Sunteți pe pagina 1din 33

Socrate a fost un filozof, învățător și scriitor atenian din Grecia Antică în perioada

numită „Secolul de aur al lui Pericle”. Figura sa a străbătut secolele ca emblemă a


filosofului, cel „îndrăgostit de Adevăr”, în căutarea căruia s-a aflat neobosit, întreaga
viață. Socrate a fost unul din pilonii filosofiei antice. Și-a desăvârșit educația într-o
ambianță culturală deosebită, dominată de marii gânditori antici și de dramaturgi
impunători precum Eschil, Sofocle, Euripide şi se spune chiar că l-ar fi ajutat pe acesta
din urmă la scrierea tragediilor. Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din
Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii, de la care a învăţat şi
Pericle. O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu Misteriile – a stabilit-o când s-
a întâlnit cu marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Pericle o
invitase la Atena să oficieze ceremoniile de purificare a orașului, atins pe atunci de o
epidemie de ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare
pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în misterele orfice ale lui Eros. Învățătura sa a
împărțit filosofia greacă antică în perioada "pre-socratică" și "socratică". Spre deosebire
de predecesorii săi, care erau interesați de crearea cosmosului și a tuturor lucrurilor
materiale, Socrate a început să studieze lumea interioară a omului. Influența sa asupra
gândirii grecești a fost atât de marcantă, încât toți filosofii acestei civilizații sunt
clasificați în raport cu Socrate: presocratici (Heraclit, Pitagora, Democrit), marii socratici
(Platon și Aristotel), micii socratici (megarici, cinici, cirenaici, sceptici, stoici, epicureici).
Principala diferență între filosofia presocratică și cea socratică se bazează pe
juxtapunerea studiilor "cosmosului" și a problemelor etice. Reprezentanții presocratici
au fost acei filozofi care nu au ridicat problema "binelui", iar cei socratici au fost cei care
l-au studiat. În școlile socratice, cunoașterea lumii care va asigura fericirea a fost pusă
în prim plan. Ei au devenit adepți ai așa-numitului eudaemonism, tendinței etice care
recunoaște dorința de a atinge fericirea ca criteriu al moralității și baza
comportamentului uman. Socrate a fost primul care a realizat necesitatea unei metode
universale de cunoaștere a adevărului, fiind unul dintre primii luptători pentru ideea
libertății omului. Lui i-au fost atribuită influențarea dezvoltării gândirii umane și crearea
unui nou mod de gândire. A fost descris ca un parresiast - om care are curajul să spună
adevărul, chiar cu risc pentru vieța sa. Alții l-au recunoscut pe Socrate ca specialist în
utilizarea "farmaconilor sufletului". În înțelegerea lor, vorbirea socratică este similară cu
veninul de șarpe, care pătrunde în colțurile cele mai interioare ale minții și apoi supune
sufletul. Cunoscut pentru “metoda socratică”, aceea ce promovează descoperirea unor
noi orizonturi printr-un proces continuu de întrebări și pentru faptul că apreciază viața
lipsită de întrebări ca fiind fără scop, Socrate avea să își atragă multiple antipatii întrucât
se considera a fi mai deștept decât ceilalți. Conform spuselor unui oracol, Socrate era
cel mai înțelept om al orașului. Neîncrezut în profeția oracolului, Socrate se
conversează cu cei mai de vază oameni ai orașului și constată că aceștia se proclamă
experți, deși în realitate, au carențe considerabile. Astfel, Socrate constată că ignoranța
sa de gradul întâi îl plasează deasupra celor cu o ignoranță de gradul doi, auto-
proclamați cunoscători. Deși nu există mărturii directe care să ateste viziunea religioasă
a lui Socrate, din scrierele lui Platon și Xenofon, cei care au redat majoritatea ideilor lui
Socrate, putem desprinde următoarele caracteristici:
 Sacrificiile și ritualurile reprezentau o practică comună pentru ateniei, acestea
fiind desfășurate pentru înduplecarea zeilor acceptați ai orașului. Acești zei
nu erau binevoitori, omniscenți și nici eterni, conform tradiției, viziune
neacceptată de către Socrate.
 Divinitatea, în viziunea lui Socrate, acționează în acord cu rațiunea, nu într-un
mod eratic.
 Socrate considera ritualurile ca fiind inutile, întrucât, în cazul unei divinități cu
intenții bune, atitudinea acesteia față de populație nu va depinde de
îndeplinirea acestor ritualuri.
 Deși Socrate nu a fost singurul care nu a fost de acord cu ritualurile cetății, se
presupune că acesta a fost condamnat din cauza spiritului său (daimon), de
la care Socrate considera că primește inspirație, acesta fiind asimilat unui nou
zeu, neacceptat în Atena.
 Referitor la viața oamenilor, Socrate promova grija pentru suflet, pe care îl
considera cel mai de preț bun al omului, condamnând avariția societății în
care trăia.
Fiind soldat a dat dovadă de curaj, rezistență fizică, stăpânire de sine și spirit de
sacrificiu. Pe câmpul de luptă a salvat viața unor personalități ale momentului, printre
care și istoricul Xenofon, fără a urmări gloria sau vreo altă recompensă. În afară de
plecările pe front, rareori a părăsit Atena. A respectat cu strictețe legile Atenei și
îndatoririle cetățenești. Toată viața a dat dovadă de simplitate, justețe, cumpătare,
demnitate. Nu a fost niciodată mânios, supărat sau ostil față de cei care l-au atacat, dar
uneori le-a răspuns cu o fină ironie și cu replici rămase anecdotice. A avut mulți discipoli
din rândul celor mai distinși tineri atenieni. Diogene Laerţiu ne oferă o mulțime de
mărturii şi anecdote culese de la autori antici, grăitoare pentru caracterul filosofului
atenian: dârzenie, curaj, dominarea pasiunilor, austeritate şi independenţă faţă de
puternicii vremii. Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită în rândurile
concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi: Anitus, un bătrân oficial atenian şi
Meletos, acolitul său mai tânăr. Proclus, în comentariul său despre dialogul Cratilos al
lui Platon, în care sunt abordate semnificaţiile numelor, afirmă că „Socrate” provine de
la sûter tou kr-tou, ceea ce înseamnă: “eliberator al forței sufletești, cel care nu se
lasă fermecat de lucrurile sensibile”. Tot Proclus îi atribuie lui Socrate o maximă
adesea citată mai târziu: „tot ce-i frumos e şi anevoios”. Moştenirea lăsată de Socrate
este de o importanţă colosală, iar viaţa lui a fost un exemplu de devotament faţă de
filosofie şi de desăvârşită integritate morală. Discipolii săi au înfiinţat şcoli de filosofie,
precum cea a lui Platon sau a lui Antistene cinicul, ori s-au remarcat în alte discipline,
de pildă istoricul Xenofon şi oratorul Eschine. Diversitatea punctelor de vedere ale
discipolilor înlătură imaginea unui Socrate închis şi dogmatic, așa cum a fost
caracterizat uneori. Pentru Socrate, orice cunoaștere esenţială se supune îndemnului
înscris pe frontispiciul templului ce adăpostea oracolul din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine
însuţi”. Socrate a devenit filosof după ce Oracolul din Delphi l-a proclamat omul cel mai
înțelept din Atena, tocmai pentru că a ştiut să recunoască limitele cunoaşterii umane.
Cercetând motivele acestei alegeri, Socrate a ajuns la concluzia că el este singurul care
își recunoaște ignoranța și nevoia de a învăța: „Tot ceea ce știu este că nu știu
nimic, dar știu că pot ști mai mult decât știu”. Când omul caută cu seriozitate să se
cunoască pe sine, când reflectează la propria-i existență, tot ce contribuie la fericirea lui
provine dintr-o plenitudine interioară, nu din plăcerea procurată de lucrurile exterioare.
Socrate este prin excelență „filosoful în cetate”. Pentru el nu este suficient să
cunoască și să trăiască Adevărul. Se simte dator și responsabil să încurajeze și la
ceilalți procesul cunoașterii de sine. Este motivul pentru care îl regăsim de fiecare dată
în locuri publice, adresând tuturor întrebări iscoditoare, neașteptate, uneori incomode,
dar care obligă la reflecție despre aspecte cu adevărat valoroase. Nu am alt scop,
spunea Socrate în „Apologia”, mergând pe străzi, decât să vă conving că nu trebuie
să cedați în fața corpului și a bogățiilor, ci să vă ocupați cu aceeași ardoare de
îmbunătățirea sufletului. Vă repet că nu bogățiile aduc virtuți, ci virtuțile aduc
bogăția și tot ceea ce este prielnic, fie individului, fie statului. Eu sunt tăunul de
fiecare zi. Nu încetez niciodată să vă trezesc. Întrebările lui Socrate pun mereu în
discuţie cunoaşterea preluată fără prea multă judecată proprie şi ignoranţa deghizată în
erudiţie, demonstrând că raţiunea şi virtutea nu sunt concepte contradictorii, întrucât
raţionamentul este indispensabil descoperirii Binelui, Frumuseții şi Dreptăţii. În acelaşi
timp, însă, Socrate a subliniat şi nevoia unei forme mai profunde şi mai personale de
cunoaştere atunci când a vorbit despre inspiraţia primită de la daimonul său. Este vorba
despre arhetipul cunoaşterii intuitive, despre tradiţia orfică a comunicării cu sufletul
lumii, echivalentă cu dezvoltarea conştiinţei morale sau dobândirea iluminării interioare.
Finalitatea dialogului socratic este trezirea sufletelor. Omul este ajutat să descopere –
pe baza propriului discernământ – ce este mai valoros în sine însuși, sensul vieții sale,
comportamentul moral pe care să îl adopte, Idealul pentru care să trăiască. Maieutica
lui Socrate este arta de a da naștere nu corpurilor, ci sufletelor. Socrate solicită
participarea directă a discipolului, pe care îl ajută în mod activ să se „nască” pentru
realitatea mai profundă și înaltă a sufletului său. Socrate a fost el însuși un exemplu de
practică a virtuții: curajos în convingeri, și-a orânduit existența în conformitate cu
principiile morale, a respectat legile cetății chiar și atunci când concetățenii l-au
condamnat la moarte. Dialogul său s-a opus discursului sofiștilor. Aceștia au promovat
forme intelectuale atrăgătoare, dar nu întotdeauna având conținut real și moral. Moartea
lui Socrate, ca urmare a procesului în care a fost acuzat și condamnat pentru impietate,
reprezintă cel din urmă exemplu oferit și totodată încununarea vieţii sale de filosof. O
entitate (din latină entitas) este ceva care are o existență distinctă, separată, care poate
fi și una nematerială. În limbaj filosofic, existența înseamnă faptul de a fi, de a avea o
realitate obiectivă, independent de conștiința celui care gândește sau percepe această
realitate. Existența este un concept fundamental cuprinzând cu dificultate totalitatea
determinărilor sale. Aperceptiv, existența este o fenomenalitate dinamică, primară,
reprezentarea minimală mijlocită de simțuri. Realitatea nemijlocită a percepției intră însă
în starea conceptuală a 'existentei' doar prin apariția limbajul semnificant care permite
diferențierea și interpretarea precisă a obiectului existent. Doar conștiința face posibilă
perceperea reflexivă a existenței și a formelor sale, prin raporturi de construcție și
obiectivare a limbajului desemnând realitatea obiectivă. Desemnarea existenței ca fiind
un produs al conștiinței individuale sau al imaginarului este punctul de vedere naiv al
solipsismului. Solipsismul este o atitudine conceptuală extremă care declară că numai
propria individualitate există, iar restul sunt reflectări modale în personalitate, sunt
construcții ale percepției sau intelectului. În timp s-au disociat două ipoteze asupra
'existenței realității', una obiectivista sau materialista, care afirmă o realitate 'existentă
autonom' față de subiect, și o ipoteză 'idealistă', a dependenței realității de cel care o
percepe și o reprezintă. Diverse paradoxuri sunt legate de Socrate și de învățătura sa.
Una dintre ele este că contemporanii noștri nu știu nimic sigur despre detaliile învățăturii
lui Socrate. În același timp, nu există nicio îndoială cu privire la "inversarea" direcției de
dezvoltare a filosofiei, care este asociată cu numele lui Socrate. Conform tradiției
antice, punctul de cotitură din viața lui Socrate a fost profeția pythiei Delfice. Preoteasa
lui Apollo "a transmis cuvintele lui Dumnezeu" că Socrate este cel mai deștept dintre
oameni. După aceea, Socrate a început să-și perceapă conversațiile despre
înțelepciune ca slujind zeității. Soția lui Socrate Xanthippe, care avea grijă de copii și de
viața gospodăriei, era nemulțumită de această stare de lucruri. Numele ei a devenit un
nume de uz casnic pentru soțiile morocănoase. Atitudinea față de Socrate în societatea
ateniană a fost ambivalentă. Pentru unii, el a fost personificarea unui mare înțelept,
pentru alții — un șarlatan murdar care seduce tinerii și nu onorează zeii. Filosofia lui
Socrate, care presupunea urmărirea auto-îmbunătățirii, superioritatea unei persoane
demne față de una nedemnă, restricționarea puterii mulțimii și respectarea legilor, nu a
fost plăcută de politicienii demagogi. Socrate nu a luat niciodată bani de la studenții săi
și și-a condus cursurile și conversațiile în piețe și străzi. El credea că există anumiți
demoni-zeități, alții decât cei prezenți în Panteonul Olimpic. Scrierile lui Platon, în care
povestește conversațiile profesorului său cu diverși studenți, retorici și politicieni, sunt o
sursă importantă de informații despre Socrate. În același timp, cercetătorii operei sale
notează numeroasele diferențe ale lui Socrate în scrierile platonice "timpurii" și "târzii".
Se crede că adevăratul Socrate este descris în scrierile "timpurii", în timp ce cele "târzii"
transmit propriile opinii ale lui Platon. În dialogurile "timpurii", Socrate s-a ocupat
exclusiv de probleme etice, nu și-a exprimat interesul pentru matematică și științe
exacte, credea că scopul principal al vieții era studierea filosofiei și autocunoașterii și,
de asemenea, că filosofia era necesară pentru toți oamenii. El nu a atins problemele
existenței și soarta postumă a sufletului, menționând doar că el consideră sufletul o
substanță nemuritoare. El a susținut că legătura cu lumea divină nu poate fi decât
morală. El a fost de părere că principala metodă de cercetare este respingerea tezei
adversarului. El a susținut că virtutea este cunoaștere și că ideile sunt concepte. În cele
“târzii" – este, cel mai probabil, doar un personaj literar care exprimă gândurile lui
Platon. Pe lângă Platon și Xenofon, numeroși alți discipoli ai săi au scris despre
Socrate. Fondatorul genului dialogului socratic, conform opiniei populare, este
Eschines. Niciunul dintre dialogurile lui Eschine nu s-au păstrat complet până-n zilele
noastre. În dialogul "Callius", numit după cel mai bogat cetățean al Atenei, Eschines
descrie pericolul de a deținere a averii mari de către o persoană fără calități morale
înalte. Un alt discipol al lui Socrate, Antisthenes, a creat mai mult de 79 de dialoguri, în
ale căror scrieri despre Hercule acțiunea are loc în peștera centaurului Chiron, care
învață virtutea tinerilor. Imaginea lui Socrate este clar derivată în Chiron. Chiron și
Socrate au murit ambii de otravă. Chiron, care a învățat arta vindecării zeului medicinei
Asclepius, nu s-a putut vindeca singur… iar Socrate, cunoscut pentru capacitatea sa de
a convinge, nu s-a putut apăra în instanță. În “Memoriile lui Socrate”, potrivit lui
Xenofon, sunt necesare eforturi pentru a realiza binele. Dialogurile socratice ale lui
Euclid, dintre care erau aproximativ șase, nu s-au păstrat până în zilele noastre.
Xenofon, discipol al lui Socrate, citează următoarele cuvinte ale profesorului: "Ți-e
rușine cu adevărat de cizmari, dulgheri, fierari, fermieri, negustori care se gândesc doar
cum să cumpere ceva mai ieftin și să vândă mai scump? Însă adunarea populară este
formată anume dintrânșii". El provenea dintr-o familie săracă, așa că Socrate
corespundea pe deplin imaginii unui "înțelept sărac". Deoarece Socrate avea ochi
bombați și buze groase, Platon, într-unul din dialogurile sale, compară profesorul chiar
cu creatura mitologică silenus. O poveste este legată de apariția lui Socrate, care a fost
descrisă pentru prima dată de Phaedo în dialogul "Zopyrus". Compoziția originală nu a
fost păstrată, dar prezentarea sa a ajuns la noi datorită lui Cicero. Magicianul oriental
Zopyrus, care a venit la Atena, a susținut că poate spune despre o persoană prin
aspectul său. Când l-a întâlnit pe Socrate, a decis că este retardat mental, judecând
după gâtul taurului și că este un om pofticios, judecând după buzele groase. Studenții
filosofului au început să ridiculizeze oaspetele de peste mări, așa că neadevărat pentru
ei păreau concluziile magicianului. Socrate, spre deosebire de discipoli, a recunoscut tot
ceea ce se spunea a fi adevărat, deoarece aceste vicii erau inerente tinereții sale. Cu
toate acestea, cu ajutorul filozofiei, a reușit să le depășească. Dialogul demonstrează
una dintre maximele socratice “o persoană devine cine este prin educația spirituală
(conform paideye, o categorie a filosofiei grecești antice corespunzătoare conceptului
modern de "educație"), iar calitățile înnăscute pot fi schimbate”. Cea mai importantă
etapă în dezvoltarea paideyei antice a fost fenomenul lui Socrat și sistemului filosofic al
lui Platon. În Atena, Socrate era considerat un ciudat. Cu toate acestea, el niciodată nu
a acordat atenție opiniilor altor oameni despre sine. Xenofon a transmis nepretenția față
de Socrate în cuvintele lui Antifon, care în timpul disputei a declarat: "trăiești ... astfel
încât nici un sclav cu un astfel de stil de viață să rămână cu stăpânul său:
mâncarea și băutura ta sunt cele mai rele; porți nu numai un himatium rău, ci la
fel vara și iarna; ești mereu desculț și fără chiton". Spre deosebire de Antistene,
care se lăuda cu zdrențele sale, nepretenția lui Socrate era asociată cu rezistența sa.
Alcibiade a subliniat că, atunci când a fost amar de frig în timpul unei campanii militare,
Socrate a mers calm desculț pe gheață într-o mantie obișnuită. Aceeași combinație de
abstinență și rezistență poate caracteriza atitudinea lui Socrate față de băutură, el era
indiferent față de vin. Socrate ar putea, de asemenea, să încrementeze pe loc mult
timp, să se gândească la ceva, fără să acorde atenție la nimic. Această caracteristică a
comportamentului filosofului a fost observată atât de studenți, cât și de inamicii
filosofului. Platon a transmis cuvintele profesorului, care a susținut că “în timp ce restul
se străduiesc să obțină aur, faimă și onoare, el câștigă prieteni”. Socrate nu se
considera nu numai înțelept, ci chiar o persoană inteligentă. Apoi a început să comunice
cu oameni a căror înțelepciune nu era pusă la îndoială printre alții. Drept urmare,
Socrate a ajuns la concluzia că, de fapt, nu a întâlnit nici un înțelept. Apoi și-a dat
seama că numai zeii sunt cu adevărat înțelepți. Din motiv că aproape tot timpul liber îl
dedica gândirii, filosoful a rămas sărac până la bătrânețe, deoarece nu avea timp pentru
alte lucrări. "Daimonul" (din greaca veche "divin") este factorul fundamental și, în
același timp, cel mai puțin ușor de înțeles care a determinat modul de viață al lui
Socrate. În relatarea lui Platon, a fost un fel de voce divină care l-a ghidat pe Socrate
spre bine. El a acționat doar într-un sens "negativ", adică l-a îndepărtat pe filosof de
acțiunile greșite, dar nu a dat recomandări cu privire la modul de a acționa în fiecare
caz particular. Vocea tăcea doar atunci când Socrate acționa corect. Efectul lui
daimonius s-a extins la cei din jurul filosofului. Astfel, Socrate, cu referire la daimonius,
i-a avertizat pe atenieni împotriva unei expediții aventuroase siciliene, care s-a încheiat
cu înfrângerea completă a armatei și a prezis moartea comandantului militar Frasilla.
Potrivit lui Xenofon, daimonius ar putea acționa și într-un mod "pozitiv", adică să
sugerând ce trebuie de făcut. O altă și poate principală diferență dintre "daimonius" în
prezentarea lui Platon și Xenofon a fost "individualitatea" sa. Dacă Platon credea că
vocea divină era o trăsătură unică a lui Socrate, atunci Xenofon și-a asumat prezența
unei "daimonius" într-o formă sau alta în fiecare persoană. “Daimonius”, care l-a însoțit
pe Socrate de-a lungul vieții sale, "a adormit" în timpul procesului la care filosoful a fost
condamnat la moarte. Filosoful însuși a luat acest lucru ca dovadă că a făcut totul bine.
Oamenii de știință și filozofii moderni au interpretat esența daimoniei lui Socrate în
moduri diferite, unii a văzut-o ca pe o metaforă cu care Socrate și-a mascat propria
conștiință și rațiune. Alții au văzut în el un sentiment interior sau impulsuri intuitive, care
au fost exprimate în prevenirea unor acțiuni evident dăunătoare, aducătoare de
suferință și nefericire. Filosoful german Friedrich Nietzsche a definit “daimonius” ca
niște halucinații auditive, care indică despre prezența unei boli mintale a lui Socrate.
Socrate trata insultele în adresa sa cu un deosebit calm filosofic. În dialogul "Crito" cu
puțin timp înainte de execuție, Socrate spune: "nu mai trebuie să ne pese atât de
mult de ceea ce va spune majoritatea despre noi, dragii mei, dar trebuie să ne
pese de ceea ce va spune cel care înțelege ce este corect și ce este nedrept
despre noi - el singur și chiar el însuși adevărul". Aceste cuvinte rezumă viziunea
asupra lumii a lui Socrate. El pur și simplu nu putea fi democrat, deoarece acest lucru
venea în contradicție cu întreaga sa învățătură. Pentru Socrate, gândurile și cuvintele
unei singure persoane, dar înțelegătoare, erau mai importante decât opinia maselor
societății. Dezacordul lui Socrate cu opinia mulțimii a fost deosebit de pronunțat în
timpul procesului marinarilor care au câștigat o luptă, dar la întoarcerea acasă nu au
ridicat cadavrele morților pentru înmormântare, motiv pentru care se aștepta să fie
acuzați de o crimă religioasă gravă. Socrate la acel moment a fost selectat prin tragere
aleatorie în grupul de vot. Majoritatea a cerut execuția, Socrate a fost categoric
împotrivă. Poziția lui Socrate nu a schimbat nimic, iar liderii militari au fost executați,
ceea ce a avut consecințe tragice pentru Atena. Ulterior Atena a fost forțată să
capituleze în fața spartanilor. După semnarea păcii, oligarhia a înlocuit sistemul
democratic. Noul guvern a intrat în istorie ca "tirania celor treizeci". Noul guvern a
început o serie de execuții fără proces. În timpul domniei tiranilor, aproximativ o mie și
jumătate de oameni au fost uciși. Atât în sursele antice, cât și în cele moderne, Socrate
este reprezentat ca un critic neînfricat al noului regim. Potrivit lui Xenofon, Socrate a
declarat: "ar fi ciudat, mi se pare, dacă o persoană, devenită păstor al unei turme
de vaci și reducând numărul și calitatea vacilor, nu s-ar recunoaște ca un păstor
rău; dar este și mai ciudat că o persoană, devenită conducătorul unui stat și
reducând numărul și calitatea cetățenilor, nu se rușinează de asta și nu se
consideră conducător rău al statului". După ce tiranii au fost informați despre
Socrate, l-au chemat pe filosof la ei înșiși. Înainte de aceasta, ei au interzis prin lege
"predarea artei vorbirii”. Socrate, în timpul unei conversații cu Critias și Charicles, a
întrebat: "de ce ordonați să vă abțineți de la arta cuvântului, este pentru că, după
părerea dvs., ne ajută să vorbim corect sau incorect?". Charicles s-a enervat și a
spus că lui Socrate i s-a interzis să comunice cu tinerii. "Este posibil să aflu măcar
prețul atunci când cumpăr ceva de la un tânăr?” – a întrebat Socrate. După mai
multe întrebări și răspunsuri similare, Charicles l-a amenințat direct pe Socrate: "vezi să
nu trebuiască să reduci și tu numărul de vaci”. Când autoritățile vroiau să-l execute pe
Feramenes, doar Socrate și discipolii săi au venit în ajutorul politicianului, cei mai mulți
s-au întristat de necazurile lui Feramenes, dar nu au avut curajul să vină în ajutor din
cauza gardienilor puternici din jurul lui. Imediat, filosoful Socrate și doi dintre prietenii săi
apropiați au alergat înainte și au încercat să-i împiedice pe slujitori. Dar Feramen i-a
implorat să accepte, spunând că le apreciază prietenia și curajul, dar ar fi o mare durere
pentru ei dacă el însuși ar provoca moartea prietenilor apropiați. Socrate și asistenții
săi, din moment ce nimeni nu le-a venit în ajutor și văzând că amărăciunea celor de la
putere crește, s-au retras. Sub tirani, așa cum susținea Socrate însuși: "abia a scăpat
de execuție, dar de la cine? De la cei care au fost considerați discipolii săi, Critias
și Charmis". Cel puțin unii atenieni îl considerau pe Socrate ateist. În același timp,
Socrate este considerat autorul întrebării, care a fost numită “Dilema lui Euthyphron”.
Dilema lui Euthyphron este una dintre problemele filosofiei, care se bazează pe dialogul
"Euthyphron" al lui Platon și este formulată astfel: “Zeii aleg binele pentru că este bun
sau bunul este bun pentru că este ales de zei?”. Când recunoaștem adevărata
primă parte a dilemei, adică luăm ca bază primul postulat, se dovedește că moralitatea
umană se formează independent de zei și că "moralitatea" și "binele" sunt primare și
există în afara providenței divine, ceea ce pune sub semnul întrebării atotputernicia
zeilor. Această idee este în esență ateistă. Dacă actul este corect din punct de vedere
moral numai pentru că zeii îl poruncesc, atunci aceeași acțiune poate fi, în funcție de
circumstanțe, atât bună, cât și rea. Totul va depinde de opinia divinității în acest
moment particular de timp. De asemenea, în condițiile politeismului, una și aceeași
acțiune poate fi plăcută de una și judecată de o altă zeitate. Dacă al doilea postulat este
recunoscut ca adevărat, zeii sunt sursa primară a moralității și ar putea declara orice
faptă ca bună, adică moralitatea este subiectul unui capriciu accidental al zeilor. Este
folosit de ateiști ca justificare pentru teza că moralitatea nu depinde de religie. Unul
dintre inspiratorii lui Socrate a fost Anaxagoras, care în tinerețe, a renunțat la averea
moștenită și și-a dedicat viața filosofiei. Învățătura sa despre existența unei minți
cosmice care a pus materia în mișcare a influențat percepția lui Socrate asupra lumii.
Ciceron, în “Conversațiile Tusculane”, a caracterizat învățătura lui Socrate în
următoarele cuvinte: "Socrate a fost primul care a coborât filozofia din cer, a
stabilit-o în orașe, a introdus-o în case și a forțat-o să vorbească despre viață și
morală, despre bine și rău". Aceasta, la rândul său, i-a permis lui Diogenes Laertius
să susțină că Socrate defapt a fost primul care "a introdus etica”. De asemenea,
filosoful antic a început să fie reprezentat ca un liber-gânditor, un luptător pentru religia
naturală. Numele lui Socrate este asociat cu apariția unuia dintre cele mai faimoase
aforisme filosofice: "Platon îmi este prieten, dar adevărul îmi este mai scump".
Popularitatea sa a fost promovată prin citarea în romanul "Don Quijote". Oamenii de
știință moderni cred că cea mai probabilă sursă primară a gândirii încorporate în aforism
este dialogul lui Platon "Phaedo". În ea, Socrate le spune discipolilor săi: "ascultați-mă
și gândiți-vă mai puțin la Socrate, dar mai ales la adevăr; și dacă decideți că
vorbesc corect, cădeți de acord, iar dacă nu, contraziceți-mă cât mai curând
posibil". A existat un gând care a influențat dezvoltarea istoriei filosofiei - "Socrate a
fost primul care a învățat despre bine".
A apărut un nou gen de literatură filosofică "dialogul Socratic" , cu Socrate ca
personaj principal. Majoritatea dialogurilor socratice păstrate până astăzi aparțin lui
Platon. Dialogurile platonice au definit genul literar în proză folosit de filosofii ulteriori.
Platon a scris aproximativ 30 de dialoguri. Una dintre cele mai faimoase afirmații ale lui
Socrate pe tema dezbaterilor din cadrul dialogurilor este: "o viață neexplorată nu
merită trăită”. Faptul că nici sursele antice nu cunosc ordinea scrierii dialogurilor
platonice, adaugă ambiguitate. Aceste dialoguri prezintă discuții despre diferite
probleme morale și filozofice între două sau mai multe personaje, ilustrând aplicarea
metodei socratice. Dialogurile pot fi atât dramatice, cât și narative.
"Alcibiade al II-lea" este unul dintre primele dialoguri a lui Platon dedicate temei
rugăciunii. Participanții la conversație sunt Socrate și discipolul său, politicianul
Alcibiade. Socrate îl întâlnește pe Alcibiade în drum spre templu și îl întreabă dacă știe
despre ce trebuie să se roage zeilor. Rugăciunea necesită cunoașterea binelui și o
anumită cantitate de inteligență. Pentru oamenii obișnuiți, puterea tiranică este râvnită,
dar poate provoca moartea proprietarului său. Un alt exemplu este dorința de a avea
copiil, a căror prezență i-ar putea întrista ulterior pe părinți. În rugăciune către zei,
ignoranța poate provoca multe probleme. Prin urmare, Socrate laudă "rugăciunea
tăcută" a spartanilor. În mod similar, rugăciunea nerezonabilă se poate transforma în
jignirea zeităților, deci uneori este mai bine să preferăm tăcerea rugăciunii.
“Alcibiade I” este un un exemplu al dialogului maietic care descrie conversația lui
Socrate cu Alcibiade despre faptul că o persoană ar trebui să renunțe la pretențiile la
putere până când își va depăși îngâmfarea de sine și va învăța, cunoscându-se în
comunicarea cu ceilalți, virtuțile prudenței și dreptății. Evenimentele dialogului se referă
probabil "la momentul în care Alcibiade a împlinit vârsta de 18 ani și a primit dreptul de
vot în Adunarea Populară, ceea ce înseamnă că a început să se gândească la
activitatea politică". Socrate se apropie de Alcibiade, observând că obișnuia să-l evite la
cererea vocii sale interioare (daimonion-ului), dar acum când Alcibiade a crescut,
dragostea spirituală pentru el îl obligă pe Socrate să-l ajute să înțeleagă intențiile
acestuia. Socrate întreabă în legătură cu ce problem Alcibiade va da sfaturi Adunării
Populare ateniene de la tribună, acesta răspunde că despre chestiuni de război și pace
și, în general, despre "afacerile de stat". Socrate remarcă faptul că pentru a face acest
lucru, Alcibiade trebuie să aibă o idee despre cele mai bune dintre aceste chestiuni, iar
"cel mai bun este mai drept". Socrate întreabă de la cine a învățat Alcibiade
dreptatea, dar Alcibiade răspunde că el însuși a învățat-o. Socrate recunoaște că așa
ceva este posibil, dar dacă numai Alcibiade și-ar fi dat seama odată că nu știa ce este
dreptatea și și-ar fi dat seama că trebuie înțeleasă. Cu toate acestea, Alcibiade nu își
poate aminti așa ceva și, prin urmare, începe să susțină că a învățat să înțeleagă
dreptatea de la mulți alți oameni.Socrate recunoaște că mulți pot învăța cele mai simple
lucruri, în special, denumirea lucrurilor, dar nu și artele mai complexe, despre subiectul
cărora se ceartă constant și nu sunt în măsură să ajungă la un acord. În special,
Socrate subliniază că Iliada și Odiseea lui Homer sunt "dedicate dezacordului cu
privire la problemele justiției și nedreptății". Din aceasta Socrate concluzionează că
Alcibiade nu știe ce este dreptatea. Alcibiade spune că acest lucru rezultă cu adevărat
din cuvintele lui Socrate. Socrate nu este de acord, spunând că acest lucru rezultă chiar
din răspunsurile lui Alcibiade, deoarece nu cel care pune întrebarea, ci cel care
răspunde afirmă. Alcibiade spune că are de gând să explice atenienilor că ceea ce este
cinstit nu este același lucru cu ceea ce este util, dar Socrate răspunde imediat că
Alcibiade cu greu înțelege ce este util dacă nu a studiat și stuadiat asta el însuși. În
cursul unei manevre Mayevtice specifice cu întrebări, Socrate demonstrează că este
imposibil să se facă distincția între dreptate și utilitate, deoarece dreptatea este
frumosă, iar frumosul este bun, iar binele duce la utilitate. Astfel, el îi arată lui Alcibiade
că nu are nicio idee precisă despre acest lucru și, din moment ce
ignoranța/necunoașterea care este considerată drept cunoaștere este vicioasă, și mai
ales în chestiuni importante, dintre care principalul este despre "drept, frumos, bun și
util”, Socrate concluzionează: "coabitatezi cu ignoranța, dragul meu, cu cea mai
extremă... Dar nu ești singur în acest lucru; același lucru se întâmplă cu mulți care se
ocupă de treburile statului nostru". După ce i-a arătat lui Alcibiade că îngrijirea de sine
necesită luarea în serios a rivalilor care ne sunt în multe privințe superiori, el spune că
"nu putem face nimic împotriva lor decât artă și sârguință", îndemnând, realizând
ignoranța noastră, să studiem împreună, "pentru a căuta împreună calea către cea
mai înaltă perfecțiune". În discuția următoare, Socrate exprimă formula raționalismului
etic "în ceea ce fiecare este înțelept, în aceea și este el virtuos" și ridică problema
îngrijirii de sine autentice, diferită de îngrijirea proprietății sale. Pentru a avea grijă de
tine trebuie să te cunoști pe tine însuți și la întrebarea: "ce este o persoană?" el
răspunde: "omul este sufletul" și, prin urmare, dragostea pentru suflet este mai
importantă decât dragostea pentru trup, care se ofilește în timp. Și aveți grijă, în primul
rând, trebuie de suflet, care este sensul inscripției delphice "Cunoaște-te pe tine
însuți". "Sufletul, dacă vrea să se cunoască pe sine, trebuie să privească în
[celălalt] suflet, mai ales în acea parte a acestuia în care este conținută
demnitatea sufletului – înțelepciunea”. Autocunoașterea face posibilă rezonabilitatea,
care include cunoașterea celorlalți, cunoașterea statului și capacitatea de a-l gestiona,
realizând atât propria fericire, cât și virtutea și insuflându-le concetățenilor. Dar până la
găsirea rezonabilității, ar trebui învățată de la cei mai vrednici, deoarece "este potrivit
ca o persoană rea să fie înrobită", în timp ce "virtutea este inerentă libertății".
“Hippias cel Mare” este dialogul lui Platon dedicat ideii de frumusețe. Participanții la
dialog sunt Socrate și Hippias, un diplomat și un profesor de înțelepciune sofistă care a
venit la Atena din Elida. Socrate este interesat de motivul pentru care vechii înțelepți
(care erau foarte respectați), spre deosebire de cei moderni, nu s-au angajat în treburile
statului. Hippias răspunde că nu au putut să se angajeze în afaceri publice și private în
același timp. Apoi se dovedește că spartanii au dat cea mai rece primire sofiștilor,
preferând să primească înțelepciune nu de la înțelepți străini, ci de la strămoșii lor. Mai
mult, ei dețin în mare stimă exclusiv cunoașterea propriei lor istorii. Socrate pune apoi
întrebarea: “Ce este frumosul?”. În același timp, el susține că cineva însuși i-a pus
această întrebare și l-a blocat. În același timp, Socrate întreabă "nu despre ceea ce
este frumos, ci despre ceea ce este frumosul în sine". Hippias încearcă să dea un
exemplu, argumentând că frumosul este o fată frumoasă. Socrate observă că o fată nu
devine frumoasă singură, ci datorită "frumuseții în sine propriu-zise". Datorită aceastei
frumuseți, nu numai o fată poate fi frumoasă, ci și un cal, precum și o liră sau o oală din
lut. Apoi Socrate observă că oala care se potrivește cel mai bine scopului său poate fi
considerată o oală excelentă dacă este făcută de un meșter bun, având formă rotundă,
fiind bine ars și suficient de încăpător. Hippias obiectează că acest lucru nu clarifică
nimic în niciun fel. La aceasta Socrate își amintește zicala lui Heraclit: "chiar și cea mai
frumoasă dintre maimuțe este urâtă, dacă o compari cu rasa umană". Pe baza
aceasteia, el construiește o ierarhie a frumuseții: o oală frumoasă este urâtă pe lângă o
fată frumoasă, dar cea mai frumoasă fată este mai urâtă în comparație cu rasa de zei.
O varietate de lucruri devin frumoase datorită unei anumite idei. Hippias încearcă să
reducă frumusețea la materialul folosit pentru decorare, de exemplu, aurul, dar Socrate
dovedește că frumusețea este independentă de material, deoarece Fidias a creat o
frumoasă statuie a Atenei, făcând ochii și mâinile de os de elefant. Hippias, convins de
Socrate, spune că este frumos să fii bogat și să te bucuri de onoare. Făcând reflecții
suplimentare, Socrate afirmă că frumosul este potrivit, util și plăcut. Cu toate acestea,
Socrate mai spune că frumusețea este cauza binelui, din care rezultă că frumusețea și
bunătatea nu sunt același lucru, la fel cum tatăl și fiul nu sunt la fel. Apoi, Socrate
examinează relația dintre plăcut și frumoas, observând că acestea nu sunt în raport cu
identitatea, deoarece nu tot ce este frumos este și plăcut (de exemplu, legile frumoase)
și nu tot plăcutul este frumos. La sfârșitul dialogului, Socrate recunoaște că esența
frumosului este mult mai dificilă.
“Hippias cel mic” sau “dialogul despre minciună" este dialogul socratic al lui Platon,
în care Socrate îl conduce pe celebrul sofist grec antic Hippias la dificultatea asociată
cu discutarea întrebării despre care rău este mai bun, cel conștient sau cel
neintenționat. Una dintre cele mai importante semnificații ale ceea ce se întâmplă în
dialog este că Socrate arată că metoda sofistică, în posesia căreia se dovedește a fi
mai bun decât sofistul profesionist Hippias, nu duce la nicio cunoaștere reală. Prin
numele "Hippias cel mic se referă la "Hippias cel Mare", respectiv, un dialog mai
voluminos cu aceiași interlocutori principali. După discursul lui Hippias, dedicat faptului
că Ahile este mai vrednic decât Ulise, Socrate încearcă să înțeleagă fundamentele
acestei teze. Hippias se referă la Homer, care l-a portretizat pe Ahile ca fiind viteaz, pe
Nestor ca înțelept, iar pe Ulise ca viclean, adică capabil de înșelăciune. Socrate
răspunde, forțându-l pe Hippias să lege viclenia și rațiunea. Socrate ridică în continuare
întrebarea dacă cel care poate spune adevărul sau o minciună nu este mai bun prin
intenție decât cel care spune adevărul sau minte din cauza ignoranței sale. Trecând prin
diferite arte, inclusiv geometria și astronomia, Socrate îl determină pe Hippias să
generalizeze că răul conștient este, în general, mai bun decât cel involuntar, deoarece
implică cunoaștere. Prin urmare, Ulise este mai bine informat decât Ahile. Din aceasta
rezultă că "cel care greșește voluntar și remediază nedreptatea rușinoasă - dacă
există o astfel de persoană - nu va fi altul decât o persoană demnă". Hippias nu
este de acord cu acest lucru, Socrate de asemenea: "da, nu sunt de acord cu mine
aici, Hippias, dar toate acestea rezultă în mod necesar din raționamentul nostru".
Socrate încheie dialogul cu gândul că: “Cum pot oamenii obișnuiți (la care se referă el
însuși Socrate) să facă față acestei complexități dacă nici înțelepții nu o pot
înțelege”.
"Gorgias" este dialogul lui Platon despre retorică, adică despre "oratorică" -
disciplina filologică care studiază arta vorbirii, regulile pentru construirea vorbirii artistice
și elocvența. Dialogul a fost numit după sofistul Gorgias, cu care Socrate intră în
conversație. Gorgias a fost cel mai mare teoretician și profesor de elocvență, care a
primit numele de "tatăl retoricii". La conversație participă, de asemenea Kallikl și
Herefont. Socrate află în ce artă Gorgias este puternic și primește răspunsul că în
retorică. Mai mult, Socrate află că subiectul retoricii este vorbirea. Cu toate acestea, el
este în continuare nedumerit, deoarece vorbirea este prezentă în fiecare artă. Apoi
interlocutorii află că retorica este arta persuasiunii. Socrate demonstrează că retorica în
viziunea populară este lipsită de sens. De fapt, se dovedește a fi o umbră a artei de
stat, deoarece de obicei oratorii vorbesc despre justiție. Vorbitorii care neglijează justiția
sunt ca tiranii. Socrate respinge ideea că puterea este un lucru bun, deoarece în acest
caz, ucigașii și conspiratorii ar avea acest bun. Kallikl, discipolul lui Gorgias, fiind și el
sofist, participă activ la dialog. El discută poziția amoralismului oligarhic, proto-
nietzschean: dominația naturală și justificată a celor puternici asupra celor slabi,
existența unor legi pentru menținerea puterii celor puternici și slăbirea rezistenței celor
slabi. Kallikles susține că instituțiile sociale și codul moral ale Atenei nu au fost stabilite
de zei, ci de oameni care, desigur, își urmăresc propriile interese. La sfârșitul dialogului,
Socrate învață despre retribuția vieții de apoi, când cei drepți vor merge pe insulele
binecuvântatului, iar răufăcătorii la Tartarus, unde unii tirani sunt sortiți chinului etern.
Acest argument îi permite lui Socrate să demonstreze teza că este mai bine să tolerezi
nedreptatea decât să o creezi. În plus, Socrate dovedește că nedreptatea este mai rea
decât moartea, care este doar separarea sufletului de trup. Acest dialog a dus ulterior la
"moralitatea violenței" a lui Hobbes cu sloganul său: "omul este un lup pentru om".
"Ion" este cel mai scurt dialog al lui Platon. Conține o conversație între Socrate și un
Ion necunoscut din Efes, după care dialogul este numit. Ion a fost rapsodist, ceea ce
înseamnă că citește profesional și dezvăluie poezie epică la ocazii festive. Subiectul
conversației este abilitatea rapsodistului. Ating și tema sursei activității creative a
poeților.

Dialogul începe cu faptul că Socrate îl întâlnește pe Ion din Efes, un rapsodist


faimos care a câștigat concursul Epidaurus și a ajuns ulterior la Atena. Socrate laudă
arta lui Ion ca rapsod și, în același timp, arta lui Homer, în care Ion, potrivit lui, este mult
mai profesionist decât alți rapsodiști. Socrate notează în acest sens că un adevărat
rapsodist ar trebui să înțeleagă multe despre arta poetului, ale cărui gânduri sunt
interpretate de reprezentanții acestui meșteșug. Socrate vrea să afle esența creativității
artistice, și în acest sens, el afirmă mai întâi că Ion trebuie să fie puternic în înțelegerea
nu numai a lui Homer, ci și a celorlalți poeți, deoarece cunoașterea subiectului în sine
este conținută în toate. Iar gânditorul concluzionează că Ion nu-l cunoaște pe Homer ca
urmare a învățării sau a cunoașterii care are doar un caracter general. Prin urmare,
potrivit lui Socrate, creativitatea poetică se realizează prin intermediul "puterii, inspirației
și obsesiei divine”, acționând nu prin rațiune. Ion este de acord, dar este surprins că,
potrivit lui Socrate, el nu folosește altceva decât puterea divină. Homer descrie o
varietate de arte: un călăreț, un medic, un constructor; și fiecare dintre aceste arte
necesită o pregătire specială și cunoștințe care nu se aplică altor arte. Reprezentantul
fiecărei arte are mult mai multe cunoștințe în domeniul său decât Homer și mai ales
rapsodiștii. În consecință, Ion nu înțelege deloc nimic despre aceste arte, în ciuda
faptului că le laudă și se angajează să le judece. Ion, deja confuz, începe să afirme că
înțelege nu numai artele descrise de Homer, ci totul în general. Dar este imposibil să știi
totul, iar Ion se abate imediat la o altă afirmație că știe să înfățișeze caracterul anumitor
personaje. Dar Ion însuși susține că persoanele pe care le înfățișează înțeleg mai multe
despre arta lor decât el, iar rapsodistul în cele din urmă poate spune doar că înțelege
doar afacerile militare. Nu a fost dificil pentru Socrate să respingă și acest lucru,
spunând că nimeni nu l-a ales pe Ion ca commandant militar, iar un comandant nu este
încă rapsodist. În concluzie, Socrate spune că este mai bine să nu fii un lăudător învățat
al lui Homer, ci un rapsodist inspirat divin. Adică, este mai bine să fii un rapsodist bun
decât un înșelător mulțumit de sine.
“Clitophon” este un dialog axat pe discuția dintre Socrate și Clitophon, în care
Socrate o mare parte din timp doar tace. Dialogul îl descrie pe Clitophon plângându-se
lui Socrate că discursurile lui sunt doar avertismente. Ele generează o dorință de
dreptate și virtute, dar nu învață cum să devii drept sau ce este dreptatea în sine. Pe tot
parcursul dialogului, Clitophon vorbește despre aspirațiile sale spre justiție, adevăr și
dreptate. El evoluează de la a-l vedea pe Socrate ca pe un zeu care dă speranță și
credință în realizarea dreptății și virtuții, la gânduri de îndoială și dezamăgire și, în cele
din urmă, neascultare față de Socrate. Dialogul arată disprețul lui Clitophon pentru
discursurile protreptice, care doar încurajează cititorul să se angajeze în studiul oricărei
învățături filozofice. El demonstrează ignoranța lui Socrate și descrie conflictul dintre
filosofia lui Socrate și iraționalitatea lui Clitophon. Clitofonul își demonstrează propria
ignoranță pe tot parcursul dialogului, intenționat sau nu. Cel mai important lucru pentru
înțelegerea dialogului este ignorarea discursurilor, metodologiei lui Socrate și ignorarea
propriei ignoranțe. Se subliniază că Clitophon nu înțelege discursurile lui Socrate, el le
parafrazează, le scoate din context și extinde artificial publicul destinat discursurilor lui
Socrate. Există o denaturare și o neînțelegere de către Clitophon a definiției lui Socrate
a justiției și a diferitelor mijloace prin care Socrate și Clitophon consideră virtutea și
justiția ca fiind realizate prin cuvinte și fapte, respective. Neînțelegând discursurile,
Clitophon nu înțelege nici metodele lui Socrate. Klitophon încearcă să pună discursurile
protreptice ale lui Socrate în curentul principal al instrucțiunilor utilitare, în timp ce prin
natura lor sunt destinate exclusiv încurajării și determinării oamenilor să se străduiască
pentru propria lor căutare a dreptății. Cel mai mare obstacol și cel mai important
exemplu al ignoranței lui Clitophon este lipsa sa de conștientizare a ignoranței sale. În
descrierile nivelurilor de caracter ale lui Klitofon, îl definește ca pe un tânăr neînfricat și
auto-justificator. Aceste trăsături pot fi urmărite în declarațiile arogante ale lui Clitofon
pe care le cunoaște despre discursurile și metodele lui Socrate și în atacurile sale
asupra lui Socrate. Dorind să dobândească cunoștințe despre cum să obțină dreptate
pentru avansarea sa politică, Clitophon înțelege că, pentru a i se spune ce vrea, trebuie
să ceară aporia. Cu toate acestea, pentru a experimenta efectiv aporia, Clitofonul
trebuie să-și recunoască propria ignoranță. Clitofon nu este conștient de neajunsurile
sale și presupune că știe multe despre discursurile și metodologiile lui Socrate. Această
ignoranță îl împiedică pe Clitofon să cunoască dreptatea. Aporia este o "situație fără
speranță/ieșire", o situație fictivă, corectă din punct de vedere logic (afirmație, judecată
sau concluzie) care nu poate exista în realitate. O judecată aporetică (aporică)
stabilește discrepanța dintre un fapt empiric și teoria care îl descrie. Aporiile au devenit
cunoscute datorită lui Socrate.
"Cratylus" este un dialog în care se ia în considerare dilema dacă numele pot servi
la cunoașterea lucrurilor. La el participă trei interlocutori: Socrate, Hermogenes și
Cratylus (unul dintre adepții lui Heraclit. Platon l-a cunoscut personal și îl respecta,
deoarece a studiat de la el înainte de a-l întâlni pe Socrate). Dialogul are loc la Atena.
Hermogenes îl invită pe profesorul său Socrate, care trecea pe acolo, să se alăture unei
dezbateri filosofice despre corectitudinea numelor cu Cratylus. Socrate spune: "acești
oameni -sofiștii, pentru care fratele tău, Callius, a cheltuit o mulțime de bani și acum are
reputația de a fi un înțelept. Dar, din moment ce nu ai proprietatea tatălui tău, nu poți
decât să-l implori și să-l convingi pe fratele tău să te învețe viziunea corectă asupra
acestor lucruri, pe care le-a adoptat de la Protagoras". Numele tatălui lui Hermogenes
era Hipponicus și acesta era unul dintre cei mai bogați cetățeni ai Atenei, moștenirea sa
a mers complet la fratele lui Hermogenes, Kallius. Hermogenes însuși nu a primit nimic.
În consecință, fragmentul ar trebui înțeles ca indicația lui Socrate asupra acestui fapt.
Compoziția dialogului constă din critica teoriei originii condiționate a numelor, adică
subiectivismul în doctrina limbajului. Apoi se pune problema corectitudinii numelor și a
criticii relativismului în doctrina numelor. În concluzie, sunt discutate concluziile
epistemologice din teoria numelor propuse anterior. Socrate transmite poziția de bază a
filozofiei lui Heraclit: "el spune undeva: "totul se mișcă și nimic nu rămâne pe loc" și,
de asemenea, comparând totul cu fluxul unui râu, spune că "nu vei intra în același râu
de două ori". Ulterior, ambele părți ale afirmației au fost combinate într-un singur
frazeologism "totul curge, totul se schimbă" sau pur și simplu "totul curge". Sensul
său literal este "totul se mișcă". Această expresie populară este folosită pentru a
descrie schimbările constante și inevitabile în viața unei persoane și a societății.
"Critias" este un dialog care conține o poveste despre puternicul stat insular Atlantis
și încercarea sa de a cuceri vechiul stat atenian. Participanții la dialog au fost Socrate,
Timeu, Critias și Hermocrates. Critias relatează despre un război care a avut loc acum
9 mii de ani între Atlantida (o insulă mare de cealaltă parte a stâlpilor lui Hercule) și
regatul grec. În dialog se dedică mult timp descrierii bogăției și fertilității nemaiauzite a
insulei, a lumii sale naturale dens populate și bogate. În cele din urmă se atinge tema
morții Atlantidei. Datorită abundenței resurselor naturale ale insulei și a stăpânirii
înțelepte a descendenților lui Poseidon — suveranul și arhonii — starea Atlantidei a fost
întărită și prosperată. Dar, în timp, "natura moștenită de la zei" a fost epuizată,
"dizolvându-se în mod repetat în amestec muritor, iar temperamentul uman a
predominat". Și atunci atlantii "nu au putut să-și suporte bogăția și și-au pierdut
decența" și s-au răsturnat în lux, lăcomie și mândrie. Ultima parte a dialogului care a
ajuns până la noi descrie că zeul suprem Zeus a decis să impună pedeapsa poporului
Atlantean, "care căzuse într-o depravare atât de jalnică”. Pentru a face acest lucru, el
i-a chemat pe toți zeii "și s-a adresat lor cu aceste cuvinte ..." - în acest moment dialogul
se încheie. Platon a lăsat în mod deliberat dialogul neterminat, pentru ca fiecare să
găsească finalul său.
”Laches” este dialogul socratic al lui Platon pe tema curajului și bărbăției.
Conversația descrisă a lui Socrate relativ tânăr (aproximativ 45 de ani) cu comandanții
militari atenieni Laches și Nikias, precum și cetățeni cunoscuți Lysimachus și Melesius
și fiii lor (Tucidide și Aristide), a avut loc într-o palaestră (școală privată de gimnastică
pentru adolescenți). Socrate definește curajul ca o "fermitatea prudentă" a sufletului, o
parte a virtuții, precum și celelalte părți ale acesteia, imposibilă fără rezonabilitate și
înțelepciune. Ei încep să discute despre valoarea educației militare. Lysimachus și
Melesius întreabă dacă este necesară pregătirea militară pentru fiii lor, Nikias răspunde
că da, pe când Lakhet spune că nu. Ei apelează la Socrate pentru un sfat. Socrate îi
întreabă care este obiectivul pe care doresc să-l atingă cu acest antrenamente. Ei
răspund că este o virtute a curajului. Nikiy susține că antrenamentul în armură
contribuie la dezvoltarea sa (pentru că contribuie la aptitudinea fizică, disciplina, curajul,
înțelegerea strategiei militare și oferă un avantaj față de adversarii nepregătiți), iar
Lakhet - că nu (pentru că spartanii nu practică acest lucru, iar instructorii acestor
antrenamente nu sunt un model de curaj, care poate contribui la decizii militare stupide
și riscante). Socrate spune că întrebarea principală aici este ce înseamnă cultivarea
caracterului puternic în general și cine o poate face. Nikias și Lakhet sunt de acord că
Socrate și-a folosit propria metodă în această conversație cu ei. Apoi încep să ia în
considerare esența curajului. Socrate sugerează că, la fel cum viziunea poate fi
îmbunătățită oferindu-i vigilență, la fel și caracterul adăugând virtute, în special curaj.
Laches spune că pentru un războinic, curajul înseamnă să-și mențină poziția în timp ce
luptă. Socrate consideră o astfel de definiție prea privată, sugerând să găsească una
mai largă. Atunci Laches afirmă că curajul bărbătesc este "tăria sufletului." Cu toate
acestea, Socrate critică această definiție, deoarece în luptă este adesea mai prudent să
se retragă, iar prudența nu poate contrazice curajul, deoarece este o virtute, prin
urmare, curajul nu este întotdeauna forță. Laches se plânge că, deși are curaj, nu poate
să-l definească în mod adecvat. Socrate cheamă să fie ca un bun vânător în studiu,
urmărind (pândind) cu încăpățânare prada. Ei apelează la Nikias, care spune că curajul
este să știi de ce să te temi și la ce să speri atât în război, cât și în viață. Socrate
întreabă dacă animalele au aceste cunoștințe, Nikias neagă acest fapt. Socrate
conduce la faptul că o astfel de cunoaștere înseamnă nu numai cunoașterea viitorului
bine și rău, ci și a trecutului și prezentului, atunci o astfel de cunoaștere este
echivalentă cu virtutea în general, în timp ce curajul este doar o parte din ea. Deoarece
definițiile găsite se dovedesc a fi nesatisfăcătoare, conversația ajunge la un capăt mort,
iar Socrate solicită continuarea înțelegerii acestei probleme, învățând astfel, nu numai
tinerii, ci și toți interlocutorii.
“Lysis” este dialogul în care Socrate vorbește pe tema prieteniei și a dragostei, cu
tinerii dintr-o palaestră. Problema prieteniei pusă aici este complet naturală cu un băiat
de 12-13 ani, Lysis, prietenul său puțin mai în vârstă, Menexen, și un tânăr Hippothal
care caută prietenia lui Lysis. Conversația are loc în sărbătoarea lui Hermes, sfântul
patron al palaestrei. Pentru Socrate, prudența, curajul și prietenia sunt pașii principali pe
calea virtuții. Această temă corespunde unei atmosfere simple și modeste de dialoguri
— palaestra, părinți, copii, tineri, mentori, servitori. Printre ei, înțeleptul Socrate se simte
mai calm și mai bine. El îi învață pe interlocutorii săi să separe adevărul de minciună,
fără a simți tensiune, așa cum se întâmplă în disputele cu sofiștii sau studenții lor.
Socrate se găsește într-o școală de lupte unde studiază tinerii. Le place să discute
diverse subiecte între clase. Hippothalus, unul dintre băieții școlii, îi spune lui Socrate că
este profund îndrăgostit de un alt băiat. Auzind acest lucru, tinerii care sunt prezenți și
la școală încep să sară și să spună că Hippotales este atât de îndrăgostit încât cântatul
său despre dragostea neîmpărtășită a străpuns timpanele altora. Socrate este foarte
impresionat de acest lucru. Iubitul lui Hippothal este un băiat pe nume Lysid. Socrate îi
cere lui Hippothal permisiunea de a vorbi direct cu el. Hippothal este de acord și îi
spune lui Socrate că tot ce are nevoie pentru a-l atrage pe Lycidas este să înceapă să
vorbească, deoarece are un mare interes în conversații și dezbateri. Socrate începe o
conversație, Lysid observă acest lucru și se apropie de prietenul său Menexen. Socrate
îl întreabă pe minorul Lysid despre părinții săi: dacă aceștia îi permit să facă ceea ce
vrea. Lysid răspunde că nu, părinții lui nu-i permit să facă unele lucruri care sunt
permise chiar și sclavilor, de exemplu, să conducă un cal. Socrate, în cursul
raționamentului și conversației sale cu Lysis, îi impune băiatului concluzia că
comportamentul părinților săi nu se poate datorat pur și simplu vârstei sale, deoarece,
fără îndoială, au încredere în fiul lor cu alte lucruri importante. În consecință, interdicțiile
lor sunt legate de prudența Lizidului sau de absența acesteia. În acest moment, Socrate
se gândește să acorde atenție lui Hippothal, sugerând că Lysid ar putea învăța multe
comunicând cu el. Cu toate acestea, el observă timiditatea Hipotalului și nu face acest
lucru. Socrate susține că atracția nu apare între aceleași lucruri, nici între contrarii —
poate exista ceva între bine și rău. Cei care se încadrează în această categorie sunt cel
mai probabil să fie atrași de bunătate în prietenia iubitoare. Dialogul este în esență o
conversație despre prietenie. Prietenia este o relație personală altruistă bazată pe
dragoste, încredere, sinceritate și simpatie reciprocă. Aceste sentimente ocupă o poziție
de mijloc între bine și rău și sunt caracteristice cuiva care experimentează devenirea în
bine. Prietenia se bazează pe dorința de a realiza ceva dorit, în care o persoană nu are
și ceea ce poate găsi în altul, înrudit și similar cu el însuși. Acest dialog nu oferă o
definiție definitivă a prieteniei. Cu toate acestea, conceptul unui alt sentiment este deja
descris aici — iubirea, care are și ea un imens sens moral. Ctesippus îl acuză pe
Hippothalus că încă oferă laude enervante iubitei sale persoane în fața tuturor. Socrate
îi cere să-și demonstreze comportamentul obișnuit în această situație. Hippothal își
recunoaște dragostea pentru Lysis și că modul său de comportament este diferit de
ceea ce spun alții. Hippothal scrie despre propria sa onoare. Victoria este adevărata
cucerire a iubirii, despre asta vorbește Hippothal. Se trezește din privarea de acces la o
astfel de iubire și se laudă cu teamă pentru posibile dificultăți. Interdicțiile părinților sunt
cel mai adesea asociate nu cu vârsta copilului lor, ci cu capacitățile acestuia. Astfel, ele
arată îngrijire și dragoste, pe care copiii le observă rar. Concluzia privind dialogul poate
fi “cunoașterea este sursa fericirii”. Părinții lui Lysid îi doresc fericire, dar îi interzic să
facă ceva despre care nu este suficient de conștient. Lysid își poate mulțumi părinții și îi
poate face fericiți numai dacă face ceva mai bun decât alți băieți. Părinții își iubesc
foarte mult copilul, dar în același timp sunt dușmanii lui. Copiii părinților lor (pe care îi
consideră prieteni) îi urăsc. Prietenia trebuie să fie în mod necesar în armonie cu
dragostea, ceea ce contrazice ideea că prietenia poate fi nereciprocă. Iubirea înseamnă
a iubi un prieten. Oamenii răi nu sunt înclinați să iubească pe cineva, iar oamenii buni
nu beneficiază unul de celălalt. Sunt perfecți, ceea ce înseamnă că nu pot iubi decât în
măsura în care se simt incompleți. În consecință, cea mai mare prietenie există între
contrariile extreme. "Și toată lumea poftește tocmai pentru opusul său extrem, dar
nu pentru asemănarea sa: uscat tinde spre umed, rece — la cald, amar — la
dulce, gol — la plinătate și plinătate — la gol, și orice altceva — în aceeași ordine
exactă. La urma urmei, opusul alimentează opusul, în timp ce altele asemenea nu
primesc nimic de la altele asemenea”.
"Menon" este un dialog care a fost numit ulterior “prima schiță a idealismului
obiectiv". Participanții la dialog sunt: Menon, Socrate, sclavul lui Menon și Anit.
Dialogul începe de la întrebarea “Ce este virtutea și poate fi ea învățată?”. Menon
încearcă să enumere virtuțile, dar Socrate îl oprește și îl forțează să spună ce este
virtutea în sine ca idee. Este vorba despre termenul filosofic “a priori” - cunoștințe
obținute înainte de experiență și independent de aceasta, adică cunoștințe, parcă
cunoscute în prealabil. Cunoașterea este ca și cum ți-ai aminti ceea ce ai văzut în viața
de apoi. Cu ajutorul întrebărilor principale, Socrate demonstrează că sclavul cunoaște
geometria, deși nu a studiat-o. Astfel, își amintește ce știa într-o viață anterioară.
Revenind la problema virtuții, Socrate concluzionează că virtutea nu poate fi învățată
pentru că nu există profesori de virtute. Oamenii foarte viteji ai atenienilor, Temistocle și
Tucidide, nu puteau învăța virtutea fiilor lor. Prin urmare, virtutea este un semn al
destinului divin.
“Parmenide” este cel mai dificil de înțeles dialog socratic al lui Platon. Dialogul
reproduce o conversație în casa lui Pitodor, între Zenon din Elea, Parmenide, Socrate și
un tânăr. Dialogul este format din două părți. Prima parte mai mică este un fel de
introducere în logică, care distinge proprietățile ideilor și proprietățile lucrurilor (și
gândirea la ele). Ideile sunt ceva universal, îmbinate, nu fragmentate. Lucrurile și
fenomenele lumii empirice sunt multiple, supuse schimbării și permit interpretări diferite.
Astfel, Zenon, contrar evidentului, oferă o dovadă logică că "multe nu există" (aporia
predicării). Principala concluzie pe care o face Parmenide afirmă că ideile există de la
sine și se raportează doar la ele însele și, în același mod, lucrurile sau asemănările lor
din noi se raportează doar între ele. Desigur, lucrurile sunt cumva "atașate de idei, dar
nu prin similitudine: trebuie să căutăm o altă modalitate de a le atașa". În cea de-a doua
parte se analizează dialectica unuia (integru) și a celuilalt. Dialectica este "arta
argumentării și raționamentului" și este o metodă de argumentare în filosofie, precum și
forma și metoda gândirii teoretice reflexive, explorând contradicțiile găsite în conținutul
imaginabil al acestei gândiri. Aici sunt enumerate cele opt ipoteze (ipoteza ca "bază")
care alcătuiesc logica socratică a lui Platon, interpretată în moduri diferite și arbitrar. Cu
toate acestea, ar trebui să se țină seama de faptul că există o coincidență completă
între logica ipotezelor lui Platon și structura logicii lui Hegel (în mișcarea unei idei de la
ființă la concept). Prima ipoteză spune că categoria inițială a logicii este cea universală
(substanță sau ființă, conform lui Hegel), care este doar abstractă în formă, lipsită de
sens. În sine, nu poate fi complet gol, prin urmare, are conținut în sine. Aceasta este
prima explicație a ideii de retragere. A doua ipoteză este deja începutul mișcării logicii
în sine, care se desfășoară dintr-una singură care conține atât subiectul, cât și toate
predicatele sale într-o formă filmată. Un lucru integru " ... trebuie să fie identic cu el
însuși și distinct de el însuși și în același mod identic cu celălalt și distinct de el...".
Pentru Hegel, aceasta este o mișcare de la abstract la concret. În a treia ipoteză se
explică și clarifică însăși principiul eliminării contrariilor. Opusul unui lucru integru nu
este un lucru integru, dar fiind diferit, nu este lipsit de integritate, pentru că are "propriul
său altul" în raport cu acesta. Hegel desemnează o astfel de implicare ca "opusul
eliminat." În a patra ipoteză se arată că predicatul unui lucru integru poate fi extins în
același mod ca și cel în sine ("predicatul este subiectul" conform lui Hegel). El consideră
de fapt același lucru de două ori (cel în proprietățile sale polare, apoi celălalt în
proprietățile sale polare), adică repetă, deci această ipoteză nu este o etapă
independentă (separată) a desfășurării logicii. Următoarele ipoteze deja țin de negarea
integrității. A cincea ipoteză este următoarea etapă a desfășurării logicii unui lucru
integru (idee, substanță), etapa "inexistentă". Subiectul logicii – integritatea unui lucru -
nu este doar eliminat, ci și desemnat de o altă categorie. Cu toate acestea, un astfel de
lucru integru nu numai că nu este lipsit de predicatele enumerate mai devreme, dar, în
ciuda negării sale, "implicit" trebuie să sufere toate aceleași schimbări (interacțiunile
predicatelor și subiectului), pentru Hegel aceasta este eliminarea "sferelor de idee",
categorii de sistem, fiecare dintre care, ca substanță, se desfășoară de la abstract la
concret: ființa este îndepărtată de esență, esența de concept. A șasea ipoteză clarifică
faptul că un lucru integru, ca subiect al logicii, este momentul unei substanțe vii, o idee,
își susține viața. Subiectul logicii, chiar și cu un nume diferit, rămâne integru în sine.
Fără aceasta, integritatea nu există în niciun fel și nu are existență. Dacă ceea ce este
eliminat nu este așa, atunci nu va exista logică și nici dialectică a celuilalt. A șaptea
ipoteză explică faptul că se ia categoria "altul" ca următorul, al doilea subiect al logicii.
Dar aceasta nu este o "unitate diferită" de identitatea contrariilor celei de-a treia ipoteze,
alegând doar o astfel de categorie, s-a vrut să se arate doar principiul construcției logice
în sine. Acum, noul celălalt trebuie să aibă ca opus nu un lucru integru, care a făcut
obiectul logicii, ci celălalt, iar întreaga sa reflecție se transformă într-o relație nu cu un
lucru integru, ci cu sine. Aceeași tehnică o găsim în logica lui Hegel: etapa ființei
înlocuiește esența, iar conceptul o înlocuiește și fiecare dintre ele se întoarce de la
abstract la concret. A opta ipoteză este în esență o însumare, și e rezumată la: "...Dacă
celălalt nu îl conține pe un lucru integru, atunci celălalt nu este nici mulți, nici un lucru
integru". Nu există realitate fără idee, substanță, la fel cum nu există logică a substanței
fără un subiect comun, unificat, care apare chiar în stadiul său inițial, prin urmare "...
dacă un lucru integru nu există, atunci nimic nu există".
"Politicianul" este un dialog între Socrate, matematicianul Teodor din Cirene și un
străin, oaspete din Elea. Ei încep cu analizarea dialecticii doctrinei unei figuri politice și
recunoașterea generalității prea mari a acestei diviziuni prea externe, deoarece regele
este gândit mai presus de toți ceilalți oameni și este o ființă umană specifică. Ajung la
punctul comun că doctrina răsturnărilor cosmice este necesară pentru a determina
adevăratul rege. Concluzionează din cosmologie pentru doctrina politicii adevărate și
revizuirea rezultatelor tuturor raționamentelor anterioare. Descriu independența
politicianului perfect și a artei sale față de legi. Ajung la doctrina formelor de guvernare
mai puțin perfecte, imitative, pentru care este necesară cea mai strictă ascultare de legi.
Concluzia general constă în necessitate separării politicii de retorică, de afacerile
militare și de procedurile judiciare și de doctrina țesutului regal.
Dialogul “Postlege” conține un raționament inductiv privind necesitatea înțelepciunii
"esențiale" superioare (ontos). Socrate constatează că cea mai înaltă înțelepciune
"esențială" este știința numărului și stabilește etapele ascensiunii în cunoașterea
numerică a lumii și divinitatea cosmosului înțelese prin numere. În fine el prezintă
astronomia ca suport și sursă de evlavie, principala virtute umană și cea mai înaltă
înțelepciune a conducătorilor statului.
“Theetetus” este dialogul socratic al lui Platon despre natura cunoașterii. Euclid îi
spune prietenului său Terpsion (discipol socratic) despre o carte scrisă cu mulți ani în
urmă, bazată pe ceea ce i-a spus Socrate despre o conversație cu matematicianul
Theaetetus când acesta era încă foarte tânăr. Euclid își amintește de această carte
când Terpsion întreabă unde a fost. Se pare că Euclid a intrat în portul Megara și l-a
întâlnit acolo pe Theaetetus, care a fost adus acolo în drum de la tabăra Corinteană la
Atena. Teetet este bolnav de dizenterie și suferea de numeroase răni primite în război.
Euclid este uimit de înțelegerea lui Socrate, care a prezis o mare glorie pentru
Theaetetus. Un sclav citește un manuscris lui Euclid și Terpsion. În dialog, Socrate și
Theaetetus discută trei definiții ale cunoașterii: cunoașterea ca percepție senzorială,
cunoașterea ca "opinie corectă" și, în cele din urmă, cunoașterea ca "opinie corectă cu
explicație". Fiecare dintre aceste definiții se dovedește a fi nesatisfăcătoare.
Conversația se încheie cu Socrate recunoscând că ar trebui să meargă în instanță
pentru a răspunde acuzațiilor că ar corupe tinerii și nu se închină zeilor atenieni.
Socrate îl întreabă pe Teodor dacă cunoaște tineri pasionați de geometrie și care arată
speranțe speciale. Theodore observă că poate indica unul dintre acestea fără teamă că
va fi suspectat de părtinire față de un tânăr atrăgător, deoarece Theaetetus este familiar
și în exterior seamănă chiar cu Socrate cu nasul răsturnat și cu ochii proeminenți.
Bărbații văd un grup de tineri care tocmai au terminat de frecat ulei, iar unul dintre ei se
dovedește a fi Theaetetus. Socrate îi spune lui Theaetetus că nu-și poate da seama ce
este cunoașterea. El recunoaște că nu vede un răspuns satisfăcător. Apoi Socrate
spune că este fiul unei moașe și face comerț în aceeași meserie. Singura diferență este
că el ia nașterea sufletului, nu a cărnii, adică este capabil să vadă când o persoană este
pe cale să aibă un gând și o ajută să se nască.
“Timaeus” este unul dintre cele mai importante tratate ale lui Platon despre
cosmologie, fizică și biologie, scris sub forma unui dialog socratic. Participanții la dialog
sunt Socrate, Timeu din Locria, Critias și Hermocrates. Acest dialog a avut un impact
semnificativ asupra dezvoltării filosofiei medievale europene, inclusiv a ideilor așa-
numitei "epoci Renaissance". Compoziția dialogului constă din trei părți inegale. La
început, Socrate redă pe scurt conceptul de stat ideal, a cărei esență este că fiecare
persoană alege o profesie în conformitate cu meritele sufletului său: cultivator, soldați și
filosofi. Cea mai mare parte a dialogului constă în discursul astronomului și al
pitagoreicului Timeu, care începe cu distincția de "a fi" pe "nu a apărut" și "apărut".
Ceea ce apare are în mod necesar un motiv pentru apariția sa, iar aici Timeu
menționează demiurgul, care produce lucruri uitându-se la imaginea lor primordială. În
mod similar, cosmosul are un demiurge, fiind cel mai frumos lucru care a apărut. Timeu
numește cosmosul o "ființă vie", care are atât suflet, cât și minte. Cosmosul a apărut
datorită providenței divine. El reflectă asupra timpului, pe care îl numește "calea
veșnică". Apoi prezintă o versiune a teogoniei grecești, cum s-a născut Oceanul din
Uranus și din Oceanul Kronos și deja din acesta - Zeus. Ei văd eterul ca pe un "tip
transparent de aer". Din punctul de vedere al teoriei cunoașterii, dialogul dat este
important pentru începutul unei abordări sceptice. În el se subliniază în mod repetat că
raționamentul său este doar probabil și nu pretinde că este adevărat. Din punctul său
de vedere, materia nu este o entitate, ci un fel de incertitudine, are doar posibilitatea
unui design care poate fi perceput de o persoană. Prin urmare, cunoștințele noastre
sunt doar probabilistice, nu absolute și orice cercetare ar trebui să meargă în direcția
celei mai mari probabilități. O ilustrare a acestui principiu poate fi raționamentul că
același obiect în locuri diferite și în momente diferite poate fi perceput diferit.
“Phaedrus” este un dialog care arată o conversație filosofică între Socrate și
Phaedrus, un interlocutor frecvent al lui Socrate și preferatul său. În această
conversație, Socrate respinge falsa elocvență și dovedește că dialectica ar trebui să fie
valoroasă numai dacă se bazează pe adevărata filozofie. Semnificația iubirii adevărate
este dezvăluită, imaginea iubirii este asociată cu luarea în considerare a naturii
sufletului. Se surprind aspectele importante ale învățăturii lui Socrate despre "idei",
despre cunoștințele lor, despre frumos, despre înțelegerea frumosului și dragostea
către frumos. Lupta în om a principiilor inferioare și superioare îi apare în imaginea unei
căruțe conduse de o pereche de cai înaripați și condus de un călăreț. Călărețul
reprezintă rațiunea, un cal bun reprezintă un impuls puternic, un cal rău reprezintă
pasiunea. Phaedrus îi redă lui Socrate un sul ascuns sub mantia sa cu discursul lui
Lisias despre dragoste. Discursul exprimă motivele pentru care este mai bine să fii
binevoitor față de prieteni decât față de îndrăgostiți; adică este mai rezonabil să-i
mulțumești pe "cei care nu sunt îndrăgostiți" și sunt capabili să răspundă la plăcere
decât cei care sunt copleșiți de dragoste și au nevoie mai ales de favoare. Pe parcurs,
interlocutorii critică ficțiuni mitologice precum hipocentauri, himere, pegasuri și gorgoni.
Socrate își amintește inscripția delphică "cunoaște-te pe tine însuți" și se îndreaptă spre
analiza lumii interioare. Apoi Phaedrus citește discursul lui Lisias. Socrate este de acord
cu Lysias că iubitorii sunt răi, pentru că sunt geloși, enervanți și dau multe promisiuni
goale. Socrate, la rândul său, spune că dragostea poate fi diferită. O iubire este
îndreptată spre plăcere, iar cealaltă spre perfecțiune. Cel de-al doilea tip de iubire se
numește prudență. Primul tip este îndreptat nu spre bine, ci spre diverse lucruri.
Varietatea sa este de exemplu pofta excesivă față de mâncare. Socrate atrage atenția
asupra faptului că dragostea umană obișnuită este adesea însoțită de gelozie și
egoism. Cu timpul, însă, o astfel de iubire trece, pentru că frumusețea care provoacă
această iubire trece. Socrate îl informează apoi pe Phaedrus despre un semn de la
daimonul său și refuză toate remarcile critice despre dragoste. De acum înainte,
dragostea este un zeu pentru Socrate. Socrate mărturisește păcatul reproșului și
vorbește despre nevoia de purificare cu ajutorul poeziei laudative. Recunoscând
dragostea ca o manie, Socrate vorbește despre beneficiile freneziei, care pot fi atât
profetice, cât și poetice. Socrate afirmă în continuare că "fiecare suflet este nemuritor".
El compară, de asemenea, sufletul cu o "echipă înaripată". Iar unirea "sufletului și a
trupului " o numește ca un "muritor". Apropiindu-se de cunoașterea divinului și a
desăvârșitului, sufletul se găsește în "regiunea cerească". Sufletele confuze de pasiuni
sunt întruchipate în diferite corpuri. Socrate numește 9 gradații ale perfecțiunii
descendente a rang-ului pământesc: filosoful, regele neprihănit, politician, gimnastul,
ghicitorul, poetul, fermierul, sofistul sau demagogul și tiranul. Cu toate acestea, sufletul
poate locui și în animale. Cunoașterea lui Socrate în sine se dovedește a fi o amintire.
Prin urmare, dragostea nu este altceva decât o frenezie despre amintirea perfecțiunii pe
care sufletul a văzut-o înainte de întruparea sa. Socrate critică în continuare retorica
pentru că neglijează să reflecteze asupra esenței lucrurilor în favoarea persuasivității și
plauzibilității. Socrate enumeră oratori precum Gorgias, Hippias, Prodicus și Protagoras.
Fiecare discurs ar trebui să înceapă cu o introducere, urmată de dovezi și concluzii.
Uneori, discursurile pot conține o respingere. Socrate îl consideră pe Pericles un retoric
autentic și tocmai pentru că a ascultat sfatul lui Anaxagoras și și-a coordonat
discursurile cu "adevărata rațiune". Socrate consideră dialectica o alternativă la retorică,
practicată de filosofi. Socrate își încheie ultimul discurs cu o rugăciune către zeul Pan
cu dorința de a găsi frumusețea interioară. Dialogul se încheie cu aforismul lui
Phaedrus: "prietenii au totul în comun".
În dialogul "Philebus", Socrate contestă opinia lui Philebus că cel mai mare bine este
bucuria, plăcerea și fericirea. El afirmă valoarea înțelegerii, gândirii și memoriei. Punctul
de vedere al lui Philebus în dialog este apărat de Protarh. Socrate insistă că există
plăceri diferite. Unele sunt inerente oamenilor rezonabili, iar altele sunt intemperate.
Socrate neagă că plăcutul este bun, deoarece o mare parte din plăcut este rău. Mai
mult, el critică teza că "unul este mulți", din care rezultă că plăcerea poate fi atât
nesăbuită, cât și rezonabilă. Socrate insistă asupra opoziției decisive a unei vieți de
plăcere și a unei vieți prudente. Dacă o persoană se bucură de viață nesăbuită, atunci
nu va putea să-și dea seama de bucuria sa și viața sa nu va fi diferită de viața unei
moluște. Mai mult, subliniind avantajele unei vieți raționale, Socrate expune cosmologia
conform căreia universul are un suflet și o minte. Plăcerea, pe de altă parte, urmează
întotdeauna în tandem cu suferința, iar în ea natura, parcă, își restabilește daunele.
Interlocutorii ajung la o concluzie că zeii nu se bucură și nu suferă.
“Charmides” este dialogul socratic al lui Platon dedicat temei sofrosiunii (prudenței,
moderării, castității, bunului-simț și "măsurii de restricție"). Socrate se preface că
cunoaște leacul și vraja pentru durerea de cap care uneori îl chinuie pe Charmides.
Socrate susține că conspirația sa (care nu este altceva decât "discursuri adevărate")
vindecă nu numai capul, ci întregul corp, pentru că vindecă sufletul celui care îl deține.
Critias îl laudă pe Charmides pentru sofrosiune (prudență), Socrate cere să I se clarifice
ce este asta. Harmid susține că aceasta este "abilitatea de a face totul în ordine și fără
grabă", care mai târziu este numită și atenție. Socrate nu acceptă această definiție,
deoarece sofrosiunea este frumoasă și nu apreciem la fel de frumos viteza și ușurința
de a ne afișa abilitățile. Apoi Harmid sugerează să vadă în sofrosiune "modestia și
rușinea". Socrate răspunde că modestia în nevoie nu este bună, în timp ce sofrosiunea
este întotdeauna bună. Apoi Harmid sugerează definirea sofrosiunii ca "abilitatea de a
face propriul lucru". Socrate arată că oamenii arată sofrosiune, făcând nu numai propria
afacere, concluzionând din aceasta că această definiție a fost propusă de "un prostuț",
tachinându-l astfel în mod deliberat pe Critias, pe care îl bănuia de autorul acestei
definiții. Critias, apărând definiția sofrosiunii ca "a face propriul lucru", sugerează să se
facă distincția între "a face treburile altora" și "a se ocupa cu treburile altora", spunând
că doar primul poate fi făcut de o persoană prudentă în timp ce își face propriele treburi
concomitent. Socrate ajunge la concluzia că atunci sofrosiunea este realizarea faptelor
bune de către o persoană care nu își dă seama întotdeauna că manifestă sofrosiune.
Apoi Critias sugerează definirea sofrosiunii ca autocunoaștere sau auto-știință. Sub
întrebările lui Socrate, Critias extinde această definiție: sofrosiune — știința de sine,
știința științelor și ignoranței. Socrate observă îndoiala unei astfel de viziuni a
sofrosiunii, deoarece cunoașterea în majoritatea formelor sale este îndreptată spre
altceva. Cel puțin, ca știință a științelor, sofrosiunea ar trebui să includă și cunoștințe
despre subiectul științelor, altfel nu va putea evalua cu adevărat aceste științe. Dar dacă
acesta este cazul, atunci sofrosiunea se dovedește a fi foarte utilă, dar în același timp
extrem de dificilă de stăpânit. În plus, sofrosiunea ca conștiință nu garantează fericirea.
Apoi Critias, sub influența lui Socrate, definește sofrosiunea ca știința binelui și a răului.
Dar Socrate spune că acest lucru nu este sofrosiune, deoarece nu aduce beneficii
imediate, deoarece, de exemplu, nu știința medicinei aduce sănătate, ci medicina
însăși. În acest moment, studiul ajunge la un punct mort și Socrate spune că motivul
pentru aceasta a fost graba excesivă și inconsecvența în oferirea de definiții diferite a
sofrosiunii, mutând vina pentru acest lucru de la interlocutori la el însuși. Critias și
Charmides decid că Socrate ar trebui să vorbească cu Charmides cât de mult consideră
potrivit. Socrate trebuie să cadă de acord.

Metoda dialectică a lui Socrate este o căutare a adevărului, în care se disting trei
laturi - ironia socratică, inducția și maeutica. Pentru Socrate, "ironia" a fost o metodă de
dialog, când inițial era de acord cu unul dintre participanții la conversație, iar apoi printr-
o serie de tehnici dialectice arăta falsitatea opiniei adversarului. Drept urmare, acesta s-
a trezit într-o poziție comică și oarecum umilită. Ironia lui Socrate nu a fost doar o
metodă de a conduce o discuție, ci și o batjocură a încrederii în sine a adversarului,
care ar putea irita interlocutorul. Sensul filosofic al ironiei socratice a constat în
excluderea dogmelor, realizarea tezei principale a înțelepciunii socratice. Această ironie
încurajează o persoană la autocunoaștere, contribuie la auto-îmbunătățirea sa. Ironia,
ca modalitate de a elimina aroganța, a devenit baza dezvoltării filosofiei socratice. A
contribuit la eliminarea opiniilor inițiale, la apariția îndoielilor, deschizând astfel calea
pentru căutarea filosofică a adevărului, iluminarea ulterioară. În interpretarea lui
Socrate, inducția este o metodă de cunoaștere atunci când este definit un concept
general ("virtute", "curaj" etc.), după care începe luarea în considerare a exemplelor
generale. Comparația dintre general și particular duce la o revizuire a definiției originale,
recunoașterea acesteia ca fiind falsă. După aceea, procedura se repetă. Scopul
inducției în acest caz este de a dezvolta o definiție care să ia în considerare toate
cazurile particulare de utilizare a acesteia. Cu ajutorul inducției, potrivit lui Socrate,
esența normelor etice poate fi dezvăluită. În același timp, concluziile inductive nu au un
caracter logic probator și, în consecință, nu pot garanta adevărul definițiilor conceptelor
generale care ar satisface toate cazurile speciale. În centrul lor, ele reprezintă mișcarea
gândirii fără un rezultat final. Conștientizarea acestui fapt duce la convingerea că
normele etice nu pot fi cunoscute prin mijloace raționale și sunt defapt înnăscute.
Maeutica ("arta moașei") reprezintă o metodă de filosofare care ajută la "nașterea"
adevărului în sufletul interlocutorului. Procesul de eliberare de credințe false și iluzii
false ajută o persoană să scape de încrederea în sine și de aroganță, să "nască"
adevărul. Dacă, potrivit lui Socrate, filosofia este căutarea adevărului, atunci ajută la
nașterea gândirii adevărate. Acest lucru nu trebuie făcut de profesor, ci de persoana
însuși, pe care Socrate a ghidat-o cu întrebări inductive. Mayeutica este posibilă numai
în dialog și nu contează dacă este o conversație cu interlocutorul sau cu tine însuți.
Rezultatul Mayeuticii nu este cel mai adesea "nașterea" adevărului, ci mișcarea către
adevăr. Arthur Schopenhauer a subliniat că metoda socratică vă permite să introduceți
un adversar încrezător în sine într-o situație fără speranță. Unul câte unul, el acceptă
motivele anumitor prevederi care contrazic credințele originale, înainte de a înțelege
relația cauzală dintre ele. Drept urmare, adversarul rămâne fie să-și recunoască propria
greșeală, fie într-un fel să oprească conversația. În ciuda metodei care presupunea
căutarea adevărului și nu crearea de maxime filosofice, fundamentele de bază pot fi
distinse în învățăturile lui Socrate. El a fost convins că ideile noastre despre lume și, în
consecință, anumite acțiuni, trebuie să corespundă adevărului. Pentru a face acest
lucru, în primul rând, este necesar să se procedeze reieșind din conceptele corecte.
Căutarea lor și reprezintă defapt esența filosofiei. În concepte se afla măsura adevărului
pentru Socrate. Confuzia conceptelor și neînțelegerea elementelor de bază sunt
condițiile pentru acțiuni greșite. Ambiguitatea și incertitudinea fac o persoană instabilă
înaintea ispitelor vieții, paralizează forța interioară și o fac o pradă ușoară a viciului. În
exterior, această decădere poate fi percepută ca o victorie a pasiunii, în timp ce în
realitate este rezultatul unei rezistențe slabe. În problemele aplicate, în esență
secundare, cum ar fi cultivarea câmpului de către un țăran, îmbrăcarea pielii de către un
artizan, există o înțelegere clară a scopului obținerii cunoștințelor. Socrate a fost uimit
că o persoană nu depune aceleași eforturi pentru a înțelege problemele de care depind
în mod direct fericirea și comportamentul său corect. Spre deosebire de naturfilosofi,
care au explorat diversitatea lumii externe și a cosmosului, Socrate s-a concentrat pe
probleme etice. Numai ele, potrivit filosofului, sunt accesibile cunoașterii. Bazele eticii
sale au constat în identificarea virtuții și a cunoașterii. Potrivit lui Socrate, cu
cunoștințele adecvate, este imposibil nu numai să faci ceea ce este necorespunzător, ci
și să nu faci ceea ce este potrivit unei persoane virtuoase. Bine este ceea ce este util
omului, bunul lui. Deoarece toată lumea, prin definiție, dorește binele pentru sine, atunci
dacă există o cunoaștere adevărată a ceea ce este bun, el va acționa în concordanță cu
aceasta. Cu presupuneri incorecte, și anume, cu convingerea că ceva cu adevărat
dăunător este bun, o persoană se va distruge pe sine, va deveni "rea". Astfel, orice
infracțiune morală este în primul rând o greșeală a minții, o consecință a unui defect de
inteligență. Esența învățăturii lui Socrate poate fi descrisă într-o singură frază: "nimeni
nu face greșeli în mod voluntar”. În consecință, baza oricărui bun sau virtute este
cunoașterea, care poate fi dobândită numai prin instruire. Curajul presupune să știi cum
să acționezi în situații periculoase; dreptatea - cum să tratezi oamenii etc. Toate virtuțile
sunt reduse la cunoaștere sau înțelepciune, iar crimele sau faptele nepotrivite — la
absența lor. Următoarea întrebare care apare în paradigma filosofiei lui Socrate este
definirea "binelui", a cărui cunoaștere face o persoană virtuoasă. În scrierile lui Platon și
Xenofon, Socrate numește dreptate ceea ce corespunde legilor statului și legilor
nescrise ale zeilor sau orice binefaceri. Desigur, el a referit la lucruri foarte utile,
îngrijirea sufletului și îmbunătățirea acestuia. Există discrepanțe cu privire la atitudinea
filosofului față de plăcerile fizice. Pe de o parte, era străin de asceză, pe de altă parte, a
insistat asupra necesității de a fi modest pentru a-și asigura independența. Pe de o
parte, Socrate este reprezentat ca un cetățean "ideal" care îndeplinește toate legile,
însă pe de altă parte, nu recunoaște cerințe care contrazic propriile sale credințe. Platon
și Xenofon descriu în moduri diferite, de asemenea, atitudinea lui Socrate față de a face
rău dușmanilor. În general, cu excepția principiilor de bază, dovezile despre credințele
private ale lui Socrate sunt contradictorii. În ciuda faptului că Socrate este considerat un
mare filozof, nimeni nu își poate explica sistemul filosofic. Fiecare dintre numeroșii săi
adepți a găsit în filosofia lui Socrate ceea ce el însuși dorea să vadă. De exemplu,
discipolii lui Socrate au fost atât fondatorul hedonismului, Aristippus, cât și fondatorul
cinismului, Antisthenes.
Fundamentele învățăturii lui Socrate, așa cum sunt prezentate de Platon, pot fi
enunțate în mai multe aforisme, care sunt numite "paradoxuri socratice". În exterior, ele
contrazic bunul simț. Ele devin de înțeles numai dacă acceptăm postulatul "virtutea
este cunoaștere, iar viciul este ignoranță". Astfel de paradoxuri includ afirmațiile:
 "Nimeni nu vrea rău" sau "toată lumea vrea bine";
 "Nimeni nu face răul din propria voință";
 "Este mai bine să suferi nedreptate de la alții decât să o creezi singur."
De exemplu, în dialogul "Menon", lui Socrate îi este atribuită următoarea dovadă a
primului și celui de-al doilea paradox-uri: "cei care nu știu ce este răul, nu tind spre
el, ci spre ceea ce li se pare bun, dar se dovedește a fi rău. Deci, cei care nu știu
ce este răul și îl primesc ca bine, tind în mod evident spre bine". În general,
începând cu Aristotel, "paradoxurile socratice" din literatura filosofică sunt considerate
eronate. Critica acestor afirmații se bazează pe faptul că problema alegerii este prea
complexă și multilaterală pentru a o evalua numai din punctul de vedere al cunoașterii și
al acțiunii ulterioare. Discuțiile despre paradoxurile etice ale lui Socrate duc la apariția
altor paradoxuri. De exemplu, acest lucru poate fi demonstrat pe baza mitului lui Oedip.
Întrebarea "a ucis intenționat Oedip pe tatăl său Laius?" nu are un răspuns clar. Oedip a
ucis în mod deliberat un bărbat, dar dacă ar fi știut că defapt tatăl său se află în fața lui,
nu ar fi făcut-o. Ignoranța lui Oedip face ca actul de "parricid" să fie neintenționat, în
același timp — "uciderea" tatălui a fost comisă intenționat de el. Discuțiile în jurul
acestor probleme filosofice fac posibilă justificarea unei infracțiuni care a fost comisă
"din ignoranță”. Criticii paradoxurilor etice nu numai că nu justifică ignoranța, ci și o
învinovățesc. Opinia lor poate fi exprimată prin formula: "necunoașterea nu eliberează
de responsabilitate".

Socrate a câștigat faima mondială în mare parte datorită numeroșilor săi discipoli și
adepți. Mulți s-au dedicat căutării adevărului în acest nou curent filosofic la acea vreme.
Unii dintre ei, precum Platon, Antisthenes, Euclid din Megara, Aristippus și Phaedo din
Elida și-au creat ulterior propriile școli filosofice. Numele câtorva zeci de discipoli ai lui
Socrate sunt prezentate în sursele antice. Xenofon a dat următoarea descriere a
oamenilor care au fost învățați de "filosoful desculț": "alți interlocutori ai lui Socrate
au căutat compania lui nu pentru a deveni oratori în Adunarea Populară sau în
instanță, ci pentru a deveni perfecți și a-și îndeplini bine îndatoririle în raport cu
familia, slujitorii, rudele, prietenii, patria, concetățenii. Și niciunul dintre ei, nici în
tinerețe, nici în bătrânețe, nu a făcut nimic rău și nu a fost supus niciunei
acuzații". Printre primii săi adepți se numără Crito care, eventual, era de aceeași vârstă
ca și Socrate. El a fost primul care a văzut în Socrate un înțelept și "l-a eliberat din
atelier". El acționează ca un confident care a început să-l ajute financiar pe Socrate,
oferindu-i astfel posibilitatea de a se dedica filosofiei fără a fi distras de alte lucrări.
Socrate a participat la educația fiului cel mare al lui Crito, Critobulus. În plus, Socrate și-
a ajutat prietenul să scape de sicofanți (informatori, calomniatori și șantajiști)
Discipolii lui Socrate care, după moartea profesorului, s-au dedicat filosofiei, au fost
denumiți “socratici”. Termenul este controversat. În mod tradițional, Platon și Xenofon
nu sunt considerați socratici. Termenul pare să sublinieze nesemnificativitatea
contribuției lor în comparație cu Platon. Învățătura socraticilor a devenit o etapă
importantă în dezvoltarea filosofiei grecești antice. Printre acest grup, pot fi identificate
trei școli filosofice, cea megariană, cirenică și cinică. Filosofia greacă clasică a fost
bazată pe trei figuri mari - Socrate, Platon și Aristotel. Rolul socraticilor în acest sistem
a fost minimizat, și-a pierdut semnificația independentă. Ei sunt considerați mai puțin
semnificativi, deoarece predarea lor nu a prezentat nici o contribuție semnificativă la
dezvoltarea filosofiei. Accentuându-se un rol minor a lor în linia succesorală "sofiști ->
Socrate -> Platon/Aristotel". Un discipol de-alui Socrate a fost profesor pentru părintele
stoicismului. Potrivit legendei, Antisthenes mergea zilnic aproximativ 8 km de la Pireu la
Atena pentru a-l asculta pe profesor. Ulterior, el va fi numit discipolul care nu se
îndepărtează niciodată de Socrate. Din învățăturile lui Socrate, Antisthenes a preluat
rezistență și pasiune, convingerea că singurul bun în viață este virtutea, care ar trebui
să se manifeste în fapte, dar nu în cuvinte. A deschis o școală pentru cetățeni cu
drepturi incomplete. Învățăturile lui Antisthenes au început să atragă straturile inferioare
și dezavantajate ale societății. Aristippus a fost primul dintre discipolii lui Socrate care a
început a lua bani de la adepții săi. Conform tradiției antice, Phaedo din Elida a avut cea
mai uimitoare soartă. În copilărie, a fost capturat și vândut în sclavie proprietarului unuia
dintre bordelurile ateniene. Socrate l-a observat pe tânăr când îi asculta conversațiile.
Filosoful i-a cerut unuia dintre adepții săi bogați să-l răscumpere pe Phaedo. După
eliberarea din sclavie, a intrat în cercul discipolilor lui Socrate. Mai târziu, Phaedo s-a
întors în patria sa din Elida și a fondat o școală de filozofie, care mai târziu a devenit
cunoscută sub numele de cea elido-eretriană. Una dintre lucrările lui Phaedo este
asociată cu "apariția" adeptului Simon, un tăbăcar și bun prieten a lui Socrate. Atenienii
au declarat o blocadă asupra Megarei, potrivit căreia megarienilor li s-a interzis să
viziteze Atena sub pedeapsa cu moartea. Euclid, "care fusese foarte des la Atena
înainte de acesta și îl asculta des pe Socrate", a fost forțat să se strecoare seara în
oraș în rochie def femeie. Acesta a fost singurul mod în care a putut participa la
discuțiile seratice cu participarea profesorului său. Dimineața, îmbrăcat din nou într-o
rochie de Femeie, Euclid părăsea Atena și mergea aproximativ 30 km până la Megara.
Era răspîndită o istorie despre modul în care discipolii lui Socrate au concurat care
dintre ei ar prezenta cel mai bun cadou profesorului. Aeschines a spus: "sunt sărac, nu
am nimic altceva, așa că ia-mă pe mine însumi", la care Socrate a exclamat: "nu
înțelegi că nu există cadou mai scump?!”. Socrate a îndurat foamea, nevoia, i-a
învățat și i-a mustrat pe păcătoși, a urât mândria și ambiția, a fost milostiv. Socrate a
repetat des: "niciun rău nu se va întâmpla unui soț bun. Sufletul nostru este
nemuritor. După moarte, va fi o răsplată pentru cei buni și o pedeapsă pentru cei
răi".

Alcibiade, una dintre cele mai colorate și neconvenționale personalități a Atenei, a


avut o relație specială cu Socrate. În diverse surse, Socrate și Alcibiade sunt
prezentate, în ciuda diferenței de vârstă de douăzeci de ani, ca tovarăși. În timp ce
contemporanii erau atrași de Alcibiade prin bogăție, nobilime, înfățișare, Socrate a văzut
în tânăr doar talentele sale. El nu numai că nu și-a răsfățat înclinațiile vicioase, ci,
dimpotrivă, a căutat să cultive în el dorința de virtuți. Acest lucru l-a atras pe Alcibiade.
Au devenit repede prieteni. Socrate a devenit aproape singura persoană a cărei opinie
era importantă pentru Alcibiade. Aspectele elitiste și antidemocratice ale învățăturii lui
Socrate, în special credința că statul ar trebui să fie condus de cei mai "buni" oameni, l-
au atras pe Alcibiade. Paradoxal, dorința de moderare și autocunoaștere a lui Socrate
pentru tânărul politician a devenit un catalizator pentru ambițiile de putere. În general,
filosofia lui Socrate, care presupunea căutarea auto-îmbunătățirii, superioritatea
demnității asupra nedemnității, i-a impresionat pe detractorii democrației.

Deci, de exemplu, în dialogul "Statul" Platon explică de ce o societate creată din


oameni care trăiesc după exemplul animalelor nu va putea exista.

Socrate a criticat ideea guvernării majorității și dictatul nemărginit al demos-ului.


Aceasta nu înseamnă că filosoful s-a opus democrației. Dimpotrivă, el a apărat
supremația legii adoptate în conformitate cu toate normele, și nu opinia momentană a
mulțimii din cadrul adunărilor, care a fost manipulată constant de demagogi. O astfel de
critică, desigur, nu le plăcea politicienilor democrați, pentru care el a devenit “filosoful
incomod”. Conflictele interpersonale au apărut atunci când Socrate a criticat politicienii
atenieni proeminenți și "stâlpii democrației" Temistocle, Aristides și Pericle pentru că nu
au reușit să-i învețe pe fiii lor virtutea. Poate că fiii lor au ascultat noua învățătură
filosofică, ceea ce i-a înfuriat pe părinții politici influenți. După aceea, când Socrate ar fi
putut cere o amendă, exil, interzicerea conversațiilor filosofice etc., el a declarat că
pentru acțiunile sale nu merită pedeapsă, ci cea mai mare recompensă a Atenei antice
— un prânz gratuit pe viață în Prytanea. Cuvintele lui Socrate că merită onoruri, nu
pedeapsă, au fost percepute ca o batjocură a judecătorilor. Discursurile judiciare ale lui
Socrate erau impracticabile. Se părea că scopul lui Socrate nu era să-și păstreze
propria viață. El nu a folosit cele mai tipice tehnici ale acuzatului din Atena antică —
apelând la mila judecătorilor și atrăgând soția și copii care ar ruga ca tatăl și soțul să fie
iertat. Mai mult, Socrate a declarat că acest lucru umilește demnitatea atât a
inculpatului, cât și a judecătorilor, care ar trebui să fie ghidați exclusiv de lege în
deciziile lor. Xenofon transmite memoriile unuia dintre discipolii lui Socrate,
Hermogenes, care l-a îndemnat să se gândească la procesul care urmează, el a
răspuns că întreaga sa viață a fost pregătirea pentru acest eveniment. Hermogenes a
încercat să-și raționeze cu profesorul, încercând să explice că inocența nu este o
garanție a achitării. La aceste argumente, Socrate a răspuns că el însuși înțelege starea
reală a lucrurilor, dar vocea interioară ("daimonus") crede că este mai bine pentru el să
moară. Se credea că nucleul acuzației de ateism era suficient de puternic și justificat,
astfel încât Socrate nu putea să o respingă. După condamnare, asociatul și discipolul
lui Socrate, Crito, era gata să mituiască gardienii pentru a-l elibera pe profesor. Socrate
însuși a refuzat să fugă din Atena, deoarece a considerat inacceptabil să încalce legea.
Filosoful era plin de calm. Înainte de moarte, rudele și copiii au fost aduși la Socrate
pentru a-și lua rămas bun. Conform tradiției antice târzii, Apollodorus i-a sugerat lui
Socrate, înainte de a bea otrava, să înlocuiască vechea mantie cu una nouă și
inteligentă. La aceasta filosoful a răspuns: "această mantie a mea a fost potrivită
pentru a trăi și nu e potrivită pentru a muri în ea?". Socrate percepe moartea ca
recuperare și eliberare de cătușele pământești.

Într-un fragment din dialogul lui Phaedo denumit "Simon", după cizmarul la care
Socrate prefera să se rețină. Dintr-o serie de rapoarte despre conținutul tratatului, se
poate concluziona că acolo a fost prezentat modelul socratic de comportament și viață
pentru un cetățean și meșter obișnuit. Democrații au avut de ce să-l învinovățească pe
Socrate. Atenienii antici au asociat înfrângerea în război cu spartanii și ascensiunea la
putere a oligarhilor cu Războiul civil ulterior cu numele discipolilor săi Alcibiade și
Critias. Cu toate acestea, el a fost achitat de discipolul său Platon care a acordat destul
de multă atenție dezacordurilor lui Socrate cu tiranii. Printre reprezentanții Academiei
platonice și ai stoicilor, Socrate s-a bucurat de autoritatea incontestabilă a unui înțelept.
Aristotel a susținut că Socrate a eliminat filosofia naturală și a devenit fondatorul
tendinței etice în filozofie. Epicur și discipolii săi l-au tratat negativ pe Socrate,
considerând ironia socratică o manifestare a aroganței, iar pe filosof însuși aproape un
mincinos. Sursele antice târzii s-au ocupat de analiza învățăturilor filosofice ale lui
Socrate. De exemplu, în ele lui Socrate i-au fost atribuite anumite afirmații de tipul că
"un bărbat trebuie să se căsătorească. Dacă este norocos și soția sa este bună, el va
deveni fericit, dacă nu este norocos - un filozof" și altele de acest gen. Sursele
apropiate de Socrate cronologic sunt contradictorii. Principala lor problemă este că
descriu nu numai personalitatea, ci și ideile lui Socrate în moduri diferite, adesea
diametral opuse. Pe baza lor, fără o analiză științifică aprofundată, este imposibil să se
determine ce a fost cu adevărat Socrate. Problema găsirii adevăratului Socrate a fost
numită "întrebarea socratică". Viziunea sa a fost influențată de Heraclit și Euripide. Iar el
la rândul său a inspirat pe Platon, Xenofon și Aristotel. Interese sale principale au fost
epistemologia și etica. Epistemologia este teoria cunoașterii științifice, o ramură a
filozofiei care se ocupă cu originile, structura, natura și scopurile, validitatea, metodele
și mijloacele cunoașterii de tip științific. Epistemologia are la bază două întrebări “Ce
este cunoașterea?” și “Cum se poate realiza cunoașterea?”. Nu degeaba cuvântul
„epistemologie” derivă din două cuvinte grecești: epistēme, care înseamnă „cunoaștere”
și logos care înseamnă „studiu al” sau „teorie a”. În antichitate epistēme semnifica
cunoaștere sau știință și era opusul cuvântului doxa, care însemna părere, opinie, deci
o cunoștință nesigură. Obiectul epistemologiei constă într-o primă operație a
epistemologiei care este distincția între cunoașterea de tip comun, general-uman și
cunoașterea științifică. Se consideră cunoaștere de tip științific, acea cunoaștere care
are următoarele însușiri:
 Se îndepărtează de cunoașterea comună și de simțul comun.
 Descompune automatismele mentale generate de experiența cotidiană.
 Matematizare.
 Utilizarea metodelor speciale: modelarea, axiomatizarea, formalizarea etc.
 Obține, ca produse, cunoștințe cel puțin verificabile dacă nu verificate.
Epistemologia poate avea ca obiect cunoașterea științifică în general fiind numită
epistemologie generală. Cunoașterea cunoașterii științifice specializate constituie
epistemologii particulare îndepărtându-se de reflecția filozofică. Metoda care constă în
cercetarea cunoașterii științifice se face preponderent inductiv deoarece fără
contribuțiile oamenilor ce produc știință obiectul epistemologiei nu se dezvoltă. Pe lângă
generalizările asupra procesului cunoașterii științifice se procedează și la o analiză
critică din perspectiva teoriei generale a cunoașterii umane ca de exemplu prin
descoperirea supozițiilor filozofice preexistente în teoria și metoda utilizată de omul
științei. Epistemologia descinde din latura cognitivă a filozofiei și se încadrează în teoria
științei desemnată prin termenul de metaștiință sau scientologie. Epistemologia se
inserează in grupul disciplinelor ce studiază știința alături de istoria științei, metodologia
științei, sociologia științei, economia știiinței, psihologia științei, logica științei, etc. Sub
aspect metodologic specificul epistemologiei este cercetarea critică a fundamentelor
cunoașterii științifice. În epistemologia generală, se procedează prin analiză directă, prin
analiza logică formalizantă, analiza istorică-critică precum și prin analiză experimental-
genetică. Conceptele-cheie a epistemologiei sunt cunoașterea, adevărul, justificarea,
întemeierea opiniilor, „a ști cum” comparat cu „a ști că”, opinia adevărată. Epistemologia
genetică este o teorie și o practică a cercetării cunoașterii prin control experimental.
Bazându-se pe experimente de geneză a psihicului și de dezvoltare a sa urmărind
apariția și dezvoltarea conceptelor și structurilor operatorii de la vârste mici, tinde la
abandonul cunoașterii general filozofice în favoarea cunoașterii precise, în act, a
procesului cunoașterii. Este o orientare care agreează interdisciplinaritatea în
abordarea cunoașterii atașându-și logica, psihologia, istoria cunoașterii. În felul acesta,
nu are prejudecăți intemeindu-și concluziile abia ulterior după experimente asupra
structurilor mentale. Cuvântul opinie poate fi înțeles în mai multe perspective, fie ca o
declarație neargumentată, ca un punct de vedere, asupra unui anume obiect,
proprietate, relație, eveniment, sau atribuire de valoare, fie ca afirmație argumentată a
unui specialist care își folosește competența pentru a descrie sau determina, o anume
stare de lucruri într-un interval oarecare al acțiunii sau cunoașterii umane. Opinia mai
poate fi neutră sau implicantă, în prima variantă, cel care o formulează are doar o
atitudine conceptuală, relaxată informațional, cu privire la subiectul sau situația
discutată și caracterizată, fără a fi cumva legat prin interese, emoții, realizări proprii, sau
alte dependente, de câmpul realității în care formulează și eliberează opinia.Opinia
implicantă presupune o dependență oarecare între propunătorul de opinie și
compartimentul modal opinat. Opiniile implicante se asamblează în acele zone ale
realității apte de a primi măsuri evaluant–valorizante, generatoare de satisfacții,
indispoziții sau chiar suferințe, precum spațiile culturale, sportive, politice, religioase,
unde subiecții sunt cuplați prin diferite, condiționări, sau așteptări de realizare, a unui
eveniment dat. Cu cât structura și corelabilitatea internă a unui spațiu fenomenal,
societal sau pur conceptual e mai complicată cu atât diversitatea, divergentă și lipsă de
relevanță a opiniilor este mai mare. Un exemplu ilustrativ de diversitate, divergență și
majoritar irelevantă caracterizare sau apreciere, este opinia politică unde tot individul se
simte competent și obligat să spună ceva definitiv, să stabilească el și numai el
adevărul, să se proclame autoritatea ultimă în domeniu. Opinii divergente și irelevante
se mai formulează în teritoriile culturii, unde sunt judecate prin diferite criterii valorizante
naive sau nepotrivite, diferite opere sau spectacole la modă, ori considerate de
referință. Și sportul este bine dotat cu felurite opinii angajante, pătimașe, deseori
contradictorii, greu conciliabile, violente, sistematic adverse. Există intervale ale
cunoașterii și stabilirii adevărului, unde opinia este riscantă și de regulă neavizată, dacă
cel care o emite nu are informații solide și o competență recunoscută în domeniu. Este
cazul cu lansarea de opinii în diferite intervale ale cunoașterii științifice, sau tehnologice,
unde faptele se stabilesc numai după cercetări îndelungate și foarte precise, implicând
instrumente de observație, și strategii modelante cauzal sau interpretante, abstracte,
construite matematic și evident neinteligibile omului oarecare. Cu toate acestea și în
știință oamenii fără pregătire și calități, riscă tot felul de analize sau descrieri eronate și
fac tot felul de propuneri de posibilitate funcțională, fără nici o bază teoretică justificantă.
Spre exemplu istoria cunoaște multe situații în care oameni fără cunoștințe specializate
au propus dispozitive care să funcționeze cu încălcarea legilor naturii, spre exemplu
propunerii de construcție a perpetuum mobile, sau propuneri de dispozitive, care să nu
se supună legii gravitației sau să o anihileze pe diferite căi. Opinia de orice fel este locul
de permanentă și spontană exprimare de sine, a oricărui om, de orice condiție,
competență și grad de implicare, în indiferent ce interval al faptelor. Oferta unei opinii,
cerută sau nu, definește caracterul socio interactiv al omului din toate timpurile, cu sine,
cu semenii, cu întreaga societate, cu toată realitatea, în care acționează pentru a
supraviețui sau pentru a se distra cumva. Etica din greacă înseamnă “datină” sau
"obicei” și este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se ocupă cu cercetarea
problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum “ce
este binele și răul?” și “cum trebuie să ne comportăm?”. Immanuel Kant susținea că
etica se fondează în împrejurul răspunsului la întrebarea “ce trebuie să fac?”. Când
spune acestea, el pleacă de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal
acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de Kant, ea fiind defapt
“ce pot să știu despre ce trebuie să fac?”. Despre originile eticii se poate menționa că
denumire unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de
Aristotel. Prin acesta Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și
tradiții omenești. Important de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul
discuțiilor filosofice odată cu apariția lui Socrate. Istoria eticii occidentale, ca de altfel și
cea a filosofiei occidentale, își are începuturile în Grecia antică. Principalele nume
menționate atunci când se vorbește de etica grecească sunt Socrate, Platon și Aristotel.
Chiar dacă se poate urmări un fir roșu în ideile celor trei filosofi menționați, teoriile etice
dezvoltate de cei trei sunt destul de diferite în esență. Socrate nescriind nici o lucrare,
fiind partizanul unei tradiții orale în ceea ce privește filosofia, principale sale idei etice
sunt desprinse din dialogurile platonice de tranziție, în special Laches, în care se
discută și se încearcă definirea conceptului de curaj, și Menon, în care Socrate a primit
întrebările “Ce este virtutea?” și “Se poate învăța virtutea?”. La această întrebare
pusă de Menon, Socrate răspunde că încă nu a cunoscut un om care să știe ce-i în sine
virtutea. După Menon există multe feluri de virtuți. Astfel la bărbat virtutea stă în
capacitatea de a călăuzi bine treburile statului și astfel de a face bine prietenilor
prigonind dușmanii și veghind asupra sa însuși, ca să nu sufere. Iar la femei virtutea
constă în a-și administra bine casa, păstrându-i avutul interior și fiind ascultătoare
bărbatului. Din dialog rezultă că există atâtea virtuți câte feluri de fapte, câte vârste și
categorii sociale sunt, bărbați, femei, copii, bătrâni, liberi, sclavi, etc. Socrate înceracă
să identifice caracterul general al virtuții, și să-l diferențieze de esențialul conținut al
tuturor virtuțiilor. Socrate nu este interesat de fiecare virtute în parte. O primă definiție
încercată de Menon arată virtutea ca o „capacitate în arta de a cârmui oamenii”.
Socrate o respinge pe motiv că este o virtute particulară, ea nu are caracter general.
Socrate consideră această definiție nerelevantă căci e ca și cum ai vrea să definești
figura geometrică zicând: „cercul este figura geometrică”. În realitate cercul - această
figură rotundă - nu-i decât una din figurile geometrice. Menon dă o a doua definiție a
virtuții „să dorești cele frumoase și să fii în stare a le agonisi”. Socrate critică ambele
părți ale definiției lui Menon. Ulterior tema trece la întrebarea “cine sunt virtuoșii?”. În
toiul discuției dintre Menon și Socrate apare Anytos al lui Anthemion, om ajuns la o
înaltă situție socială, cetățean îmbogățit și bine văzut datorită nu întâmplării ci unei
munci inteligente și meritoase, spune Socrate. Socrate aduagă despre acesta că el și-a
educat bine copilul: este astfel în măsură să deslușească pe Socrate și Menon asupra
virtuții. Socrate îl întreabă pe Anytos care sunt învățătorii virtuții. Filosoful ispitește un
moment pe acela (care va fi unul dintre cei trei acuzatori ai săi), dacă nu cumva
socotește pe sofiști drept învățători ai virtuții. Anytos le tăgăduiește cu indignare o astfel
de însușire. Pentru el oricare cetățean de treabă este mai capabil să predea virtutea
decât sofiștii. Un astfel de cetățean a învățat virtutea la rândul său de la înaintași.
Socrate acceptă ideea că în Atena au existat și există încă mulți oameni virtuoși. Dar
altul este sensul întrebării sale. Este vorba dacă acești oameni au fost sau nu în stare
să învețe și pe alții să fie ca ei; dacă virtutea este unul dintre lucrurile ce se pot învăța
sau nu este unul dintre acesta. Socrate își întreabă partenerii de discuție dacă
“Temistocles nu a fost un om superior? Totuși, el nu și-a învățat nici pe copilul
său în această direcție”, spune Socrate. “Aceasta este o dovadă că virtutea nu se
învață”, continuă acesta. Socrate expune din perspectiva lui metoda sa ipotetică,
precum și condițiile în care virtutea poate fi învățată. “Este ea un dar al naturii, o
știință? E poate un rezultat al studiului? Există învățători ai virtuții?” Pe aceștia
Socrate nu-i vede, nu-i găsește nicăieri. Socrate își conturează concepția despre virtute
în următorii termeni: “virtutea nu e nici dar al naturii nici lucru dobândit prin
învățătură. Ea apare mai degrabă ca un dar divin și apare fără mijlocirea
inteligenței....cu excepția cazului rar, când un bărbat de stat este întâmplător
capabil să o transmită și să facă din altul un om cum este el însuși.” Platon, a
dezvoltat o teorie a formelor și s-a folosit de aceasta ca de o premisă în dezvoltarea
teoriei asupra guvernării. Aristotel respinge din start teoria formelor gândită de Platon,
iar propria sa viziune asupra eticii o exprimă în cartea “Etica nicomahică și eudemică”.
Însă ei ambii s-au îndepărtat într-o mare măsură de discursul inițial socratic. Punctul
comun între eticile anterior menționate, care se regăsește în mai toate teoriile etice,
inclusiv cele contemporane, îl reprezintă includerea în discursul filosofic a două
concepte: fericirea și virtutea. Corespondentele conceptelor în limba greacă sunt
eudaimonia și areté, dar acești termeni erau folosiți într-un sens aparte. Un individ
putea fi în aparență un eudaimon, având o viață lipsită de griji (am spune astăzi), dar
acest lucru nu implică în mod necesar și includerea acestuia în categoria daimonilor.
Binele, o altă constantă a filosofie occidentale, se împletește cu virtutea și eudaimonia,
dar și cu rațiunea. Bunăoară Socrate accentuează ideea că viața morală este o viață
virtuoasă. Prin cuvintele acestuia din dialogurile platonice putem extinde acest mod de
a percepe fericirea și asupra filosofiei lui Platon. Aristotel subliniază importanța
intelectului și implicit a rațiunii, dar și nevoia unei introspecții raționale, care să ofere un
răspuns la principala întrebare a filosofie grecești “Cum ar trebui să trăiască un
individ pentru a atinge eudaimonia?”. Un posibil răspuns poate fi identificat la
întrebarea anterioară, el putând fi și o concluzie a filosofie grecești, și anume urmărind
binele suprem. Binele suprem ca și teleologie nu înseamnă pur și simplu respectarea
unor anumite reguli de comportament - prin virtuți, el are în vedere o permanentă
căutare prin intermediul sinelui și prin intermediul facultăților cu care a fost înzestrat
omul, iar principala facultate a individului este rațiunea. Noțiunea de teleologie compusă
din cuvintele grecești télos – scop și lógos – învățătură, este o teorie, un studiu sau un
discurs care are în vedere finalitatea lucrurilor și a ființelor în natură. Scopul este unul
din termenii cheie în discuțiile teleologice. “Care este scopul existenței omului?” și
“Cu ce scop am fost creați?” sunt două posibile întrebări care pot primi un răspuns
printr-o teorie teleologică. O obiecție adusă teoriilor teleologice se referă la faptul că ele
nu exprimă legile pe care trebuie să le respecte o acțiune pentru a fi considerată și nici
nu stabilesc un context social universal valabil în care orice acțiune, indiferent de
conținut, să aibă valoare morală. Explozia gândirii raționale în Grecia antică a avut un
ecou deosebit în toată lumea occidentală, influența acestui mod a imagina și explica
lumea, și implicit omul, s-a făcut simțită chiar și în teologie. Teologia (din greacă theós
„zeu” și lógos, „cuvânt”, „știință”) înseamnă „învățătura lui Dumnezeu” sau a zeilor în
general. Explicațiile etice se regăsesc undeva la confluența celor două mari școli:
teologia rațională - avându-l ca reprezentat pe Aristotel și teologia revelată. Etica
reciprocității e un percept etic găsit în multe religii și filozofii, având așa numita “Regulă
de Aur”, care poate fi sintetizată în următoarea frază: “Comportă-te cu ceilalți așa
cum ai vrea să se comporte ei cu tine”. Una din cele mai importante idei al filozofiei
socratice a fost maieutica. Prin maieutică se înțelege o metodă prin care se urmăreste
ajungerea la adevăr pe calea discuțiilor și a dialogului. Pornește în filozofie, pe principiul
neștiinței. În arătarea adevărului, Socrate ia ca principiu prim teza: "Știu că nu știu
nimic". Principiul ignoranței are, în discursul socratic, un sens deliberat sau accentuat
critic. El este îndreptat tocmai împotriva ignoranței. Ironia este pandantul maieuticii,
pare intrinseca acesteia, așa încât sensul ei poate fi mai adecvat înțeles dacă se
corelează cu cel al maieuticii. În sens literal, maieutica este arta moșitului. Acest sens
este păstrat de Socrate, pentru că, pe urmele mamei sale, considera că și el moșește.
Dar el moșește bărbații, scopul acestui moșit îl constituie punerea lor pe calea
adevărului. Prin moșitul adevărului, Socrate înțelege, deci, capacitatea sa, a filozofului,
de a scoate la lumină, din ascunzișul lor, gândurile. O asemenea aducere la lumină a
gândului este naștere sau o renaștere a lui, iar aceasta deoarece gândul (ideea) există
deja în subiect. Prin întrebări insistente, Socrate îl pune pe interlocutor în situația de a
descoperi, în aparență singur, adevărul. Socrate este cel care pune întrebările, exprimă
rezerve față de răspunsuri, se miră, atrage atenția asupra unor inadvertențe sau
inconsecvențe ale interlocutorului, provoacă nemulțumirea acestuia față de ceea ce știa
și receptivitate față de celălalt, în fine, îl determină la analize și implicații care conduc la
definirea a ceea ce se dorea definit. Metoda socratică implica principiul neștiinței, ironia
și maieutica, nu în separație, ci în unitatea lor. În privința metodei, ca una logică,
aceasta este metoda inductivă. Fără a fi formulat teoria inducției, Socrate o practica.
Prin aceasta, Socrate a descoperit esența în plan ontologic și noțiunea în plan logic. De
la Socrate a rămas citatul: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”.
Socrate a fost atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se
credeau în materie de cunoaștere „alfa și omega”, fără să recunoască atunci când nu
știau ceva. Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o
stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare. La banchete era un conviv vesel
și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în
beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-i umplea de admirație pe cunoscuții
săi. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi erau necunoscute. Primind de la cineva o
lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă
un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?". Îmbrăcămintea lui Socrate
era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale; niciodată n-a
fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează
zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți
văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța,
iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori
admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care
eu nu am nevoie există!". S-a zis că Socrate era deosebit de urât: chel, purtând barbă,
cu nasul borcănat. Era asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru
imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel
cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura
lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumusețea
fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decât
urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală. Cât ține de contribuția spirituală a acestuia,
există precizarea făcută de Aristotel, că Socrate a introdus în gândirea filosofică
„raționamentele inductive" și „definițiile generale". Prin „raționamentele inductive"
exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele concrete și
particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în contactul său permanent cu
oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel
totuna cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și
de Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază
un mare elenist român, Ștefan Bezdechi, că Socrate era „un semănător de îndoială", că
știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul său",
acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se ferească, dar toate
acestea erau puse numai și numai în slujba adevărului, a binelui individual și social,
menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții. În primul rând, acest cetățean unic, cu
un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să distingă, în mod tranșant,
între ceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între esență, ființarea
nesupusă vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care Socrate o
recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost mai
prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și „a părea" —
această polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de
fecund în gândirea socratică și cu ramificații nebănuite în istoria gândirii și culturii
universale. Ca o dovada evidentă a fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui
postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi, vom da, din lipsa de spațiu, un
singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în cartea a IlI-a a „Artei
iubirii” femeilor în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea acestui principiu
socratic, textual reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoașteți pe voi înșivă". O
altă problemă, specifică înțeleptului atenian, dezbătută de Platon și de Xenofon, dar cu
unele accente particulare de acesta din urmă este cea a „demonului" socratic
(daimonion) despre care s-a scris o întreagă literatură. Să amintim și la noi frecventa
utilizare a termenului și a noțiunii în poezia lui Mihai Eminescu (Înger și demon ș.a.), de
către Lucian Blaga („Daimonion"), Pompiliu Constantinescu („Eros și daimonion") ș. a.
În literatura universală conceptul are o tradiție îndelungată din antichitate, Evul mediu,
Renaștere, la romantiici, Goethe, Lermontov etc. Nu greșesc comentatorii mai noi când
încearcă să echivaleze cu „datele ultime ale conștiinței" acea voce divină, lăuntrică
(innere Stimme, spune Schiller), pe care o auzea Socrate. În multe locuri din textele
traduse apare acest „enigmatic" daimonion, care o dată îl împiedică, o dată îl
îmboldește pe înțelept să facă ceva și despre care s-a făcut remarca că spre deosebire
de textele din „Apologia lui Socrate” de Platon, unde faimoasa voce lăuntrică, divină
„reprezintă mai mult un avertisment personal”, la Xenofon ea capătă un sens mai extins,
autorizându-l pe Socrate să-și sfătuiască și amicii „ce și cum să săvârșească ceva”.
Daimonion, acest "numen divinum"', are o tradiție bogată, într-un anumit sens, și în
epoca presocratică îl întâlnim la Homer cu înțelesul de „sărman" („săracul de tine") dar
și de „nerod" — cum s-a perpetuat și la noi în gura poporului. W.K.C Guthrie ni-l
prezintă la Empedocle ca „promotor al atracției și al respingerii", apoi la Hesiod, unde
„oamenii buni ai vârstei de aur (daimones) au devenit pe pământ „paznici" ai muritorilor,
apărători ai dreptății împotriva răului". Termenul apare și la Plutarh unde E.R. Dodds îl
raportează chiar la „teoria modernă a telepatiei vibratorii". Condamnarea înțeleptului și
moartea lui în 399 î.e.n. a umplut de mâhnire pe toți concetățenii care l-au cunoscut. La
Atena, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul
excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună -
Meletos a fost condamnat la moarte, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului.
Dispariția lui Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele
tulburătoare din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepieritor al lui Platon și
Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai
liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la
Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei părți din populația Atenei, agitată de
unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici. O personalitate de anvergura lui
Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de
spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea
simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost
acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu,
Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui
Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște
zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de
coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea". Meletos era un poet obscur, iar Lycon
era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta
interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public
faptul de a nu se gândi la educația fiului său decât pentru a face din el un tăbăcar
capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare
a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un
personaj periculos. Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular,
irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo
de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne,
ne interzice să gândim potrivit unor obișnuințe dobândite. Socrate se situează așadar la
antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine. Adus în
fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon
“Apărarea lui Socrate” reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate
judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:
 Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de
către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i
convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât cel
al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate
vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră
moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau
să aleagă una ori alta dintre pedepse.

 Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui
Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din
partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune va propune o
amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut
probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne
condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăția sa.

 Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru


moartea sa.
Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se
întreținea cu aceștia. Ei nu au stat degeaba și au pregătit un plan de evadare pe care
Socrate îl refuză. La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu
excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. El a fost obligat
să bea o fiertură otrăvitoare de cucută. Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu
prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele sale au fost păstrate de Platon în
dialogul Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca
soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucând cu o mână
sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. “Criton, îi
sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”, acestea au fost
ultimele sale cuvinte. “Neapărat" a răspuns Crito, "Mai vrei să ne spui ceva?”…dar nu a
existat niciun răspuns la această întrebare. Puțin mai târziu a început, iar însoțitorul i-a
deschis fața: privirea lui Socrate s-a oprit. Văzând asta, Crito închise gura și ochii.
Trebuie înțeles aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să
aducă o jertfă zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi
fost unit cu un trup. Mesajul gândirii socratice gravitează în jurul cunoașterii de sine -
Gnothi se authon. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de
dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea
propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi:
 mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

 directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la


introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană.
Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși.
"Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate conform mărturisirilor lui Platon.
Dialogul platonian de maturitate Phaidon a fost socotit uneori, de-a lungul veacurilor,
cartea cea mare a umanității. Phaidon îi povestește lui Echecrates ultima zi a lui
Socrate în închisoare și execuția lui. Această narațiune emoționantă servește drept
fundal pentru o discuție foarte riguroasă: Socrate încearcă să-și îmbărbăteze prietenii
comunicându-le credința sa în nemurirea sufletului și în soarta sa fericită după moarte.
Dialogul se leagă pornind de la obiecțiile succesive ale celor doi auditori (Cebes și
Simmias), care îl obligă pe Socrate să facă o demonstrație riguroasă despre natura
nemuritoare a sufletului. Principala temă este afirmația că sufletul este indestructibil și
independent de corp. Phaidon reia câteva elemente din teologiile orfică și pitagoreică,
ce consideră corpul drept o murdărie pentru suflet, iar moartea drept o purificare.
Sufletul poate să se pregătească încă din această viață pentru despărțirea de corp prin
practici ascetice și extatice. Pentru Platon, numai gândirea rațională și științifică permite
sufletului să scape în totalitate de legăturile corporale. Ideea de viață este incompatibilă
cu orice idee de descompunere și moarte: sufletul, în calitate de principiu al vieții, este
prin urmare nemuritor. Acest argument dialectic este un exemplu pentru acele dovezi
pe care Aristotel le va califica drept "verbale și găunoase". Însuși Socrate, conștient de
insuficiența demonstrației sale, ar vrea să continue discuția, dar este întrerupt de
sosirea gardianului însărcinat cu execuția. Rudele lui Socrate părăsesc temnița, care,
conform textului dialogului, au fost trimise acasă pentru a nu vedea moartea persoanei
dragi. Platon a făcut alte demonstrații despre nemurirea sufletului îndeosebi în cea mai
cunoscută lucrare a sa - dialogul Republica. Într-un cadru simbolico-mitic, Socrate
atinge tema nemuririi sufletului, numind-o valoarea cea mai de preț a unei vieți demne,
şi descrie etapele vieţii de apoi în termeni ce prefigurează Divina Comedie a lui Dante.
A murit după cum a și trăit: ca un filosof autentic, practicând virtutea până la ultima
suflare. Socrate spunea: “O viață frumoasă și utilă este aceea în care gândirea și
acțiunea se susțin neîncetat una pe cealaltă”. Socrate se dovedește a fi fără de
teamă de moarte, analizând perspectivele ce îl așteaptă în urma condamnării. Astfel, în
cazul în care există o viață ulterioară, Socrate analizează cu bucurie perspectiva de a
se reîntâlni cu oamenii deja dispăruți, pentru a continua să filosofeze, iar în cazul în
care moartea este punctul terminus, Socrate consideră că poate beneficia de pe urma
unei perioade de repaus. Prin stilul său unic și prin noua perspectivă avută, Socrate a
rămas în istorie ca unul dintre marii înțelepți, în ciuda faptului că se considera pe sine
ca fiind ignorant. În plus, urmând firul cronologic, Socrate a avut un rol crucial în
dezvoltarea lui Platon, care la rândul său a fost profesorul lui Aristotel, cei trei formând
triumviratul filosofiei clasice, cu o contribuție majoră în dezvoltarea ulterioară a celorlalți
mari filosofi.

S-ar putea să vă placă și