulare a normei) trebuie bine înţeles, altfel, s-ar putea ajunge la o interpretare eronată şi, în
consecinţă, la o aplicare greşită a dreptului. Această situaţie este mai deosebită atunci când elementele
normei sunt formulate în articole sau acte juridice diferite.
♦ Normele juridice care stabilesc principii, definiţii sau clasificări nu reunesc cele trei elemente de
structură prin modul lor de formulare. De exemplu, normele constituţionale enunţă principiile formei de
stat şi a exercitării puterii de stat. Codul Penal defineşte în partea sa generală infracţiunea ca faptă de
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Cu toate acestea, principiile şi
definiţiile reprezintă tot reglementări juridice, fiind inseparabile de interpretarea şi aplicarea acelor norme
la care ele se referă. În acest sens, de pildă, trăsăturile generale şi esenţiale ale infracţiunii sunt absolut
necesare ca ele să se regăsească în mod cumulativ într-o faptă, pentru a fi considerată, o infracţiune şi, în
consecinţă, autorul să fie pedepsit potrivit legii penale.
În mod similar, unele norme constituţionale, cum sunt cele privitoare la drepturile, libertăţile şi
inviolabilităţile cetăţenilor devin eficiente, în marea lor majoritate, prin prevederile dezvoltătoare ale
actelor normative de aplicare, prin care se emit dispoziţiile privind exercitarea şi aplicarea lor, cum ar fi,
de exemplu, legea electorală pentru drepturile electorale, sau Codul Penal, pentru sancţiunile aplicate
încălcării inviolabilităţilor (domiciliului, corespondenţei etc.).
Definiţiile şi principiile din normele juridice contribuie la fundamentarea celorlalte norme,
înlesnind elaborarea, interpretarea şi aplicarea unitară a regulilor de drept văzute în complexitatea şi
interdependenţa lor. Ele se regăsesc ulterior în norma de o generalitate mai redusă, concretizată într-o
anumită măsură juridică şi unde dobândesc eficienţă practică necesară raporturilor juridice concrete de
realizare sau aplicare a dreptului. Astfel, Codul Penal defineşte noţiunea de funcţionar (art. 147) absolut
necesară pentru stabilirea subiectului calificat care săvârşeşte infracţiuni de serviciu sau în legătură cu
 33

serviciu împotriva intereselor publice, cum ar fi, de exemplu, abuzul şi neglijenţa în serviciu, luarea de
mită etc.
C. Structura gramaticală

Norma juridică trebuie să fie redactată la forma activă şi la modul indicativ. Numai aşa ea ar putea
crea o stare de certitudine cu privire la obligativitatea de a fi respectată şi aplicată.
O asemenea formă favorizează percepţia esenţialului din dispoziţia normei şi permite să se vadă
imediat cine este subiectul dreptului sau obligaţiei, adică cel care trebuie să acţioneze sau să se abţină.
Structura cea mai simplă a normei este următoarea: subiect - verb - complement. Subiectul este
persoana fizică sau juridică ce urmează a deveni parte în raportul juridic ce se creează în aplicarea
normei de drept, fiind centrul de atribuire a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din acest raport. În drep-
tul penal, de exemplu, subiectul este cel mai adesea infractorul, persoana care, comiţând fapta pe care o
descrie norma, devine pasibilă de pedeapsa. Verbul, folosit în textul de lege, poartă denumirea de verbum
regens, deoarece el determină acţiunea ce va produce consecinţele pe care le prevede textul.
Complementul are rolul de a determina anumite condiţii particulare în care are loc aplicarea normei de
drept.
Să luăm, de exemplu, dispoziţia art. 87 din Codul Familiei: "Soţul care a contribuit la întreţinerea
copilului celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însă
numai dacă părinţii lui fireşti au murit, sunt dispăruţi, sau sunt în nevoie".
Structura este foarte clară: a) subiectul este soţul unei persoane care a contribuit la întreţinerea
copilului celuilalt soţ; b) verbum regens "este obligat", formulă foarte sugestivă pentru că se găseşte la
materia obligaţiei de întreţinere; c) complementul, fără de care dispoziţia ar fi de neînţeles, "să continue a
da întreţinere copilului cât timp acesta este minor". În text intervine în plus şi o condiţionare, care
marchează caracterul subsidiar al obligaţiei, "însă numai dacă părinţii fireşti ai acestuia au murit, sunt
dispăruţi sau sunt în nevoie".
O asemenea schema este tipică mai ales pentru normele de drept penal. În celelalte ramuri ale
dreptului, structura normelor este foarte diversă, înţelegându-se uşor că aceste variaţii de structură
corespund unor variaţii de conţinut.
Astfel, alături de textele declarative, cum ar fi art. 26 din Codul Familiei: „bărbatul şi femeia au
drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”, care nu-şi găseşte aplicare decât în colaborare cu diverse alte
texte, întâlnim comandamente direct dispozitive, cum este cel al art. 30 alin.1: "bunurile dobândite în
timpul căsătoriei, de oricare, dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor", sau
 34

comandamente cu caracter strict tehnico-juridic, stabilind sancţiuni, cum ar fi prevederile art. 30 alin. 2:
"orice convenţie contrară este nulă".
 35

CURSUL NR. 4
CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Clasificarea normelor juridice prezintă atât importanţă teoretică, mai ales pentru înţelegerea
structurii sistemului de drept, cât şi practică, întemeiată pe necesitatea aprecierii rolului pe care îl are
fiecare normă în reglementarea conduitelor umane.
Necesitatea de a se evidenţia un aspect sau altul al conţinutului şi formei normelor juridice a făcut ca
doctrină să recurgă la varii criterii de clasificare:
A. Criteriul forţei juridice a actului normativ

Sistemul de drept este alcătuit dintr-o diversitate de norme juridice, fiecare dintre ele se află
pe o anumită poziţie ierarhică în raport de forţa juridică cu care este investită. Deci, din acest punct de
vedere, sistemul de drept se prezintă ca o piramidă formată dintr-un anumit număr de etaje sau straturi
de norme juridice.
Forţa juridică cu care este investită fiecare normă este determinată de poziţia în stat şi
competenţa organului de la care emană, precum şi de procedura de elaborare.
Constituţia, legea fundamentală, având forţa juridică cea mai mare, a fost adoptată de către o
Adunare Constituantă creată în baza Decretului-Lege nr. 32 din 14 martie 1990 privind alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Parlamentul adoptă, de exemplu, legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Acestea au,
însă, forţă juridică diferită pentru că şi procedura de elaborare, este diferită.
În concluzie, ordinea ierarhică a normelor juridice în sistemul nostru de drept, ordine impusă de
forţa lor juridică, este următoarea: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare, ordonanţe şi decrete
cu valoare legislative, acte normative ale organelor executive.

B. Criteriul conduitei prescrise subiectelor de drept

Acest criteriu pune în evidenţă caracterul prescriptiv al fiecărei norme raportat la conduita umană.
Din acest punct de vedere normele pot fi onerative, prohibitive şi permisive.
♦ Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune, sancţionând conduita
pasivă de inacţiune. Astfel "uzufructuarul, - potrivit art. 548 C.Civ. - este obligat în cursul folosinţei sale,
la toate sarcinile anuale ale fondului, precum contribuţiile şi altele ce după obicei sunt considerate ca
sarcini ale fructelor".
 36

De obicei, în redactarea acestor norme sunt întrebuinţate expresii ca: "trebuie", "este obligat", "are
îndatorirea să" etc., dar ele pot să şi lipsească, înţelegându-se din context felul normei şi cel al conduitei
prescrise. De exemplu, potrivit art. 26 alin. 1 din Legea Concurenţei (nr.2/1996) "Consiliul Concurenţei
îşi întocmeşte proiectul de buget propriu, care se prevede distinct în bugetul de stat". Deci, şi fără să se
utilizeze vreo expresie de genul celor arătate mai sus, prin modul cum este formulată dispoziţia acestui
articol, rezultă că întocmirea proiectului de buget propriu este pentru Consiliul Concurenţei obligatorie şi
nu facultativă.
♦ Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la
inacţiune, în caz contrar, sancţionează conduita activa. Aşa este cazul imensei majorităţi a normelor
penale ce incriminează faptele care prezintă pericol social. Caracter prohibitiv au şi alte norme, în unele
dintre ele utilizându-se chiar expresii care arată imperativ acest lucru, cum ar fi: "se interzice", "nu
poate", "este oprit" etc. Sunt norme prohibitive, de exemplu, cea de la art.581 C.Civ., potrivit căreia
"proprietarul izvorului nu-i poate schimba cursul când izvorul dă apă trebuincioasă locuitorilor unei
comune, unui sat sau unui cămin" şi cea înscrisă la art.613 şi care dispune că "nimeni nu poate avea
vederi pieziş pe proprietatea vecinului de nu va fi o distanţă de şase decimetri".
Multe norme încep chiar cu expresia "se interzice". Aşa, de exemplu, este norma de la art. 9 alin. 1
din Legea Concurenţei, potrivit căreia "sunt interzise orice acţiuni ale organelor administraţiei publice
centrale sau locale, având ca obiect sau putând avea ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea
concurenţei...".
♦ Normele permisive, numite şi dispozitive, care fără a obliga sau a interzice o anumită acţiune sau
inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a-şi alege o conduită din
mai multe variante care să se încadreze, totuşi, în limitele impuse de regula respectivă. De regulă,
normele permisive aparţin domeniului dreptului privat, care are ca scop principal fixarea limitelor
înlăuntrul cărora se va putea exercita libera activitate a indivizilor. Reglementarea intereselor
pecuniare ale persoanelor trebuie să fie lăsată la propria lor voinţă, iar nu stabilită din oficiu de către
legiuitor. Dreptul nu este creat pentru a stingheri iniţiativa părţilor, pentru a-i fixa margini sau pentru a o
include în reguli, ci, dimpotrivă, pentru expansiunea raporturilor umane.
La rândul lor, normele permisive pot fi: de împuternicire, supletive, de stimulare şi de recomandare.
* Normele de împuternicire consacră drepturi subiective şi libertăţi a căror exerciţiu nu este, însă,
obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt, de exemplu, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, drepturile subiective civile etc. De exemplu, art. 616 C. Civ. prevede că, "Proprietarul al
cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului
său pentru exploatarea fondului....".
 37

* Normele supletive lasă libertatea de acţiune şi de opţiune a părţilor din raportul juridic,
dar în cazul în care acestea nu-şi exercită conduita prescrisă, fac posibilă intervenţia organelor de stat
care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului. Este exemplul dispoziţiei din art.40 C. Familiei,
citat anterior.
* Normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune, răsplătind pe autorul ei, aşa
cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor persoane sau organizaţii
cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii, premii etc., stabilind totodată şi criteriile în baza
cărora se poate beneficia prin îndeplinirea condiţiilor legale. Norme de stimulare sunt şi cele prin care
legiuitorul urmăreşte să încurajeze anumite activităţi, în mod deosebit economice, stabilind în
beneficiul titularilor facilităţi fiscale sau înlesniri de altă natură.
* Normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi obligatorie, de
urmat şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat actul normativ. Este situaţia
frecventă în care statul, ca autor al reglementării procedează în acest sens faţă de persoane juridice
private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale etc. în diverse domenii - de pildă, al salarizării,
protecţiei muncii etc., iar acestea din urmă preiau prevederile respective prin reglementări proprii.

C. Criteriul caracterului conduitei prescrise

Din acest punct de vedere, normele juridice pot fi imperative şi dispozitive.

♦ Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie
dintr-o acţiune, fie dintr-o inacţiune sau abţinere. Deci ele pot fi la rândul lor onerative şi
prohibitive.
Sunt imperative normele care interesează ordinea publică, adică referitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la familie, la proprietatea privată, la organizarea politică etc., cele care
interesează bunele moravuri ori care apără interesele unor persoane aflate în stare de inferioritate, cum ar fi,
minorii, debilii mintali etc.
♦ Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată, permiţând subiecţilor de drept
alegerea acesteia în limitele legii, după interesul lor. Deci, ele, nerecomandând şi nici interzicând,
stabilesc capacitatea juridică sau competenţa, acordă împuternicire, oferă posibilitatea de exercitare a
anumitor drepturi şi de satisfacere a unor interese consacrate de legiuitor.
 38

D. Criteriul sferei de aplicare

Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi generale, speciale şi de excepţie.

♦ Normele generale au cea mai mare sferă de aplicabilitate, cu tendinţa de a epuiza întreaga arie a
sistemului de drept. Intră în această categorie, de exemplu, normele constituţionale. Astfel, art. 15 din
Constituie precizează că "cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituie şi prin
alte legi şi au obligaţiile prevăzute de aceasta". Gradul de generalitate este diferit. De pildă, normele
generale cuprinse în partea generală a Codului Penal au caracterul de normă generală pentru domeniul
dreptului penal, aplicându-se tuturor raporturilor juridice de această natură, inclusiv celor care sunt regle-
mentate de legi speciale cu dispoziţii penale.
♦ Normele speciale cuprind o categorie restrânsă de relaţii sociale sau un domeniu mai limitat, dar
strâns legate de regulile generale ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând însă să vizeze
aspecte nereglementate de cadrul general sau reglementate în mod diferit. De exemplu, sunt norme care se
aplică numai bărbaţilor sau numai femeilor, ori tinerilor etc.
♦ Normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite, ce derogă de la regula generală sau
de la cea specială. De exemplu, Codul Familiei conţine o prevedere specială referitoare la vârsta pe care
trebuie să o aibă femeia, comparativ cu bărbatul, la încheierea căsătoriei, respectiv 16 ani împliniţi, dar
pentru motive temeinice, acelaşi act prevede printr-o dispoziţie de excepţie încuviinţarea căsătoriei
femeii care a împlinit vârsta de 15 ani.
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma generală
primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între norma specială
şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, aceasta din urmă va fi aplicată.
Pe de altă parte, se impune precizarea că raportul general – special – excepţional depinde şi de
sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Astfel, o normă deşi generală într-o anumită materie, poate
apărea ca specială faţă de o altă regulă din acelaşi domeniu.

E. Criteriul structurii logice

Potrivit acestui criteriu normele pot fi complete şi incomplete.

♦ Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut este exprimat integral în actul normativ dat.
♦ Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele componente (ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea) în acelaşi act normativ. Sunt două tipuri de norme incomplete, de trimitere şi în
alb.
 39

* Norma de trimitere, la care unul dintre elementele structurii logice se află într-un act normativ
emis anterior. Un exemplu de normă de trimitere este cea înscrisă la art. 103(2) din Codul Muncii care
stabileşte că în ipoteza în care o persoană încadrată în muncă cauzează unităţii în care lucrează o pagubă
printr-o faptă ce constituie infracţiune, repararea ei se face potrivit legii penale, făcându-se astfel trimitere
la dispoziţiile acestei reglementări.
* Normele în alb sunt acelea care urmează să fie completate prin dispoziţiile unui act normativ
care va fi emis ulterior. Această categorie de norme este utilizată mai frecvent în materie contravenţională
în sensul că legea, reglementând anumite activităţi sau acţiuni, stipulează că faptele ce constituie
abateri de la prevederile ei, precum şi sancţiunile corespunzătoare ce se vor fixa pentru ele să fie stabilite
printr-o hotărâre ulterioară a Guvernului.
 40

CURSUL NR.5
IZVOARELE DREPTULUI
(Actele normative ale organelor de stat)

A. Semnificaţia noţiunii de „izvor al dreptului”

Normele juridice, după cum s-a arătat, sunt reguli de conduită socială, generală şi obligatorie, iar
dreptul un ansamblu sistematizat al acestora.
Noţiunea de izvor are, în general, înţelesul de sursă, iar prin raportarea sa la drept, termenul
defineşte deci sursele din care dreptul îşi trage substanţa normativă.
Dreptul, în general, şi norma juridică, în special, sunt pârghiile prin care voinţa generală încearcă
să se impună întregii societăţi, iar pentru realizarea acestui scop, o primă şi de mare însemnătate
condiţie este ca ele să fie exprimate, nu oricum, ci într-o formă care să permită receptarea nealterată a
conţinutului lor intrinsec. Tocmai pentru acest motiv, literatura juridică este aproape unanimă în a
considera izvoare ale dreptului, formele sale de exprimare.
Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri:
♦ După criteriul raportului dintre conţinut şi formă se disting două categorii de izvoare:
* izvoare materiale, care reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care
determină apariţia unei reglementări, sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă ce determină conţinutul
voinţei sociale generale;
* izvoare formale, care reprezintă forma pe care o îmbracă, sau prin care se exteriorizează
voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate.
♦ După caracterul sursei normative se poate face distincţie între:
* izvoare directe ale dreptului sau imediate, adică forme de exprimare nemijlocită din care derivă
norma, aşa cum sunt, de exemplu, actele normative;
* izvoare indirecte sau mediate necuprinse în acte normative, dar la care acestea din urmă fac
trimitere, incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor aşa cum sunt, de exemplu, obiceiul,
regulile de convieţuire socială etc.
♦ După sursa de cunoaştere a dreptului se disting:
* izvoare scrise (documente, inscripţii etc.);
* izvoare nescrise (tradiţii orale, obiceiuri etc.).
În concluzie, izvorul de drept este forma specifică pe care o îmbracă la un moment dat voinţa
socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor
sociale.
 41

Există o diversitate de forme de exprimare a dreptului şi aceasta este o caracteristică a tuturor

sistemelor. Explicaţia constă, pe de o parte, în faptul că în toate societăţile organizate statal există o mare
varietate de relaţii sociale care necesită a fi reglementate, iar pe de altă parte, acest rol revine unor organe
diferite ale statului, organizate în sisteme ierarhice, potrivit puterilor cu care sunt investite şi din care
derivă competenţele şi atribuţiile lor.
În evoluţia lor istorică, tipurile de drept au adoptat diverse forme de exprimare a normelor,
cărora le-au acordat o importanţă diferită în ierarhia izvoarelor de drept.
Concretizarea normelor de drept în anumite forme menite să deosebească regulile juridice de
celelalte reguli de conduită socială şi să le dea putere obligatorie, nu este rezultatul unei întâmplări.
Apariţia unor forme de exprimare a dreptului, preponderenţa unora sau dispariţia altora, sunt
consecinţa firească a dezvoltării istorice. Alegerea formei de reglementare juridică este deosebit de
importantă dat fiind alcătuirea sistemului normativ din mai multe categorii de acte normative, structurate
conform unor raporturi de ierarhie internă. Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan se compune
din următoarele categorii:
- actele normative ale organelor de stat (ale puterii legislative şi ale celei executive) din care
fac parte legea şi actele normative subordonate legii;
- actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane juridice, toate au caracter
nestatal, privat;
- alte categorii de izvoare cum sunt contractul normativ şi, în mod cu totul excepţional, obiceiul
juridic sau cutuma, precum şi regulile de convieţuire socială.
Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan alcătuiesc un sistem unitar, chiar dacă formele
sale de exprimare sunt diverse. Ponderea o deţin însă actele normative scrise. Dreptul scris este de preferat
în epoca modernă din următoarele considerente:
- oferă posibilitate exprimării precise şi concise a voinţei legiuitorului şi a regulilor de conduită pe
care le conţine, comparativ cu altă formă ca, de exemplu, obiceiul juridic sau practica judiciară;
- permite subiectului de drept interesat să cunoască mai bine conţinutul reglementării;
- înlesneşte, adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă ale societăţii,
prin abrogarea dispoziţiilor devenite necorespunzătoare şi elaborarea altora noi, cerute de stadiul de
evoluţie şi dezvoltare atins; se creează astfel un sistem unitar, stabil şi omogen, corelat între ramurile
sale, în care se îmbină necesităţi permanente, cu nevoi de moment, iar stabilitatea juridică cu dinamica
legislativă;
- permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnici moderne de elaborare, sistematizare,
interpretare şi aplicare a dreptului, bazate pe o metodologie unitară de tehnică legislativă;
 42

- se poate crea un sistem ordonat al izvoarelor de drept în funcţie de forţa lor juridică, sistem în care
legea ocupă locul central iar toate celelalte acte normative trebuind să i se conformeze.
Obiceiul juridic sau cutuma ca şi regulile de convieţuire socială constituie numai în mod
excepţional izvoare de drept şi numai în domeniul în care legea face trimitere la ele.
În sistemul dreptului românesc, practicii judiciare şi doctrinei nu li se recunosc caracterul de
izvor de drept, respectiv cel de sursă normativă.
B. Legea

Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit cu două înţelesuri. În sens strict juridic desemnează
actul normativ al puterii legislative care reglementează cele mai importante raporturi sociale, se
elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte
normative.
În sens larg cuvântul "lege" desemnează, în mod generic, orice normă sau regulă cu caracter
obligatoriu, juridic, provenind de la un organ de stat, şi exprimată prin actul normativ. În sens restrâns,
legea desemnează actul normativ emis de puterea legiuitoare, respectiv Parlamentul. Consacrarea şi
recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor, având forţă juridică supremă, este expresia
organizării şi exercitării democratice a puterii publice precum şi a faptului că întreaga activitate normativă
cât şi cea de aplicare a dreptului trebuie să se realizeze numai pe baza actelor celui mai reprezentativ
organ din stat şi care exprimă în modul cel mai direct voinţa întregii naţiuni.
Legea reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod original (nederivat). Prin lege se
consacră juridic sistemul sau regimul politic al unei societăţi, modul de exercitare a puterii publice,
forma de guvernământ şi structura statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, proprietatea, organizarea
autorităţilor statului, bugetul acestuia, infracţiunile şi pedepsele etc.
Normele generale pentru toate domeniile vieţii social-economice sunt stabilite prin lege şi nu prin
acte subordonate şi derivate legii, precum hotărârile guvernului sau instrucţiunile ministerelor.
Reglementarea primară, prin lege, a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate
reglementa orice raport social şi în orice modalitate, fără nici o îngrădire sau autorizare, Parlamentul
nefiind limitat în materia atribuţiilor legislative decât de Constituţie şi actele internaţionale la care statul
nostru este parte.
Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege au un caracter derivat, făcând aplicarea
dispoziţiilor legii.
Legea se adoptă cu o anumită procedură, ceea ce face ca ea să se deosebească de toate celelalte acte
normative, inclusiv ale organului legiuitor, ca de exemplu hotărârile proprii. În acelaşi timp, procedura
 43

face să se deosebească între ele, sub aspectul forţei juridice, chiar actele normative emise de acelaşi
organ, în speţă Parlamentul.
Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative ale statului. Supremaţia legii
este depăşită doar de Constituţie, care este tot o lege, dar are caracter fundamental şi a cărei superioritate
juridică rezidă în faptul că ea a fost produsul manifestării de voinţă a întregului Parlament, format ca
Adunare Constituantă pentru adoptarea Constituţiei.
Legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia izvoarelor de drept, fiind emanaţia organului
reprezentativ, suprem. Datorită acestei poziţii, orice alt act normativ se subordonează legii şi trebuie să
fie în conformitate cu ea, iar legalitatea lui se apreciază numai în raport cu legea.
Fiind mai multe tipuri de legi, ele comportă şi o clasificare, după cum urmează:
♦ După însemnătatea şi forţa lor juridică, se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi
organice şi legi ordinare sau obişnuite.
Constituţia şi celelalte legi constituţionale (de exemplu, cele de modificare a ei) reglementează
cele mai importante relaţii sociale, alcătuind baza juridică a întregii organizări şi activităţi de stat,
inclusiv a celei normative, care trebuie să fie conformă cu Constituţia. În acest sens, Curtea
Constituţională are, printre altele, importanta atribuţie de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor,
deciziile sale admise în această materie având caracter obligatoriu şi definitiv.
Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Domeniile în care ele se adoptă sunt
expres prevăzute în Constituţie. Pentru adoptarea lor se cere votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
De aici rezultă şi forţa lor juridică superioară celorlalte acte normative, fiind considerate ca o prelungire
a normelor constituţionale. Sunt, de exemplu, legi organice: Legea privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului; Legea privind organizarea şi funcţionarea Consiliului de Apărare a ţării; Legea
Contenciosului administrativ; Legea administraţiei publice locale etc.
Legile ordinare se adoptă în oricare alt domeniu cu excepţia celor rezervate legilor organice.
Procedura este mai simplă, în sensul că pot fi adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare
Cameră.
♦ După conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale.
Legile materiale cuprind, norme ce trebuie respectate şi aplicate în activitatea curentă, ele indicând
conduita pe care subiectele de drept sunt obligate să o adopte într-o ipostază sau alta descrisă de lege, sau
care sunt drepturile şi obligaţiile lor ca efect al relaţiilor şi raporturilor juridice în care sunt angajate.
Legile procedurale cuprind norme ce reglementează forma în care trebuie desfăşurată o anumită
acţiune sau activitate, publică sau privată, inclusiv cea de emitere sau întocmire a actelor juridice şi cea
 44

de tragere la răspundere a celor care au încălcat legea sau normele materiale şi de restabilire a ordinii
acolo unde ea a fost tulburată.
♦ După ramura de drept pentru care constituie izvoare de drept, datorită obiectului reglementării
juridice, legile pot fi civile, penale, administrative, financiare, comerciale etc.
Categorii speciale de legi sunt legile excepţionale şi cele temporare adoptate pentru situaţii
deosebite şi/sau, respectiv, pentru o perioadă limitată de timp determinate de evenimente deosebite (de
exemplu, calamităţi naturale, stare de război etc.), precum şi legile interpretative care lămuresc sensul
altor legi sau ale unor acte normative subordonate legii.

C. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii

Activitatea normativă a puterii legislative nu poate cuprinde toate domeniile vieţii social-politice
şi economice, mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor, şi nici nu-şi propune să reglementeze
orice raport social în detaliu.
De aceea, alături de activitatea legislativă, se mai dezvoltă o intensă activitate normativă şi la
nivelul celorlalte organe de stat, respectiv Preşedintele României şi administraţia publică reprezentată
de Guvern, cu structurile sale centrale şi teritoriale, şi autorităţile publice locale.
Activitatea normativă a acestor organe este întemeiată pe Constituţie şi legi şi se desfăşoară în
limitele competenţei lor. Actele lor, deşi sunt subordonate legii, sunt tot atât de obligatorii ca şi legea,
pentru toate subiectele care cad sub incidenţa lor. Ele îşi pierd, însă, această putere, atunci când conţin
dispoziţii contrare legii.
În sistemul român de drept sunt următoarele categorii de acte normative subordonate legii:
Decretele prezidenţiale cu caracter normativ. Acestea sunt emise de Preşedintele României în
cazurile prevăzute de Constituţie şi legi. Pot fi emise, de exemplu, astfel de acte pentru declararea
mobilizării, a instituirii stării de urgenţă sau declararea de război. Ele sunt semnate de Preşedinte şi
contrasemnate de primul ministru.
Hotărârile Guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea sa de organ de vârf
al administraţiei publice şi care exercită puterea executivă la, nivel general, pe întreg teritoriul ţării.
Hotărârile sunt întemeiate pe Constituţie şi legi şi cuprind măsuri de organizare a executării legilor,
fiind adoptate în cele mai diverse domenii cum ar fi, de exemplu, organizarea administrativă centrală şi
locală (structura ministerelor şi a organelor executive în teritoriu, înfiinţarea unor organe de importanţă
centrală şi subordonate guvernului etc.), modul de înfăptuire a unor activităţi economice şi financiare,
reglementarea unor contravenţii etc.
 45

Hotărârile guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia, aşa cum sunt ele
prevăzute în Constituţie, în legea organică şi în alte legi, în vreme ce regulamentele se adoptă în
aplicarea legilor când prin lege se prevede necesitatea emiterii unor astfel de acte pentru punerea lor în
executare.
Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai
organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (Banca Naţională, Academia Română,
Comisia Naţională pentru Statistică etc.). Acestea se emit, de regulă, în temeiul unor prevederi exprese,
cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi regulamente ale guvernului sau, în mod excepţional, chiar în lipsa unei
asemenea împuterniciri, dar numai atunci când actul de nivel superior reclamă, prin însuşi conţinutul
său, emiterea unui act inferior care să-i asigure o bază unitară de executare.
Actele normative ale organele locale ale administraţiei publice. Intră în această categorie hotărârile,
dispoziţiile şi ordinele.
Hotărârile normative ale consiliilor locale, dispoziţiile cu acelaşi caracter ale primarilor, precum şi
ordinele prefecţilor sunt obligatorii în unitatea administraţiei teritoriale în care acestea funcţionează
(judeţ, municipiu, oraş, comună) ca organe teritoriale cu competenţă generală ale administraţiei de stat,
atât pentru persoanele fizice şi juridice care îşi au domiciliul sau sediul în unitatea administrativă
respectivă, cât şi pentru organele de stat din subordinea ierarhică.
Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţii financiare,
direcţii sanitare, direcţii de muncă şi ocrotiri sociale, inspectorate pentru cultură, inspectorate şcolare
etc.) sunt emise în temeiul actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de la puterea
legislativă, preşedinţie, administraţie publică ierarhic superioară.
Regimul special al ordonanţelor cu putere de lege emise de către Guvern
În anumite situaţii, Constituţia permite ca Guvernul, în baza unei împuterniciri speciale din partea
Parlamentului, împuternicire ce se dă prin lege de delegare legislativă, să emită ordonanţe cu putere de
lege.
Aceasta este o modalitate de conlucrare între Parlament şi Guvern, în virtutea principiului
separaţiei şi colaborării puterilor în stat. Prin delegare legislativă Guvernul este investit cu exercitarea în
anumite condiţii de prerogative legislative, care de drept revin Parlamentului.
O astfel de delegare de putere nu se poate acorda decât prin lege, întrucât ea depăşeşte sfera
competenţei de reglementare a Guvernului, care, în mod obişnuit, se limitează la organizarea executării
legilor, neavând aşadar un caracter legislativ, ci doar unul executiv, actele sale fiind acte de drept admi-
nistrativ.
 46

Delegarea este, deci, o măsură de excepţie, justificată de situaţii speciale, care apar în activitatea
statului şi care necesită emiterea unor dispoziţii cu caracter urgent. Întrucât Constituţia reglementează
delegarea legislativă, fără să facă precizări cu privire la situaţiile în care ea poate fi dată (omisiune
discutabilă), credem că acest transfer de prerogative legislative ar putea fi justificat numai de
împrejurări care ar împiedica Parlamentul să-şi exercite atribuţiile. Vacanţa parlamentară sau activitatea
supraîncărcată a Parlamentului credem că n-ar trebui să justifice delegarea legislativă.
Legea de delegare va trebui să precizeze, de asemenea, domeniul şi data până la care se pot emite
ordonanţe.
Delegarea este, după cum s-a mai precizat, o măsură de excepţie şi tocmai de aceea nu poate fi
dată necondiţionat. Ordonanţa al cărei obiect ar depăşi pe cel stabilit prin legea de abilitare este
neconstituţională. Acelaşi tratament are şi o ordonanţă emisă după expirarea termenului stabilit prin
legea de abilitare.
În principiu, ordonanţele emise în temeiul delegării nu trebuie supuse aprobării ulterioare a
Parlamentului. Doar dacă legea de abilitare o cere expres, o astfel de aprobare devine necesară. Ea
trebuie să fie cerută până la sfârşitul termenului de abilitare, ordonanţa supunându-se Parlamentului
potrivit procedurii legislative. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
Cum însă supunerea spre aprobare se poate face în cursul întregului termen de abilitare, încetarea
efectelor nu va apare, credem, ca o sancţiune a nesupunerii spre aprobare, ci ca o sancţiune a expirării
termenului.
Tot potrivit Constituţiei, Guvernul poate, în situaţii excepţionale, să adopte ordonanţe de urgenţă
chiar fără o abilitare prealabilă.
Explicaţia constă în faptul că situaţiile excepţionale pot face ca Parlamentul să nu fie în măsură a
se întruni nici măcar pentru a adopta o lege de abilitare sau a recurge la procedura de urgenţă.
Se pune problema dacă în asemenea cazuri Guvernul ar putea emite ordonanţe şi în domeniile
rezervate legilor organice, pe temeiul absenţei legii de delegare legislativă, care se referă numai la legi
ordinare. Deşi s-au purtat discuţii in literatură pe această temă, fiind exprimate şi opinii favorabile acestui
punct de vedere, credem, totuşi, că dat fiind importanţa legilor organice, considerate ca o prelungire a
legilor constituţionale acest lucru nu este posibil şi nici nu trebuie permis. Ar fi un act de negare a
principiului separaţiei puterilor în stat.
Chiar dacă ordonanţele de urgenţă nu sunt emise în temeiul unei legi de abilitare, controlul
parlamentar asupra lor totuşi nu este exclus.
Constituţia precizează că aceste ordonanţe intră în vigoare numai după depunerea lor spre
aprobare la Parlament. Se prevede că, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod
 47

obligatoriu. Rezultă, aşadar, că există o perioadă în care ordonanţele de urgenţă sunt în vigoare indiferent
de aprobarea lor. Această perioadă, evident scurtă, se întinde de la momentul depunerii spre aprobare la
Parlament până la cel al aprobării.
Aceasta rezultă cu claritate din faptul că ele îşi produc efectele numai dacă, prealabil publicării lor
în Monitorul Oficial, au fost depuse la Parlament spre aprobare. Dacă ordonanţa este ulterior respinsă de
Parlament, efecte sale vor înceta pe data publicării legii de respingere. Dacă este admisă, datorită aprobării
sale prin lege, capătă caracter de lege trebuind înţeleasă ca atare.
Tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte constituie izvoare
externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern în urma ratificării lor, fie un mod direct, fie
indirect, atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentru a fi pusă în acord cu dreptul interna-
ţional.
Sunt de citat în acest sens prevederile art. 20 din Constituţie potrivit cărora, dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale.
Enunţarea actelor normative prezentate mai sus nu epuizează întreaga gamă a izvoarelor dreptului,
deoarece există şi alte acte normative ale autorităţilor de stat ce intră în această categorie. Aşa este
cazul, de exemplu, hotărârilor normative ale Camerelor Parlamentului, prin care acestea îşi aprobă pro-
priile regulamente.
De asemenea, se mai întâlnesc acte normative, elaborate la diferite nivele ale puterii executive,
având denumiri deosebit de specifice dintre care unele reflectă autorul reglementării iar altele conţinutul
acesteia, cum sunt de exemplu, "normativele", "standardele", "normele interne" etc.
În concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) autorităţilor
publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării (legislative sau
executive), caracterul general sau special al competenţei materiale, determină, în principal, forţa juridică
a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept.
Astfel, cu cât un organ ocupă o poziţie ierarhică mai înaltă în sistemul autorităţilor publice şi cu cât
competenţa sa materială (generală sau specială) cât şi cea teritorială este mai largă, cu atât mai mult se
impun actele sale, comparativ cu alte reglementări în aceeaşi materie, dar care provin de la organe
ocupând o poziţie ierarhică inferioară, sau cu o competenţă mai limitată.
 48

CURSUL NR. 6
ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI

A. Actele normative ale organizaţiilor nestatale

În societatea noastră îşi desfăşoară activitatea, în afara autorităţii de stat publice, numeroase şi
variate organizaţii şi asociaţii nestatale sau private, de cele mai diferite tipuri şi profile, cum sunt
cooperativele, societăţile, băncile etc., unele cu scop lucrativ, altele cu scop nelucrativ, deci asociaţii,
fundaţii, dintre care unele au personalitate juridică, iar altele sunt lipsite de această calitate.
Organizarea şi funcţionarea imensei majorităţi a acesteia se face, în general, în baza propriilor
statute adoptate în acord cu legislaţia în vigoare sau chiar în baza unor reglementări ale organelor de stat.
Aceste organizaţii adoptă, în mod obişnuit, acte nejuridice, destinate membrilor lor şi care sunt
respectate benevol de către aceştia sau, la nevoie, prin utilizarea mijloacelor de sancţionare proprii
respectivelor organizaţii.
Concomitent ele încheie numeroase acte juridice cum sunt cele civile, comerciale, de dreptul
muncii, şi, uneori, emit chiar acte juridice unilaterale deosebit de specifice cu caracter individual şi chiar
normativ ce pot produce efecte chiar în afara lor, fiind recunoscute sau sancţionate de stat şi garantate, în
aplicarea lor, prin forţa publica de constrângere.
Sub aspectul izvoarelor de drept interesează numai actele juridice unilaterale cu caracter normativ
care stau la baza unor raporturi juridice specifice acestor organizaţii.
Obiceiul juridic
Obiceiul juridic este considerat primul şi cel mai vechi izvor de drept. El este rezultatul unei
practici îndelungate socotită ca dreaptă, care, cu timpul, a dus la formarea convingerii privind necesitatea
sa pentru societate.
Deci, el reprezintă o regulă de conduită constituită în decursul vremii, neelaborată de stat, dar,
ulterior recunoscută de acesta, exprimând voinţa unei colectivităţi care o aplică în mod constant şi o
consideră obligatorie, garantată, la nevoie, prin forţa publică de constrângere.
Această regulă primitivă de conduită generală a fost fixată într-o formulă orală şi tot pe această
cale este receptată de către societate. Chiar dacă în anumite timpuri au fost elaborate culegeri de cutume
acestea au mai mult o importanţă doctrinară decât de drept pozitiv, pentru că valoarea juridică a unui
obicei este dată de modul cum este el perceput la nivelul comunităţii şi apoi de recunoaşterea din partea
autorităţii.
 49

Obiceiul se naşte din nevoia de prevenire şi limitare, el consolidează şi menţine viaţa comunitară,
conservă ordinea, iar prin faptul că este cunoscut şi recunoscut de către toţi nu necesită a fi inscripţionat
pentru a-şi dovedi existenţa. El se află înrădăcinat în conştiinţa societăţii.
În sânul unei societăţi există o diversitate de uzuri, obişnuinţe, datini, tradiţii şi obiceiuri. Însă nu
toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Un obicei poate trece din sistemul general
al normelor sociale în cel al izvoarelor de drept pe două căi: a) prin încorporarea într-o normă oficială de
către organele legislative ale statului; b) prin invocarea sa ca normă de conduită de către părţi în faţa
instanţei de judecată şi validarea de către aceasta ca regulă juridică.
Teoria romano-canonică a formulat două condiţii pentru ca un obicei să devină juridic şi, în
consecinţă, izvor de drept:
a) să fie rezultatul unei practici îndelungate şi incontestabile (condiţie obiectivă);
b) să fie receptat de societate ca având caracter obligatoriu, caracter ce poate fi întărit cu sancţiune
juridică (condiţie psihologică). Ulterior, s-a adăugat şi o a treia condiţie, şi anume, să aibă caracter
precis, specific unei reguli de conduită impusă prin repetare.
Cutuma sau obiceiul a fost principalul izvor de drept, mai ales pentru începuturile vieţii statal
juridice. Aceasta se explică, printre altele, şi prin neputinţa de moment a organizării de stat din acele
timpuri de a prevedea şi de a surprinde prin reguli normative scrise diferite aspecte de interes social-politic
general.
Pentru începuturile istoriei dreptului, chiar unele legi scrise (Codul lui Hammurabi, la babilonieni,
sau Legea celor XII Table, la romani) nu sunt altceva decât colecţii de obiceiuri străvechi, formate cu mult
înainte de gruparea lor scrisă, chiar dacă se mai intercalau cu noile norme ale puterii publice în curs de
consolidare.
În dreptul de tip sclavagist şi apoi feudal cutuma a fost un principal izvor de drept, datorită unei
mai slabe dezvoltări economico-sociale, dar şi a unei activităţi de stat, inclusiv normative, mai reduse, pe
fundalul existenţei unei relative fărâmiţări a organizării de stat şi a marii diversităţi de particularităţi
locale, toate la un loc împiedicând formarea unui sistem de drept unitar pe o arie statală extinsă.
În dreptul burghez modern, aflat încă la începuturile sale, obiceiul a continuat să rămână izvor de
drept şi ca rezultat al păstrării unor puternice rămăşiţe feudale, a existenţei unor viguroase interese ale
burgheziei locale puternice şi datorită caracterului vremelnic şi relativ incomplet al activităţii normative
de stat. De aceea, obiceiul era luat în considerare, mai ales, în sfera raporturilor juridice dintre indivizi, în
domeniul relaţiilor particulare sau private cum sunt cele de drept civil, comercial, fiind avut în vedere şi
de practica instanţelor judecătoreşti care soluţionau litigii prin aplicarea legii locului.
 50

Pe de altă parte, cum însăşi legile se caracterizau pentru început prin numeroase lacune, organele de
aplicare a dreptului erau nevoite să recurgă la cutumă nu numai când legea scrisă făcea trimitere la ea, dar
şi ori de câte ori obiceiul viza situaţii necuprinse în legi, iar prevederile sale se pretau aplicării la cazul
concret dat.
Odată însă cu intensificarea procesului de legiferare, sfera de influenţă a obiceiului juridic se
restrânge. Schimbările social-politice şi economice, adâncirea divergenţelor de interese între domeniul
privat şi cel public, între indivizii înşişi, procese care se intensifică începând cu secolul al XVIII-lea,
reclamă necesitatea unor reglementări moderne. Cutuma, cu tendinţa sa conservatoare şi rigorile ei
comunitare, devenise o frână în calea liberalismului şi democraţiilor individualiste.
Şi începuturile dreptului românesc se întemeiază pe obiceiuri juridice. Cutumele geto-dace au
constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv atât în dreptul intern, cât şi în relaţiile juridice
externe. Străvechiul drept cutumiar numit şi "ius valachorum" s-a menţinut multă vreme în spaţiul
normativ al societăţii româneşti, fiind preluat, treptat, într-o bună măsură, de dreptul scris.
Primele legiuiri româneşti, ale lui Alexandru cel Bun, a lui Vasile Lupu şi Matei Basarab de pildă,
reflectau rolul important ai cutumei în sistemul de drept al epocii respective, iar Codul lui Calimah (1817)
şi Legiuirea Caragea (1818) făceau referire expresă la dreptul cutumiar (cu privire la dotă sau adălmoş de
exemplu). După apariţia Codului Civil (1864), rolul obiceiului juridic scade simţitor. Mai este enunţat în
câteva articole printre care 548, 600, 607, 970, 1351, 1456, 1443 şi altele.
Astfel, în art. 548 se stipulează că: "Uzufructuarul este obligat în cursul folosinţei sale, la toate
sarcinile anuale ale fondului precum contribuţiile şi altele ce după obicei sunt considerate ca sarcini ale
fructelor". "Fiecare poate în oraşe şi suburbii - arată art. 600 din acelaşi cod - a îndatora pe vecinul său a
contribui la clădirea şi reparare îngrădirii ce desparte casele, curţile şi grădinile lor; înălţimea îngrădirii
se va hotărî după regulamentele particulare sau după "obiceiul obştesc". Referire la obicei face şi art.
970, alin 2, prin precizarea că, "Ele (convenţiile), obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele dar la
toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei," după natura sa". De asemenea,- art. 607
descrie chiar trăsăturile obiceiului juridic în reglementarea ce o dă sădirii arborilor în maniera "Nu e
iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare sau
obiceiurile constante şi recunoscute".
Cu toate acestea, obiceiul juridic şi-a redus substanţial importanţa în rândul izvoarelor de drept
datorită următoarelor cauze:
a) este incompatibil cu caracterul organizat, uneori chiar planificat, al activităţii legislative şi al
actului normativ însuşi;
 51

b) antrenează arbitrariul prin largile posibilităţi de interpretare şi aplicare diferită, respectiv,

diferenţiată;
c) nu face faţă ritmului rapid al dezvoltării sociale, care impune o dinamică evolutivă activităţii
normative, căreia nu-i corespunde modul lent şi greoi de formare a obiceiului.
Pe plan intern, după cum s-a văzut, cutuma reprezintă numai în mod excepţional un izvor de drept
şi numai atunci când legea face trimitere expresă la obicei, pentru acele raporturi juridice de o importanţă
redusă, locală, limitate ca număr şi arie de aplicabilitate, nereglementate tocmai pentru aceste motive de
dreptul scris, dar în acord cu cadrul legal general.
Însă, în dreptul internaţional public, cutuma îşi menţine statutul de izvor de drept, ca şi tratatul,
socotită fiind „exprimare tacită a consimţământului cu privire la recunoaşterea unor reguli
determinate ca normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele" (state).
Ea constă într-o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor sau chiar una imediată
dar de un interes deosebit, frecventă şi uniformă. Pentru a deveni însă izvor de drept, o asemenea
practică este considerată de către state că are valoare juridică, în caz contrar, ne aflăm în faţa unui uz
internaţional sau a unei reguli de curtuazie internaţionala.
Contractul normativ
Contractul este definit ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau
stinge între dânşii un raport juridic"(art.942, Cod civil), Pentru a fi valabil, adică pentru a produce efecte
juridice, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale: capacitatea de a contracta, consim-
ţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită (art.948, C.Civ.). În această
formă, contractul este un act juridic individual, neîndeplinind condiţiile pentru a fi izvor de drept.
Atunci, însă, când el stabileşte reguli cu caracter general, după care se vor conduce subiectele
participante la raporturile juridice concrete, dobândeşte caracter normativ şi, ca atare, devine izvor de
drept.
În literatura de specialitate s-a arătat că poate fi luat în considerare contractul normativ ca izvor de
drept atunci când se refera la:
- raporturi între stările sociale sau între acestea şi deţinătorul puterii în stat (exemplu Magna
Charta Libertatum din 1215, din Anglia, înţelegerea de la Cluj-Mănăştur, din 6 iulie 1437, în urma
răscoalei de la Bobâlna);
- Dreptul constituţional;
- Dreptul muncii şi protecţiei sociale;
- Dreptul internaţional public.
 52

În dreptul constituţional, contractul normativ este izvor de drept în materia organizării şi

funcţionării structurii federative a statelor. Odată cu crearea statului federal ele devin adevărate
"Constituţii" care prevăd ca mijloace de conducere un Parlament şi un guvern central, guvernând
federaţia. Astfel de contracte normative, devenite constituţii ale statelor federale au stat la baza constituirii
Statelor Unite ale Americii, Elveţiei, Braziliei, U.R.S.S. etc.
În dreptul muncii şi protecţiei sociale contractul are rol de izvor de drept atunci când el apare sub
forma unui contract colectiv de muncă.
Contractul colectiv de muncă este considerat unul dintre cele mai importante şi semnificative
izvoare de drept al muncii. Prin intermediul lui patronii şi salariaţii, cele două subiecte ale raportului
juridic de muncă, îşi reglementează relaţiile dintre ei în procesul muncii. Obiectul său se poate referi la
disciplina muncii, condiţiile de muncă, concedii etc.
Prima lege privitoare la contractele colective de muncă a fost aceea din 1929 care, însă, avea
dispoziţii referitoare şi la contractul de ucenicie.
Reglementarea în vigoare defineşte contractul colectiv de muncă ca fiind convenţia dintre patroni
şi salariaţi prin care se stabilesc în limitele prevăzute de lege, clauzele privind condiţiile de muncă,
salarizare şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă .
Natura juridică a contractului colectiv de muncă este extrem de originală. Pe de o parte, nu
poate fi vorba de un contract în sensul clasic al cuvântului şi, pe de altă parte, nu poate fi vorba nici de o
lege. Din această cauză a mai fost denumit în doctrină act legislativ sau convenţie-lege deoarece este
generală, abstractă, permanentă, şi are aceeaşi forţă ca şi legea, deoarece în domeniul ei de aplicare nu
permite reglementări care să o contrazică. În concluzie, contractul colectiv de muncă este o modalitate de
reglementare a relaţiei sociale de muncă, având, în sfera sa de aplicare, putere de lege.
În dreptul internaţional public contractul normativ ia, de regulă, forma tratatului. În lumea
contemporană, instrumentul principal şi cel mai eficient de reglementare a relaţiilor dintre state, este
tratatul. El reprezintă forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre state, prin care se creează
norme noi de drept internaţional sau se modifică ori se abrogă cele existente.
Caracterul de izvor de drept al tratatului rezultă, printre altele, în mod expres şi din art.38 din
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în care se precizează că în soluţionarea diferendelor "Curtea va
aplica: a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de
statele în litigiu; b)...".
Natura de izvor de drept în materia dreptului internaţional a tratatului se analizează în strânsă
legătură cu rolul şi importanţa acestuia în contemporaneitate, în ceea ce priveşte reglementarea vieţii
 53

internaţionale. Este de notorietate numărul imens de relaţii sociale extrem de importante şi de diverse pe
care convenţia dintre state tinde să le modeleze.
Tratatul nu priveşte numai relaţii sociale existente pe care, reglementându-le, să le transforme în
relaţii juridice. El poate crea relaţii noi între state, îngrijindu-se, desigur, de evoluţia acestora în funcţie
de interesul unanim acceptat al subiecţilor. Astfel de realităţi juridice preluate din cutumă sau,
dimpotrivă, create prin intermediul tratatului se găsesc în importante convenţii, cum sunt: Convenţia cu
privire la dreptul mării, adoptată de O.N.U. în 1982, Convenţiile de la Viena, privind relaţiile
diplomatice (1961) şi consulare (1963), Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor etc.
Regulile de convieţuire socială
Aceste reguli constituie un izvor indirect al dreptului şi numai în măsura în care legea face trimitere
expresă la ele. De exemplu, drepturile civile ale persoanelor fizice se recunosc, printre altele, dacă sunt în
acord cu respectivele reguli, ori organizaţiile cooperatiste şi cele nestatale se dizolvă atunci când scopul
urmărit sau mijloacele utilizate pentru realizarea lui au devenit contrare regulilor de convieţuire.
Alteori, legea sancţionează fapte ce aduc atingere nemijlocită regulilor de convieţuire socială sau
bunelor moravuri, instituind contravenţii şi infracţiuni, deşi nu defineşte regulile sociale prin a căror
încălcare se produc abaterile incriminate.
În cazul în care însăşi legea reglementează în mod direct unele reguli de convieţuire, cum ar fi, de
exemplu, în materia raporturilor personale nepatrimoniale dintre soţi, ori dintre părinţi şi copii etc.
suntem, deja, în prezenţa unor reguli juridice propriu-zise, care vor avea ca izvor de drept, în
exclusivitate, actul normativ ce le consacră în mod nemijlocit.

B. Surse orientative în procesul de elaborare şi înfăptuire a dreptului

Doctrina
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau
fenomenului juridic. Ea este ştiinţa cu rol teoretic-explicativ care ajută pe legiuitor sau judecător în
procesul de creare şi, respectiv, de aplicare a dreptului.
În legătură cu problema dacă este sau nu izvor de drept, opiniile sunt împărţite. Controversa nu se
referă la faptul dacă are sau nu forţă obligatorie pentru reglementarea relaţiilor sociale, ci dacă rolul pe
care îl îndeplineşte pe tărâmul dreptului o îndreptăţeşte să fie considerată sau nu izvor de drept. În sensul
strict al conceptului, adică cel de sursă normativă, doctrina a îndeplinit şi rolul de izvor de drept în
antichitate şi epoca medievală.
 54

În Roma antică juristconsulţii au desfăşurat o activitate complexă şi bogată privind interpretarea şi

aplicarea dreptului, aducându-şi o contribuţie substanţială în dezvoltarea şi adoptarea reglementărilor
juridice la realităţile vieţii sociale.
Începând cu Augustus, împăraţii romani, servindu-se de juristconsulţi în realizarea politicii lor, le-
au acordat celor mai de seamă dintre ei dreptul de a da avize în soluţionarea unor cauze, de care
judecătorii aveau datoria ţine seama.
Apoi, treptat, aceste avize au început să fie luate în considerare în soluţionarea şi a altor cauze
similare. Între juristconsulţii de mare renume, sunt cunoscuţi în sec. al III-lea e.n. Papinian, Paul, Ulpian
ale căror opere, alături de cele ale lui Modestin şi Gaius, au căpătat putere de lege pe baza unei hotărâri
dată în anul 426, a împăraţilor Teodosiu al II-lea şiValentinian al III-lea.
De altfel, lucrările juristconsulţilor, în special cele ale lui Paul şi Ulpinian, au constituit principala
sursă de inspiraţie în alcătuirea Digestelor sau Pandectelor lui Iustinian.
În Evul Mediu, doctrina îşi afirmă rolul în receptarea dreptului roman şi în cel al prelucrării
cutumelor. Opinia comună, concordantă, a juriştilor avea autoritate de lege, fiind invocată în hotărârile
juridice.
Astăzi, doctrina nu mai este izvor de drept, în sensul de sursă normativă, care să se impună cu
forţă obligatorie în viaţa socială şi, deopotrivă, judecătorului. Cu toate acestea, pentru tot ceea ce
înseamnă drept pe ansamblul organizării şi existenţei sociale, rolul ei nu poate fi ignorat. Astfel,
doctrina, prin faptul că are menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv, este în măsură să-i pună în
lumină imperfecţiunile şi contradicţiile de sistem, ajutându-l astfel pe legiuitor să-i aducă corectivele
necesare.
Activitatea de legiferare este o activitate deosebit de complexă, pentru că ea trebuie să
supervizeze întregul câmp social al relaţiilor care se impun a fi reglementate, Devoluţiunea relaţiei
sociale are tendinţa de a depăşi cadrul juridic şi, de aceea, existenţa unui mecanism de echilibrare este
neapărat necesară.
Un asemenea rol îl îndeplineşte tocmai doctrina juridică. Inevitabil, ea înmagazinează sistematic, şi
nu numai, la nivel principial, argumentat logic, raţional şi istoric, "cheile" necesare perfecţionării
dreptului, deoarece, bune sunt nu legile care dăinuie, ci legile care sunt perfecţionate la momentul
oportun în acord cu realitatea.
Deci, lucrul cel mai important care defineşte doctrină este reflecţia, meditaţia asupra problemelor
de drept ale timpului, activitate care îl reprezintă atât pe legislator cât şi pe practician. În procesul de
aplicare a dreptului se ivesc uneori probleme deosebit de complicate a căror soluţii le oferă, nu de puţine
ori, tot doctrina.
 55

În lipsa doctrinei, practica juridică are tendinţa de a aluneca spre mecanicism. Ignorându-se
dimensiunea socială a dreptului, nu se poate ajunge la soluţii realiste.
Tocmai de aceea practicienii recurg tot mai frecvent la doctrină în soluţionarea cazurilor pe care le
oferă realitatea socială. Probabil, ca o continuate a tradiţiei romane (rolul juristconsulţilor în desfăşurarea
proceselor) şi astăzi sunt citaţi autori de drept în cursul dezbaterilor judecătoreşti.
O altă misiune, deosebit de importantă a doctrinei, constă în sintetizarea datelor de cercetare şi cu
rezultatele astfel obţinute să orienteze principiile deja existente sau să definească altele noi. Fără acest
set de principii, atât de valoros pentru orice ramură de drept, nu putem vorbi de un sistem juridic modern
şi eficient, de o putere legiuitoare corespunzătoare.
În concluzie, doctrina, fără a fi considerată izvor de drept, în mod direct, deci ca sursă normativă,
care să se impună cu forţă obligatorie în viaţa socială, ea joacă, totuşi, un rol deosebit de important atât
în activitatea legislativă, de elaborare a dreptului, cât şi în procesul de realizare a lui.
Jurisprudenţa
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de
organele judiciare, indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în conformitate cu
competenţele lor, activitate materializată în conformitate cu soluţiile date în cauzele supuse judecăţii. Sunt,
în acest sens creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti, organele de procuratură (prin soluţiile
rămase definitive), hotărârile organelor jurisdicţionale.
Atunci când o hotărâre judecătorească este dată într-o cauză concretă şi ea devine obligatorie, în
ceea ce priveşte modul de soluţionare a tuturor cauzelor similare şi ulterioare ce vor fi supuse judecăţii,
ne aflăm în prezenţa precedentului judiciar, pentru că hotărârea iniţială se constituie ca o regulă obli-
gatorie pentru instanţele de judecată.
Când în activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă, sau o practică, soluţionarea tuturor
cauzelor similare pe baza aceleaşi hotărâri, ce serveşte ca model, atunci practica judiciară devine izvor de
drept ca un precedent judiciar multiplu.
Practica judiciară a avut valoare de izvor de drept, mai ales, în perioadele de început ale formării
dreptului, când soluţionarea cauzelor se întemeia mai mult pe cazuistică decât pe reguli abstracte
predeterminate, ce lipseau în cea mai mare parte. Însă pe măsura dezvoltării activităţii normative a statu-
lui, practica judiciară a pierdut tot mai mult din importanţă, întocmai ca şi cutuma juridică.
Practicii judiciare i s-a mai recunoscut valoarea de izvor de drept şi la începuturile dreptului
modern, acolo unde s-au mai păstrat relaţiile sociale de tip vechi sau unde interese locale ori tradiţii
specifice puternice s-au îmbinat cu o legislaţie relativ lacunară, ca, de exemplu, în sistemul de drept
anglo-saxon.
 56

În dreptul contemporan românesc nu i se recunoaşte practicii judiciare calitatea de izvor de drept,

deoarece principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al legalităţii impun instanţelor de judecata doar
aplicarea legii, întrucât crearea ei este un atribut legislativ, împiedicându-se astfel elaborarea normei de
către judecător, situaţie în acord deplin cu funcţia principală a justiţiei, şi anume soluţionarea încălcărilor
de lege cu aplicarea sancţiunilor legale. Hotărârea judecătorească are putere de lege doar pentru cauza în
care s-a dat, beneficiind de stabilitatea sau autoritatea lucrului judecat, dar nu şi pentru alte cauze
similare. Deşi, din punct de vedere formal, jurisprudenţa nu este izvor de drept, ea îndeplineşte, însă, un
rol deosebit de important, ca sursă materială a dreptului, aducându-şi o contribuţie directă şi substanţială
la perfecţionarea întregului sistem legislativ.
În primul rând, Curtea Constituţională - instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită, care poate
nesocoti voinţa legiuitorului. Deciziile sale au puterea de a confirma sau infirma norme juridice adoptate
de forul legislativ care este Parlamentul. Potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională hotărăşte şi asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.
Această dispoziţie lărgeşte şi mai mult câmpul de incidenţă al jurisprudenţei ca izvor material de drept.
Un loc aparte în practica judiciară îl ocupă, de asemenea, deciziile de îndrumare ale Plenului Curţii
Supreme de Justiţie. Luând act de faptul că anumite dispoziţii ale legii primesc interpretări diferite de la
o instanţă la alta, sau voinţa legiuitorului nu este limpede exprimată, prin asemenea decizii se stabilesc
orientări în activitatea de judecată a instanţelor, în vederea aplicării unitare a dreptului.
Aceste decizii, deşi nu sunt date în cauze concrete, ci se deduc din ele, îndrumă instanţele în
aplicarea uniformă şi unitară a legii, pentru prevenirea erorilor, înlăturând posibilităţile de interpretare
diferite a aceloraşi prevederi legale. Prin ele nu se creează noi norme de drept, nu se completează şi nici
nu se dezvoltă legea, ci doar se explică sensul real al normei în vigoare. Opinia sau punctul de vedere
exprimat de plenul instanţei supreme se poate schimba, după o perioadă de timp, fiind înlocuit cu altul,
cu o nouă decizie de îndrumare, chiar fără să fi operat o schimbare a reglementării existente.
Numeroase sunt hotărârile judecătoreşti care contribuie, în mod creator, la formarea concepţiilor
juridice şi apoi la apariţia, pe baza acestora, a unor noi norme juridice.
De exemplu, jurisprudenţa în materia Decretului 21/1977, privind unele măsuri tranzitorii
referitoare la sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârşit fapte prevăzute
de legea penală, sau a Decretului 306/1986, privind sancţionarea furturilor din avutul obştesc, a pus în
evidenţă că aceste acte normative au efecte negative în viaţa socială şi nici nu-şi realizează scopul
pentru care au fost emise.
În materia procedurii civile, de asemenea, jurisprudenţa a relevat, cu argumente pertinente, că
procedura divorţului de până la 1977 era extrem de greoaie. Era evident că ea încălca drepturile omului,
 57

iar problemele familiale care ar fi trebuit să fie soluţionate prin proces, erau uneori amplificate datorită
unor tergiversări inutile. Jurisprudenţa a fost aceea care a semnalat cu insistenţă şi cu o argumentare
convingătoare necesitatea îmbunătăţirii legislaţiei în domeniu. Astfel, a apărut Decretul nr. 312/1977,
care obliga, printre altele, preşedintele instanţei ca, primind cererea de divorţ, să fixeze de îndată termen
de judecată în anumite situaţii limită în care ajunsese căsătoria respectivă. Această intervenţie legislativă
a fost posibilă datorită exclusiv jurisprudenţei.
 58

CURSUL NR. 7
SISTEMUL DREPTULUI
( criterii de integrare a dreptului în sistem)

A. Noţiunea de sistem al dreptului

Dreptul unei societăţi, în forma ei superioară de organizare, care este statul, reprezintă, după cum s-
a arătat într-un curs anterior, un ansamblu de norme juridice aflate în vigoare la un moment dat şi care au
drept scop să reglementeze, potrivit voinţei puterii de stat, acele relaţii şi domenii ale vieţii considerate
importante pentru ordinea internă, stabilitatea şi progresul societăţii respective.
După cum relaţiile şi domeniile vieţii sociale supuse reglementării juridice sunt de o mare
diversitate, la fel de diferite sub aspectul foamei şi conţinutului sunt şi normele de drept. Cu toate
acestea, ele nu se prezintă ca un conglomerat amorf şi întâmplător constituit, ci formează un sistem,
adică un ansamblu unitar şi intercondiţionat cu o structură bine determinată.
Cu toate că, de la o etapă la alta activitatea normativă se amplifică, crescând considerabil volumul
de acte normative, într-o dinamică legislativă din ce în ce mai accentuată, unitatea sistemului rămâne
nezdruncinată. Aceasta se explică prin faptul că întregul fond normativ ce alcătuieşte sistemul de drept îşi
are determinarea în structura şi legităţile societăţii respective, ea însăşi un sistem la rândul ei, iar
activitatea de legiferare se supune aceloraşi reguli, principii şi forme de exprimare.
Deci, putem defini sistemul de drept, ca fiind un ansamblu de norme juridice aflate în diferite
grade şi forme de integrare, potrivit unor reguli şi principii de normativitate juridică şi care îi asigură
coerenţă organică şi echilibru dinamic, necesare pentru funcţionalitatea şi aplicabilitatea fiecărei norme în
parte. Dreptul este, prin excelenţă, un sistem interactiv, subsistem al sistemului social, prin uniformitatea
componentelor sale, prin unitatea metodică de realizare, prin scopul şi voinţa care sunt unice, adică
interesul general şi voinţa autorităţii legiuitoare.
Un grup de norme juridice dobândeşte calitatea de sistem numai în măsura în care elementele lui
fuzionează între ele, generând relaţii de interdependenţă care să fie relativ stabile, fiecare normă din sistem
trebuind să-şi afirme semnificaţia deplină şi să se realizeze, prin raportare la celelalte norme ale
sistemului.
Astfel, norma de drept civil, care priveşte exercitarea dreptului de proprietate, se interpretează şi se
aplică în corelaţie cu normele procedurale, care precizează modul de materializare a dreptului subiectiv de
proprietate.
 59

Nici o normă de drept nu se poate interpreta şi aplica în mod izolat, ci numai prin raportare la alte
norme şi componente ale sistemului, sau chiar la întregul sistem în ansamblul său. La aceste cerinţe
trebuie să se raporteze şi activitatea de legiferare.
Din acest punct de vedere juridic, nevoia de sistem este atât de mare încât în afara acestei idei nu se
poate legifera.
Sistemul juridic ne dezvăluie structura internă a dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi
pe gruparea lor în anumite părţi, respectiv, instituţii şi ramuri interdependente.
Însă unitatea sistemului de drept nu poate exclude diversitatea normelor juridice şi nici gruparea lor
pe anumite categorii diferenţiate, în funcţie de specificul raporturilor sociale reglementate juridic.
Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente contribuie,
în procesul de elaborare a dreptului, la descoperirea lacunelor legislative (a relaţiilor sociale necesare a fi
reglementate), la eliminarea normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate dinamică a
sistemului juridic, aflat într-o necontenită mişcare impusă de evoluţia relaţiilor sociale.
În procesul aplicării dreptului, aceeaşi cunoaştere contribuie la asigurarea corelării (coroborării)
tuturor normelor juridice aplicabile aceleiaşi situaţii, inclusiv în rezolvarea fiecărui caz concret, chiar
nereglementat, şi în care devine necesară recurgerea la principiile fundamentale ale dreptului sau la cele
generale ale ramurilor de drept, mai ales prin metoda analogiei.
Sistemul dreptului nu se confundă cu sistematizarea dreptului sau sistematizarea legislaţiei ori a
actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie, după cum s-a văzut, structura sa internă, iar
sistematizarea legislaţiei vizează aspectul extern sau modul de manifestare a sistemului, adică gruparea
unitară a normelor în acte normative sau izvoare de drept.
Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, de exemplu, de
existenţa codurilor ca izvoare unitare de bază ale dreptului, dar sistematizarea ajută la o mai bună
cunoaştere, organizată, a sistemului juridic, după cum, la rândul său, sistemul de drept influenţează
modul de sistematizare a legislaţiei.
Sistemul de drept, ca oricare sistem, este alcătuit dintr-un număr de elemente, în acest caz, putem
spune o infinitate, aflate în diferite grade şi forme de integrare potrivit unor legi interne, care dau unitate,
coerenţă şi funcţionalitate întregului.
În cadrul sistemului are loc o mişcare continuă de organizare a normelor, ca elemente de bază, pe
instituţii şi ramuri, precum şi un proces permanent de înnoire, constând în elaborarea de noi acte
normative, potrivit cerinţelor sociale şi voinţei politice, şi scoaterea din uz prin abrogare a celor depăşite
de stadiul de evoluţie a societăţii.
 60

Această dinamică nu-i afectează unitatea şi stabilitatea ci, din contra, le întăresc, sporindu-i vitali-
tatea. Legile lui interne fac ca orice act normativ nou elaborat şi intrat în vigoare în mod valabil, deci în
conformitate cu principiile şi regulile de legiferare, să se integreze perfect în sistem. Altfel, el rămâne
fără eficienţă, nu-şi produce efectele pentru care a fost elaborat.
Gruparea normelor juridice pe instituţii şi ramuri este rezultatul unui proces continuu de
autoorganizare, ceea ce asigură sistemului dinamicitate şi flexibilitate. Aceste trăsături îi permit să se
adapteze cu uşurinţă la schimbările vieţii sociale.
Deşi, în cadrul sistemului are loc o mişcare continuă de organizare şi regrupare a componentelor
sale, totuşi, pe ansamblu, unitatea întregului nu este afectată. Pe anumite perioade de. timp, el îşi conservă
structura şi formele de manifestare, aceasta fiind şi o garanţie pentru o relativă stabilitate a ordinii sociale
normative.
Sistemul se caracterizează şi prin permeabilitate, atât pe plan intern, în sensul că elementele sale
componente se condiţionează reciproc, cât şi pe plan extern, prin interacţiunea cu sistemele sociale
nejuridice.
B. Criteriile de organizare a sistemului de drept

Gruparea normelor juridice în structuri intermediare (instituţii şi ramuri) în cadrul sistemului

de drept este guvernată de următoarele criterii: obiectul de reglementare, Metoda de reglementare,
Principiile comune, Interesul social şi Caracterul sancţiunii.
B-1. Un prim criteriu de grupare a normelor juridice îl constituie obiectul de reglementare.
Societatea, ca sistem, este şi ea alcătuită dintr-o diversitate de componente. Aceasta face ca şi relaţiile
sociale, care constituie obiectul reglementării juridice, să se deosebească unele de altele, în funcţie de
domeniile în care ele se manifestă. Astfel, relaţiile sociale din domeniul familiei, dacă le analizăm atât
sub aspectul laturii materiale, cât şi spirituale, au trăsături specifice, deosebite de alt gen de relaţii
sociale. Această specificitate este determinată de locul şi rolul familiei în sistemul social global.
Prin urmare, este firesc ca normele juridice ce reglementează acest gen de relaţii să se deosebească
de cele care reglementează, să zicem, relaţiile sociale comerciale, sau din domeniul administraţiei
publice. Deci, ele vor constitui, potrivit acestui criteriu, o grupare juridică distinctă de alte grupări în
cadrul sistemului de drept.
B-2. Metoda de reglementare reprezintă modul în care norma juridică prevede desfăşurarea
raportului social, ceea ce, evident, conduce la o diferenţiere netă între reguli, având acelaşi obiect de
reglementare. În acest sens se disting metodele autoritarismului sau subordonării şi autonomismului
sau egalităţii, recomandării. De exemplu, atât în dreptul civil, cât şi în cel financiar există raporturi
 61

juridice patrimoniale sau cu conţinut material, dar în prima ramură de drept operează principiul
egalităţii părţilor, care au deplina autonomie de a intra sau nu în respectiva relaţie juridică, în timp
ce, în cea de a doua ramură, raporturile se formează în mod unilateral şi autoritar, operând subordonarea
faţă de organul de stat competent.
Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar, deoarece se adaugă criteriului obiectului de
reglementare, dar şi un criteriu de natură subiectivă, spre deosebire de primul, prin modul în care poate fi
instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale. De exemplu, în materia circulaţiei imobilelor,
legea poate lăsa desfăşurarea raporturilor pe seama voinţei exclusive a părţilor, după cum poate prevedea
şi situaţii de derulare a relaţiilor juridice în baza voinţei exclusive a organelor statului, în cazul
exproprierii, confiscării etc.
B-3. Principiile comune sau fundamentale ale dreptului, ca un al treilea criteriu de grupare a
normelor juridice, sunt reguli de bază comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul
juridic ori o ramură sau instituţie de drept.
Uneori, principiul de drept poate influenţa, în mod hotărâtor, componentele structurale ale
sistemului, instituţia sau ramura de drept. De exemplu, principiul legalităţii incriminării din dreptul
penal este acea regulă în conformitate cu care legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce
se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
Deci, din formularea acestui principiu, s-ar părea că el este o regulă de bază numai a dreptului
penal. Trebuie să subliniem că, pe de o parte, şi în alte ramuri de drept, legea prevede fapte ce constituie
abateri, de exemplu, contravenţii, precum şi sancţiunile ce se aplică contravenţiilor, dar, pe de altă parte,
legalitatea incriminării nu este decât o aplicare particularizată a principiului fundamental al legalităţii, care
operează în toate ramurile dreptului.
Unele principii, însă, sunt proprii numai anumitor norme juridice, motiv pentru care au şi o
pondere mai importantă la structurarea sistemului în instituţii şi ramuri. Astfel, principiile proprietăţii, ale
egalităţii în faţa legii civile, ale îmbinării intereselor individuale cu cele generale, ale garantării
drepturilor civile subiective, sunt specifice normelor juridice de drept civil. Sau, principiile realizării unui
profit că scop al activităţii, al executării obligaţiilor cu diligentă etc. sunt specifice normelor juridice de
drept comercial. În penal operează principiile: nici o crimă fără lege, nici o crimă fără pedeapsă,
personalitatea răspunderii penale etc.
Se poate concluziona că principiile comune sau generale reprezintă un criteriu de grupare a
normelor în instituţii sau ramuri, însă nu pot face aceasta delimitare în mod izolat, ci numai împreună cu
celelalte criterii.
 62

B-4. Interesul social constituie un alt criteriu de formare şi de diferenţiere a ramurilor de drept,
prin desprinderea unor raporturi juridice de altele înrudite, dar care, prin amploare şi consistenţă, prezintă
o importanţă socială aparte la un moment dat. De exemplu, dreptul familiei s-a desprins de dreptul civil
datorită multiplelor şi variatelor reglementări instituite, inclusiv existenţa unui cod propriu, expresie a
nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în perioada contemporană.
Uneori, chiar dezvoltarea unor instituţii juridice poate duce prin amploarea reglementărilor sale, la
apariţia unei subramuri de drept aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului transporturilor desprins din
dreptul civil, ca şi a contenciosului administrativ, apărând chiar discipline didactice corelative.
Alteori, confluenţa unor reglementări din diferite ramuri de drept poate da naştere unor instituţii şi
ramuri mixte şi a unor ştiinţe juridice interdisciplinare, cum este cazul dreptului umanitar sau al dreptului
mediului.
B-5. Caracterul sancţiunii poate fi, de asemenea, un criteriu de delimitare şi grupare a normelor
juridice, însă nu izolat, ci tot în coroborare cu alte criterii. Într-adevăr, există sancţiuni penale, civile,
administrative, disciplinare, însă, la fel de adevărat este şi faptul că acelaşi raport juridic poate fi,
uneori, apărat prin mai multe mijloace (de drept penal, civil, financiar, administrativ etc.), specifice
diferitelor ramuri de drept.
De exemplu, un raport juridic de creanţă poate fi soluţionat şi prin mijloace civile (obligaţia de
restituire, penalităţile şi dobânzile pentru întârziere în restituire etc.) sau penale dacă este cazul
(sancţiuni pentru furt, înşelătorie, delapidare etc.).
 63

CURSUL NR. 8
COMPONENTELE SISTEMULUI DE DREPT

A. Instituţia juridică

Prima formă de grupare a normelor juridice, luând drept criteriu sfera de cuprindere, este instituţia
juridică. Ea este, deci, cea mai restrânsă sferă a legăturii de conţinut între mai multe norme.
Instituţia juridică este alcătuită din acele norme juridice ce reglementează o grupare distinctă de
relaţii sociale, determinând, astfel, o sferă aparte de raporturi juridice.
Instituţia poate fi alcătuită din norme ce aparţin aceleaşi ramuri de drept (instituţia căsătoriei în
dreptul familiei, instituţia infracţiunii în dreptul penal etc.) sau din norme care, în funcţie de criteriile de
organizare a sistemului, sunt incluse în ramuri de drept diferite (instituţia proprietăţii este alcătuită din
norme de drept civil, administrativ, penal etc.).
Instituţiile care au o pondere mai mare de cuprindere se pot organiza în subdiviziuni.
Astfel, în cadrul instituţiei contractului, se disting subdiviziunile contractului de vânzare-
cumpărare, contractului de locaţiune, contractului de donaţie etc.
Sau, în cadrul instituţiei succesiunii, se disting subdiviziunea succesiunii legale şi subdiviziunea
succesiunii testamentare.
Aceste subdiviziuni se disting prin ponderea ce o deţin în cadrul instituţiei, astfel, ele dobândind o
oarecare identitate faţă de alte grupări.
Este de subliniat acest aspect pentru că în structura unei instituţii sau subdiviziuni ale acesteia, sunt
susceptibile de a fi incluse grupări mai mici.
Acestea, însă, nu pot fi considerate subdiviziuni, şi, cu atât mai mult instituţii.
Astfel, în subdiviziunea contractului de vânzare-cumpărare, există gruparea normelor care stabilesc
condiţiile de validitate ale contractului sau cea care reglementează efectele.
În cadrul instituţiei căsătoriei, normele care stabilesc încheierea căsătoriei, drepturile şi obligaţiile
soţilor, efectele, nulitatea, desfacerea căsătoriei etc. pot forma grupe distincte potrivit acestor aspecte
particulare pe care le reglementează.
Cu toate acestea, astfel de grupări nu formează nici instituţii juridice şi nici subdiviziuni ale
acestora.
Considerente, de ordin practic, atât în ceea ce priveşte studiul, cât şi aplicarea dreptului, au făcut
ca organizarea sistemului să înceapă cu instituţia juridică, iar aceasta să vizeze o grupă distinctă de relaţii
în ansamblul societăţii.
 64

B. Ramura de drept
Sfera cea mai largă de grupare a normelor şi, în acelaşi timp a instituţiilor juridice, o constituie
ramura de drept.
Ramura de drept reprezintă un ansamblu de instituţii şi norme juridice legate între ele organic,
structural şi funcţional potrivit criteriilor de organizare a sistemului de drept (obiectul de reglementare,
metoda de reglementare, principiile comune, interesul social şi caracterul sancţiunii).
În ceea ce priveşte obiectul de reglementare, este de subliniat că, pentru ramura de drept, el
reprezintă o grupare de relaţii sociale cu o fizionomie proprie şi o pondere însemnată pe ansamblul
societăţii.
Aceste relaţii, fie s-au născut în procesele complexe ale dinamicii sociale şi apoi au fost
reglementate juridic (relaţiile dintre stat şi persoanele fizice şi juridice, relaţiile de proprietate, relaţiile de
familie etc.) având, deci, o existenţă prealabilă, fie îşi găsesc originea chiar în reglementările adoptate
într-un domeniu sau altul al vieţii sociale. Aşa s-au născut, de pildă, relaţiile sociale din domeniul
constituţional, administrativ, financiar etc.
Procesul sistematizării normelor juridice în ramuri de drept a început, ca moment de referinţă,
după revoluţiile burgheze, când activitatea legislativă s-a intensificat în toate domeniile, ca rezultat al
schimbărilor în plan politic, economic, social, dar mai ales în ceea ce priveşte structurile şi funcţiunile
mecanismului statal în viaţa societăţii.
În schimb, instituţia juridică, cu trăsăturile sale specifice, îşi află începuturile în antichitate.
Principalele ramuri ale sistemului de drept românesc contemporan sunt: dreptul constituţional,
dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii etc.
B-1. Ramura dreptului românesc constituţional cuprinde norme juridice care consacră
principiile structurii social-economice şi de organizare de stat, principiile de organizare şi func-
ţionare ale organelor statului, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor.
Într-un stat democratic, normele constituţionale formează baza juridică pentru întregul
sistem de drept, iar Constituţia deţine supremaţia în ierarhia izvoarelor de drept.
Metoda de reglementare specifică este cea a subordonării, adică, organele de stat se află pe
o poziţie de autoritate, emiţând acte normative obligatorii pentru cetăţenii statului, iar normele
constituţionale au caracter imperativ.
B-2. Ramura dreptului românesc civil cuprinde normele juridice care reglementează
raporturile patrimoniale şi raporturile personale nepatrimoniale, care se nasc între persoane fizice
şi juridice, subiecte de drept.
 65

Aceste norme apar în sistemul de drept românesc în Codul Civil român din 1864, cu
modificările ulterioare, şi în alte acte normative cu caracter civil, în particular sau subsidiar.
Metoda specifică este cea egalităţii părţilor, iar normele de drept civil au, în marea lor
majoritate, caracter dispozitiv sau supletiv.
B-3. Ramura dreptului penal românesc cuprinde norme juridice care stabilesc faptele
considerate infracţiuni, condiţiile în care statul trage la răspundere pe infractori şi pedepsele ce
se aplică acestora, în conformitate cu interesele generale ale societăţii etatice (statale). Aceste
norme apar în sistemul de drept românesc în Codul Penal român din 1968, cu modificările
ulterioare, precum şi în legi cu dispoziţii penale.
Întrucât în raporturile juridice penale întotdeauna unul dintre subiecte este statul, iar
celălalt subiect este persoana care a încălcat dispoziţia normei de drept penal, devenind astfel in-
fractor, metoda de reglementare penală este cea a subordonării, normele rezultate având caracter
imperativ.
B-4. Ramura dreptului românesc administrativ cuprinde norme juridice prin care se
reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat, relaţiile organelor
acesteia cu alte organe de stat, modalităţile de exercitare a competenţei ce revine fiecărui organ
al administraţiei de stat.
Întrucât şi în raporturile juridice administrative totdeauna unul din subiecte este statul, ca
titular al puterii, cu drepturi şi obligaţii, metoda de reglementare administrativă este cea a
subordonării, faţă de el a celuilalt subiect, iar normele administrative au caracter imperativ.
B-5. Ramura dreptului românesc comercial cuprinde norme juridice prin care se
reglementează relaţiile sociale care se nasc în domeniul producţiei şi circulaţiei mărfurilor.
Metoda de reglementare juridică este aceea a egalităţii părţilor, indiferent dacă sunt
persoane fizice sau persoane juridice.
Normele dreptului comercial apar în Codul Comercial din 1887, cu modificările
ulterioare, precum şi în legislaţia comercială elaborată mai ales după 1990.
Ramurile de drept prezentate mai sus alcătuiesc partea materială a dreptului, cunoscută şi
sub denumirea de drept material, adică acel drept care stabileşte conduita subiectelor aflate în
diferite ipostaze prescrise, sau care indică drepturile şi obligaţiile lor, rezultate din raporturile
juridice în care subiectele se află.
Neîndeplinirea acestor obligaţii pe cale voluntară sau săvârşirea unor fapte ce contravin
conduitei prescrise de lege, atrage după sine intervenţia autorităţii publice.
 66

Această intervenţie are loc tot în baza unor reglementări ce alcătuiesc partea procesuală a
dreptului sau dreptul procesual. Există două ramuri de drept procesual: drept procesual civil şi
drept procesual penal.
B-6. Dreptul procesual civil este alcătuit din totalitatea normelor care reglementează
desfăşurarea procesului civil. El asigură, prin ansamblul dispoziţiilor sale, realizarea drepturilor
civile.
Principalele dispoziţii ale dreptului procesual civil sunt cuprinse în Codul de Procedură
Civilă. Acestea alcătuiesc procedura de drept comun în materia civilă şi comercială, aplicându-se şi în
materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii contrare (de exemplu, în
litigii de muncă).
B-7. Dreptul procesual penal este alcătuit din ansamblul normelor care reglementează
desfăşurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii. Prin dispoziţiile sale se
asigură constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât, orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Principalele norme de drept procesual penal se găsesc în Codul de Procedură Penală din 1968, cu
modificările ulterioare.
Totalitatea ramurilor care alcătuiesc sistemul de drept aparţin fie de dreptul public, fie de dreptul
privat. Această împărţire a dreptului în public şi privat (ius publicum şi ius privatum) se presupune că ar
fi făcut-o pentru prima dată juristconsultul roman Ulpian (170-208). Ea şi-a păstrat importanţa până în
zilele noastre, deşi criteriile specifice de structurare operează de la un sistem de drept la altul, în funcţie
de condiţiile social-istorice.
Şi opiniile exprimate în doctrină cu privire la aceste criterii sunt diverse. Astfel, Charles Savigny
a susţinut că un criteriu al împărţirii dreptului în public şi privat ar fi cel al scopurilor urmărite. Potrivit
acestei opinii, în dreptul public statul este scopul, iar individul mijlocul.
În dreptul privat statul rămâne mijlocul, iar individul este scopul. Un alt criteriu ar fi cel al
interesului, în sensul că, în cazul dreptului public este vizat interesul general, în timp ce în cazul dreptului
privat, interesul personal, particular.
Şi modalitatea de apărare a dreptului subiectiv diferă. Astfel, în dreptul public, organele de stat
procedează la apărarea drepturilor subiective din oficiu, iar în cazul dreptului privat, apărarea acestor
drepturi, se face la sesizarea părţii interesate.
Tot mai multe teorii susţin că împărţirea dreptului în public şi privat ar fi astăzi depăşită. Se
invocă în acest sens, printre altele, amestecul statului în treburile private prin modificarea contractelor de
 67

către instanţe, reglementarea preţurilor şi a concurenţei comerciale etc., sau procesul de constituţionalizare
a dreptului, proces în care dreptul constituţional ar urma să asigure, prin principii şi norme
constituţionale egale în cele două categorii de ramuri, o adevărată unificare normativă.
Apariţia unor ramuri noi, urmare firească a confruntării dreptului cu realităţile social-economice
specifice, mal ales societăţii industriale, ramuri care îmbină norma de drept public cu cea de drept privat,
este, de asemenea, un argument pentru susţinerea tezei că împărţirea tradiţională a dreptului în public şi
privat ar îi depăşită.
Considerăm, totuşi, că cel puţin, pentru cercetarea şi înţelegerea fenomenului juridic, această
împărţire mai prezintă utilitate.
În concluzie, aparţin dreptului public: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal,
dreptul procesual, dreptul financiar; iar din dreptul privat fac parte: dreptul civil, dreptul comercial,
dreptul familiei.
Dreptul nu se limitează doar la reglementarea relaţiilor sociale din interiorul unui stat. Atât relaţiile
dintre state, cât şi cele dintre cetăţenii aparţinând unor state diferite, intră, de asemenea, sub incidenţa
dreptului.
Normele care reglementează relaţiile dintre state sunt norme de drept internaţional public. Ele
sunt create prin acordul statelor suverane şi egale în drepturi. Subiecte ale raporturilor juridice de drept
internaţional nu pot fi decât statele, pentru că numai ele îşi pot asuma răspunderea încheind tratate,
acorduri, convenţii etc.
În dreptul internaţional public, însă, nu există un aparat centralizat care să asigure constrângerea
pentru respectarea reglementărilor, sau care să rezolve litigii ivite din violarea dreptului, aşa cum există în
dreptul intern.
Pentru restabilirea drepturilor încălcate în domeniul internaţional, constrângerea este aplicată
în mod individual sau colectiv de către state.
Relaţiile cu caracter privat (patrimoniale sau personale nepatrimoniale, comerciale, familiale, de
ordin agrar, maritim, industrial, muncitoresc etc.) dintre persoanele fizice sau juridice aparţinând unor
state diferite, sau care include un alt element de extraneitate, sunt reglementate de normele juridice ce
alcătuiesc dreptul internaţional privat.
Aceste reglementări au ca sursă fie acordurile între părţi, fie acte normative dintr-un sistem de
drept al uneia dintre părţi, fie ambele. În orice caz, raporturile juridice private internaţionale nu trebuie
să încalce prevederile din sistemele de drept intern cărora le aparţin părţile.
 68

C. Aspecte privind evoluţia structurală a sistemului de drept

Sistemul de drept are un caracter istoric în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un
anumit sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul
social general sau cel al păturii conducătoare, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi.
De aici şi concluzia că sistemul juridic nu are un caracter rigid, dat pentru totdeauna, ci el
evoluează în sensul apariţiei, transformării şi dispariţiei unor ramuri şi instituţii juridice, inclusiv a
normelor ce stau la baza lor. De exemplu, fundamentarea teoriei şi aplicarea practică a principiului
separaţiei puterilor în stat a dus, printre altele, la constituirea dreptului constituţional şi a celui
administrativ, care, iniţial, erau reunite în cadrul dreptului public.
Apariţia, evoluţia şi dispariţia unor relaţii sociale influenţează în mod hotărâtor structura sistemului
de drept. Totuşi, relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa determinantă a permis, uneori,
menţinerea unor structuri juridice, chiar în discordanţă cu o anumită stare socială şi sistemul ei de drept,
fie prin rămânerea în urmă a juridicului faţă de noile realităţi, fie printr-o evoluţie rapidă a acestuia în
sensul anticipării viitoarei dezvoltări sociale.
Aşa este, de exemplu, cazul menţinerii instituţiei arbitrajului privat în Codul de Procedură Civilă,
deşi rezolvarea litigiilor revine numai organelor instituite prin lege, iar nu unei justiţii private, sau cazul
reglementării internaţionale a utilizării spaţiului cosmic în scopuri paşnice, care intervine într-un
domeniu în care activităţile umane de explorare, dar mai ales de exploatare, se află abia la început.
De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire a unor structuri adecvate
sistemelor de drept care s-au succedat.
Aşa după cum s-a mai arătat, în antichitate, când încă nu se cunoşteau ramurile de drept în sensul
lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic, devenită fundamentală şi pentru societăţile de mai
târziu, şi anume în drept public şi drept privat.
Dreptul roman, unde s-a adoptat pentru prima dată această structură, a mai cunoscut şi alte
diviziuni. Astfel, este de amintit dreptul pretorian, alcătuit de pretori în scopul perfecţionării dreptului
civil. De asemenea, mai exista dreptul comun {ius commune), format din norme generale, şi dreptul de
excepţie (ius singulare), cuprinzând reguli divergente de la dreptul comun.
În sfârşit, exista, sub aspectul provenienţei sale şi a modului de consacrare, dreptul scris şi dreptul
nescris, după cum normele care îl alcătuiau erau prescrise prin acte normative (legi, decrete, edicte,
constituţii), ori erau cuprinse în obiceiuri juridice (cutume).
 69

Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii. Astfel,
alături de dreptul natural, considerat creaţie a naturii, a fost recunoscută existenţa dreptului pozitiv, creaţie
a omului.
Dezvoltarea în Evul Mediu a bisericii, ca instituţie creatoare şi de aplicare a dreptului, a condus la
scindarea dreptului pozitiv în drept laic, produs al autorităţii de stat, şi drept canonic sau bisericesc
produs al autorităţii ecleziastice.
În perioada modernă, preluându-se, desigur la un alt nivel, distincţia dintre dreptul public şi cel
privat, au fost regrupate, ramurile de drept în cadrul acestei mari diviziuni.
Dreptul contemporan, însă, are, ca unitate structurală de maximă generalitate, ramura de drept
constituită, în principal, pe temeiul criteriilor reunite ale obiectului de reglementare, a metodei de
reglementare şi a principiilor comune.
Deşi unele sisteme de drept actuale îşi mai menţin diviziunea în public şi privat, elementele de
distincţie între ele nu mai sunt determinate de natura interesului ocrotit, deci de criteriul material, ci de un
altul, de natură formală, procedurala, şi anume modul de apărare a intereselor ocrotite, respectiv, din
oficiu, în cazul dreptului public, şi la cererea celui interesat, în cazul dreptului privat.
Realitatea este că dreptul se află într-o continuă evoluţie, potrivit dinamicii sociale, şi această
evoluţie vizează, deopotrivă, şi structura sa internă.
Dreptul nou este un drept concret, mobil, şi el îşi abandonează, de la o etapă la alta, elementele care
alcătuiesc juridicul în sistemul clasic, adoptând forme noi de exprimare şi organizare.
Pe fondul unor profunde mutaţii economice, sociale, culturale, se produce un fenomen de primenire
a conţinutului şi formei dreptului, caracterizat prin prefaceri în fizionomia instituţiilor sale clasice şi prin
apariţia unor direcţii noi de reglementare. În mod corespunzător, se produc schimburi în funcţiile
tradiţionale ale unor instituţii (instituţia dreptului de proprietate, de pildă). Se intensifică procesul de
constituire a unor ramuri de drept noi, care reunesc norme juridice ce tradiţional aparţin celor două
diviziuni, dreptul public şi dreptul privat. Este vorba de dreptul mediului, dreptul afacerilor, dreptul pro-
prietăţii intelectuale, dreptul cosmic etc. Corespunzător, se afirmă tot mai mult discipline complexe
care studiază noile realităţi ale fenomenului juridic, dincolo de împărţirea clasică a dreptului, în public şi
privat.
D. Familii de drept

Dreptul, după cum s-a mai arătat, nu este produsul exclusiv al factorilor şi condiţiilor existente în
viaţa socială a unei comunităţi statale.
 70

Aşa cum se prezintă astăzi, sistemele de drept din aproape toate statele lumii, sunt rezultatul unui
îndelungat proces de evoluţie, proces în care influenţările şi intercondiţionările reciproce şi-au pus constant
amprenta asupra fizionomiei lor actuale. Aşa se explică faptul că unele sisteme se aseamănă mai mult,
altele mai puţin, putându-se recurge şi la acest nivel, la o clasificare, utilă atât din considerente doctrinare,
cât şi pentru practica legislativă, dar şi executorie.
De referinţă, în literatura juridică, din acest punct de vedere, este clasificarea propusă de Rene
David, considerată pragmatică, atrăgătoare şi de o largă circulaţie în mediile academice. În opinia
sa, sistemele de drept din lumea contemporană pot fi grupate în trei mari familii: familia romano-
germanică; familia common-low; familia de drept socialist.
F-1. Familia de drept romano-germanică este alcătuită din sistemele de drept care s-au dezvoltat
prin receptarea dreptului roman sub o puternică influenţă franceză.
Familia juridică de tradiţie romano-germanică se subclasifică, la rândul ei, în două grupări. Este
vorba de o grupare de inspiraţie franceză din care fac parte sistemele de drept care au avut drept model
codificarea napoleoniană (în special Codul civil din 1804 recepţionat de Italia, Belgia, Portugalia,
Spania, Luxemburg, România) şi gruparea de Inspiraţie germanică, din care fac parte sistemele de drept
german, elveţian, din ţările nordice (influenţate şi de common low).
Unitatea familiei romano-germanice începe să fie compromisă în secolul XIX, când Şcoala
franceză se bază pe exegeză (interpretare şi explicare istorică şi filosofică a Codului civil), iar Şcoala
germană pe studiul Pandectelor (culegere de opinii ale juriştilor romani asupra principalelor probleme de
drept, alcătuită în vremea împăratului Iustinian).
Când Codul civil german din 1900 modifică sistemul dreptului civil, diferenţierile dintre aceste
două şcoli se accentuează.
Ca urmare a colonizărilor, familia de drept romano-germanică se extinde pe vaste teritorii. O bună
parte dintre statele foste colonii, au astăzi sisteme de drept cu o asemenea fizionomie. În alte ţări, dreptul
romano-germanic a fost receptat pe cale voluntară, din necesitatea modernizării legislaţiilor în raport
cu evoluţia societăţilor respective, sau pentru a le stimula progresul.
Trebuie, însă, subliniat faptul că această receptare s-a făcut în condiţiile în care în ţările
respective existau deja instituţii juridice ce reglementau relaţiile interumane, unele dintre ele puternic
înrădăcinate în viaţa comunităţii prin forţa tradiţiei şi/sau a religiei.
De exemplu, în ceea ce priveşte instituţia familiei din ţările insulare, dreptul european a beneficiat
de o receptivitate redusă.
F-2. Familia de common-low (familia dreptului anglo-saxon) îşi are originea în Anglia şi prezintă
caracteristici cu totul opuse celor din familia romano-germanică.
 71

În primul rând, dreptul anglo-saxon este un drept cutumiar, precum şi o creaţie a judecătorilor. El
nu este alcătuit, ca cel romano-germanic, din reguli generale pe baza cărora să se fundamenteze
societatea şi să se desfăşoare relaţiile sociale. Soluţiile date de judecători în cazuri particulare devin
obligatorii pentru altele similare care se produc în viitor.
Scopul normelor de common-low consta, la origine, în restabilirea imediată a ordinii juridice
tulburată, ordine astfel concepută încât să susţină puterea regală. Deci, la origine, acest drept era
esenţialmente public. Problemele particularilor erau luate în considerare numai în măsura în care
interesele coroanei sau ale regatului erau ameninţate.
Faţă de fizionomia sa originală, dreptul anglo-saxon este astăzi mult evoluat, reflectând, de fapt,
noua structură, modernă, a statului britanic. Tot ca urmare a colonizărilor şi receptării voluntare, şi
dreptul anglo-saxon a cunoscut o considerabilă expansiune. El se aplică astăzi în Anglia şi Irlanda, în
unele ţări musulmane, în India, în S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.
F-3. Familia de drept socialist este alcătuită din sisteme de drept ale statelor ce au o
structură organizatorică şi funcţională de tip comunist. Până la sfârşitul deceniului nouă al secolului
trecut acest tip de drept, putem spune că avea o pondere însemnată pe harta lumii. Înainte de primul şi al
doilea război mondial, în fostele state socialiste ale Europei, sistemele de drept aparţineau familiei
romano-germanice.
După instaurarea regimurilor comuniste, s-au menţinut unele caracteristici ale dreptului de origine
(diviziunea dreptului, terminologia juridică, norma juridică-regulă generală de conduită etc.), însă, prin
modul de constituire şi exercitare a puterii, reflectat deopotrivă în drept, aceste sisteme s-au îndepărtat
mult de familia romano-germanică, constituind o familie de drept distinctă.
În primul rând, scopul dreptului în aceste state (care au fost şi care mai sunt) este acela de a face să
domnească numai o anumită ordine. Izvorul normelor juridice îl reprezintă opera legiuitorului, care
exprima aşa-zisa "voinţă populară" manifestată, într-o anumită perioadă de timp, printr-o "dictatură a
proletariatului", strâns legată şt dirijată de partidul comunist.
Dreptul se afla, de asemenea, în strânsă dependenţă de proprietatea socialistă (dominantă în
economie) iar ştiinţa dreptului, de concepţiile marxist-leniniste.
Conform acestei doctrine, principalele mijloace de producţie deveniseră proprietate socialistă.
Raporturile patrimoniale dintre persoanele fizice erau foarte restrânse, dreptul privat îşi pierduse
însemnătatea de odinioară, dreptul public devenind preponderent. Familia de drept socialist îşi are
originea în fosta Uniune Sovietică şi s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial prin sisteme de
drept distincte ale republicilor socialiste din Europa, Asia şi America. În prezent, sistemele de drept
european nu mai fac parte din familia de drept socialist. Gruparea sistemelor de drept propusă de
 72

doctrină nu este şi nici nu poate fi exhaustivă. Sunt, de exemplu, sisteme de drept în lumea
musulmană, indiană, a Extremului Orient şi africană care, cu toată influenţa exercitată asupra lor de
dreptul romano-germanic sau anglo-saxon, şi-au conservat fizionomia originală, autohtonă, având, deci,
caracteristici ce nu le permit includerea în una din cele trei familii de drept.
 73

CURSUL NR. 9
RAPORTUL JURIDIC
(concept şi premise)

A. Explicaţii preliminare

Societatea, în existenţa şi funcţionalitatea sa, reprezintă un ansamblu complex de relaţii, care, în

funcţie de domeniul concret unde ele iau naştere şi se desfăşoară, devin economice, politice, culturale,
spirituale, etnice, familiale, religioase etc.
În măsura în care aceste relaţii intră sub incidenţa dreptului, adică sunt supuse reglementării de
către o autoritate recunoscută de societate (statul şi organismele sale) ele dobândesc şi dimensiune juridică
devenind relaţii juridice reglementate.
Dreptul reglementează cele mai importante relaţii sociale. Întrucât aptitudinea de a aprecia care
sunt anume aceste relaţii, din multitudinea şi varietatea celor care se manifestă la nivelul societăţii, este
un atribut al puterii reglementatoare, credem, mai ales în lipsa unor criterii concrete de selectare, că intră
în categoria relaţiilor importante acele aspecte ale vieţii omului care servesc atât interesului propriu, cât
şi celui general.
Aceste relaţii sunt foarte diverse, de la simplu contact, ce are la bază trăsături sau interese comune,
până la cele menite să asigure conservarea şi dezvoltarea individului ca fiinţă umană. Competenţa
dreptului este foarte largă, deşi nu toate relaţiile sociale îl preocupă. Orice relaţie socială poate intra la
un moment dat sub incidenţa dreptului, dacă puterea reglementatoare consideră necesar acest lucru. Există
o singură excepţie şi anume, relaţiile pur spirituale care nu se materializează în fapte externe.
Din punct de vedere al subiecţilor, relaţiile sociale se pot stabili între persoane individuale sau între
subiecţi colectivi. După obiect, se pot distinge relaţii sociale care vizează valori economice sau
extraeconomice, după plasarea lor în spaţiu se deosebesc relaţii interne, private sau publice în cadrul
unui stat şi relaţii internaţionale, reglementând relaţii private sau publice care depăşesc frontierele unui
stat.
Orice relaţie socială prin reglementare juridică devine raport juridic. Prin urmare, pentru a fi în
prezenţa unui raport juridic este necesar să existe o relaţie socială, iar aceasta trebuie să fie
reglementată de o normă juridică. Deci, pentru a se constitui un raport juridic, aceste două condiţii
(relaţia socială şi reglementarea juridică) trebuiesc întrunite simultan şi cumulativ. Unii autori adaugă şi o a
treia condiţie, respectiv, subiectele de drept, numai că relaţia socială nu poate avea loc decât între oameni,
fie luaţi în mod individual, fie organizaţi în grupuri. Deci, relaţia socială ca o condiţie a raportului juridic
implică deopotrivă oamenii, adică subiectele de drept.
 74

Atât relaţia socială, cât şi norma juridică pot avea existenţe separate, numai că, în asemenea
cazuri ele nu duc la constituirea raportului juridic. Între un bărbat şi o femeie de exemplu care
convieţuiesc împreună există o relaţie, dar nu una juridică de familie, pentru că ei nu sunt soţi. Dacă se
căsătoresc, atunci relaţia lor de convieţuire se transformă într-un raport juridic, întrucât căsătoria este
reglementată juridic.
Dreptul se realizează însă şi în afara relaţiilor sociale concrete, care, de regulă, iau naştere în urma
producerii unor fapte sau evenimente, întrunindu-se astfel condiţiile pentru constituirea raporturilor
juridice. Normele juridice prohibitive şi cele care reglementează drepturile absolute şi universale.
(cele opozabile erga omnes) se realizează, de exemplu, şi în afara producerii unor raporturi juridice.
Menirea normelor prohibitive este să ceară imperativ abţinerea destinatarilor de la săvârşirea unor fapte
care ar periclita ordinea publică sau ar putea leza drepturile celorlalţi participanţi la circuitul juridic.
De pildă art. 5, C. fam. stipulează că, "este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau
femeia care este căsătorită". Caracteristica acestei interdicţii constă în impunerea unei abţineri de a făptui
şi atâta timp cât norma este respectată, în plan juridic nu se întâmplă nimic concret. Există doar o stare
de conformare cu ordinea de drept respectivă. Raportul juridic se constituie doar atunci când o asemenea
interdicţie este nesocotită. '
Dacă bărbatul (femeia) care este căsătorit(ă) se căsătoreşte din nou ia naştere atât un raport juridic
de drept penal, pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie, cât şi unul de dreptul familiei, pentru constatarea
nulităţii celei de a doua căsătorii.
În dreptul penal s-a admis existenţa a doua tipuri de raporturi juridice şi anume raporturi juridice
de conformare şi raporturi juridice de constrângere. Dacă, de exemplu, funcţionarul se conformează
interdicţiei din art. 254, C.Pen. şi nu pretinde bani sau alte foloase pentru a-şi îndeplini sau nu un atribut
de serviciu, el se află într-un raport juridic de conformare cu statul. Este vorba de un raport juridic
abstract. Dacă, însă, nesocoteşte această interdicţie, ia naştere un raport juridic concret.
În concluzie, un raport juridic concret se constituie numai în situaţia producerii unui fapt sau
eveniment ce dă naştere unei relaţii sociale reglementate de o normă juridică.
Norma juridică reprezintă premisa "majoră" care conturează în abstract faptul juridic, iar faptul
juridic este premisa "minoră", care, în momentul când s-a conturat ca o realitate, determină apariţia
raportului juridic prefigurat de normă.
Izvoarele obligaţiilor, de exemplu, din domeniul dreptului civil, nu sunt altceva decât fapte şi acte
juridice ce dau naştere unor raporturi juridice de obligaţii. Un alt exemplu: "copilul născut în
timpul căsătoriei - precizează art. 53 C. Fam. - are ca tată pe soţul mamei". Când faptul prefigurat
 75

în normă se produce, adică se naşte un copil dintr-o căsătorie, se constituie un raport juridic de
filiaţie, potrivit căruia soţul mamei este tatăl copilului.
Întrucât norma juridică a fost analizată într-un curs anterior, în cele ce urmează ne vom ocupa de
cea de a doua premisă a raportului juridic şi anume faptul ilicit.

B. Faptul juridic
Noţiunea de fapt juridic
Evenimentele din natură şi societate, precum şi diversele acţiuni omeneşti, care vizează viaţa
socială şi relaţiile dintre oameni, sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte.
Privite prin prisma dreptului, există fapte care sunt indiferente reglementării juridice şi, în
consecinţă, nu produc efecte juridice, ori drepturi şi obligaţii, şi fapte cărora normele de drept le conferă
valoare juridică prin efectele lor, constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare, la nevoie,
prin constrângere statală.
Norma juridică privită în mod izolat nu este suficientă singură să constituie raportul juridic
concret. Pentru aceasta trebuie să mai intervină anumite împrejurări sau fapte care să determine
incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării sau desfiinţării drepturilor şi obligaţiilor
concrete. Aceste împrejurări sunt prevăzute şi descrise în ipoteza normei, iar producerea lor determină
intrarea sau ieşirea din relaţia juridică. Deci, numai faptele şi evenimentele determinate de lege produc
efecte juridice, adică generează, modifică sau desfiinţează raporturi juridice. De aceea unele fapte au
semnificaţie juridică (de exemplu decesul unei persoane în materie succesorală, furtul în dreptul penal,
căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau sociale (eclipsele, concubinajul, logodna) nu
interesează dreptul.
Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui fapt sau
fenomen ci expresia voinţei legiuitorului, motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu
semnificaţie juridică.
De exemplu, distrugerea naturală a unui lucru nu produce efecte juridice, dar dacă acesta este
proprietatea cuiva faptul are drept consecinţă încetarea dreptului de proprietate a titularului. Dacă
distrugerea vizează un bun asigurat mai operează şi dreptul la despăgubire pentru cel care şi-a asigurat
bunul.
Faptul juridic, odată produs, are o existenţă obiectivă întocmai ca şi dreptul obiectiv care-l
reglementează, indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană, producând
consecinţe juridice legal prevăzute, ori de câte ori împrejurarea cuprinsă normativ s-a realizat. În acest
context, putem considera că, întregul sistem de drept nu este altceva decât un ansamblu de reglementări
 76

ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte devenite juridice, în funcţie de sistemul de
valori consacrate şi apărate.
Clasificarea faptelor juridice
♦ După prezenţa sau absenţa manifestării de voinţă a omului în producerea lor, faptele juridice se
împart în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului, dar cărora
legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de exemplu, scurgerea timpului în materia
prescripţiei, moartea în materia succesiunii, degradarea unui bun asigurat etc.).
Acţiunile sunt exteriorizări ale voinţei umane cărora legea le atribuie efecte juridice în sensul că
pot constitui, modifica sau stinge anumite raporturi juridice. Acţiunile la rândul lor se împart în licite sau
ilicite.
Acţiunile ilicite sunt acele fapte ale omului, contrare legii, săvârşite (de regulă) fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc în puterea legii. Intră, în această categorie delictele,
abaterile, contravenţiile, infracţiunile.
Acţiunile licite sunt în conformitate cu legea. Ele se împart la rândul lor în acte juridice şi fapte
juridice licite.
Actele juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, în
conformitate cu legea, precum şi sub protecţia ei.
Faptele juridice licite sunt activităţi umane săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice,
efecte care totuşi se produc şi sunt recunoscute de lege. Este cazul, de exemplu, gestiunii de afaceri (art.
987 şi urm. din C.Civ.) când cei care administrează interesele altuia, fără cunoştinţa proprietarului, este
obligat să continue gestiunea "până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi". Dacă administrarea a
început fără angajarea răspunderii, nici a proprietarului şi nici a administratorului, totuşi, în temeiul legii,
acest fapt, licit şi voluntar dă naştere unui raport juridic între cele două persoane.
Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns, deoarece, spre
deosebire de actele juridice nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele pot consta din acţiuni
(comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul sau din inacţiuni (omisive) ca de exemplu,
neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a debitului prescris etc.
♦ După efectul lor asupra raportului juridic se disting fapte constitutive, modificatoare şi
extinctive de drepturi şi obligaţii.
Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic penal, cu multiple obligaţii
pentru autorul faptei şi drepturi pentru victimă. Împlinirea termenului de prescripţie duce la înlăturarea
răspunderii penale sau la pierderea dreptului la acţiune. Faptul morţii este constitutiv pe plan succesoral,
 77

dând naştere la drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului, modificator, prin subrogarea personală
a defunctului în privinţa drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, precum şi extinctiv în plan familial,
conducând la încetarea unor raporturi specifice (de căsătorie, de întreţinere etc.).
În categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica, în cazul dreptului
penal, circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (scuza provocării şi starea de
beţie anume provocată în vedere comiterii infracţiunii).
♦ După gradul lor de complexitate, se disting fapte juridice simple şi fapte juridice complexe.
În cazul celor dintâi, prin simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice. De exemplu,
simplul fapt al naşterii duce la dobândirea de către nou născut a capacităţii juridice şi a calităţii de
subiect de drept, fără să mai fie necesară îndeplinirea şi a altor condiţii.
În cazul celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, pentru producerea
integrală a efectelor juridice. De exemplu, pentru ca moştenirea testamentară să devină operantă
trebuie, printre altele, să existe un testament, să intervină decesul testatorului şi să se producă acceptarea
succesiunii.
Actul juridic
Actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a
naşte, modifica sau stinge raporturi juridice în acord cu legea, precum şi sub protecţia ei.
Noţiunea de act are două înţelesuri: odată ca operaţie juridică volitivă a subiectului de drept, ca de
exemplu, operaţia juridică a vânzării sau cea a împrumutului ori cea a închirierii, şi a doua oară de înscris
constatator al operaţiunii juridice, în care subiectele de drept au consemnat operaţia juridică întocmită.
Sunt asemenea înscrisuri doveditoare hotărârile judecătoreşti, declaraţiile scrise de martori, deciziile de
numire în funcţie, procesele-verbale, chitanţele, testamentele, contractele - toate acestea consemnate în
formă grafică.
Legea conferă forţă obligatorie actului juridic sub rezerva să fie îndeplinite condiţiile privind
capacitatea actantului (subiectului), consimţământul actanţitor, obiectul, cauza şi forma lui, conformitatea
la ordinea publică şi bunele moravuri. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, actul este valid. Ele sunt
raţionale pentru că prin îndeplinirea lor sunt protejate interesele actanţilor, interesul general şi ordinea
juridică.
Actele juridice se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care unele sunt valabile pentru
întregul sistem de drept, iar altele numai pentru anumite ramuri de drept.
♦ În funcţie de natura raporturilor juridice generate şi ramurii de drept căreia îi aparţin,
distingem: acte juridice de drept constituţional, acte civile, administrative, financiare etc. Această
 78

clasificare permite cunoaşterea regimului juridic ce guvernează respectivele acte, a cerinţelor ce se cer a
fi îndeplinite pentru valabilitatea lor, precum şi a efectelor specifice pe care le produc.
După numărul de voinţe participante, actele juridice se împart în acte unilaterale, bilaterale şi
multilaterale, după cum constituirea lor este determinată de o singură voinţă (testamentul,
recunoaşterea unui copil, recunoaşterea unei datorii etc.), de două voinţe (contractele), sau de mai
multe voinţe (Carta O.N.U.).
♦ După situaţia juridică generată, actele juridice pot fi constitutive, translative şi declarative de
drepturi şi obligaţii.
Actele juridice constitutive de drepturi şi obligaţii sunt izvorul unei situaţii juridice noi,
inexistente până în momentul când ele intervin. Intră în această categorie, de exemplu, autorizaţia
administrativă, hotărârea judecătorească de divorţ, cea de condamnare, actul de constituire a unei ipoteci
etc.
Actele juridice translative sunt cele prin care drepturile şi obligaţiile se transmit de la un subiect la
altul. Sunt acte translative, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.
Actele juridice declarative sunt cele prin care se recunosc drepturi şi obligaţii preexistente, cum ar
fi, de exemplu, actul de partajare a bunului între coproprietari cu ocazia ieşirii din indiviziune,
recunoaşterea unei datorii etc.
În timp ce actele constitutive şi cele translative produc efecte din momentul formării lor pentru
viitor, cele declarative au şi caracter retroactiv.
♦ După conţinutul lor actele juridice pot fi de drept material şi de drept procedural.
Primele dau expresie drepturilor şi obligaţiilor pe care le au părţile dintr-un raport juridic
(autorizaţia administrativă, testamentul, contractul), iar cele din urmă reprezintă manifestări juridice de
voinţă, cu caracter final, care, de cele mai multe ori, garantează realizarea raportului juridic material, de
regulă, în cadrul răspunderii juridice (hotărârea judecătorească, procesul verbal de sancţionare
contravenţională). Actele jurisdicţionale, emise în soluţionarea unui conflict, sunt cea mai importantă
categorie a actelor de drept procedural.
♦ În funcţie de destinatarul drepturilor şi obligaţiilor generate de actul juridic, distingem acte
juridice unilaterale, care generează obligaţii pentru una din părţi, cum ar fi donaţia sau contractul de gaj şi
acte juridice sinalagmatice, din care decurg drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi şi care, de cele mai
multe ori, sunt corelative, în sensul că ceea ce este obligaţie pentru un subiect reprezintă drept pentru
celălalt şi invers.
 79

Trebuie făcută distincţie între actul juridic unilateral ca rezultat al unei singure voinţe şi actul
juridic unilateral în care obligaţiile rezidă numai în sarcina unei părţi, un asemenea act fiind în
exclusivitate opera a două voinţe.
♦ După modul lor de realizare se disting: acte pure şi simple, acte complexe şi acte afectate de
modalităţi.
Primele sunt manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice prin simpla intenţie a autorului
lor, fără nici o altă condiţie cu caracter deosebit (opţiunea de acceptare pură şi simplă a moştenirii). Actele
complexe sunt categoria de acte juridice care, pentru a putea produce efecte, trebuie să întrunească
anumite condiţii de formă deosebite care pot consta în complexitatea procedurii (hotărârea
judecătorească) sau în concursul mai multor manifestări de voinţe (actele administrative aprobate).
Actele afectate de modalităţi sunt cele a căror existenţă şi executare sunt determinate de condiţie şi,
respectiv, de termen (de exemplu, donaţia cu clauză de întreţinere, vânzarea cu plata în rate).
♦ După modul de formulare actele juridice sunt consensuale, formale, solemne şi reale.
Actele juridice consensuale iau naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor. Valabilitatea lor
nu este condiţionaţi de întocmirea vreunui înscris. Consensualismul este dominant în dreptul civil şi chiar
comercial.
Actele juridice formale sunt cele care necesită şi redactarea înscrisului constatator. Formalismul
poate fi; ad validatem, când condiţionează valabilitatea actului („Toate donaţiile - precizează art. 813, c
civ. se fac prin act autentic”); ad probationem, când condiţionează modalitatea de dovedire a actului şi
extrinsec, când, din considerente de oportunitate contractuală, părţile consimt sa dea expresie acordului
lor de voinţă printr-un înscris, acesta nefiind cerut de lege nici ad validatem şi nici ad probationem.
Actele juridice solemne sunt cele a căror valabilitate este condiţionată atât de redactarea
înscrisului, cât şi de îndeplinirea unei anumite proceduri solemne, expres prevăzute de lege. Intră în
această categorie, de exemplu, încheierea căsătoriei ("Numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de
stare civilă-precizează art. 3 din C. fam. - dă naştere drepturilor şi obligaţiilor între soţi..."), semnarea
tratatelor internaţionale etc.
Actele juridice reale sunt cele a căror valabilitate este condiţionată de remiterea lucrului. Atât
timp cât lucrul n-a trecut, efectiv, din posesia unui subiect în posesia celuilalt, actul juridic nu este
valabil, chiar dacă există acordul de voinţă al părţilor sau sunt îndeplinite alte formalităţi. Intră în această
categorie contractul de depozit, contractul de gaj etc.
În funcţie şi de alte criterii sau ramura de drept în care operează, se fac deosebiri între: acte cu titlu
gratuit (donaţia) şi acte cu titlu oneros (contractul de locaţiune); acte între vii, care produc efecte în
timpul vieţii dispunătorului (de exemplu, contractul comercial, comodatul, acte administrative de
 80

gestiune etc.) şi acte mortis causa, care îşi produc efectele după moartea dispunătorului (testamentul);
acte săvârşite (distrugerea unui bun al altuia), acte încheiate (contractul) şi acte săvârşite şi încheiate
(bigamia); acte de achiziţie care duc la câştigarea unui drept şi acte de liberare care duc la diminuarea
activului celui care le îndeplineşte.
C. Definirea şi trăsăturile raportului juridic

Normele juridice, după cum s-a văzut, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul
respectării lor în relaţiile dintre subiectele de drept. Imensa majoritate a acestor reguli îşi ating scopul prin
conduita conformă a participanţilor la raporturilor sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într-un mod
activ, cum este cazul normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în
cazul normelor permisive. În cazul normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor penale,
eficienţa lor este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului. În caz contrar, prin adoptarea unei
conduite active, ia naştere raportul juridic de răspundere şi, implicit, cel de constrângere.
În ambele ipoteze, şi de cele mai multe ori pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice
ori să înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic declanşator al incidenţei regulii de drept, care alături de
norma însăşi, constituie, după cum s-a arătat, condiţii sau premise ale raportului juridic.
Raporturile juridice reprezintă deci o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme
juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi
în cadrul cărora, părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie,
prin forţa de constrângere a statului.
Spunem raport juridic şi nu raport de drept pentru că drepturile şi îndatoririle participanţilor la un
asemenea raport sunt, pe de o parte, reglementate, normate, iar pe de altă parte, există posibilitatea de a
interveni constrângerea de stat, prezentă în sancţiunea normei, în situaţia când aceste îndatoriri nu sunt
duse la îndeplinire pe cale voluntară.
Raportul juridic se individualizează în ansamblul raporturilor sociale prin următoarele trăsături:
Raportul juridic este un raport social pentru că reprezintă relaţii ce se stabilesc exclusiv între
oameni. Dreptul implică totdeauna ideea de altul, raportarea la alţii, finalitatea lui fiind reglementarea
interacţiunilor între oameni, în care aceştia manifestă atitudini prin conduitele lor. Dreptul nu priveşte, cel
puţin în mod direct, nici îndatoririle oamenilor faţă de Dumnezeu, nici îndatoririle omului faţă de sine.
Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dialectică dintre conţinutul social al
acestuia şi forma juridică pe care o îmbracă.
 81

Deci, un raport social transformat în raport juridic nu încetează prin aceasta să fiinţeze şi ca raport
social. În societate, însă, în afara raporturilor juridice, există alte numeroase raporturi sociale de ordin
politic, moral, religios etc. care nu au caracter juridic.
Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii pot viza,
bunuri materiale sau lucruri, ori de ocrotire a mediului înconjurător, întrucât, respectivele relaţii de
proprietate sau de ordin ecologic nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate şi bunul aflat în
proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului biologic şi natură, ci aceste relaţii
se stabilesc între oameni luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu privire la natură.
Lucrurile, plantele şi animalele sunt excluse din categoria subiectelor de drept, fiind lipsite de
raţiune, discernământ, capacitate de evaluare şi decizie, atribute care se cer subiectului de drept şi pe care
le posedă numai oamenii.
Când se discută despre dreptul animalelor, de pildă, nu ne referim decât la reglementarea juridică
a ocrotirii unor specii de vieţuitoare pe cale de dispariţie, de menţinere a unui echilibru ecologic de
care omul nu se poate dispensa fără să-şi pericliteze propria existenţă. Acestea însă nu devin subiecte ale
raporturilor juridice. Raporturile juridice, chiar şi atunci când se referă la lucruri şi animale, tot numai
între oameni se realizează. Eventual, lucrurile şi animalele pot constitui obiectul material al raporturilor
respective.
În altă ordine de idei, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal cum sunt cele
procedurale formate în cadrul judecăţii, deşi nu au corespondent în viaţa socială pe care să le îmbrace în
forme juridice, întrucât vizează aspecte de tehnica aplicării dreptului au şi ele tot un caracter social, deşi
nu decurg în mod direct din condiţiile vieţii sociale.
Întrucât aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului material, atunci când
acesta este încălcat, asupra lor se transmit aspectele social-juridice ale părţilor aflate în proces, sau care
decurg din modul de aplicare a sancţiunii şi exercitarea efectivă a constrângerii de stat.
Raportul juridic este un raport ideologic. Dacă raporturile materiale formate în societate, cum
sunt, de exemplu relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor, având prin aceasta un
caracter obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase, trec înaintea
formării lor, prin conştiinţa oamenilor. Ele depind, deci, de voinţa lor şi, prin aceasta, au caracter
subiectiv, fiind raporturi ideologice (nemateriale) ce ţin de conţinutul de idei al suprastructurii sociale.
Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în faptul că
ele sunt reglementate de voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la rândul ei, exprimă
ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod organizat şi filtrat prin
conştiinţa juridică a legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în procesul de realizare a dreptului
 82

de către organele de stat, atunci când acestea caută să stabilească voinţa reală cuprinsă în actul normativ şi
să o utilizeze în sens conform cu modul adecvat de soluţionare a cauzei.
Raporturile juridice reflectă şi definesc, într-o măsură chiar mai mare decât regula, tipul istoric
de drept, caracterul democratic sau nu al sistemului juridic aplicat de o societate la un moment dat, pentru
că, spre deosebire de norma juridică, ea poate fi în aparenţă democratică şi progresistă, relaţia juridică
concretă şi modul de realizare a dreptului, poate dezvălui esenţa reală a acestuia, contradicţia flagrantă
dintre litera şi spiritul legii.
De aceea, raporturile juridice concrete, ce reprezintă modul practic de aplicare al legii, pot influenţa
hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă este în acord cu legităţile şi
nevoile sociale, dar, totodată, pot deveni o frână în calea dezvoltării, când există un dezacord de conţinut
între realitate şi expresia juridică abstractă din normă şi, mai ales, concretă, cea din raportul juridic
format.
Raportul juridic este o relaţie volitivă. Caracterul volitiv al raportului juridic rezultă, pe de o
parte, din faptul că norma juridică pe care se întemeiază este expresia voinţei legiuitorului, iar pe de altă
parte, faptul juridic care declanşează constituirea lui, este, cu mici excepţii, exteriorizarea voinţei
subiectelor participante. Deci, raportul juridic are un caracter dublu voliţional. În ceea ce priveşte
subiectele participante, este de subliniat că ele trebuie să aibă posibilitatea să-şi exteriorizeze, în mod
liber, neviciat, voinţa. Numai aşa ele pot constitui, modifica sau stinge raporturi juridice. Dacă persoana
fizică e minoră, bolnavă mintal, în stare profundă de ebrietate sau de criză psihică indiscutabilă, ea nu
are voinţă liberă şi, deci, nu participă la raporturi juridice, lipsită, cum e, de discernământul faptelor sale.
Dacă, o persoană normală este în eroare, privind identitatea obiectului material al actului juridic, sau
natura acestuia, la fel nu vom putea vorbi de un raport juridic voliţional, astfel încât, consecinţa încheierii
unui astfel de act juridic va fi nulitatea sa absolută.
Intensitatea voinţei diferă însă de la un raport juridic la altul. Sunt situaţii în care raportul juridic
ia naştere exclusiv din voinţa legii (raportul de succesiune ca urmare a decesului unei persoane, de
exemplu). De asemenea, în general, şi raporturile juridice de drept penal iau naştere tot din voinţa legii,
materializată în activitatea autorităţilor judiciare. Persoana care săvârşeşte o infracţiune nu o face cu
intenţia de a intra într-un raport juridic de răspundere penală. Manifestarea sa de voinţă are un alt scop,
respectiv, obţinerea rezultatului corespunzător interesului urmărit. În alte cazuri, exteriorizarea voinţei,
pentru a duce la constituirea raportului juridic, trebuie făcută în cadrul unei solemnităţi, aşa cum este, de
pildă, căsătoria.
În materie contractuală, raporturile juridice se constituie pe baza acordului de voinţă al subiectelor
participante, acord care implică şi o anumită contradictorialitate.
 83

CURSUL NR. 10
STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC
(subiectele)

În componenţa unui raport juridic intră subiectele sau părţile, conţinutul, obiectul şi cauza.
Raportul juridic, fiind o relaţie socială, se înţelege că el nu poate fi constituit decât prin
participarea oamenilor, fie în mod individual, fie în grupuri, mai mult sau mai puţin organizate.
Numai oamenii, deci, pot deveni subiecte ale unui raport juridic abstract sau concret. Chiar dacă
sunt norme juridice care se referă la animale sau lucruri, cum ar fi, de exemplu, cele din Codul Civil
(art. 1000, art.1001, art.1002), ce reglementează, răspunderea pentru pagubele pricinuite de lucruri şi
animale, subiecte ale unor asemenea raporturi juridice, nu devin lucrurile şi animalele, care în mod
direct produc paguba, ci oamenii care le au în proprietate sau supraveghere.
La un raport juridic participă cel puţin două subiecte care se constituie în părţi. Distincţia trebuie
făcută pentru că o parte în anumite raporturi juridice, poate fi constituită din mai multe subiecte. De
exemplu, un bun ce constituie proprietatea a trei persoane este vândut. Sunt în acest caz trei subiecte de
drept care alcătuiesc o parte a raportului juridic, respectiv, vânzătorul.
Subiectele într-un raport juridic sunt deci titulare de drepturi şi obligaţii. În unele raporturi
juridice acestea sunt corelative şi chiar echivalente valoric (vânzare -cumpărare, locaţie, schimb etc.),
în altele, o parte are drepturi şi cealaltă obligaţii (donaţia fără sarcină, gajul etc.), iar în altele, deşi
ambele subiecte au drepturi şi obligaţii acestea nu sunt echivalente şi nici nu bot fi condiţionate reciproc.
De exemplu, în raporturile juridice de drept penal, infractorul are obligaţia de a răspunde pentru fapta sa
şi dreptul de a i se aplica tratamentul prescris de lege (dreptul la apărare, de exemplu), în timp, ce statul,
prin autoritatea judiciară, are dreptul, dar şi obligaţia, să-l sancţioneze, iar măsura să fie aplicată conform
legii.
Rezultă din cele arătate că poziţia părţilor într-un raport juridic este diferită, putând fi de egalitate
sau inegalitate. De exemplu, în dreptul civil există egalitatea juridică a părţilor participante la raportul
juridic respectiv, adică lipsa oricărei subordonări, a uneia faţă de alta înainte de formarea relaţiei,
operând principiul libertăţii contractuale sau autonomiei de voinţă la intrarea în raport. Odată intrate în
respectiva relaţie, în mod liber, nu mai operează egalitatea părţilor, deoarece ele vor avea poziţia
determinată de conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor pe care le deţin şi care nu este identic
pentru subiectele titulare.
În alte raporturi juridice, subordonarea unui subiect faţă de altul este preexistentă ca, de exemplu,
în raporturile de autoritate (administrativă, financiară) şi se menţine şi în derularea relaţiei juridice, în
 84

vreme ce, în raporturile de răspundere juridică subordonarea apare numai prin formarea relaţiei ca
urmare a săvârşirii faptei ilicite.
Pentru a deveni parte într-un raport juridic orice subiect de drept trebuie să întrunească
anumite trăsături ce poartă denumirea de capacitate juridică.
Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea generală şi abstractă recunoscută de legea în vigoare
unei persoane de a intra în raporturi juridice concrete exercitându-şi în aceste raporturi drepturi şi
asumându-şi obligaţii.
Dreptul nu interesează oamenii în integralitatea lor ci numai ca participanţi la relaţiile sociale şi
anume ca persoane participante la acele raporturi sociale care formează obiect de reglementare juridică.
Premisa de a intra în astfel de relaţii este capacitatea juridică recunoscută de lege. Ea se caracterizează
prin următoarele trăsături: legalitate (este creaţia legilor în vigoare); generalitate (este acordată generic)
inalienabilitate (nu se poate renunţa la ea, în tot sau în parte); intangibilitate (nimeni nu poate fi lipsit de ea
sau îngrădit în exercitarea ei cu excepţiile stabilite de lege).
Capacitatea juridică poate fi generală şi specială. Capacitatea juridică generală constă în aptitudinea
persoanei de a participa în principiu, ca titulară de drepturi şi obligaţii, în orice raport juridic, fără ca
legea să condiţioneze această participare de îndeplinirea unor condiţii. Capacitatea juridică specială este
posibilitatea recunoscută de legea în vigoare ca persoana să participe, cu statut de subiect de drept în
raporturi juridice, dacă îndeplineşte anumite condiţii.
Personalitatea umană, ca persoană în drept are capacitate juridică generală şi poate fi subiect de
drept. Persoanele de drept public şi persoanele de drept privat (numite persoane juridice) au capacitate
juridică specială, adică sunt ţinute de condiţiile prevăzute de legea în vigoare.
Capacitatea juridică se particularizează, în funcţie de subiectul participant la raportul juridic, în
capacitate civilă (persoanele fizice şi persoanele juridice), competenţă (organele statului) şi suveranitate
(statul).
A. Persoana fizică

Cuvântul "persona" desemna, la origine, masca pe care şi-o punea actorul pentru a-şi juca rolul.
Raportându-ne la această etimologie putem considera că "persoana fizică" este calitatea recunoscută
omului pentru a-şi putea juca rolul ce-i revine pe scena juridică.
Nu întotdeauna oamenii au fost consideraţi persoane. Au fost în această situaţie sclavii, străinii şi
unii membrii de familie în vechiul drept.
 85

În Codul civil francez, până la Legea din 31 mai 1854, era reglementată instituţia morţii civile.
Aceasta era o sancţiune care, dacă se aplica condamnatului, acestuia nu i se mai recunoştea
personalitatea.
În dreptul contemporan orice fiinţă umană este persoană fizică, adică este subiect de drept, cu
condiţia să se nască viabilă (în dreptul francez, art.311-4 Cod. Civil) sau vie în dreptul român (art.7, alin.
2 din Decretul nr. 31/1954).
În cazul persoanei fizice, capacitatea juridică este particularizată în capacitate civilă. Ea are două
dimensiuni: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă, recunoscută de lege persoanelor
fizice de a avea drepturi şi obligaţii. Ea este valabilă pentru toate ramurile de drept şi pentru toate tipurile
de raporturi juridice în care este angajată persoana fizică.
Conform art. 6, alin. 1 din Decretul 31/1954, "nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă...decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege". Aceasta înseamnă că, neputând fi pierdută
integral decât prin dispariţia subiectului de drept, capacitatea de folosinţă poate fi îngrădită de legiuitor,
fie sub forma unor sancţiuni sau ca o consecinţă a acestora, fie din nevoia de protecţie a unor categorii
de subiecte, cum ar fi minorii, interzişii, angajaţii etc.
Capacitatea de folosinţă se dobândeşte la naştere şi, cu anumite excepţii (când este vorba de a se
dobândi drepturi), chiar înainte de naştere, din momentul concepţiei, cu condiţia să se nască viu, şi
durează până la moarte, iar în anumite situaţii, printr-o ficţiune a legii, poate continua şi dincolo de
moarte. Este vorba de aşa numita teorie a comorienţilor potrivit căreia în cazul în care mai multe
persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără a se stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt
socotite că au murit deodată (art.81 din Decretul nr.31/1954. Această dispoziţie este necesară mai ales
în materie succesorală.
Conţinutul capacităţii de folosinţă îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, al căror titular
poate fi personalitatea umană: drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, drepturi social-
economice, drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, obligaţiile corelative etc.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice, recunoscută de legea în vigoare, de a-şi
exercita drepturile legale şi de a-şi asuma obligaţii corelative, intrând în raporturi juridice concrete, prin
încheierea de acte juridice proprii, fără reprezentant legal, asistare sau autorizare prealabilă.
Recunoaşterea capacităţii de exerciţiu este condiţionată de dezvoltarea bio-psihică a persoanei, de
asimilare a unei experienţe sociale şi de viaţă juridică, pentru ca ea să poată evalua, în cunoştinţă de
cauză, însemnătatea acţiunilor sale şi, totodată, să poată anticipa efectele respectivelor acţiuni.
 86

Nimeni, însă, nu se naşte cu personalitate constituită, ci înregistrează o evoluţie către personalitate,

până în momentul în care dobândeşte discernământ. Cine nu are discernământ, chiar prezumată fiindu-i
capacitatea de folosinţă, nu-şi poate asuma angajamente juridice.
Se prezumă prin lege ca fiind lipsiţi de discernământ minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească (alienaţii şi debilii mintali).
Având în vedere că discernământul se dobândeşte treptat, pe măsura dezvoltării bio-psihice a
persoanei, există în viaţa omului, potrivit legii, trei etape în ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu.
În prima etapă, care începe la naştere şi durează până la vârsta de 14 ani, minorul este lipsit total
de capacitate de exerciţiu. El poate participa la viaţa juridică prin reprezentanţii săi legali (părinţi sau
tutore). Se recunoaşte, însă, valabilitatea unor acte juridice de mai mică importanţă, cum ar fi micile
cumpărături efectuate de minor. La vârsta de 10 ani minorul îşi poate exprima opţiunea în legătură cu
încredinţarea sa unuia dintre părinţi, în caz de divorţ a acestora, opţiune de care instanţa este obligată să
ţină seama.
Cea de a doua etapă este etapa capacităţii restrânse (14-18 ani), când minorul poate încheia acte
juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. Şi în această etapă există câteva excepţii.
Astfel, la vârsta de 16 ani minorul poate încheia un contract de muncă sau poate intra într-o unitate
cooperatistă. De asemenea, femeia care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători iar de la data
căsătoriei, potrivit legii, dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.
A treia etapă este etapa capacităţii de exerciţiu depline, care începe la vârsta majoratului, adică la
18 ani.
Nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, atrage după
sine sancţiuni diferenţiate, în funcţie de caracterul normei încălcate şi în raport de gravitatea faptei
ilicite. În general, asemenea acte, din nevoia protejării intereselor minorului, sunt sancţionate cu nulitate
relativă.
Şi în raporturile juridice de drept penal se cer anumite condiţii privind, vârsta, responsabilitatea,
libertatea de hotărâre şi acţiune a infractorului. Astfel, "Nu constituie infracţiune - precizează art. 50, C.
Pen. - fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu înde-
plinea condiţiile legale pentru a răspunde penal".
Capacitatea de exerciţiu încetează odată cu moartea persoanei fizice şi numai prin excepţie în timpul
vieţii, în cazurile survenirii unei alienaţii sau debilităţi psihice şi a punerii sale sub interdicţie.
În materie civilă, actele celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu pot fi făcute prin reprezentanţi
legali. Drepturile publice, cum ar fi, de exemplu, dreptul de vot, nu pot fi exercitate prin reprezentant.
 87

Dispoziţiile legale privind starea şi capacitatea persoanei sunt valabile şi în raporturile juridice de
drept internaţional.
B. Persoana juridică

Complexitatea vieţii sociale, cerinţele tot mai exigente ale progresului şi puterile limitate ale
omului pentru a le face faţă în mod individual, l-au determinat, în decursul timpului, să se asocieze cu
semenii lui, constituind diferite colectivităţi.
Cu timpul, acestea au devenit entităţi distincte de membrii care le compun, dobândind organizare
proprie şi autonomie economică şi putând, astfel, realiza interesele comune ale celor care le-au constituit.
În asemenea condiţii, au devenit şi subiecte de drept de sine stătătoare, sub denumirea de persoane fizice
sau morale.
Spre deosebire de persoana fizică, persoana juridică este un colectiv de oameni cu o structură
organizatorică bine determinată, dispunând de independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea
unui anumit scop în acord cu interesele obşteşti.
În afară de aceste condiţii, precizate şi în Decretul 31/1954, art. 26, în funcţie de obiectul de
activitate al colectivităţii astfel constituite, legea impune şi anumite condiţii speciale pentru acordarea
statutului de persoană juridică.
Astfel, o societate comercială devine persoană juridică odată cu înmatricularea ei în registrul
comerţului, înmatriculare care se dispune de către judecătorul delegat printr-o încheiere, dacă în urma
verificării se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Persoanele juridice se constituie într-o diversitate de domenii, având o largă răspândire în circuitul
juridic, fapt pentru care şi denumirile sub care sunt cunoscute sunt diverse: regii autonome, companii,
societăţi comerciale, organizaţii cooperatiste, asociaţii, uniuni, fundaţii etc.
Sunt, de asemenea, persoane juridice, partidele politice, diferite organizaţii politice, cultele
religioase şi chiar statul, cu organele şi unităţile sale administrativ teritoriale, când intră în raporturi juridice
de drept privat.
Pentru a-şi putea realiza obiectivul pentru care s-a constituit, şi persoana juridică beneficiază de
capacitate civilă, în cazul ei însă, nu se mai face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Spre deosebire, însă, de persoana fizică, ea beneficiază de o capacitate specială, în sensul că
drepturile şi obligaţiile sale sunt subordonate obiectului de activitate declarat şi autorizat şi care este
prezentat detaliat în statut şi actele de constituire. Înfăptuirea altor acte în afara celor autorizate, atrage
 88

după sine sancţiunea nulităţii absolute, iar în anumite condiţii pot duce chiar la dizolvarea persoanei
juridice.
C. Organele de stat

În raporturile juridice de drept public ce implică activitatea fundamentală a statului (legislativă,

executivă şi judecătorească), cel puţin unul dintre subiecte este organ al statului.
Organele statului participă la realizarea acestor raporturi juridice ca purtătoare de autoritate
publică.
Şi în cazul lor, capacitatea juridică, ce poartă denumirea de competenţă, este una specială, fiind
alcătuită dintr-un complex de drepturi şi obligaţii cu care este investit organul sau funcţionarul de stat,
prin lege, în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţat.
Competenţa are un conţinut material, în sensul că atribuţiile cu care este investit organul respectiv
(competenţă materială) se exercită pe un anumit teritoriu (competenţă teritorială), precum şi într-o anumită
perioadă de timp (competenţă în timp).
Şi competenţa presupune, după cum s-a văzut, un ansamblu de drepturi şi obligaţii, numai că,
spre deosebire de celelalte subiecte de drept, pentru organele statului, ceea ce este un drept (dreptul
poliţistului de a-l aresta pe infractor) este, în acelaşi timp, şi obligaţie, întrucât acest mod de a proceda
este un atribut de serviciu.
D. Statul şi organizaţiile internaţionale

În raporturile juridice de drept internaţional public, principalul subiect de drept este statul. Statul
este subiect de drept şi în raporturile civile, prin intermediul Ministerului Economiei şi Finanţelor şi
organele financiare ale acestuia din teritoriu (este cazul succesiunilor vacante, a bunurilor fără stăpân şi
a despăgubirilor în cazul condamnărilor pe nedrept).
Şi în raporturile juridice de drept internaţional, capacitatea juridică a subiectelor participante se
particularizează în noţiunea de competenţă.
Prin competenţă în dreptul internaţional se înţelege capacitatea juridică a unei entităţi, conferită sau
recunoscută de dreptul internaţional de a face un act, de a lua o decizie sau de a judeca o cauză.
Principalul creator şi apărător al normelor dreptului internaţional public, direct sau prin intermediul orga-
nizaţiilor interetatice, este statul.
Statutul internaţional al statului îşi are expresia în competenţa sa trinitară: materială, personală şi
teritorială.
 89

Competenţa materială are două dimensiuni - una internă şi alta externă. Aceea internă se manifestă
prin suveranitatea sa internă, prin capacitatea de a-şi organiza puterea politică, sistemul său economic şi
social. Competenţa materială externă cuprinde toate competenţele sale pe care le exercită în relaţiile
internaţionale, în calitatea sa de subiect de drept internaţional public.
Competenţa personală constă în capacitatea statului de a acţiona faţă de cetăţenii săi în sensul
reglementării cetăţeniei, protecţiei lor în străinătate şi dându-le dispoziţii.
Competenţa teritorială se referă la capacitatea sa juridică de a acţiona pe teritoriul pe care îşi
exercita suveranitatea.
În concluzie, statul este subiect de drept internaţional public sub două condiţii: să fie destinatarul
nemijlocit al normelor dreptului internaţional public şi, ca atare, să fie titularul direct de drepturi şi
obligaţii internaţionale; să participe nemijlocit la raporturile juridice internaţionale cu acces direct la
procedurile internaţionale pentru a-şi apăra drepturile.
Mai trebuie subliniat faptul că în această calitate, de subiect de drept internaţional public, statul are
dreptul la existenţă liberă şi decizie suverană şi, corelativ, îi revine obligaţia de a nu aduce atingere în
nici un fel suveranităţii celorlalte state.
Multă vreme, în viaţa juridică internaţională, statul era unicul subiect de drept. De abia după cel de-
al doilea război mondial, jurisprudenţa internaţională şi diferite acte internaţionale au recunoscut
calitatea de subiect de drept şi organizaţiilor internaţionale guvernamentale. Face parte din această
categorie, în primul rând, O.N.U., apoi instituţiile specializate, cum ar fi Organizaţia Internaţională a
Muncii (O.LM.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.), Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C:O.) etc.
Tot după al doilea război mondial, s-a recunoscut calitatea de subiect de drept internaţional public şi
popoarelor care luptă pentru eliberare şi constituirea unor state independente. Aşa a fost cazul, de
exemplu, poporului palestinian, reprezentat, inclusiv la O.N U. de către Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei.
 90

CURSUL NR. 11
STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC
(conţinut, obiect cauză)

A. Conţinutul raportului juridic

Drepturile şi obligaţiile ce revin subiectelor participante la un raport juridic alcătuiesc conţinutul

acestuia. Ele se află într-o strânsă conexiune şi interdependenţă constituind, practic, elementul de legătură
între subiecte, adică ceea ce le face, le determină sau le motivează intrarea în relaţia respectivă.
În unele raporturi juridice, o parte are drepturi, cealaltă obligaţii (contractul de împrumut,
contractul de donaţie fără sarcini, gajul etc.) în schimb, în altele, ambele părţi au, în acelaşi timp, şi
drepturi dar şi obligaţii (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune etc.).
Drepturile şi obligaţiile subiectelor dintr-un raport juridic sunt corelative. Ceea ce pentru un
subiect este un drept, pentru celălalt este obligaţie. Drepturile nu pot avea a existenţă izolata de obligaţii,
întrucât, în acest fel, n-ar putea fi realizate. Într-un contract de vânzare-cumpărare, de exemplu, vânzătorul
are dreptul să pretindă preţul şi obligaţia să remită lucrul, iar cumpărătorul are dreptul să pretindă lucrul
şi obligaţia să plătească preţul.
Drepturile subiective
Drepturile concrete ale subiectelor participante la un raport juridic determinat şi, deci,
conţinute în acest raport sunt drepturi subiective.
Acestea dau posibilitatea titularilor, adică celor care le aparţin, să acţioneze într-un anumit mod şi,
în acelaşi timp, să pretindă celorlalţi o conduită corespunzătoare care să ducă la realizarea dreptului sau
la conservarea şi apărarea lui.
Astfel de drepturi sunt subiective, întrucât sunt strâns legate de persoana titularului, respectiv,
subiectul de drept. Prin aceasta ele se deosebesc de dreptul obiectiv care, aşa după cum s-a arătat,
reprezintă totalitatea normelor juridice existente în vigoare la un moment dat. Acestea sunt independente
de voinţa oricărui subiect participant la raporturile juridice concrete, în sensul că nu le poate anula,
modifica sau, cel puţin, să le ignore, de vreme ce conduita sa intră sub incidenţa lor.
Dreptul subiectiv este, deci, o facultate sau o prerogativă recunoscută de lege subiectului de drept
(persoană fizică, persoană juridică, statul şi organizaţiile sale), întemeiat pe un interes ocrotit juridic, în
virtutea căruia acesta poate să adopte o conduită determinată (să se bucure de viaţă, de onoare şi
demnitate, să folosească locuinţa închiriată etc.) în relaţiile cu alţi oameni, determinaţi sau nu şi să
pretindă titularului obligaţiei corelative dreptului său, o comportare conformă interesului apărat şi care, la
nevoie, poate fi impusă prin constrângerea de stat.
 91

Această definiţie necesită următoarele explicaţii:

♦ Dreptul subiectiv îşi are sursă în norma generală şi abstractă din dreptul obiectiv. Deci, el nu
este la liberă voinţă a titularului, nu acesta îşi făureşte dreptul, ci îi revine. Conduita subiectului trebuie
să se înscrie în limitele prevăzute de lege, pentru a-şi putea realiza sau apăra interesul.
♦ Între dreptul subiectiv şi obligaţie există o legătură indisolubilă, în sensul că nu există drept
fără o îndatorire corelativă. Astfel, dreptului de proprietate îi corespunde obligaţia generală şi
nediferenţiată a tuturor de a-l respecta, de a nu-l încălca; dreptului creditorului îi corespunde obligaţia
debitorului de a-i restitui bunul, banii sau de a-i repara prejudiciul; dreptului la remunerare îi
corespunde obligaţia beneficiarului de a-şi plăti serviciile; dreptului de vot îi corespunde obligaţia
autorităţilor de a crea condiţii pentru ca acesta să fie exercitat etc.
♦ Întrucât dreptul subiectiv reprezintă o facultate, posibilitate sau prerogativă, înseamnă că
titularul său nu poate fi obligat să şi-l exercite, spre deosebire de titularul obligaţiei, a cărui îndatorire
se află sub semnul constrângerii şi aceasta poate deveni efectivă, dacă îndatorirea nu este dusă la
îndeplinire pe cale voluntară. Astfel, proprietarul nu poate fi obligat să-şi înstrăineze bunul,
creditorul nu poate fi constrâns să pretindă plata datoriei etc. În schimb, în ceea ce priveşte
drepturile autorităţilor publice, care reprezintă şi atribuţii de serviciu, acestea sunt dublate de
obligaţia titularilor de a le exercita. De exemplu, sancţionarea celui vinovat pentru abaterea comisă este
pentru autoritatea publică atât un drept, cât şi o obligaţie.
♦ Sunt drepturi subiective care preexistă raporturilor juridice, iar acestea din urmă iau naştere
numai ca ele să poată fi exercitate. De exemplu, drepturile electorale, dreptul la învăţătură etc. sunt
drepturi subiective consacrate de dreptul obiectiv (Constituţie) şi, pentru exercitarea lor, autorităţile
publice îndrituite sunt obligate să creeze cadrul şi condiţiile necesare intrând, astfel, în raporturi juridice
cu titularii acestor drepturi.
Dacă orice raport juridic presupune existenţa cel puţin a unui drept subiectiv, în schimb, există
drepturi subiective şi în afara raporturilor juridice, acestea luând naştere doar pentru punerea lor în valoare
şi nu pentru crearea lor.
♦ Trebuie făcută distincţie între existenţa dreptului subiectiv, ca prerogativă recunoscută şi
garantată de lege şi exercitarea lui efectivă. Recunoaşterea şi chiar garantarea legală a dreptului
subiectiv nu este suficientă, în toate situaţiile, pentru realizarea lui. Uneori, chiar legea cere titularului
dreptului un comportament activ, pentru a-şi putea realiza dreptul, în sensul de a pretinde celuilalt subiect
al raportului juridic, titular al obligaţiei, conduita necesară şi utilă unui asemenea scop. De exemplu,
potrivit art. 1079, C. Civ., debitorul poate fi determinat să-şi execute obligaţia ce constă în a da sau în a
face şi prin punerea lui în întârziere de către creditor printr-o notificare ce i se va face prin tribunalul
 92

domiciliului său.
Dreptul obiectiv nu lasă la voia întâmplării exercitarea drepturilor subiective, stabilind pentru
aceasta anumite reguli pe baza cărora, în doctrină, s-au conturat următoarele principii:
♦ Principiul exercitării dreptului potrivit cu scopul lui licit. Angajarea unei relaţii, fundamentată
pe lege şi care astfel devine raport juridic, îşi are determinarea în motivaţiile şi interesele urmărite de
subiectele respective. Din punct de vedere juridic, motivaţiile nu interesează, în schimb, ceea ce urmă-
reşte subiectul potenţial, care începe acte de exercitare a dreptului său, acordat de lege, interesează
datorită raţiunii de a fi a legii şi de aceea ea îl protejează.
Legea nu ocroteşte decât acele drepturi subiective care concordă cu interesele generale. „Drepturile
civile ale persoanelor fizice - se precizează, în aceasta idee, în art. 1 din Decretul 31/1954 - sunt
recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul
obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire ...". Tocmai de aceea, "ele pot fi exercitate numai potrivit
cu scopul lor economic şi social" (art 3, alin. 2 din Decretul 31/1954).
În concluzie, prerogativele subiectului activ de a avea o anumită conduită, de a pretinde
subiectului pasiv o conduită corespunzătoare dreptului său, ori de a solicita concursul forţei de
constrângere statală în cazul nerespectării sau încălcării acestei conduite, nu pot fi valorificate decât în
scopul materializării unui interes personal, direct, actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul
general şi cu normele de convieţuire socială.
♦ Principiul exercitării dreptului cu respectarea moralei. Şi dreptul şi morala sunt factori de
reglementare a relaţiilor sociale. Însă, în timp ce norma morală personalizează comportamente, norma
juridică uniformizează comportamente, după o măsură exterioară individului, stabilită de ordinea socială
normativă. Aceasta nu pune însă în opoziţie dreptul cu morala. Între ele există complementaritate, în sensul
că binele asigurat de ordinea publica slujeşte binele trăit de fiinţa umană, şi invers. Legea juridică nu
ignoră virtuţile, cum ar fi curajul fidelitatea, discreţia etc. Ea ocroteşte demnitatea, onoarea, cinstea,
sancţionând actele de laşitate, indiscreţie, trădare, abandon de familie etc., din perspectiva interesului
general.
Sunt texte de lege care fac trimitere directă la morală, pentru a indica conduita pe care trebuie să
o adopte subiectul de drept.
Astfel, potrivit art. 968, C. Civ. "Cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrară
bunelor moravuri şi ordinii publice." Sau art. 1008, C. Civ., care dispune: "Condiţia imposibilă sau
contrarie bunelor moravuri sau prohibită de lege este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa".
♦ Principiul exercitării cu bună credinţă a dreptului subiectiv. Numeroase texte de lege invocă
buna-credinţă, atunci când este vorba de exercitarea drepturilor subiective.
 93

Chiar în Constituţia României se precizează că: "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii
trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi". Apoi, "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă", dispune şi art. 970, alin.
1, C. Civ. De asemenea, şi "drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă..." se precizează în
art. 723, C. Proc Civ..
Buna-credinţă, ca măsură de apreciere a modului de exercitare a drepturilor, se prezumă
întotdeauna, iar sarcina probei revine celui care invocă reaua-credinţă (art. 1899, alin. 2 C. Civ.).
Diversitatea drepturilor subiective necesită, pentru realizarea unei percepţii cât mai clare asupra lor, o
clasificare, scop în care se poate recurge la mai multe criterii.
♦ După conţinutul lor social, drepturile subiective se grupează în trei categorii:
Drepturi politice, care revin fiecărui subiect de drept, în calitate de cetăţean al statului, şi se
manifestă prin participarea lui la viaţa politică a acelui stat (dreptul la vot, dreptul de a. exercita o funcţie
în stat, dreptul de a activa în partide politice etc.)
Drepturi publice, care revin fiecărui subiect de drept ca membru component al comunităţii
umane, indiferent de cum este aceasta organizată (dreptul la libertate, la opinie, la informaţie, la
proprietate etc.);
Drepturi civile, care revin fiecărui subiect de drept, în calitate de persoană fizică participantă la
un raport juridic civil (dreptul de a contracta).
♦ După importanţa şi modul lor de consacrare, drepturile se împart în:
Drepturi fundamentale, de maximă importanţă, fapt pentru care sunt prevăzute în Constituţie
(dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare etc.);
Drepturi nefundamentale sau ordinare, consacrate prin diferite acte normative, dar acestea din
urmă trebuie să fie conforme cu cele dintâi (dreptul de trecere (art. 616, C. Civ.), dreptul de vedere( art.
611, C. Civ.) etc.).
♦ După gradul lor de opozabilitate, sunt:
Drepturi absolute sau opozabile erga omnes, faţă de care există obligaţia tuturor, inclusiv a
statului, de a nu face nimic de natură să le tulbure exercitarea. Titularul lor are posibilitatea să le exercite
singur, iar celorlalte persoane, neindividualizate, le corespunde obligaţia de a le respecta (dreptul la
viaţă, dreptul la proprietate, dreptul la onoare şi demnitate etc.);
Drepturi relative sunt acele drepturi subiective în temeiul cărora titularul lor, determinat, are
posibilitatea de a pretinde de la alt subiect determinat, să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru.
Aceste drepturi sunt, deci, opozabile numai anumitor persoane, precis determinate ca părţi în raporturile
juridice de unde derivă astfel de drepturi.
 94

♦ După faptul dacă au sau nu conţinut economic, drepturile subiective se împart în:
Drepturi patrimoniale, care au conţinut economic, adică sunt evaluabile în bani; acestea, la
rândul lor, se împart în drepturi reale, care conferă titularului posibilitatea exercitării în mod direct a
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei asupra unui lucru, ori numai a unora din aceste atribute (de exemplu,
dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale) şi drepturi de creanţă, care îl legitimează pe titular,
participant la un raport juridic concret, să ceară celeilalte părţi să îndeplinească obligaţia de a da, de a face
sau a nu face ceva corespunzător dreptului pretins; .
Drepturi personale nepatrimoniale, care nu sunt evaluabile în bani, fiind strâns legate de
persoana umană, întrucât servesc individualizării şi ocrotirii acesteia şi pe care numai titularul lor le
poate exercita, iar nu un altul (de exemplu, dreptul la nume, onoare, integritate fizică, drepturile
care decurg din creaţia intelectuală etc.).
Obligaţia
Cealaltă componentă a conţinutului raportului juridic, alături de dreptul subiectiv, este obligaţia. Ea
reprezintă îndatorirea ce revine părţii obligate din raportul juridic, de a avea o conduită determinată şi
corespunzătoare dreptului pretins (de a da, a face sau a nu face ceva), conduită care poate fi impusă, la
nevoie, în mod forţat, prin constrângerea de stat. Şi această definiţie necesită mai multe explicaţii, după
cum urmează:
♦ Obligaţia este o îndatorire şi nu o facultate, prerogativă sau posibilitate, ca în cazul
dreptului subiectiv. Prin urmare, titularul ei, dacă nu adoptă conduita corespunzătoare dreptului
pretins, pe cale voluntară, poate fi constrâns în acest scop de către autoritatea de stat competentă.
♦ Obligaţia este indisolubil legată de dreptul subiectiv. Ea nu are o existenţă independentă.
Oricine este obligat, este obligat faţă de cineva, care are un drept subiectiv asupra lui, corespunzător
acestei obligaţii. Chiar dacă nu este şi ea numită subiectivă (dreptul subiectiv este denumit astfel pentru a
fi deosebit de dreptul obiectiv pozitiv), obligaţia nu este altfel decât personală, adică legată indisolubil
de subiectul îndatorat. Obligaţia este, ca şi dreptul subiectiv corelativ, reglementată juridic. Deci, ea
trebuie să fie în acord cu legea şi îndeplinită conform ei, nefiind de conceput şi de realizat îndatoriri
ilegale sau imorale. Titularul dreptului subiectiv este oprit de lege să pretindă un alt conţinut al obligaţiei
decât cel consacrat juridic, şi nici o altă modalitate de executare a acestuia.
♦ Obligaţia poate lua forma unei prestaţii pozitive, constând în a da sau a face ceva (datornicul are
obligaţia de a da sau a înapoia împrumutul, prestatorul de servicii are obligaţia de a face sau de a
executa lucrarea etc.), sau a unei prestaţii negative, constând în a nu face ceva de natură să lezeze
dreptul subiectiv corelativ (de exemplu, autorul unei opere literare, care a încheiat un contract de
publicare cu o anumită editură, are obligaţia de a nu încheia un alt asemenea contract cu o altă editură).
 95

♦ Obligaţiile pot avea mai multe surse de provenienţă, numite în literatură izvoare. Astfel, unele
rezultă din raporturile juridice constituite de părţi, în mod conştient şi premeditat, pentru a produce efecte
juridice, adică drepturi şi obligaţii, în conformitate cu legea (contractele civile, căsătoria, adopţia etc.).
Altele iau naştere din încălcarea unor drepturi subiective preexistente, sau a unor norme juridice, în
general, ducând, astfel, la constituirea raporturilor juridice în care obligaţia subiectului răspunzător poate
fi de dezdăunare, dacă a provocat un prejudiciu, şi/sau de a suporta sancţiunea prevăzută de lege
(disciplinară, contravenţională, penală etc.). Alte obligaţii decurg, însă, direct din lege, cum ar fi plata
impozitului pe veniturile realizate, îndeplinirea obligaţiei de rechiziţionare a unor bunuri personale etc.

B. Obiectul raportului juridic

Drepturile subiective şi obligaţiile corelative ce revin părţilor dintr-un raport juridic, alcătuiesc,
după cum s-a văzut, conţinutul acestuia. Însă, atât drepturile cât şi obligaţiile, pentru a putea fi realizate,
necesită din partea subiectelor anumite conduite, adică acţiuni sau inacţiuni concrete care să aibă ca
rezultat realizarea dreptului şi îndeplinirea obligaţiei corelative.
Conţinutul raportului juridic impune şi conduita pe care subiectele vor trebui să o adopte. De
exemplu, cel care, are intenţia de a împrumuta, de a dona, de a vinde sau de a cumpăra, trebuie să se
manifeste în aşa fel încât intenţia, lui să fie receptată de virtualii parteneri la o relaţie juridică de acest
gen. Din momentul în care relaţia, respectiv raportul juridic, s-a creat, comportamentul subiectelor este
impus de poziţia pe care au dobândit-o (creditor-debitor, vânzător-cumpărător, donator-donatar etc.).
Conduita, respectiv, acţiunile sau inacţiunile, pe care subiectele unui raport juridic vor trebui să
le întreprindă pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, formează obiectul reportului
juridic respectiv.
Rezultă, din cele arătate, că, în timp ce subiectele şi conţinutul alcătuiesc partea statică a
raportului juridic, obiectul formează partea lui dinamică, deoarece primele două sunt condiţii ale intrării
în relaţia juridică, iar cel de al treilea, respectiv, obiectul sau conduita de urmat, reprezintă derularea
raportului juridic.
Considerarea obiectului raportului juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura
raportului cu norma de drept, care, ea însăşi, este o regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul
juridic concret se urmăreşte realizarea normei juridice, legătura dintre relaţia concretă şi regulă, respectiv,
conformitatea sau neconformitatea dintre ele fiind dată de conduita părţilor faţă de regula instituită, mai
precis de dispoziţia conţinută în aceasta, ceea ce explică şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel
subiectiv.
 96

În unele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie să le întrunească
obiectul raportului juridic. De exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie determinat sau
determinabil, posibil, moral, licit şi un fapt personal al debitorului.
Sunt raporturi juridice în care obiectul se rezumă la prestaţia unei singure persoane, uneori chiar
fără consimţământul celeilalte (acte administrative, acte procesuale, testamentul). În cele mai dese
cazuri, însă, obiectul implică conduita ambelor subiecte, întrucât drepturile şi obligaţiile lor sunt
corelative. Astfel, într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, obiectul constă în remiterea lucrului de
către vânzător şi plata preţului de către cumpărător.
Cunoaşterea obiectului raportului juridic are atât importanţă teoretică, întrucât ajută la stabilirea
naturii juridice a relaţiei în cauză, cât şi practică, deoarece permite a se evalua modul cum s-a îndeplinit
obligaţia, iar dacă dreptul subiectiv corelativ nu a fost realizat, prin examinarea conduitei subiectului
obligat se poate stabili concret răspunderea acestuia.
Obiectul trebuie să fie în conformitate cu ordinea publică şi bunele moravuri. Deci, sunt interzise
conduitele care urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor, conduitele
imorale sau cele care lezează onoarea şi demnitatea umană.
Raporturile juridice, a căror obiect nu se încadrează în aceste cerinţe vor trebui, deci,
desfiinţate de organele de stat competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor
relaţii, iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat acte juridice, acestea din urmă vor fi lovite de
nulitate.
Sunt raporturi juridice care au şi un obiect material (vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, împrumutul
etc.). Din această cauză, în literatura juridică s-au exprimat şi puncte de vedere potrivit cărora obiectul
material ar fi, în definitiv, obiectul raportului juridic. Potrivit unei asemenea opinii, unele raporturi
juridice ar fi lipsite de obiect (de exemplu, raporturile juridice de drept penal constituite ca urmare a
infracţiunilor de insultă, calomnie, tulburarea liniştii publice etc.), ceea ce nu este de acceptat.

C. Cauza raportului juridic

În literatura juridică, cauza raportului juridic este puţin analizată, deşi majoritatea autorilor o
nominalizează printre elementele structurale ale raportului juridic. Practic, şi în absenţa cauzei, relaţia
socială, oricare ar fi ea, nu poate fi considerată raport juridic. „Obligaţia fără cauză sau fondata pe o
cauză falsă, sau nelicită - se precizează în art. 966, C. Civ. - nu poate avea nici un efect".
Cauza constă în scopul sau motivaţia ce îl animă pe oricare subiect de drept pentru a intra într-un
raport juridic. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, cauza pentru vânzător constă în
 97

obţinerea preţului, adică pentru un asemenea scop consimte să transfere proprietatea bunului, iar pentru
cumpărător, obţinerea bunului. Este de observat că ceea ce este obiect pentru un subiect, reprezintă cauză
pentru celălalt, şi invers.
Cauza trebuie să fie reală şi conformă cu legile de convieţuire socială. Un raport juridic care
ar avea o cauză ilegală sau contrară bunelor moravuri şi ordinii publice, constituie un atentat la ordinea
de drept şi, prin urmare, atrage după sine intervenţia autorităţilor competente pentru restabilirea legalităţii.
 98

CURSUL NR. 12
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
( concept şi conţinut)

A. Conceptul de răspundere juridică

A-1. Explicaţii terminologice
În literatura cu tematică socială, dar mai ales în cea juridică, se întâlnesc noţiunile de "răspundere"
şi "responsabilitate", care, în linii mari, au acelaşi înţeles. Originea lor este unică, provenind din latinescul
"respondere", care înseamnă "a da asigurări", "a se supune", "a plăti"," a se achita", "a asculta" etc. În
limba română, termenul fiind receptat pe două căi, franceză şi respectiv italiană, s-a ajuns la aceste două
noţiuni, care în, evoluţia lor, au dobândit nuanţe proprii, deşi sensul originar îl păstrează fiecare dintre
ele.
Viaţa socială, convieţuirea, după cum s-a arătat în cursurile anterioare, este normată, condiţie
indispensabilă pentru ca ea să fie posibilă. Deci, omul, prin excelenţă fiinţă socială, se află în
permanenţă sub impactul cadrului normativ în care trăieşte. Din această condiţie se naşte o nouă
dimensiune a spiritului său, şi anume, cea a responsabilităţii.
Acţiunea umană se constituie, se desfăşoară, se modifică, se opreşte şi se termină, sub semnul
inevitabil al responsabilităţii. Ca dimensiune a spiritualităţii, ea se naşte din acţiunea conjugată a
gândirii, voliţiunii şi afectivităţii, în procesul de evaluare a realităţilor mediului în care omul trăieşte,
de proiectare a unor conduite realizabile şi alegerea dintre mai multe posibilităţi pe cea mai bună, mai
eficientă şi mai potrivită pentru îndeplinirea scopului propus. Tocmai pentru că aceasta implică, în primul
rând, conştientizarea valorilor şi normelor sociale, omul, luat în individualitatea personalităţii sale,
rămâne singura fiinţă responsabilă de sine, de faptele sale.
Astfel, conştient de sine, individul uman alege, decide şi se angajează, ceea ce înseamnă
responsabilitate. Aceasta este dimensiunea cunoaşterii valorilor şi semnificaţiei sociale din normele de
conduită, precum şi a conştientizării lor. Dacă el nu aderă la ele, optând pentru altele, devine răspunzător,
având obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unei (unor) reguli de conduită. Răspunderea se
datorează, deci, situării individului în sistemul social de relaţii normate. El dă seamă faţă de acest
sistem, dacă conduita sa este incompatibilă cu exigenţele ordinii sociale normate.
Putem concluziona că, în timp ce responsabilitatea este o componentă a spiritului uman, o
dimensiune a conştiinţei sale, răspunderea este exterioară individului, concretizându-se atunci când
acesta se situează în afara cadrului social normat, în obligaţia de a suporta consecinţele faptei sale
neconforme cu exigenţele acestuia.
 99

După cum se vede, responsabilitatea şi răspunderea se află într-o relaţie de intercondiţionare. Cu

cât responsabilitatea individului este mai mare, ca rezultat, în primul rând, al instrucţiei şi educaţiei sale,
cu atât conduita lui este mai adaptată şi compatibilă cadrului normat în care trăieşte şi, în consecinţă,
răspunderea sa mai puţin angajată. În acelaşi timp, angajarea, răspunderii, prin obligarea la suportarea
consecinţelor unor astfel de fapte, duce, nemijlocit, la creşterea responsabilităţii.
A-2. Răspunderea juridică, formă a răspunderii sociale
Societatea este guvernată de o diversitate de norme prin care îşi apără interesul său general în
mod cât mai complet. Privite în ansamblu, normele reprezintă factori de organizare a acţiunilor umane,
iar întrucât individul uman are posibilitatea de a le respecta sau nu, modul în care se poate realiza, prin
intermediul acestora, reglarea conduitei va dobândi sens pozitiv, de conformare, sau negativ, de conflict,
acesta din urmă generat fiind de o nesincronizare între interesele generale ale societăţii care, oricum,
prevalează, şi interesele personale ale individului, materializate în acţiunea potrivnică prescripţiilor
normelor.
Aşadar, normele sociale reprezintă forma instituţionalizată de apreciere a comportamentului uman,
iar în caz de neconcordanţă între conduita individului şi imperativul normelor, intervine răspunderea
socială, care poate lua forma răspunderii juridice, morale, religioase etc. Deci, noţiunea de răspundere nu
este specifică în exclusivitate dreptului. Atâta vreme cât viaţa şi relaţiile sociale sunt reglementate de o
diversitate de factori şi răspunderea se particularizează în funcţie de norma sau normele încălcate,
acestea putând fi, pe lângă cele juridice, şi morale, religioase, politice etc.
Indiferent de forma sub care se manifestă, răspunderea are sensul de obligaţie, de a respecta
consecinţele încălcării unor reguli de conduită. Această obligaţie revine autorului faptei contrare
cerinţelor regulii şi poartă, întotdeauna, amprenta dezaprobării sociale faţă de o asemenea conduită.
Prin urmare, răspunderea juridică este o expresie specifică a ideii de responsabilitate socială, în
conformitate cu care fiecare om este obligat (trebuie să se simtă obligat) să-şi asume şi să suporte
consecinţele conduitei sale, să-şi anticipeze rezultatele acţiunilor sau inacţiunilor săvârşite. În plus, însă,
stabilirea concretă a răspunderii juridice presupune, pe lângă aprecierea socială, şi o constatare oficială,
realizată de organele specializate ale statului.
Deci, în cadrul răspunderii sociale, răspunderea juridică se distinge prin aceea că vizează obligaţia
de a da seama faţă de o exterioritate, reprezentată de organele statului, pentru încălcarea normei de
drept.
Însă, răspunderea juridică funcţionează în consens cu celelalte forme de răspundere socială, chiar
dacă sancţiunea care o concretizează este mai promptă, mai eficientă, datorită mecanismului statal care
intervine. O crimă, un viol, un furt, de exemplu, pe lângă răspunderea juridică angajează, deopotrivă, şi o
 100

răspundere morală sau religioasă. Dependente fiind de spiritualitatea individului, acestea sunt manifestări
interioare, însă pot da un spor de eficienţă, mai mare sau mai mic, răspunderii juridice. La fel, şi aceasta
din urmă, dacă este exercitată în lumina principiilor de echitate şi dreptate socială, antrenează,
deopotrivă, atât răspunderea morală, cât şi alte manifestări similare, în funcţie de trăsăturile particulare
ale persoanei în cauză.
A-3. Scurt istoric privind evoluţia răspunderii juridice
Originea răspunderii este la fel de îndepărtată, în timpurile imemoriale ale începuturilor vieţii
sociale, ca şi dreptul. S-ar putea spune că ea însoţeşte cadrul normat al vieţii sociale, chiar de la
începuturile sale, pentru că regula de conduită socială fără răspundere nu are nici un sens.
Ca şi dreptul, în general, şi răspunderea a înregistrat, în decursul timpului, un proces complex de
evoluţie, trecând prin mai multe etape şi forme de manifestare. Omul primitiv reacţiona instinctiv, printr-
o conduită imediată, cât mai puternică, la violenţă, răspunzând, fără proporţionalitate, tot cu violenţă.
Mai târziu, apare ideea de răzbunare. Ea atenuează, oarecum, tentă instinctuală de reacţie a celui vătămat
prin faptul că este amânată pentru un timp. Răzbunarea constituie, totodată, premisa apariţiei ideii de
justiţie. S-ar părea că, pentru omul arhaic, răzbunarea constituie un drept natural, el înţelegând că îi este
permis să facă un rău, oricât de mare, aceluia care, la rândul său, i-a făcut un rău, ceea ce sugerează că
răzbunarea este o idee moral-juridică.
Când societatea politico-statală se consolidează şi îşi creează instituţii juridice, răspunderea începe
să fie exercitată cu sprijinul acestora, prima formă de manifestare în noile condiţii fiind compensaţia
privată. Sub controlul autorităţii, cel vinovat avea posibilitatea să ofere o anumită sumă pentru ca victima
să renunţe la răzbunare.
Într-o etapă ulterioară, se fixează chiar şi un tarif al compensaţiei, iar proporţiile sunt stabilite nu
numai între faptă şi răsplată, dar şi între intenţie şi pedeapsă. Este momentul care face trecerea de la
compoziţia voluntară la compoziţia legală şi prinde contur tot mai clar ideea că acela care şi-a încălcat
obligaţiile elementare poate, în anumite condiţii, să suporte o sancţiune care să aibă ca efect propria
decădere morală şi, în consecinţă, să-i dea posibilitatea să-şi corecteze conduita, ispăşindu-şi vinovăţia,
prin executarea unei pedepse care să evite umilirea şi violenţa fizică.
Când statul devine destul de puternic şi dreptul pe deplin instituţionalizat, răspunderea intră într-o
etapă superioară de manifestare, fiind exercitată, într-o formă organizată, de către organele statului.
Deci, putem concluziona că, în istorie, răspunderea a trecut prin patru etape de evoluţie:
răzbunarea privată, compoziţia voluntară, compoziţia legală şi represiunea organizată de stat.
A-4. Definiţia răspunderii juridice
 101

Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale şi, în acelaşi timp, una dintre
instituţiile de bază ale dreptului. Ea constă în obligaţia ce revine unui subiect de drept de a suporta
consecinţele faptei sale ilicite, prevăzută de legea în vigoare, prin care a adus atingere unui drept
subiectiv al altuia. Definiţia comportă următoarele explicaţii:
♦ Răspunderea juridică asigură corespondenţa dintre drepturi şi obligaţii, previzionată de norma
juridică. Ea concretizează, sub formă de obligaţie, ceea ce trebuie să facă o persoană pentru a nu stânjeni
dreptul altuia, sau pentru a i-l repara, dacă i l-a lezat printr-o faptă ilicită, precum şi ceea ce poate să
pretindă să nu facă sau să facă altcineva, pentru ca dreptul său să nu fie stânjenit sau lezat.
♦ Conduita la care se referă răspunderea juridică aduce atingere sau pune în pericol drepturile
subiective ale altuia (altora), atât în starea lor de posibilitate, cât şi în aceea de realitate. Într-adevăr, orice
subiect de drept are posibilitatea de a-şi exercita dreptul recunoscut şi garantat, în acelaşi timp, de lege.
Împiedicarea exercitării unui astfel de drept, printr-o acţiune exterioară, executată de an altul, atrage
după sine tragerea acestuia la răspundere. Dacă legea a stipulat un drept generic, iar un subiect de
drept, având deplina libertate, intenţionează să şi-l asume prin acţiuni, atunci, nimeni, nici chiar organe
ale statului, nu are dreptul să-l împiedice, fără să fie tras la răspundere.
♦ încălcarea regulilor de drept şi răspunderea juridică sunt situaţii de excepţie în procesul
realizării dreptului întrucât, respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor
legale reprezintă modalităţile, cele mai uzuale întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului
intervenind, în mod excepţional, doar în cazul, abaterilor. Această stare se explică prin faptul că, în
imensa majoritate a cazurilor, între interesele generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele
individuale ale celor mai mulţi membri ai societăţii, există, de regulă, o stare de concordanţă favorabilă
promovării legalităţii şi ordinii de drept. În acelaşi timp, nu se poate nega nici faptul că, pentru unii,
respectarea dreptului, în situaţiile juridice în care se află, este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile
aplicate în cazul nerespectării legii.
♦ Răspunderea juridică priveşte conduita subiectelor de drept şi se circumscrie în limitele
stricte ale acestei conduite. Eventualele componente morale, religioase, politice, ale responsabilităţii, nu
sunt luate în seamă în determinarea răspunderii juridice. În schimb, ele sunt şi trebuie luate în
considerare la individualizarea sancţiunilor, întrucât concură nemijlocit la eficientizarea acestora.
♦ Răspunderea juridică este legată, în mod organic, de activitatea statului şi a organelor sale
speciale, investite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii, determinarea felului
răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. Aceste atribuţii
legale, reprezintă, concomitent, şi tot atâtea garanţii menite a evita şi a exclude arbitrariul în aplicarea
legii deoarece, declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de grave prin natura şi
 102

amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral, ce pot duce la pierderea temporară sau
definitivă a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau chiar, suprimarea vieţii acestuia (în
cazul pedepsei capitale).
Prin intervenţia statului, în cazul încălcării regulii de drept, intervenţie specifică numai răspunderii
juridice, comparativ cu alte forme ale răspunderii sociale, se urmăreşte, atât înlăturarea încălcării şi
sancţionarea celui vinovat, cât şi prevenirea săvârşirii în viitor, de către acelaşi subiect, sau de către alţii,
a unor abateri, similare sau de altă natură, dezvoltarea, astfel, a conştiinţei juridice şi reeducarea celui
vinovat. În orice caz, sancţiunea aplicată trebuie să fie o reacţie proporţională cu gravitatea faptei comise,
să nu înjosească personalitatea celui vinovat şi nici să-l expună la suferinţe inutile. În concepţia lui
Platon, „cel care vrea să pedepsească în mod inteligent, nu pedepseşte pentru fapta trecută - căci nu
poate fi desfiinţat un fapt împlinit - ci în vederea viitorului, în aşa fel încât cel vinovat să nu
reînceapă şi nici altul care i-ar vedea pedeapsa. Oricine greşeşte trebuie pedepsit nu din alt motiv ci
pentru a împiedica răul nedreptăţii să devină cronic şi să facă sufletul perfid şi de nevindecat.”
B. Conţinutul răspunderii Juridice
Răspunderea se naşte în momentul în care există un fapt imputabil subiectului răspunzător,
concretizându-se într-un raport juridic particular.
După cum conţinutul oricărui raport juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiectelor intre,
care se stabileşte o asemenea relaţie, şi în cazul unui raport juridic de răspundere, conţinutul este
reprezentat tot de drepturi şi obligaţii, care revin, pe de o parte, autorităţilor publice, iar pe de altă parte,
celor care au încălcat legea. Într-un asemenea raport juridic, însă, nu se mai poate vorbi de o echivalenţă
a drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor două părţi (autoritatea publică şi subiectul răspunzător), deşi o
corelaţie între ele există şi aici.
Astfel, autoritatea publică are dreptul să sancţioneze şi obligaţia să o facă în limitele prevederilor
legale, iar ultimii au obligaţia să execute sancţiunea şi dreptul de a pretinde ca aceasta să se aplice
conform reglementărilor în vigoare.
Realizarea conţinutului unui raport juridic de răspundere, adică exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor ce revin celor două subiecte, asigură normala desfăşurare a ordinii de drept.
 103

CURSUL NR. 13
CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Răspunderea juridică ia naştere când sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

1. În ordinea socială, reglementată juridic, să se producă un fapt ilicit;
2. Faptul ilicit să aibă drept consecinţă un rezultat socialmente dăunător;
3. Între faptul ilicit şi rezultatul socialmente dăunător să existe un raport de cauzalitate;
4. Să existe un subiect, autor al faptei ilicite, capabil să răspundă de faptă şi urmările ei;
5. Fapta ilicită să fi fost săvârşită cu vinovăţie de către subiectul răspunzător;
6. Să nu existe cauze care exclud caracterul ilicit al faptei sau care înlătură răspunderea juridică.

A. Faptul juridic ilicit

Raportul juridic se naşte pe baza unei norme juridice ca urmare a survenirii unui fapt ce este
conturat, în abstract, în ipoteza normei.
Când acest fapt este contrar dispoziţiei normei juridice, el devine ilicit şi, în consecinţă, determină
naşterea unui raport juridic particular, în baza căruia autorul este tras la răspundere.
Cu alte cuvinte, faptul juridic ilicit este acea conduită a omului prin care se încalcă normele
dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, săvârşită, de regulă, fără intenţia de a produce
efecte juridice, efecte care, totuşi, se produc în puterea legii.
În funcţie de norma juridică încălcată, faptul juridic ilicit poate fi o infracţiune, un delict civil, o
contravenţie sau o abatere disciplinară.
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Ea este fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Delictul civil, este fapta omului, contrară legii şi culpabilă, prin care se cauzează altuia un
prejudiciu şi care nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. El este unicul temei al
răspunderii civile delictuale.
Necesitatea existenţei unei fapte ilicite, ca element sau condiţie distinctă a răspunderii civile, în
toate aceste cazuri, când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană, este prevăzută expres în art.
998,C. Civ., care dispune cu valoare de principiu „orice faptă a omului”. Termenul faptă însoţit sau
neînsoţit de adjectivul ilicită, mai este întâlnit şi în alte texte legale. Astfel, art. 1000, alin. 1, C. Civ., se
referă, printre altele, şi la „fapta persoanelor”.
 104

De asemenea, art. 5, alin. final din Decretul nr. 31/1954, instituie şi răspunderea persoanelor juridice
pentru fapta ilicită, iar art. 35, alin. final din Decretul nr. 32/1954, prevede că minorii, care nu au împlinit
vârsta de 14 ani, nu răspund pentru fapta lor ilicită, decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.
Contravenţia este acea faptă a omului care încalcă o normă de drept administrativ,
particularizându-se prin aceea că prezintă un grad mai redus de pericol social decât infracţiunea.
Abaterea disciplinară constă în încălcarea cu vinovăţie de către cel încadrat în muncă, indiferent
de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor sale, inclusiv a normelor de comportare. Abaterea disciplinară
este condiţia necesară şi specifică, unicul temei pentru declanşarea răspunderii disciplinare, şi care atrage
după sine aplicarea sancţiunilor disciplinare.
Se poate întâmpla ca ilicitul penal, civil sau administrativ să fie generat de aceeaşi faptă. Cu toate
acestea, ele nu pot fi confundate. Distincţia este foarte clară, fiind impusă de norma a cărei dispoziţie a
fost încălcată.
Faptul ilicit este de natură să lezeze o valoare (ordinea publică, siguranţa naţională, proprietatea
publică sau privată etc.) apărată de dreptul obiectiv şi, din această cauză, el atrage, după sine, represiunea
statală.
Faptul ilicit se poate materializa în modul de manifestare a conduitei, în acţiuni şi/sau inacţiuni.
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite. Ea se materializează într-o conduită
interzisă de norma de drept. Nici teoretic şi nici practic nu este posibil ca dreptul să enumere limitativ
toate acţiunile interzise.
El nu face altceva decât stabileşte expres ceea ce este interzis. Prin urmare, orice acţiune ce
contravine interdicţiei legale, devine un fapt ilicit (de exemplu, se interzice omorul şi, implicit, orice
acţiune contrară vieţii umane, indiferent de natura ei şi mijloacele de realizare).
Inacţiunea este o conduită de abţinere sau de omisiune, privind executarea unei anumite
operaţiuni. Ea devine fapt ilicit atunci când operaţiunea este impusă autorului printr-o normă onerativă.
Autorul unei asemenea fapte (de abţinere sau de omisiune) este sancţionat nu pentru starea lui de
pasivitate ci pentru lipsa acţiunii la care a fost obligat, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi
rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual (de exemplu, neexecutarea obligaţiei legale de
întreţinere faţă de persoana stabilită prin hotărâre judecătorească, neachitarea impozitului la termenul
scadent etc.).
Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii, cât şi cele ale inacţiunii, cum ar fi, de
exemplu, livrarea unui produs calitativ necorespunzător şi în sortimente reduse faţă de prevederile
contractului indicat.
 105

B. Rezultatul socialmente dăunător

Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător reprezintă consecinţa juridică pe care o produce o
faptă ilicită. El se poate concretiza într-o alterare a ordinii de drept sau a raporturilor sociale ocrotite de
legea în vigoare.
Rezultatul este dăunător, în sensul că el afectează, material sau moral, drepturile cuiva.
Sunt materiale acele prejudicii care produc transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea
persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun etc.). Prejudiciile nemateriale sau morale aduc
atingere unor valori care nu au o existenţă corporală, cum ar fi, de exemplu, onoarea şi demnitatea per-
soanei, dreptul creatorului unei opere de a fi considerat autorul ei etc.
Rezultatul, mai ales când este de natură materială, are o importanţă deosebită pentru dovedirea
producerii faptului ilicit, întrucât el este cunoscut primul.
Pornindu-se de la constatarea modificărilor din lumea materială (decesul unei persoane, dispariţia
unui bun, diminuarea unui patrimoniu etc.), se ajunge la stabilirea faptei care a produs aceste modifi-
cări.
De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil, lipsa rezultatului material poate echivala cu
inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate tipică.
Mai mult, în unele cazuri, amploarea rezultatului este determinantă în aprecierea gravităţii faptei şi,
în consecinţă, a întinderii răspunderii (de exemplu, furtul, delapidarea şi tâlhăria pot avea consecinţe
grave sau deosebit de grave, după întinderea pagubei; la fel, când, omorul este săvârşit asupra a două sau
mai multe persoane, el este deosebit de grav). .
În dreptul penal, în funcţie de rezultatul faptei ilicite, se face deosebirea între infracţiuni de
rezultat (omorul, tâlhăria, furtul, distrugerea), infracţiuni de pericol (insulta, calomnia) şi infracţiuni de
punere în primejdie (de exemplu, conducerea în stare de ebrietate sau cu alcoolemie peste limita legală a
unui autovehicul pe drumurile publice).
În dreptul civil natura faptului ilicit, constitutiv, modificator sau cauză de încetare a unui raport
juridic, determină ca acesta să fie patrimonial sau cu caracter personal nepatrimonial. În materie civilă,
prejudiciul reprezintă chiar măsura răspunderii civile, în sensul că reparaţia la care este obligat autorul,
trebuie să acopere integral paguba produsă.
Tocmai de aceea, pentru a da naştere la reparaţii, se cere ca prejudiciul să întrunească anumite
caracteristici: să fie cert şi sigur; să fie direct; să fie personal (fac excepţie pagubele produse de animale,
lucruri, minori, prepuşii precum şi cazurile când obligaţia de reparaţie se transmite asupra moştenitorilor);
să fie rezultatul încălcării unor drepturi subiective ori a unor interese legitime; să nu fi fost reparat.
 106

C. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul socialmente dăunător

Nu poate fi antrenată răspunderea juridică decât în situaţia în care rezultatul socialmente dăunător
este consecinţa faptei ilicite.
Raportul de cauzalitate este o condiţie obiectivă, pentru antrenarea răspunderii juridice, spre
deosebire de vinovăţie, care este de natură subiectivă. Aşa se explică faptul că pot exista raporturi de
cauzalitate în absenţa culpei, după cum, fără existenţa vreunui raport de cauzalitate, totuşi, se poate reţine
culpa autorului faptei ilicite.
În cele mai frecvente situaţii, raportul de cauzalitate este uşor de stabilit. Sunt, însă, şi cazuri când
rezultatul socialmente dăunător este consecinţa unui complex de acţiuni sau inacţiuni, care pot fi directe
sau indirecte, succesive sau concomitente, principale sau secundare, unele cu rol de cauze, altele de
condiţii. În astfel de împrejurări, raportul de cauzalitate este foarte dificil de stabilit.
Confruntate cu astfel de probleme, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina juridică, au propus diferite
sisteme, la care să se recurgă pentru a se stabili, cu cât mai multă obiectivitate, raportul de cauzalitate,
atunci când rezultatul socialmente dăunător este consecinţa unui complex de împrejurări.
Sistemul echivalenţei condiţiilor. Potrivit acestui sistem, toate faptele în absenţa cărora rezultatul
nu s-ar fi produs au aceeaşi valoare cauzală, adică sunt echivalente. Sistemul este aplicat în practica
judiciară franceză datorită, mai ales, simplităţii sale. Criticii acestui sistem susţin, însă, că metoda lezează
caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate. Fiecare faptă sau condiţie are o anumită contribuţie la
producerea rezultatului dăunător şi, deci, nu pot fi echivalente.
Sistemul cauzei proxime. Acest sistem a fost elaborat în dreptul anglo-saxon şi, potrivit lui, se
consideră cauză a rezultatului dăunător fapta sau împrejurarea cea mai apropiată de producerea lui.
Raţionamentul constă în aceea că, în absenţa ei, rezultatul nu s-ar fi produs. Se consideră că nici acest
sistem nu este obiectiv, întrucât există posibilitatea ca cea de pe urmă cauză să aibă o contribuţie mult
mai mică în producerea rezultatului decât celelalte şi, procedându-se astfel, se poate ajunge la o soluţie
inechitabilă.
Sistemul cauzei adecvate. Se aplică, cu unele excepţii, în practica judiciară germană şi constă în
selectarea din multitudinea cauzelor care au legătură cu rezultatul pe acelea care, în mod normal, obişnuit,
conform existenţei umane, produc astfel de consecinţe, fiind previzibile. Aprecierea, însă, este relativă
şi, deci, nici prin această metodă nu se poate ajunge la o evaluare obiectivă a contribuţiei tuturor
cauzelor care au precedat rezultatul.
Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii. Acest sistem este o sinteză a celorlalte. În
fundamentarea lui se porneşte de la ideea că fenomenul cauză nu acţionează izolat, ci în prezenţa unor
 107

condiţii care îi favorizează acţiunea, agravând sau asigurând producerea rezultatelor negative. Din această
perspectivă, cauzele şi condiţiile alcătuiesc o unitate indivizibilă.
Unitatea este dată de faptul că, atât cauzele cât şi condiţiile acţionează ca un tot la producerea
rezultatului dăunător şi, deci, trebuie recunoscută eficienţa cauzală a fiecăruia dintre elementele
complexului cauzal. Aşa se justifică, de exemplu, antrenarea răspunderii instigatorilor, complicilor,
favorizatorilor şi tăinuitorilor.
D. Subiectele răspunderii juridice

Într-un raport de răspundere juridică există, ca în orice raport juridic, cel puţin două subiecte. Unul
este statul, reprezentat de autoritatea publică, care acţionează, potrivit atribuţiilor legale, pentru
restabilirea ordinii încălcate printr-o faptă ilicită şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi, iar celălalt,
autorul faptei (persoană fizică sau persoană juridică), căruia îi revine obligaţia de a suporta consecinţele
faptei ilicite pe care a săvârşit-o.
Deci, subiect al răspunderii juridice este persoana care a săvârşit, cu vinovăţie, o faptă ilicită,
dispune de capacitatea de a răspunde şi împotriva căreia se exercită constrângerea de stat prin aplicarea de
sancţiuni juridice.
Capacitatea de a răspunde reprezintă aptitudinea persoanei de a evalua corect consecinţele faptei
sale şi de a suporta sancţiunile prevăzute de lege şi aplicate de organele competente, în urma săvârşirii
faptei. Pentru ca o persoană să poată fi obligată să suporte consecinţele faptei sale ilicite, ea trebuie
să aibă puterea de a discerne între ceea ce este permis şi nepermis, licit şi ilicit. Deci, trebuie să aibă
discernământ.
Discernământul este o condiţie pentru existenţa vinovăţiei, însă, trebuie evitată confuzia între
capacitatea delictuală şi vinovăţie. O persoană lipsită de discernământ nu poate fi responsabilă pentru
faptele sale, deci vinovată însă, absenţa vinovăţiei este posibilă şi în alte cazuri, când se produc fapte cu
rezultate dăunătoare.
În fiecare ramură de drept, normele prevăd că persoanele, care răspund juridic, sunt apte din punct
de vedere bio-psihic şi au capacitatea juridică de a răspunde la o anumită vârstă. Regula de drept este
capacitatea, prin lege prezumându-se că toate persoanele sunt capabile să răspundă, cu excepţia celor
declarate de ea ca incapabile. Legea română declară incapabile persoanele minore şi cele puse sub
interdicţie.
Noţiunea de "minori" este caracterizată diferit de la o ramură de drept la alta. În dreptul civil, se
consideră că au capacitate delictuală persoanele fizice care au împlinit 14 ani. Capacitatea de a răspunde
penal este prezumată începând cu vârsta de 16 ani. Pentru persoana între 14 şi 16 ani, există răspundere
 108

penală dacă se dovedeşte că a săvârşit cu vinovăţie fapta ilicită, creându-se o prezumţie legală de
incapacitate în favoarea persoanei aflată în această situaţie în momentul săvârşirii faptei.
Subiectele colective de drept, respectiv persoanele juridice, pot avea numai răspundere civilă şi
administrativă, nu şi răspundere disciplinară sau penală. Răspunderea civilă, ca şi în cazul persoanelor
fizice, îşi are izvorul în contracte, delicte şi cvasidelicte, iar răspunderea administrativă, în săvârşirea
unor contravenţii.
În legătură cu răspunderea penală a subiectelor colective s-au avansat, în literatură, opinii diferite.
Astfel, pe de o parte, s-a afirmat că persoanele juridice, neavând o existenţă proprie ci fiind creaţii
juridice, ficţiuni, nu au voinţă şi conştiinţă. În consecinţă, ele nu pot săvârşi infracţiuni pentru care să fie
trase la răspundere penală. Apoi, pedepsele penale vizează exclusiv persoanele fizice şi, deci ar fi
imposibil de aplicat colectivităţilor.
Într-o altă opinie, pe care o considerăm greşită, se susţine că şi persoanele juridice pot răspunde
penal, plecând de la ideea că acestea sunt dotate cu viaţă şi conştiinţă proprie. Desigur, există infracţiuni
care, prin natura lor, n-ar putea fi săvârşite de o persoană juridică, cum ar fi omorul, violul,
pruncuciderea etc. Altele, însă, ca evaziunea fiscală, concurenţa neloială, contrafacerea mărcilor de
fabrică etc. se pretează a fi săvârşite, potrivit acestei opinii, şi de persoanele juridice. Chiar dacă, în mod
nemijlocit, astfel de fapte sunt săvârşite de persoane din conducerea colectivului respectiv, se consideră că
ele ar fi girate de consimţământul tuturor membrilor, ceea ce este, credem, o eroare. Nici faptul că
persoanelor juridice li s-ar putea aplica sancţiuni specifice, ca suspendarea activităţii, dizolvarea,
amenda etc., nu constituie un argument pentru
E. Vinovăţia

Este elementul de ordin subiectiv ce caracterizează atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de
fapta respectivă şi urmările ei. În legislaţie, vinovăţia este desemnată prin noţiuni ca: greşeală,
neglijenţă sau imprudenţă, vinovăţie, intenţie, culpă etc. Termenul de vinovăţie este, însă, de
aplicaţie generală pentru toate formele răspunderii juridice, fiind considerat ca o noţiune generică pentru
varietatea de expresii ce sunt folosite, cu un asemenea înţeles, atât în legislaţie, cât şi în doctrină.
Vinovăţia, ca trăsătură fundamentală a răspunderii juridice, rezultă din textele legale, iar în absenţa ei
nu există răspundere.
Doctrina franceza, către sfârşitul secolului al XIX-lea, a susţinut şi conceptul răspunderii fără vină,
întemeiat pe teoria riscului. Împotriva acestui concept s-a ridicat, chiar la începutul acestui secol, Marcel
Planiol susţinând că, orice caz de responsabilitate fără culpă, dacă ar fi admis, ar fi o injustiţie socială,
aceasta ar fi pentru dreptul civil ceea ce ar fi în dreptul penal condamnarea unui inocent. Doctrina
 109

românească, cu unele excepţii, a susţinut constant că, în oricare ramură de drept ne-am situa,
răspunderea fără culpă nu este posibilă.
Vinovăţia este rezultatul interferenţei a trei elemente: intelectiv, volitiv şi afectiv.
Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conştiinţa omului a semnificaţiei sociale a faptei pe
care a săvârşit-o, sau intenţionează s-o săvârşească, precum şi în capacitatea de prevedere a urmărilor.
Pentru a fi răspunzător, omul trebuie să fie în măsură să-şi dea seama de faptele sale, să înţeleagă
că acestea au caracter antisocial şi sunt în măsură să lezeze interesele legitime ale semenilor, sau ordinea
publică.
Elementul volitiv semnifică procesul psihic de deliberare şi de luare a unei hotărâri cu privire la
conduita pe care persoana o adoptă. Procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia. Prin urmare,
persoana trebuie să fie aptă să decidă conştient şi raţional, adică să fie liberă să aleagă între bine şi rău,
între social şi antisocial. Răspunderea juridică se va angaja numai dacă, dintre mai multe conduite,
autorul faptei a ales-o pe cea antisocială, deşi putea să se oprească la o altă conduită, compatibilă cu
interesele societăţii şi ale semenilor săi.
Elementul afectiv, deşi cu o pondere mai mică, el este, totuşi, prezent în conturarea vinovăţiei.
Concretizat prin stări emoţionale (ură, frică, sentimente de răzbunare, milă etc., el poate să amplifice sau
să optureze acţiunea celorlalte elemente (intelectiv şi volitiv).
Din interferenţa acestor trei factori şi în funcţie de ponderea pe care flecare o are în concretizarea
atitudinii psihice a autorului unei fapte ilicite, vinovăţia îmbracă patru forme:
Intenţia directă, atunci când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, îi
prevede urmările şi urmăreşte ca acestea să se producă. Multe infracţiuni, prevăzute în Codul Penal,
se săvârşesc cu intenţie directă (furtul, tâlhăria, violul etc.).
Intenţia indirectă este atunci când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale,
prevede consecinţele şi, deşi nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor. În cazul atentatului
săvârşit în public, de exemplu, autorul urmăreşte uciderea uneia sau a unor persoane anume dar, prin
folosirea unor mijloace care să garanteze efectul (maşini capcană, arme puternice etc.), pune în
pericol şi viaţa altor persoane. Nu aceasta urmăreşte el, dar prevede şi acceptă şi astfel de consecinţe.
Culpa cu prevedere, numită şi uşurinţă sau imprudenţă, este atunci când autorul faptei îşi dă
seama de caracterul ei antisocial, îi prevede consecinţele, dar nu le acceptă, socotind, fără temei, că ele
nu se vor produce. Este cazul conducătorului auto care se urcă la volan în stare de ebrietate şi din
această cauză produce un accident.
Culpa simplă, numită şi neglijenţă, este atunci când autorul faptei nu-şi dă seama de caracterul
ei antisocial, nu-i prevede urmările, deşi putea şi trebuia, în circumstanţele date, să le prevadă. Este
 110

cazul, de exemplu, a unor gesturi neglijente în folosirea diferitelor aparate, fiind puse astfel în pericol
diferite valori materiale sau chiar viaţa şi integritatea fizică a unor persoane.
Formele vinovăţiei au importanţă diferită de la o ramură de drept la alta, contribuind, într-o mai
mică sau mai mare măsură, la stabilirea întinderii răspunderii juridice.
În dreptul civil, de exemplu, întrucât principiul reparării integrale a pagubei este dominant,
distincţia dintre o formă sau alta a vinovăţiei prezintă un interes practic mai redus. Cuantumul reparaţiei
depinde de întinderea pagubei şi nu de forma culpei.
În dreptul penal, în schimb, întinderea răspunderii juridice este condiţionată, în mare măsură, de
forma vinovăţiei. Sunt infracţiuni, care nu pot fi săvârşite decât cu intenţie directă (furtul, violul etc.). La
altele, cum este, de exemplu, omorul, sunt posibile toate cele patru forme ale vinovăţiei.

F. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care

înlătură răspunderea juridică

Absenţa cauzelor care exclud caracterul ilicit al faptei, precum şi a celor care înlătură răspunderea
juridică, este o altă condiţie fără de care răspunderea juridică nu poate fi angajată.
În categoria cauzelor care exclud caracterul ilicit al faptei intră, potrivit art. 45-51, Cod Penal:
legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, beţia involuntară, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt. În asemenea situaţii nu i
se poate imputa autorului fapta săvârşită, deoarece lipseşte vinovăţia sa.
Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva celui aflat în această stare, a altuia sau împotriva unui interes
public, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public.
Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol
iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului aflat în,
această situaţie, ale altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.
Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe, căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu reprezintă o faptă ilicită nici cea săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului, ori a
altuia, şi care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Cazul fortuit este situaţia al cărui rezultat este consecinţă unei împrejurări care nu poate fi prevăzută.
Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul, în momentul săvârşirii faptei, nu putea să-şi
dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei
mintale, fie din alte cauze.
 111

Beţia involuntară reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor, care în acel moment se
găsea în stare de beţie completă, produsă de alcool sau de alte substanţe, datorită unei împrejurări
independente de voinţa lui.
Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor, care la data săvârşirii
ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. În dreptul civil, însă, susţinătorii legali, părinţii,
răspund pentru pagubele produse de copii lor minori aflaţi în supravegherea lor.
Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei, în momentul săvârşirii ei, nu cunoştea
existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea
sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul ilicit al faptei.
Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscută de lege, dacă prin
aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia, se consideră a fi o altă împrejurare de excludere
al caracterului ilicit al faptei şi de înlăturare a răspunderii.
O a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care, fără a exclude caracterul ilicit al faptei,
înlătură, fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite,
fie înlătură executarea măsurilor (de constrângere) ce derivă din răspunderea juridică deja determinată.
Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă
intervine după condamnare, înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.
Prescripţia înlătură răspunderea juridică, iar în materie penală poate înlătura, după caz, şi
executarea pedepsei, sau numai a acesteia, după cum, în materie civilă, poate conduce şi la pierderea
caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea.
Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte, numai executarea pedepsei, ori
comutarea, schimbarea acesteia în alta mai uşoară.
În dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze care înlătură răspunderea juridică, cum ar fi, de pildă,
lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale este condiţionată de introducerea unui astfel de act de sesizate, a organului competent,
precum şi împăcarea părţilor sau retragerea.
 112

CURSUL NR. 14
FORMELE ŞI PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

A. Formele răspunderii juridice

Prin forme ale răspunderii juridice se înţeleg acele modalităţi concrete de manifestare ale acesteia,
determinate de criterii diverse.
♦ În funcţie de scopul urmărit prin declanşarea ei, se disting:
Răspundere juridică cu caracter reparator, ce are ca scop acoperirea integrală a pagubei
pricinuită prin fapta ilicită ce a declanşat răspunderea. Răspunderea reparatorie poate fi, la rândul ei,
patrimonială (în dreptul civil, comercial, financiar etc.) şi materială (în dreptul muncii, cooperatist etc.)
Răspundere juridică cu caracter sancţionator, ce are ca scop obligarea autorului la suportarea unor
consecinţe punitive în persoana sa, determinate direct de pericolul social al faptei sale ilicite. Prin
constrângerea la care autorul faptei este supus se urmăreşte corectarea lui, precum şi inhibarea tentaţiei ca
atât el cât şi alţii, care îi văd pedeapsa, să mai încalce legea.
La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amendă, confiscarea averii, retragerea unei trepte sau
gradaţii de salarizare, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea la termen a unor produse etc.) şi
nepatrimoniale (administrative: avertisment; privative de libertate; disciplinare: mustrare, avertisment;
diferite interdicţii ca, de pildă, interdicţia de a se afla într-o anumită localitate, decăderea din drepturile
părinteşti etc.).
Datorită scopului lor diferit, formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale răspunderii
sancţionatorii, de pildă, în cazul celui condamnat şi obligat restituirea bunului furat.
Uneori, există chiar posibilitatea cumulării între formele aceluiaşi gen de răspundere. Astfel,
săvârşirea unei infracţiuni determină condamnarea şi desfacerea contractului de muncă, ambele fiind
măsuri cu caracter sancţionator.
Se mai pot cumula forme ale răspunderii juridice din aceeaşi ramura de drept, cum ar fi, de
exemplu, repararea prejudiciului cauzat la locul de muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
Aceste cumulări sunt posibile, atât datorită scopului diferit al răspunderilor declanşate, cât şi gradelor
de pericol social diferit al unor fapte, la nivel macrosocial şi la nivel de colectivitate.
♦ În funcţie de tipul raportului juridic care se constituie, determinat fiind de natura normei juridice
încălcate, răspunderea juridică poate fi: penală, civilă, administrativă, de dreptul muncii etc.
 113

B. Principiile răspunderii juridice

Principiile sunt enunţuri care concentrează trăsăturile comune şi esenţiale ale fenomenelor,
devenind legi de bază ale sistemelor politice juridice, economice etc. Şi răspunderea juridică, instituţie
fundamentală a dreptului, este guvernată de anumite principii, care îi dezvăluie conţinutul şi trăsăturile
specifice şi, în acelaşi timp, îi asigură finalitatea potrivit scopului urmărit. Aceste principii se află în
strânsă legătură cu principiile fundamentale ale dreptului, precum şi cu cele ale unor ramuri de drept.
E-1. Principiul legalităţii răspunderii
Potrivit acestui principiu, răspunderea juridică nu operează decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege, potrivit unei anumite proceduri, desfăşurată de organele specializate ale statului.
Răspunderea penală, de exemplu, se întemeiază pe legalitatea incriminării şi a pedepsei, în sensul
că nimeni nu poate fi tras la răspundere decât pentru fapte incriminate ca infracţiuni, şi nici nu poate fi
pedepsit decât în limitele prevăzute de lege.
E-2. Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie
Conform acestui principiu, orice subiect de drept poate fi sancţionat numai când este vinovat şi
numai în limitele vinovăţiei sale. Răspunderea juridică intervine numai pentru faptele de conduită, adică
pentru faptele juridice cu caracter ilicit. Ea nu are incidenţă asupra ideilor.
Dacă răspunderea juridică poate interveni numai pentru faptele de conduită contrare legii, aceasta nu
înseamnă că poate constitui un temei al răspunderii pentru orice faptă, ci numai pentru acelea care sunt
săvârşite cu vinovăţie de făptuitor.
Ideea de vinovăţie implică atitudinea autorului faptei ilicite de a decide asupra propriei conduite,
precum şi conştiinţa violării normei juridice, prin activitatea sa. Totodată, făptuitorul trebuie să dispună, în
momentul săvârşirii faptei ilicite, de capacitatea de a acţiona potrivit deciziei sale, adică să aibă
posibilitatea de a alege între mai multe alternative în vederea atingerii scopului propus: fără libertate nu
există drept.
Acest principiu are însemnătate deosebită pentru realizarea scopului educativ al răspunderii
juridice, deoarece urmăreşte şi îndreptarea autorului faptei ilicite şi reintegrarea lui socială.
Întrucât răspunderea intervine pentru faptă săvârşită cu vinovăţie, iar în sistemul nostru de drept
operează prezumpţia de nevinovăţie, pentru a se ajunge la stabilirea concretă a răspunderii, vinovăţia
trebuie dovedită, sarcină care revine atât celui prejudiciat, care pretinde reparaţii, cât şi autorităţii
publice.
Cu totul excepţional, legea reglementează şi câteva cazuri în care operează prezumţia de
vinovăţie. De exemplu, potrivit art. 1000, C.Civ., părinţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copii
 114

lor minori ce locuiesc cu dânşii. În acest caz, răspunderea este angajată pe temeiul vinovăţiei prezumate,
constând în lipsa de educaţie şi supraveghere. Ei se pot apăra, totuşi, de răspundere, dacă pot dovedi că nu
au putut împiedica faptul prejudiciabil.
E-3. Principiul răspunderii personale
Răspunderea personală înseamnă răspunderea pentru fapta proprie, indiferent dacă subiectul este
persoană fizică sau persoană juridică. În materie penală, de exemplu, numai cel care a săvârşit direct sau
a participat indirect la săvârşirea unei infracţiuni, poate fi tras la răspundere.
Ca o excepţie, Codul Civil reglementează şi răspunderea pentru fapta altuia. Este vorba de
răspunderea părinţilor, tutorilor, institutorilor, comitenţilor etc., pentru prejudiciile cauzate de minori,
elevi, ucenici, prepuşi etc. (art. 1000 C. Civ.). Aceste din urmă persoane, fie că nu au capacitate
delictuală (minorii), fie că se află în exerciţiul unor atribuţii în folosul altora (servitorii şi prepuşii) şi,
drept consecinţă, legiuitorul nu a putut trece asupra lor răspunderea pentru prejudiciile cauzate în astfel
de împrejurări. Mai mult, ei nici nu ar putea repara, în cele mai frecvente cazuri, pagubele produse.
Deci, soluţia legală a răspunderii părinţilor sau comitenţilor este cât se poate de justificată şi ea se
întemeiază pe prezumţia de culpă. În definitiv, şi în astfel de cazuri, răspunderea este angajată tot pentru
fapta proprie, în sensul că vinovăţia, în virtutea logicii normative, nu este a minorilor şi prepuşilor, ci a
celor care aveau obligaţia să-i îndrume, să-i supravegheze etc. răspunderea este, deci, tot personală, adică
a persoanei responsabilă juridiceşte, printr-o ficţiune juridică.
E-4. Principiul unicităţii răspunderii
Conform acestui principiu, subiectul de drept care a nesocotit legea prin conduita sa, va răspunde
o singură dată, unei încălcări a legii corespunzându-i o singură sancţiune juridică.
Nu este exclusă posibilitatea, însă, ca pentru o faptă ilicită a aceleiaşi persoane să intervină mai
multe forme de răspundere, dacă prin fapta respectivă se încalcă o pluralitate de norme juridice diferite.
În acest caz este vorba de o singură faptă şi mai multe delicte, în funcţie de câte norme au fost încălcate,
şi, drept urmare, dacă intervin mai multe forme de răspundere, nu se încalcă principiul unicităţii. De
exemplu, în cazul unui furt, intervin două forme de răspundere: răspundere penală pentru sancţionarea
autorului acestei infracţiuni şl răspundere civilă pentru repararea pagubei produsă în patrimoniul
victimei.
E-5. Principiul proporţionalităţii răspunderii juridice
Între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată autorului ei este necesară o proporţionalitate, astfel
încât să fie respectate principiile dreptului. Aceasta presupune o corectă alegere şi aplicare a normei
juridice sub care cade fapta ilicită.
 115

Legea este unicul temei al tragerii la răspundere şi al sancţiunii. Sancţiunea nu este neapărat
reparatorie, sau neapărat recuperatorie dar totdeauna este repunere în ordinea normativă a societăţii, dacă,
mai ales, scopul legiuitorului coincide cu idealurile comunităţii.
În dreptul penal, bunăoară, acest principiu este angajat, pe de o parte, de politica penală a
statului, care stabileşte limitele minime şi cele maxime ale pedepselor, în funcţie de pericolul social
generic al fiecărei infracţiuni, iar pe de altă parte, de criteriile de individualizare a pedepselor.
Restabilirea ordinii, tulburată printr-o faptă ilicită, şi întărirea spiritului de legalitate depind, în
mare măsură, de justeţea sancţiunii aplicate celui vinovat.
Ocupându-se de raportul dintre infracţiune şi pedeapsă, Marx afirma că, "dacă noţiunea de crimă
impune, pedeapsa, apoi crima propriu-zisă cere o anumită măsură a pedepsei. Crima reală este limitată.
De aceea şi pedeapsa trebuie să fie limitată după un principiu juridic pentru a fi dreaptă. Pedeapsa trebuie
să apară în ochii criminalului ca efectul necesar al propriei sale fapte, deci ca propria sa faptă. Limita
pedepsei sale trebuie să fie, prin urmare limita faptei sale.
E-6. Principiul celerităţii (rapidităţii) răspunderii juridice
Promptitudinea în aplicarea şi punerea în executare a sancţiunilor juridice are valenţe socio-
educative ce ţin de restabilirea ordinii juridice. Dimpotrivă, temporizarea tragerii la răspundere a autorului
faptei ilicite determină ivirea şi amplificarea sentimentului de insecuritate a oamenilor, o îngrijorare a lor
privind actul de justiţie, o neîncredere în capacitatea factorilor instituţionali de a asigura ordinea de drept.
Tragerea la răspundere are ca scop atât refacerea ordinii de drept, cât şi refacerea morală a
făptuitorului. Trecerea timpului, tergiversarea operaţiunilor juridice, poate să ducă la dispariţia unor
probe, la alterarea altora, la tot felul de impedimente în conturarea stării reale de fapt. De aceea, prin lege,
de multe ori se stabilesc termene de prescripţie sau termene de aplicare a sancţiunii.
În dreptul civil, instituţia prescripţiei extinctive produce stingerea dreptului material la acţiune şi a
dreptului de a cere executarea silită, dacă nu au fost exercitate în termenul de prescripţie prevăzut de
lege.
În materie penală, prescripţia executării pedepsei şi a răspunderii penale stabileşte anumiţi termeni
limită, în raport cu gravitatea infracţiunilor şi cu pedepsele prevăzute de lege.
Sancţiunile contravenţionale, de asemenea, se pot aplica în termen de trei luni de la săvârşirea
faptei, iar executarea lor poate avea loc în termen de cel mult un an de la aplicare.
116