Socrate s-a născut în 

Alopeke(d), o demă din Atena antică, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul războaielor

medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos (Σωφρονίσκος), era cioplitor în
piatră sau sculptor.
Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să
învețe muzică, gimnastică și gramatică, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte.
Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr
citează doua femei: Aspasia din Milet(en) (Ἀσπασία), o curtezană, și Diotima (Διοτίμα) din Mantineea,
o preoteasă. Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate
atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu
Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai
buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde
preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.
De la Socrate a rămas citatul: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Socrate a fost atât
de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de
cunoaștere „alfa și omega”, fără să recunoască atunci când nu știau ceva.
Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este
că el s-a căsătorit cu Xantipa. Socrate a avut trei copii,[6] Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și
Menexenos.

Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se authon. Esențială pentru om
este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul.
Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două
căi:

 mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

 directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune
posibilă datorată intervenției daimonului.
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu
Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău"
spunea Socrate