Socrate

Socrate s-a născut în Alopeke, o demă din Atena antică, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul războaielor
medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos (Σωφρονίσκος), era cioplitor în
piatră sau sculptor.
Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să
învețe muzică, gimnastică și gramatică, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte.
Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr
citează doua femei: Aspasia din Milet) , o curtezană, și Diotima (Διοτίμα) din Mantineea, o preoteasă.
Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face
din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar
după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât
despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa
din Mantineea povestește nașterea lui Eros.
De la Socrate a rămas citatul: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Socrate a fost atât
de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de
cunoaștere „alfa și omega”, fără să recunoască atunci când nu știau ceva.

Viata familiara a lui socrate

Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este
că el s-a căsătorit cu Xantipa. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și
Menexenos.

Contribuția spirituală și „Demonul lui Socrate’’

Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică
„raționamentele inductive" și „definițiile generale". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă
faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele concrete și particulare pe care i le
oferea experiența de zi cu zi în contactul său permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile
generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de
Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș.a. Este
adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că Socrate era „un semănător
de îndoială", că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul său",
acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se ferească, dar toate acestea erau puse
numai și numai în slujba adevărului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe
calea virtuții.
Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți
concetățenii care l-au cunoscut. La Atena, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au
închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă
mai bună - Meletos a fost condamnat la moarte, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului.
Dispariția lui Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din
istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepieritor al lui Platon și Xenofon de a ne fi transmis date
despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa cum
l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei părți din
populația Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici.
În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să
distingă, în mod tranșant, între ceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între
esență, ființarea nesupusă vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care
Socrate o recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost mai
prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și „a părea" — această
polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de fecund în gândirea
socratică și cu ramificații nebănuite în istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a
fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi,
vom da, din lipsa de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în
cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea acestui
principiu socratic, textual reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoașteți pe voi înșivă"
O altă problemă, specifică înțeleptului atenian, dezbătută de Platon și de Xenofon, dar cu unele
accente particulare de acesta din urmă este cea a „demonului" socratic (daimonion) despre care s-a
scris o întreagă literatură. Să amintim și la noi frecventa utilizare a termenului și a noțiunii în poezia
lui Mihai Eminescu (Înger și demon ș.a.), de către Lucian Blaga („Daimonion"), Pompiliu
Constantinescu („Eros și daimonion") ș. a. În literatura universală conceptul are o tradiție
îndelungată din antichitate, Evul mediu, Renaștere, la romantiici, Goethe, Lermontov etc. Nu
greșesc comentatorii mai noi când încearcă să echivaleze cu „datele ultime ale conștiinței" acea
voce divină, lăuntrică (innere Stimme, spune Schiller), pe care o auzea Socrate.

Mesajul lui Socrate

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se authon. Esențială pentru om
este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul.
Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două
căi:

 mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

 directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție,
acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu
Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău"
spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).

După 2500 de ani

Filosoful antic grec Socrate, care a plătit cu viața pentru învățătura și activitatea sa neconformistă, a
fost achitat în 2012 după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia,
fiind reprezentat de zece avocați și apărători ai drepturilor omului, rejudecarea procesului fiind
organizată de Fundația Onassis.