Comentariu

Apărarea lui Socrate – Platon

Apologia lui Socrate este o lucrare ce prezintă discursul pe care la făcut celebrul filosof în fața
judecătorilor în 399 î.Hr. când a fost condamnat pentru că nu ar fi recunoscut zeii cetății și ar fi creat alții
noi și pentru că i-ar fi corupt pe tinerii ateninei. Apologia nu este un termen cu sensul modern de a-și cere
scuze, dar cu sensul de a se apăra, a apăra pe cineva în cazul dat Socrate își apăra propria filosofie.
În cea mai mare parte Socrate vorbește într-o manieră foarte conversațională și deschisă, declarând la
începutul procesului că nu va folosi talentul oratoric și va încerca să redea adevărul așa cum l-a văzut el.
Lucrarea este un discurs al filosofului Socrate care își expune părerile sale în fața judecății ateniene față
de acuzațiile formulate de Meletos, Lycon și Anytos, care îl acuză de coruperea tineretului și totodată de
inventarea unor alte zeități precum și de cercetarea celor din cer și de sub pământ.
Începutul discursului este marcată de ideea Eu nu știu care era una fundamentală în filosofia lui Socrate,
care totuși califică acuzațiile formulate de către cei care îl acuză ca fiind unele lipsite de valoare și de-a
dreptul mincinoase. De vreme ce nu arăt a fi câtuși de puțin un vorbitor grozav, iar aceasta mi s-a părut
cea mai mare nerușinare a lor. A fi un vorbitor grozav ei înțeleg a spune adevărul..
De altfel Socrate afirmă că acei oameni pe care lumea îi crede înțelepți de fapt nu sunt, pentru că sunt
ignoranți, iar el este înțelept pentru că știe că nu știe nimic. Aceste afirmații i-au adus mulți susținători
dar și mulți dușmani, care l-au și condamnat.
Socrate declară cetățenilor atenineni că nu va recurge la nici un truc oratoric pentru ai convinge de
nevinovăția sa, nu va folosi expresii alese și îngrijite, dar va zice tot ce îi trece la moment prin minte, fără
a se depărta de un lucru important, Adevărul. El de-altfel afirmă: Ci să luați seama cu grijă dacă spun
lucruri drepte sau nu; căci aceasta este sarcina judecătorului; iar a celui care vorbește – să spună
adevărul.
Socrate se compară la un moment dat cu o muscă care bâzâie un cal leneș care întruchipează statul și
societate ateniană. Fără acea muscă, zice Socrate, statul ar cădea într-un lung somn, dar cu ajutorul său
iritând și criticând pe cât de mult posibil, statul/societate devine productiv și virtuos.
Filosoful se concentrează pe analiza acuzațiilor în cele mai mici detalii, începând cu acuzarea cum că ar
cugeta cele din cer și ar cerceta toate câte se află pe pământ și face să învingă judecata strâmbă. Socrate
este vinovat, el iscodește peste măsură cele de sub pământ și cele din cer, face să învingă judecata
strâmbă și îi învață și pe alții aceste lucruri.
Argumentul său de bază este faptul că oracolul din Delphi ar fi spus unui prieten de-al său că el este cel
mai înțelept, iar Socrate ca să se convingă a încercat să vadă pe cei care lumea îi credea înțelepți adică pe
politicieni, artiști și meșteșugari dar de fiecare dată ajunge la concluzia că Omul meu trece drept înțelept
în ochii celor mai mulți oameni și în primul rând în ai lui însuși. Dar de fapt el nu este! (...) M-am apucat
apoi să-i arăt că numai își închipuie că e înțelept, dar că nu este. Din clipa aceea m-au urât și el și mulți
cei dintre care erau de față. Aceasta fiind și o aluzie la motivul principal al condamnării.
Socrate îi și numește pe acuzatorii săi ca niște avocați ai celor enumerați Meletos dând cuvânt dușmăniei
poeților; Anytos celei a meșteșugarilor și oamenilor politici iar Lycon a retorilor.
A doua acuzație suna în felul următor: Socrate calcă legea stricâdu-i pe tineri și necrezând în zeii în care
crede cetatea, ci în alte divinități noi.

Socrate este găsit vinovat și este întrebat care ar fi pedeapsa potrivită. În glumă acesta consider că cetatea
ar trebui să îl răsplătească pentru ceea ce a făcut, dorind să fie onorat prin întreținerea sa de către stat. La
modul serios, filosoful refuză categoric închisoarea sau exilul, fiindcă în opinia sa, ar echivala cu
recunoașterea pedepsei. Totuși acceptă să plătească o amendă.
În cele din urmă jurații decid să îl condamne la moarte, iar Socrate acceptă într-un mod stoic verdictul,
declarând că doar zeii știu ce va urma după moartea sa, totodată avertizându-i pe acei jurați care au votat
împotriva lor că și-au făcut mai mult rău lor sieși decât lui însăși.