Republica (Platon) - Wikipedia 27.01.

2020, 22(53

Republica (Platon)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Republica (în greaca veche Πολιτεία - Politeia)
este o lucrare (dialog socratic) scrisă de Platon Republica
aproximativ în anul 360 î.Hr. Este o lucrare
influentă de filozofie și de teorie politică, probabil
și cea mai cunoscută lucrare a lui.

Cuprins
Rezumat
Poziție și personaje
Definiția justiției
Mitul peșterii
Cele patru injustiții și regresia sistemului de
guvernare
Poziția cercetării actuale
Informații generale
Bibliografie Autor Platon
Legături externe Subiect filozofie politică
Gen dialogue[*]
Ediția originală
Rezumat Titlu original
Limba
Republica
limba greacă veche
Țara primei apariții Grecia Antică
Data primei apariții anii 380 î.e.n.
Poziție și personaje Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
Scena dialogurilor este casa lui Cephalus în p?title=Republica_(Platon)&action=edit&section=0)

Piraeus, un oraș-port conectat de Atena de Zidurile

Lungi. Despre Socrate se știa că nu se aventura de obicei prea mult în afara Atenei. Întregul
dialog este, cel mai probabil, relatat de Socrate cu o zi după ce a avut loc – posibil lui Timaeus,
Hermocrates, Critias și unui necunoscut, dar interpretarea aceasta nu este sigură.

Personaje minore

Cephalus, un bătrân care apare doar în introducere, de meserie fabricant de arme

Thrasymachus, sofist
Glaucon
Adeimantus
Polemarchus, fiul lui Cephalus

https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_(Platon) Pagina 1 din 5

Republica (Platon) - Wikipedia 27.01.2020, 22(53

Cleitophon, prieten cu Thrasymachus, care întrerupe discuția

Charmantides, celălalt fiu al lui Cephalos

Definiția justiției
În prima carte, sunt propuse două definiţii date justiţiei, dar ele sunt socotite drept
necorespunzătoare: (i) rambursarea datoriilor și (ii) ajutorarea prietenilor însoţită de a face rău
dușmanilor. Acestea sunt definiţii de bun simţ, dar sunt inadecvate în situaţii excepţionale și
astfel este nevoie de o definiţie satisfăcătoare. Dar el nu le respinge complet, pentru că fiecare
exprimă o noţiune de bun simţ a justiţiei, sens pe care Socrate îl tratează în discuţiile lui despre
regimul drept de la cartea a II-a până la cartea a V-a.

La sfârșitul primei cărţi, Socrate este de acord cu Polemarchus că justiţia ar include ajutarea
prietenilor, dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus crede că Socrate a
expus o teză incorectă, murdărindu-i personalitatea și reputaţia în faţa oamenilor prezenţi,
deoarece, afirmă Thrasymachus, nici Socrate nu ar crede că a face rău dușmanilor este nedrept.
Thrasymachus înţelege prin justiţie ceea „ce este cel mai bine pentru cei puternici”, referindu-se
la cei aflaţi la putere. Socrate găsește această definiţie neclară și începe în a-i pune întrebări lui
Thrasymachus. În opinia lui Thrasymachus, conducătorii sunt sursa justiţiei din fiecare oraș,
legile lor sunt drepte, dar probabil că ele sunt adoptate doar pentru binele lor. Socrate îl
întreabă apoi dacă un conducător ar face o greșeală, adoptând o lege care îi micșorează binele
său propriu, rămâne un conducător, corespunzător acelei definiţii. Thrasymachus este de acord
că un adevărat conducător ar putea face asemenea greșeală. Acest acord îi permite lui Socrate să
submineze definiţia strictă a lui Trasymachus, comparând conducătorii cu oamenii de diferite
profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmaţia lui Socrate, că un artist este cineva care își
face bine meseria, și a fi conducător este o meserie anume, care constă în ceea îi permite să-și
ducă la bun sfârșit meseria. Astfel, Thrasymachus este obligat să admită că un conducător ce
adoptă o lege împotriva binelui propriu nu este un conducător în sine. Thrasymachus se dă
bătut, și nu mai vorbește de acum încolo. În orice caz, este departe a fi o definiţie a justiţiei care
să ne satisfacă.

La începutul celei de a II-a cărţi, cei doi fraţi ai lui Platon îl provoacă pe Socrate să definească
viaţa dreaptă a unui om și chiar dacă definiţiile oferite în Cartea I sunt scurte și simple,
concepţia lor despre dreptate este prezentă în două discursuri diferite. Discursul lui Glaucon
reia ideea despre dreptate a lui Tharsymachus; începe cu Mitul lui Gyges, care a descoperit un
inel ce i-a dat puterea să devină invizibil. Glaucon se folosește de legendă pentru a argumenta că
nici un om nu ar fi drept dacă ar avea ocazia să facă nedreptăţi dar ar fi scutit de consecinţe. Cu
puterea de a fi invizibil, Gyges intră în palat neobservat, o seduce pe regină, îl ucide pe rege și
astfel preia regatul. Glaucon explică astfel că orice om, drept sau nedrept, ar face același lucru
dacă ar avea puterea să fie scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este drept este
de frica de pedeapsă, sau de consecinţe. Legea este produsul unui compromis între indivizi.
Glaucon se folosește de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate să spună că este mai bună
o viată injustă decât una justă.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_(Platon) Pagina 2 din 5

Republica (Platon) - Wikipedia 27.01.2020, 22(53

Discursul lui Glaucon îl ademenește pe Socrate să se contrazică pe sine. Glaucon pledează

pentru superioritatea vieţii nedrepte; Socrate este de acord că este cel mai bun subiect de
dezbătut. Răspunsul la cele două concepţii despre injustiţie prezentate de Glaucon și
Ademantus, le crede găunoase, dar simte că ar fi ireverenţios să lase justiţia mult prea vag
definită. Astfel, Republica își propune definirea justiţiei. După tema demonstrată în Cartea I,
Socrate în Cartea a II-a îi conduce pe interlocutori într-o discuţie despre justiţia unui oraș, care
Socrate consideră că îi va ajuta să înţeleagă viaţa dreaptă a unui om, dar pe o scară mai mare.

Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construiește o serie de mituri, minciuni
nobile, ca să facă să pară un oraș că este just, iar aceste condiţii modelează viaţa în comunităţi.
Socrate definește justiţia ca « munca la care el este cel mai potrivit » și « fiecare să își facă
propriul negoţ, să nu fie sclavul societăţii » (altfel spus fiecare este liber să își aleagă ce vrea în
viaţă) și continuă spunând că justiţia susţine și perfecţionează trei virtuţi: temperanţa,
înţelepciunea și curajul. Socrate nu include justiţia ca o virtute în societate, sugerând că
dreptatea nu există în sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului « disciplinat ». Ca rezultat
al acestei concepţii, automat separă oamenii în trei categorii: în soldaţi, producători și
conducători. Dacă un conducător este capabil să creeze legi bune, soldaţii să le apere, iar
producătorii să se supună autorităţilor, atunci societatea este justă.

Societatea propusă de Socrate este atacată de Adeimantus care nu găsește loc pentru fericire în
ea, iar Glaucon nu găsește loc în ea pentru onoare și glorie. În ultimă instanţă, Socrate
construiește un oraș (societate) fără proprietate privată, fără femei sau copii privaţi și fără poeţi,
oraș împărţit în caste. Totul este pus în comun.

La întrebarea de ce este mai bine pentru individ să fie drept decât nedrept Platon răspunde în
Cartea a IV-a prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că natura tiranului este să
producă « violenţă » și că tirania ar lăsa urme psihice și mentale. Al doilea argument spune că
numai filosoful este în stare să judece ce fel de conducător este cel mai bun, pentru că doar
filosoful poate vedea Forma Binelui. În al treilea argument este indicat faptul că « plăcerile care
sunt acceptate de iubitorul de înţelepciune sunt cele adevărate ». Deci, în opinia lui Platon,
plăcerea filosofică este singura plăcere.

Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidenţă este tendinţa omului spre corupere prin
abuz de putere și descrie astfel drumul de la timocraţie, la oligarhie, democraţie și tiranie,
conchizând că posturile de conducere ar trebui să fie ale filosofilor. « Societatea bună » ar trebui
să fie guvernată de filosofi-regi, oameni dezinteresaţi care nu conduc pentru binele propriu ci
pentru binele societăţii.

Modelul social care stă în spatele fiecărei societăţi istorice este ierarhia, iar clasele sociale au o
permeabilitate marginală, însă el dorește un oraș fără sclavi și fără discriminări între bărbaţi și
femei.

Mitul peșterii

https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_(Platon) Pagina 3 din 5

Republica (Platon) - Wikipedia 27.01.2020, 22(53

Alegoria peșterii este o încercare de a justifica locul filosofului în societate, și anume acela de
rege. Platon își imaginează un grup de oameni care locuiesc într-o peșteră, înlănţuiţi pe un
perete în subteran, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un
foc care luminează diferite statui care sunt mutate de alţii, și care produc umbre ce se mișcă pe
pereţii peșterii. Când oamenii peșterii au văzut acele umbre nu au realizat cât de lipsite de
importanţă sunt ele pentru viaţa lor și încep să atribuie acelor umbre diferite forme, de genul
« câine » și « pisică ». Umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră că ar
fi realitatea.

Alegoric, Platon afirmă că omul eliberat din aceste lanţuri este filosoful, iar filosoful este singura
persoană capabilă să deslușească Forma Binelui și deci bunătatea absolută și adevărul. La
sfârșitul acestei alegorii, Platon afirmă că este datoria filosofului de a reintra în peșteră. Aceia
care au văzut lumea ideală, reprezentată de Soarele dinafara peșterii, care luminează lumea
dinafara ei, au datoria să educe oamenii din lumea materială, sau să răspândească lumina
acelora din întuneric. De vreme ce filosoful este singurul capabil să recunoască ce este cu
adevărat bun și singurul care poate atinge absolutul, el este singurul potrivit să conducă o
societate, după spusele lui Platon.

Cele patru injustiții și regresia sistemului de guvernare

Platon acordă o importanţă majoră statului ideal în cartea sa. Platon vorbește despre patru
forme greșite de guvernări: timocraţia, oligarhia, democraţia și tirania (despotism).

TIMOCRAŢIA Socrate definește timocraţia ca o societate condusă de oameni care iubesc

onoarea. El crede că această formă de guvernare rezultă din urmașii părinţilor care au alte
mentalităţi caracteristice. Onoarea, baza acestei forme de guvernare strălucită duce la dorinţe
de posesiuni și bunăstare.

OLIGARHIA Aceste tentaţii creează o confuzie între statutul economic și onoare, proces care
este responsabil pentru căderea în oligarhie. În Cartea a VIII a Socrate sugerează că avuţia nu o
să ajute un pilot să-și navigheze propria navă. Aceasta injustiţie împarte lumea în săraci și
bogaţi, creând oportunităţi pentru infractori. Cei bogaţi complotează împotriva celor săraci și
vice-versa.

DEMOCRAŢIA Atât timp cât împărţirea socioeconomică crește, la fel cresc și tensiunile dintre
clasele sociale. Datorită conflictelor care izvorăsc din asemenea tensiuni, democraţia înlocuiește
la un moment dat oligarhia. Săracii înfrâng pe oligarhi, ca urmare democraţia acordă libertăţi
cetăţenilor.

TIRANIA Libertăţile excesive acordate cetăţenilor de către democraţie duc la tiranie, cea mai
violentă formă de guvernare. Aceste libertăţi împart oamenii între clase socioeconomice:
dominantă, capitalistă și muncitorească. Tensiunile dintre clasă dominantă și capitalistă,

https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_(Platon) Pagina 4 din 5

Republica (Platon) - Wikipedia 27.01.2020, 22(53

forţează clasă muncitorească să caute protecţie în libertăţile democratice. Ei investesc toată

puterea lor în demagogul lor democratic, care este în schimb corupt de puterea obţinută și
devine un tiran. El are un anturaj mic, susţinători care îi asigură protecţie.

În mod ironic, statul ideal schiţat de Socrate seamănă cu tirania.

Poziția cercetării actuale

Toate viziunile din secolul al XXI-lea asupra cărţii au ceva în comun: în ciuda înţelegerii
aproape imposibile a semnificaţiei Greciei antice de către cititorii moderni, valoarea pedagogică
a « Republicii » este mult mai mare decât valoarea ei practică. Este o carte a unei lumi posibile,
nu un set de ghiduri pentru o guvernare reușită. Adepţii lui Platon văd această afirmaţie ca pe o
temă capabilă de a furniza baza necesară pentru o înţelegere corectă a spuselor lui Platon din
« Republica ». Unicitatea cărţii se dezvăluie prin felul în care ea clarifică în mod autentic
implicaţiile ideilor politice și efectele lor în viaţa reală, mai precis prin furnizarea unui bogat
context euristic.

Bibliografie
Platon, „Republica”, în Opere, vol. V, traducere în limba română de Andrei Cornea, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pp. 7-502.

Legături externe
Politică și religie în „Republica“ lui Platon (http://ziarullumina.ro/istorie-si-cultura/politica-si-re
ligie-republica-lui-platon), 27 noiembrie 2011, Pr. Dr. Lucian Dîncă, Ziarul Lumina

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Republica_(Platon)&oldid=12710109

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 2 aprilie 2019, ora 18:55.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_(Platon) Pagina 5 din 5