FILOZOFIE

Materiale teoretice şi practice

Numele, Prenumele: Bondarenco Artur

Grupa: 12-E
Facultatea: Litere
Prof. universitar: A. Savin

Chişinău
2015
 Buddha

Gautama Siddartha a fost un lider spiritual indian fondator

al Budismului. Nu se ştie exact când a trăit, unele variante fiind că ar fi
trăit între 563 î.Hr.şi 483 î.Hr., între 463 î.Hr. şi 383 î.Hr., între 560
î.Hr. şi 480 î.Hr., sau între 624 î.Hr. şi 544 î.Hr.. Mai este cunoscut şi
ca Shakyamuni sau Sakyamuni (trad. Înţeleptul clanului Shakya).

Viaţa lui Gautama Siddhartha

Se crede că Gautama Siddhartha s-a născut în Lumbini (un oraş Himalayan situat
lângă graniţa actuală a Nepalului), în clanul Shakyas. Se spune că înainte de
naştere mama sa a avut o viziune cu el în forma unui elefant alb, ce ţinea în
trompă o floare delotus.

La 29 de ani, Siddhartha era nesatisfăcut de viaţa sa. În timpul unei ieşiri s-a
întâlnit cu cele patru imagini: un bătrân suferind, un om bolnav, un cadavru în
descompunere şi un ascet. Acesta este momentul în care el decide să-şi
părăsească familia, să renunţe la lume şi să caute o cale de eliberare de
suferinţă. După o perioadă de ascetism de 6 ani, Gautama a descoperit cele 4
adevăruri (naşterea, bătrâneţea, boala şi moartea) pentru eliberarea de
suferinţă şi calea spre Nirvana(eternitatea). Acest lucru s-a petrecut după o
noapte întreagă de meditaţie la umbra unui smochin din Bodh Gaya, timp în
care a făcut faţă încercărilor la care l-a supus demonul Mara. După aflarea
celor 4 adevăruri atinge Nirvana sau Bodhi (iluminarea) şi devine cunoscut
sub numele de Buddha, în limba sanscrită înseamnăcel luminat. Buddha a
predicat timp de 40 de ani, prima dată la Sarnath, iar ultima dată
la Kushinagar unde intrat în Parinirvana (s-a stins).

Buddha în Hinduism
În Hinduism, Buddha este recunoscut ca unul dintre avatarele zeului Vishnu.
Conform legendelor hinduse, se spune că odată demonii au furat poţiunile de
sacrificiu ale zeilor, folosindu-le în practicile lor de ascetism, devenind atât de
puternici încât zeii nu i-au mai putut înfrânge. Astfel, Vishnu s-a încarnat într-
un om (Buddha) şi a început să predice învăţături false cum ar fi faptul că zeii
sunt muritori, că nu există rai şi iad, sau că moartea poate fi înfrântă, pentru a-
i păcăli pe demoni. Demonii au devenit budişti lepădându-se de adevăratele
învăţături vedice şi fiind în cele din urmă ucişi de către zei.
 Confucius
Confucius (sau Kong Fu Zi, n. 550 î.Hr.; d. 470 î.Hr.) a fost un filozof chinez,
născut în regiunea Lu, filozof care a influenţat decisiv gândirea asiatică.

Biografie
Cele mai vechi date biografice, inserate în opera istoricului Sima Qian, sunt deja
impregnate de legendă. Descendent al unei familii princiare din satul Song,
Confucius a ocupat înalte funcţii oficiale la curtea suveranilor Lu (actuala
provincie Shandong), petrece călătorind cei 13 ani ai unui exil început în 496
î.Hr., revine apoi în Lu, unde îşi încheie viaţa.

Dobândind o mare faimă ca învăţat şi dascăl, Confucius organizează o şcoală la

care s-au adunat, potrivit tradiţiei, 3000 de elevi. Discursurile, reflecţiile,
aforismele culese de discipolii săi au fost grupate în 20 de secţiuni ale lucrării
„Cugetări” (Lunyu); aceasta este singura dintre cele 5 opere clasice ale
confucianismului la care Confucius a colaborat personal. Confucius este
prima personalitate a culturii chineze care a pus bazele unei concepţii
filozofice sistemice. Gândirea sa este mai mult o doctrină etico-politică decât
un sistem filozofic propriu-zis, interesul practic depăşeşte în preocupările sale
determinarea teoretică. Natura ar fi pătrunsă de o esenţă divino-cerească - din
care s-ar desprinde natura umană şi ea, în ultimă analiză, tot „cerească”.
Problema de la care a plecat Confucius a fost modalitatea de guvernare care
să asigure ordinea în stat şi societate. Buna înţelegere între oameni şi ordinea
în societate se obţin numai prin desăvîrşirea interioară a individului şi prin
supunerea lui structurilor statale şi culturale existente. Realizarea acestui ideal
al desăvârşirii se face prin perfecta cunoaştere a trecutului istoric, prin
respectarea riturilor, obiceiurilor şi tradiţiilor ancestrale, prin subordonarea
faţă de suveran şi instituţiile statului. Virtuţile admirate de Confucius rămân
pietatea filială, respectul faţă de frate, loialitatea, înţelepciunea, iubirea şi
curajul - calităţi proprii modelului de viaţă al aristocraţiei. Virtutea cardinală
rămâne în ren (omenia, principiul iubirii umane). El a lăsat fără răspuns
întrebarea dacă omul este bun sau nu din cauza naturii. Din învăţătura sa s-au
desprins diferite linii de găndire şi şcoli, fie filozofice, fie religioase, dar
şi confucianismul, care a devenit ideologia oficială a monarhiei chineze în
timpul celor două dinastii Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.) răspăndindu-se în
antichitate şi în ev. mediu în Coreea, Peninsula Indochina, Japonia.
Opera cea mai importantă ce a influenţat în mod deosebit filozofia din Asia
răsăriteană este Lunyu. Conţine patru elemente de bază a filozofiei lui
Confucius:

 Umanitate (仁 ren),
 Dreptate (義 yi),
 Pietate (孝 xiao)
 Cavalerism (禮 li).

În afară de acestea prioritatea majoră este acordată învăţatului. Primul cuvânt din opera Lunyu fiind
„învaţă“:

Original Pinyin traducere

「学而时习之， Xue er shi xi zhi, Învaţă şi din timp în timp repetă,

不亦悅乎？ bu yi yue hu? nu-i aşa că-ţi produce bucurie?

You peng zi yuan fang

有朋自远方来， Când un prieten de departe soseşte,
lai,
不亦乐乎？ nu-ţi produce la fel bucurie?
bu yi le hu?

Să nu fii recunoscut de lume,

人不知而不愠， Ren bu zhi er bu yun,
cu toate acestea să nu fii întristat, nu este aceasta o
不亦君子乎？」 bu yi junzi hu?
purtare nobilă?
 Platon
Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost
un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel.
Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a
fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice şi a pus bazele Academiei
din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.
Biografie
S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston
(descendent al regeluiCodros) şi ca mamă pe Perictione (care provenea dintr-o familie înrudită
cu Solon). Numele de naştere al său era Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului
său lat. Copilăria îi este marcată de războiul peloponesiac şi de luptele civile între democraţi şi
aristocraţi.

La 20 de ani îl cunoaşte pe Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea

acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei.
La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a
maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinereţe purtând marca
puternică a filosofiei socratice.

Refugiat o vreme la Megara, îl cunoaşte pe filosoful Euclid din Megara (450 - 366 î.Hr.), un alt
discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica;
în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoştinţă cu
pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiţie spune că
Dionysios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare
prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui
Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul
închinat eroului mitologic Academos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii era
asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona aproape
1000 de ani, unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea
politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 d.Hr., la ordinul
împăratului Iustinian.

După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranţa de a-l
influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate,
proiectul eşuează definitiv. S-a stins din viaţă, după cum spune Cicero, „cu condeiul în mână”
(„scribens mortuus est”).

Lucrările
Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri şi 13 scrisori (dintre care
doar una, a şaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele
filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea
personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul
stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios şi Omul politic pot fi grupate şi sunt clar
distinse deParmenides, Phaidros, Republica şi Theaitetos. Studiile recente demonstrează
imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradiţional sunt grupate după criterii
tematice şi încearcă să urmărească o evoluţie a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu mai
poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.

Dialoguri de tinereţe
Aceste dialoguri sunt unite prin prezenţa lui Socrate şi reprezintă cea mai veridică sursă despre
personalitatea şi filosofia sa, de aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl prezintă
pe Socrate discutând un subiect de natură etică (prietenia, pietatea) cu un prieten sau cu cineva pe
care îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui şir de întrebări interlocutorii săi înţeleg că
cunoştinţele lor sunt superficiale şi nu sunt adevărate.

 Apărarea lui Socrate (ἀΠολογία Σωκράτους)

 Euthyphron (Εὐθύφρων)
 Criton (Κρίτων)
 Protagoras (Πρωταγόρας)
 Ion (Ἴων)
 Laches (Λὰχης)
 Lysis (Λύσις)
 Charmides (Χαρμίδης)
 Republica (Πολιτεία), cartea I

Dialoguri de tranziţie
În unele din dialogurile din tinereţe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la
întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuţiile ţinute de Socrate
intervine şi Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înţelepciune,
şi că nimeni nu face răul cu bunăvoinţă. Aceste idei probabil aparţineau lui Socrate, dar sunt
preluate de Platon şi ulterior elaborate. Specifice acestui grup de dialoguri sunt ideile platonice
despre imortalitatea sufletului, justiţie, şi cunoştinţe. Pentru prima dată, Platon exprimă ideea
că cunoştinţele vin din înţelegea formelor (sau esenţelor) neschimbătoare ale lucrurilor, astfel
elaborând binecunoscuta „teorie a formelor”.

 Gorgias (Γοργίας)
 Menon (Μένων)
 Euthydemos (Εὐθύφρων)
 Hippias Minor (Ἱππίας μειζών)
 Cratylos (Κρατύλος)
 Hippias Maior
 Menexenos (Μενέξενος)
Dialoguri de maturitate

 Banchetul (Συμποσίον)
 Phaidon (Φαίδων)
 Phaidros (Φαῖδρος)
 Republica (Πολιτεία), cărţile II — X

Dialoguri de bătrâneţe

 Theaitetos (Θεαίτητος)
 Parmenide (Παρμενίδης)
 Sofistul (Σοφιστής)
 Timaios (Τίμαιος)
 Omul politic (Πολιτικός)
 Philebos (Φίληβος)
 Critias
 Legile

Dialectica
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoaşterea ideii, obiectul cunoaşterii adevărate
(episteme); procedeul prin care se ajunge din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă; în
cunoaşterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous). Mitul peşterii este
o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută.

Metafizica
Platonismul este un termen folosit de savanţi pentru a se referi la consecinţele intelectuale ale
negării realităţii lumii materiale. În unele dialoguri, cel mai remarcabil,
în Republica, Socrate inversează intuiţia oamenilor despre ce se poate cunoaşte şi ce este realitate.
În timp ce toţi oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simţurilor lor, Socrate are
o atitudine dispreţuitoare faţă de oamenii, care cred că pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie
palpabile. În Theaetetus, el îi numeşte „eu mousoi: ad literam «fericiţi fără
muze»”(Theaetetus 156a). Cu alte cuvinte, aceşti oameni trăiesc fără inspiraţia divină, care îi dă lui,
şi altor oameni ca el, accesul la înţelesuri superioare despre realitate.

Ideea lui Socrate, că realitatea nu este disponibilă celor ce folosesc simţurile, a creat divergenţe cu
locuitorii Atenei şi cu simţul comun. Socrate credea că cel care vede cu ochii este orb, şi această
idee este cel mai des amintită în legătură cu alegoria peşterii. Alegoria peşterii (Republica 7. 514a)
este o asemănare paradoxală prin care Socrate argumentează că lumea invizibilă este cea mai
inteligibilă („noeton”) şi că lumea vizibilă („(h)oraton”) este cel mai puţin posibilă pentru cunoaştere,
şi cea mai obscură.

Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăseşte în Phaidon, Republica (cărţile VI
— VII), Banchetul şi Phaidros.

Distincţia existenţa sensibilă/existenţa inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenţei sensibile
este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care
fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip
raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii
esenţiale.

Ideile se caracterizează prin:

 Desemnează o existenţă absolută (sunt simple)

 Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine)
 Reprezintă o existenţă eternă
 Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate calităţile particulare)
 Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare)

Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă
participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.

„Mitul Peşterii” (Republica, cartea a VII–a):

 simboluri:
 peştera — lumea sensibilă (a realităţii aparente);
 întunericul peşterii — ignoranţa omului incult, limitat;
 lanţurile — prejudecăţile, simţurile care ne limitează;
 focul — lumina cunoaşterii;
 umbrele de pe peretele peşterii — imaginile corpurilor fizice, aparenţele care
generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei);
 corpurile purtate prin faţa focului — aparenţele adevărate, realitatea fizică,
generează opiniile adevărate („orthe doxa”), suişul greu spre ieşirea din peşteră — drumul
iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic;
  contemplarea lumii din afara peşterii — cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur
(episteme, cunoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune)
 Soarele — Ideea Binelui (Perfecţiunea)

Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un
proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea
dobândirii purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului
încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescenţă a orfismului); menirea
sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor şi întoarcerea în
lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea
sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale. Teoria Ideilor a fost sever criticată de către Aristotel,
dar şi de către Plato în dialogul Parmenide.

Teoria formelor
„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne înconjoară
nu este una reală, ci numai o umbră a lumii reale. Platon vorbea despre forme când încerca să
explice noţiunea de universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări abstracte a
unor tipuri sau proprietăţi (adicăuniversalii) a lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.

Statul ideal
Este statul în care domneşte dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare tip uman se
ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcţia sufletească dominantă: cei capabili de
practicarea virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuţii
părţii pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestraţi cu posibilitatea practicării
virtuţii corespunzătoare părţii apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de
asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural:
înţelepţii, militarii, respectiv agricultorii şi meşteşugarii. O altă condiţie a oikeiopragiei (în
afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor activităţi care i se potrivesc) este
păstrarea ierarhiei claselor.

Scopul statului este realizarea binelui tuturor:

 Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa
meşteşugarilor (demiurgii) corespunde părţii apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes)
corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau înţelepţii) corespunde
părţii raţionale.
 Comunismul aristocratic — luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de putere sau de
preocupări care nu sunt proprii virtuţilor lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani,
femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
 Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii.
 Este o aristocraţie a raţiunii, înţeleasă de unii exegeţi drept teocraţie laică, deşi statul raţiunii
şi a contemplării Ideilor la Platon are şi un sens religios.
 Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe
apărători şi conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.
 Formele degenerate (imperfecte) ale statului:
 timocraţia — conducerea de către soldaţi
 oligarhia — conducerea exercitată de cei bogaţi
 democraţia — conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranţa —
înţeleasă de cei ignoranţi drept gândire liberă, promovarea scopurilor personale, egalitatea
— cu sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă a conducătorilor)
 despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează
puterea şi conduce de dragul propriei măriri)
 Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o
analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce
este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum şi proiectarea ei asupra
ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia. Nici statul
ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În
domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau
paradigelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).
Aristotel

Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost
unul din cei mai importanţi filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale,
spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. Deşi bazele filozofiei au fost puse
de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia şi
a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranţă afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei
politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filozofice ca
Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a
ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

Biografie

Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraş din
peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul
regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea şi bunicul lui Alexandru
Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.
Rămas orfan de copil, Aristotel îşi petrece primii ani la Stagira şi Pella, iar la 17 ani
intră în Academia lui Platon, unde rămâne 20 ani, mai întâi ca elev apoi ca
profesor; după moartea lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos,
în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De fapt este începutul unei serii de
călătorii pentru cunoaşterea şi studiul formelor de stat şi de conducere existente la
acea perioadă. În 343 î.Hr., a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a
desăvârşi educaţia tânărului Alexandru (cel care avea să rămână în istorie
ca Alexandru cel Mare). În ceea ce priveşte înfăţişarea sa, se ştie că avea ochii
mici, picioare subţiri, vorba cepeleagă, însă avea îmbrăcăminte plăcută, tunsoare
minunat de îngrijită şi inele cu pietre scumpe de o rară frumuseţe. Referitor la viaţa
sa personală se afirmă că s-a îndrăgostit de amanta (concubina) prietenului său, s-
a căsătorit cu ea, şi-i aducea daruri care se aduceau doar divinităţilor. În 340 î.Hr. s-
a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de Macedonia
cetăţilor greceşti i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înfiinţat propria lui şcoală
– Liceul (Lykeion sau şcoala peripatetică), şcoală ce va rivaliza cu Academia
lui Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani şi îşi va continua neobosit
cercetările. În 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea
duşmănie faţă de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea,
unde a murit un an mai târziu. La conducerea şcolii îi succede Theofrast, cel mai
important discipol al său.
Ca şi magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca şi autorul o
istorie interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în
perioada Renaşterii, deci unele dintre ele pot rămîne necunoscute şi pînă în
prezent. După moartea lui Teofast, urmaşul lui Aristotel la conducerea şcolii,
lucrările marelui filosof sunt duse în Asia Mică, unde putrezesc în subsoluri, fiind
readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86 î.e.n., sunt aduse la Roma şi ajung mai
târziu până la Andronicus din Rodos. Vastul sistem filosofic şi ştiinţific conceput
de Aristotel, uimitor prin diversitate
(logică, teologie, politică, estetică, fizică,astronomie, zoologie etc.) şi
profunzime, a stat la baza gândirii medievale creştine şi islamice şi a fost axul
culturii Occidentului până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de
lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menţiona 145), s-au păstrat 47.

Opera sa cuprinde:
Discursuri cu caracter retoric

 Elogiul lui Platon

 Elogiu către Alexandru
 Elegia pentru Eudemos

Dialoguri în genul celor platonice

 Despre filosofie
 Despre justiţie
 Despre poeţi - păstrate fragmentar

Tratate de erudiţie

 Constituţia atenienilor
 Istoria animalelor (Historia Animalium)
 Despre cer (De caelo)

Lucrările lui Aristotel sunt împărţite în cinci categorii şi formează Corpus

Aristotelicum:
Scrieri despre logică:

 Organon en (Organon) – scrierile despre logică (titlul „Organon” nu îi aparţine lui Aristotel)
 Categorii (Categoriae)
 Despre interpretare (De Interpretatione)
 Analitica Primă (Analytica Priora)
 Analitica Secundă (Analytica Posteriora)
 Topica (Topica)
 Respingerile Sofistice (De Sophisticis Elenchis)
Scrieri despre ştiinţă:

 (184a) Fizica (Physica)

 (268a) Despre cer (De Caelo)
 (314a) Despre generare şi corupere (De Generatione et Corruptione)
 (338a) Meteorologicele
 (391a) Despre Univers (De Mundo) *
 (402a) Despre suflet (De Anima)
 (436a) Scurte tratate naturale (Parva Naturalia):
 Despre simţuri şi sensibile (De Sensu et Sensibilibus)
 Despre memorie şi reamintire (De Memoria et Reminiscentia)
 Despre somn şi veghe (De Somno et Vigilia)
 Despre vise (De Insomniis) *
 Despre divinaţie (De Divinatione per Somnum)
 Despre lungimea şi scurtimea vieţii (De Longitudine et Brevitate Vitae)
 Despre tinereţe şi bătrâneţe (De Juventute et Senectute)
 Despre respiraţie (De Respiratione)
 (481a) Despre spirit (De Spiritu) *
 (486a) Istoria animalelor sau Descrierea animalelor (Historia Animalium)
 (639a) Despre părţile animalelor (De Partibus Animalium)
 (698a) Despre mişcarea animalelor (De Motu Animalium)
 (704a) Despre deplasarea animalelor (De Incessu Animalium)
 (715a) On the Generation of Animals (De Generatione Animalium)
 (791a) Despre culori (De Coloribus) *
 (800a) Despre lucruri auzite (De audibilibus)*
 (805a) Fizionomica (Physiognomonica) *
 (815a) Despre plante (De Plantis) *
 (830a) Despre minuni auzite (Mirabilibus Auscultationibus) *
 (847a) Probleme mecanice (Mechanica) *
 (859a) Probleme sau Întrebări (Problemata) *
 (968a) Despre liniile indivizibile (De Lineis Insecabilibus) *
 (973a) Despre poziţia şi denumirile vânturilor (Ventorum Situ et nominibus) *
 (974a) Despre Melissus, Xenophanes şi Gorgias (MXG) *

Scrieri metafizice:

 (980a) Metafizica (Metaphysica)

Scrieri etice:

 (1094a) Etica Nicomahică (Ethica Nicomachea)

 (1181a) Etica Mare (Magna Moralia) *
 (1214a) Etica eudemică (Ethica Eudemia)
 (1249a) Despre virtuţi şi vicii (De Virtutibus et Vitiis Libellus) *
 (1252a) Politica (Politica)
 (1343a) Economicele (Oeconomica)

Scrieri estetice:

 (1354a) Retorica (Ars Rhetorica)

 Retorica lui Alexandru (Rhetorica ad Alexandrum) *
 (1447a) Poetica (Ars Poetica)

Scriere în afara Corpus Aristotelicum:

 Constituţia atenienilor (Athenaion Politeia)

Copii după manuscrise au fost păstrate în bibliotecile arabe; gânditorii arabi l-au readus pe Aristotel
în Europa în sec. XII – XIII.

Concepte
Filosofia = ştiinţă a cauzelor prime, o cercetare a fiinţei ca fiinţă
Substanţă = Fiinţa în sine, imuabilă (identică cu sine). Acel tip de realitate a cărei existenţă
nu este dependentă de altceva (v. Categorii, 2). În acest sens, substanţa poate fi universală,
adică substanţă secundă (ca gen, specie, esenţă), respectiv particulară sau substanţă primă
(înţeleasă ca individual).
Materia = "Forma în potenţă" sau "potenţialitate pură". Fiinţa în potenţă, în stare
nedeterminată (virtualitate).
Forma = fiinţa în act, determină materia (energie)
Primul Motor = cauza mişcării din lume; este mişcătorul nemişcat, Act pur, imaterial, gândire
pură (divinitatea supremă)
Omul = este un compus din materie şi formă. Corpul nu este materie decât într-un sens
metaforic deoarece, ca substanţă primă, şi corpul trebuie înţeles tot ca un compus formă-
materie. Astfel, tot ceea ce este perceptibil ca şi corp este act al corpului, adică formă în act.
De asemenea, sufletul individual este la rândul său un compus care are drept formă
intelectul. În concluzie, omul este o substanţă având ca formă sufletul intelectiv.
= fiinţă morală, capabilă de acţiuni în vederea binelui
= fiinţă socială "zoon politikon" (vieţuitoare socială), tinde în mod natural să trăiască în stat şi
foloseşte statul drept mijloc pentru dobândirea autarhiei, adică a condiţiei necesare
practicării virtuţii dianoetice.
= caută frumosul, arta fiind o imitaţie a realităţii cu rol de Katharsis (purificare a sufletului prin
disciplinarea pasiunilor)
Statul = anterior familiei şi individului, este un organism natural; ideal este statul având clase
sociale bine determinate
Statul = scopul său este fericirea, dobândită ca stare ce însoţeşte practicarea virtuţilor; statul
condus de omul cel mai virtuos este monarhia (poate degenera în tiranie). Alte forme de
guvernământ sunt aristocraţia (poate degenera în oligarhie), republica (poate degenera în
demagogie – guvernarea celor inculţi)
Ştiinţele = sunt:

 Teoretice (matematică, fizică, metafizică)

 Practice (etică, politică, economie)
 Poetice (arte tehnice, retorica, poetica)

Adevărul = corespondenţa conceptelor cu realitatea

Logica = introducere şi pregătire a tuturor ştiinţelor, analiză a legilor gândirii (care sunt şi legi
ale realităţii)
Categoriile = modalităţile de exprimare a fiinţei: Substanţa, Cantitatea, Calitatea, Relaţia,
Locul, Timpul, Poziţia, Averea, Pasiunea, Acţiunea. Substanţa semnifică faptul de a fi (fiinţa
nedeterminată), în timp ce restul de nouă categorii exprimă determinaţii ale substanţei.
Substnţa este o realitate care nu are nevoie de altceva ca să existe, în timp ce categoriie
desemnează realităţi a căror existenţă depinde de substanţă ("nu pot fi în afara unui
substrat" - v. Categorii, cap. 2).
Silogismul = procedeul dialectic de gândire care ne duce necesar la adevăr.

Posteritatea
Cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în Evul
Mediu creştin.Lucrările lui sub formă de dialoguri totalizează peste 2.000 de pagini. O
clasificare a lucrărilor lui Aristotel a fost realizată de către Andronic din Rhodos, Adraste
d'Aphrodisias, M. Bühle. Operele sale au fost editate de către Tauschnitz în 16 volume în
1832.
Morala crestina si etica filosofica

Crestinismul are la temelie invatatura unica si suprema a Mantuitorului Hristos. Credinciosii isi
conformeaza viata cu aceasta invatatura, traind intens pe toate planurile vietii spirituale, in
comuniune de iubire cu Dumnezeu si cu semenii, in drumul lor spre obtinerea mantuirii care ne-a
fost adusa obiectiv de Iisus Hristos prin Intrupare, Viata si Invatatura Sa, Patimi, Cruce, Inviere
si Inaltare, ramanand ca roadele sa ni le insusim fiecare in parte prin har, credinta si fapte bune in
Biserica. Deci crestinismul nu este un sistem filosofic, o suma de filosofii sau o doctrina
religioasa.
Crestinismul, cu invatatura si morala sa superioare, apare pe fondul lumii greco-romane unde
excelasera celebre scoli filosofice care dadusera lumii mari intelepti: Heraclit din Efes,
Protagoras, Socrate, Platon, Aristotel, etc. Dar aceste sisteme filosofice, care aveau si o etica, n-
au putut impune norme etice si n-au putut influenta decat in mica parte viata adeptilor, uneori
nici chiar intemeietorii sau conducatorii scolilor filosofice respective neputand respecta
sentintele etice pe care le enuntasera. Ne vom referi indeosebi la filosofia si etica antica greaca
deoarece majoritatea sistemelor de etica din cursul istoriei isi au izvorul in filosofia antichitatii.
Aceste sisteme in decursul istoriei eticii sunt numeroase, de aceea noi vom folosi denumirea
generala de etica filosofica, termen care desemneaza indeosebi aspectul teoretic al sistemelor
etice din decursul istoriei, reflexiunile filosofice asupra principiilor generale ale moralei. Chiar
de la primii filosofi greci etica n-a insemnat decat unul si acelasi lucru: "studiul reflexiv a ceea ce
este bun sau rau in aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin,
responsabil in mod personal". Problema centrala a teoriei etice antice si medievale era: cum
poate omul sa ajunga la fericire? inainte de Renastere se gandea in general ca oamenii erau
ordonati prin natura lor sa ajunga la o tinta finala, dar aceasta perspectiva globala difera la
diversi filosofi. Teoriile etice moderne si contemporane se intereseaza mai ales de problema
ratiunii practice si a datoriei.

Insa Morala crestina nu este o simpla implinire de catre crestin a unor datorii care nu-l duc
nicaieri in aceasta viata pamanteasca si ii asigura doar o rasplata exterioara in viata viitoare.
Aceste datorii sunt pentru planul exterior al vietii umane, pentru o convietuire ordonata de pilda.
Dar in Morala crestina nu este de ajuns atat. Intervine iubirea crestina, jertfelnica, daruitoare,
care se cere implinita, deci accent pe "cele dinlauntru", pe interiorul omului. "Actiunea libera
este intotdeauna transpunerea in fapta a sufletului, expresia lui concreta, exterioara. Si valoarea
ei nu izvoraste din aspectul ei exterior, ci din sufletul ei, din izvoarele ei launtrice. Inlauntru este
radacina, acolo este seva datatoare de viata din care rasar frunzele, florile si roadele".

Crestinul duce o viata in Hristos, viata adevarata, plina de florile virtutilor, in iubire jertfelnica, si
creste treptat (nu dintr-o data) in Hristos, o zidire in Duhul lui Hristos, inca din cursul vietii
pamantesti, caci implinirea si trairea invataturilor Sale transforma ontologic fiinta lui. De aceea
cand vorbim de Morala crestina nu trebuie s-o intelegem ca pe o disciplina pur stiintifica,
teoretica, ci ca pe o explicare sau descriere a vietii credinciosilor in Hristos, in Biserica Sa.

In general Morala crestina are cateva puncte de convergenta cu etica filosofica, dar in fond ele se
deosebesc radical. In cele ce urmeaza ne-am propus sa analizam si sa prezentam raportul dintre
ele.

1. Asemanari intre Morala crestina si etica filosofica

Morala crestina si etica filosofica, in ciuda faptului ca le despart multe puncte deosebitoare, au si
puncte de contact, asemanatoare, dar pe care le ating din planuri deosebite.

Ambele au in comun faptul ca in preocuparile si observatiile lor se afla omul si manifestarile sale
morale. Etica filosofica presupune, in general, ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine
aici pe pamant, iar firea decazuta a omului se reface numai prin mijloace umane; dupa Morala
crestina, scopul vietii omului este tot fericirea, desavarsirea, sfintenia, dobandirea mantuirii in
sensul adevarat al cuvantului, care incepe aici pe pamant, este un proces indelungat si se
continua in viata de dincolo, iar firea decazuta a omului se restaureaza numai cu ajutorul harului
divin.

Insa, facem precizarea ca numai Morala crestina cu invatatura sa superioara daruieste

credinciosului mntuirea in sensul adevarat al cuvantului. Unele sisteme etice vorbesc de o
fericire a omului, dar aceasta nu este adevarata sa mantuire si nu se ridica la sublimitatea actului
mantuirii din Morala crestina.

Ambele aceste doua domenii intreprind aceleasi cercetari asupra realitatii factorului moral,
asupra legilor actiunii morale si asupra manifestarilor morale generale.

Etica filosofica pune cel mai mare accent pe ratiunea umana ca fundament al moralitatii, fiind
astfel intelectualista, in timp ce Morala crestina trebuie sa cuprinda si faptele omului pe care le
savarseste in conformitate cu firea sa umana dar raportate la o Fiinta absoluta, identica cu Binele
suprem - Dumnezeu, altfel natura umana a credinciosului ar ramane numai o norma incompleta
si nesigura pentru adevarata moralitate crestina. Raportand lumea creaturilor la Creatorul
acestora si la scopul urmarit de El prin creatie se poate vorbi de natura lucrurilor ca despre cea
mai apropiata norma a moralitatii. Morala crestina tine cont intr-o oarecare masurari de
concluziile eticii filosofice dar fara ca Morala crestina sa fie considerata ca o continuare,
intregire sau terminare a eticii filosofice. Caci Dumnezeu este Creatorul si Proniatorul atat al
lumii creaturilor, cat si al imparatiei harului prin Hristos si de aceea Morala crestina si etica
filosofica se afla in general intr-un raport de gradatiune si de calitate, nu de opozitie.

Morala crestina presupune pe cea filosofica "in modul in care constiinta crestina presupune
stiinta moralei din fire a omului". Preceptele morale nu sunt accesibile numai celor ce cred in
Hristos, ci valabile pentru toti oamenii din toate timpurile si locurile. Conform invataturii
crestine atat Revelatia supranaturala, cat si cea naturala au un singur izvor: Dumnezeu - Binele
suprem.

Caracterul moral crestin e tocmai natura omului innoita launtric raportata la o fiinta absoluta -
Dumnezeu - si patrunsa de puterea Duhului Sau. Crestinismul postuleaza - si pe buna dreptate -
"a pastra si intregi toate bunurile naturale in imparatia cerului. Pentru aceasta stiinta Moralei
crestine va cuprinde adevarurile stiintei naturale, iar interpretarea ei morala asupra vietii va sta in
armonie cu toate cunostintele pe care le putem avea".

Intre Morala crestina si etica filosofica exista oarecare afinitati, de pilda in privinta virtutii.
Aceste afinitati sunt explicabile pe baza revelatiei naturale. Atotprezenta lui Dumnezeu in lume
explica posibilitatea ratiunii noastre de a cunoaste chiar si intr-o masura mica intelepciunea
divina. In baza acestor considerente filosofii pagani au avut un impuls spre cunoasterea
adevarului divin prin revelatia naturala.

Unii Sfinti Parinti si scriitori bisericesti, de pilda: Sfantul Iustin Martirul, Clement Alexandrinul,
Eusebiu de Cezareea, etc, desi uneori minimalizeaza folosul filosofic, totusi pledeaza cu tarie
pentru folosirea ei, accepta unele elemente din filosofii antici in cugetarea lor si-i considera intr-
o oarecare masura premergatori ai religiei si moralei crestine. De pilda, Clement Alexandrinul
zice: "Si eu voi arata, in toate stromatele mele, ca filosofia este intr-un oarecare fel opera proniei
dumnezeiesti; ca nu-i un rau". Aceeasi idee o gasim si in "Pedagogul". Iar Sfantul Iustin Martirul
adauga: "intr-adevar filosofia este lucrul cel mai mare si mai vrednic de Dumnezeu. Ea singura
poate sa ne inalte pina la Dumnezeu si sa ne apropie de El, iar sfinti, cu adevarat, sunt numai
aceia care-si deprind mintea cu filosofia".

Filosofii antici au putut cunoaste virtutea datorita luminii naturale din sufletele lor (Rom. 2, 14).
Clement Alexandrinul afirma ca lumea antica, luata ca intreg, a mentinut in luminarea mintii
inteleptilor ei un semn al harului divin si o conducere spre Logosul divin.
In filosofia antica ratiunea si cuvantul aveau un caracter absolut pentru om, iar omul participa la
acest absolut caruia vechii greci in ziceau "divin". Epictet facuse afirmatia: "dupa logosul tau tu
nu esti mai slab si nici mai mic decat zeii" (Convorbiri I, 9).

Am dat acest exemplu pentru a arata ca unii dintre filosofii antici aveau opere care constituiau
adevarate izvoare de intelepciune. Unii dintre filosofii antici care au putut ajunge numai datorita
luminii naturale a mintii lor la intrezarirea adevaratei religii si a adevaratei moralitati, s-au
bucurat de admiratie si simpatie din partea Bisericii. Astfel Sfantul Iustin Martirul l-a asezat pe
Heraclit din Efes alaturi de Socrate si l-a numit pe Socrate ca pe unul care a trait in conformitate
cu Logosul divin si ca pe un "crestin inainte de vreme". De aceea au fost pictati de zugravii
ortodocsi pe peretii exteriori ai unor biserici si manastiri ortodoxe (Voronet, Moldovita, Biserica
Sfintilor din Bucuresti) ca prevestitori ai Logosului Intrupat si ca unii ce s-au ridicat cu gandirea
lor pana la marginile crestinismului.

Atat morala crestina, cat si etica filosofica (sub aspect teoretic) gasesc un punct comun si in
cultivarea valorilor morale, grupa aparte de valori care se infatiseaza in primul rand ca valori ale
persoanei. Lucrurile nu sunt purtatoare de valori, deoarece nu sunt responsabile. Prin aceste
valori se ierarhizeaza atitudinile, intentiile, faptele persoanei. Specificul calitativ al valorilor
morale prin care se deosebesc de celelalte valori consta in raportarea lor la libertatea fiintei
umane si la ratiune, calitati esential spirituale cu care a fost creata de Dumnezeu. Imperativele
morale care exprima valori morale sunt categorice, nu ipotetice, deoarece valorile morale se
infatiseaza constiintei cu caracter de absolut in sensul ca urmarirea lor nu presupune alte scopuri
care le-ar depasi si nu se legitimeaza prin elemente straine de ele.

Toate valorile morale se intemeiaza pe valoarea fundamentala a binelui, ca forme particulare ale
lui. Aceasta nu inseamna ca el ar fi suma lor, caci binele reprezinta si un plus fata de valorile pe
care le fundamenteaza. El le strabate pe toate.

Si Morala crestina si etica filosofica pretind savarsirea binelui si evitarea raului. Orice lege
morala pretinde din partea omului savarsirea binelui. Ca binele ca valoare morala fundamentala
este esenta vietii morale toate sistemele de morala sunt de acord, insa ceea ce le deosebeste unele
de altele in acest domeniu este felul in care fiecare dintre aceste sisteme inteleg si definesc fiinta
binelui.

Toate sistemele etice aparute in istoria cugetarii omenesti care fac din cate o valoare particulara
axa intregii alcatuiri morale, sunt insuficiente, fiecare in felul sau, din cauza unilateralitatii lor,
ceea ce nu se poate spune despre Morala crestina.

Intreaga Sfanta Scriptura, operele si viata Sfintilor Parinti, scot in relief savarsirea binelui care-si
are originea in Dumnezeu - Binele suprem. De asemenea binele este de foarte multe ori in
legatura cu adevarul si frumosul.

Si Morala crestina si etica filosofica intreprind cultivarea adevarului. In legatura cu aceasta

Sfantul Iustin Martirul, observa: "Celor ce sunt piosi cu adevarat, si filosofi, ratiunea le dicteaza
sa cinsteasca si sa iubeasca numai adevarul si sa renunte a urma parerile celor vechi, in cazul ca
acestea ar fi gresite. Si tot ratiunea cea inteleapta dicteaza iubitorului de adevar, nu numai sa nu
urmeze pe cei care savarsesc sau invata vreo nedreptate, ci ca in tot chipul si mai presus de insusi
sufletul sau, sa prefere a savarsi si a spune numai cele drepte, chiar daca l-ar ameninta moartea".

Platon pune adevarul in legatura cu binele; el spune ca principiul existentei, al adevarului si al

frumosului este insusi "binele". La vechii greci filosofia insemna theoria existentei, apoi
cunoasterea adevarului. De observat insa ca adevarul nu era legat de iubire.
Intre Morala crestina si etica filosofica exista unele puncte comune si in privinta notiunii de
frumos, care constituie una din eternele aspiratii si probleme ale sufletului omenesc. Valoarea de
frumos a devenit "idealul de prim ordin al elinilor, contribuind alaturi de bunatate, la inchegarea
acelei frumoase kalokagathia. Frumusetea si in aceeasi masura bunatatea, ca virtuti majore, au
fost din buna vreme, cu toate ca nu in mod constant, atribute definind fiintele superioare, apoi
zeii si principiile. Ideea de frumos, de frumusete a fost pusa in etica greaca (indeosebi de
oamenii de rand) in legatura cu divinitatea. Ei vedeau in frumusete o insusire a zeilor, iar
universul reflecta in totalitatea sa si in partile componente, Frumusetea suprema.

In Morala crestina Sfintii Parinti au localizat si identificat frumusetea absoluta in Dumnezeu. Ei

il definesc pe Dumnezeu ca fiind frumusetea pura. Dionisie Areopagitul spune ca frumusetea e
unul din "numele" lui Dumnezeu. "Din acest frumos isi trag existenta toate cele ce sunt, fiecare
fiind frumos in felul sau. Din cauza frumosului sunt armoniile si atractiile si comuniunile tuturor
lucrurilor. Prin frumos se nasc toate. Frumosul este inceputul tuturor lucrurilor, fiind cauza
creatoare, ce pe toate le misca, si le strange la un loc prin dragostea de frumusetea proprie. El
este tinta a toate si ceea ce ele iubesc ca fiind scopul lor final, caci din pricina frumosului s-au
facut toate".

Tot la fel spune si Fericitul Augustin: dupa el Dumnezeu este suprema frumusete. Atat binele, cat
si frumosul se confunda cu Principiul Suprem. Dumnezeu singur este cel care a dat fiecarei
creaturi frumusetea si putinta de a fi frumoasa.

Frumusetea Dumnezeirii, traind in crestini, se revela in modul lor de a trai, in faptele lor si
asupra chipului sfintilor care iradiaza o lumina deosebita. Astfel frumusetea este caracteristica
ontologica a existentei, criteriul special permitand un mod de a judeca asupra adevarului vietii
spirituale si continutului sau. Se poate afirma ca obiectul insusi al vietii crestine este de a revela
frumusetea chipului lui Dumnezeu in viata omului.

2. Deosebiri intre Morala crestina si etica filosofica

Viata crestina autentica este viata traita pe toate planurile in conformitate cu invatatura Bisericii
noastre, viata plenara in Hristos - "Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Viata adevarata se
cistiga prin de sus si prin stradania noastra.

Invatatura Bisericii noastre este dreapta, adevarata si unitara. Este unitara deoarece Hristos este
Unicul si supremul nostru Invatator si Prooroc prin Insasi Persoana Sa. Iisus Hristos este
identificat cu invatatura Sa, invatatura de viata datatoare care nu izvoraste decat din El,
invatatura care arata drumul adevarat al omului spre eternitatea desavarsita a existentei. Insusi
Hristos a spus despre Sine: "Eu sunt lumina lumii" (Ioan 8, 12), iar in invatatura pe care o da, El
ni se arata ca tinta finala si desavarsita a omenirii. Iisus Hristos nu ne da o invatatura ca rod al
imaginatiei creatoare, ci o invatatura reala pe care insusindu-ne-o ajungem asemenea Lui, la
starea barbatului desavarsit (Efes. 4, 13) ; El nu ne prezinta o imagine a ceea ce ar putea ajunge
omul, ci chiar ceea ce a ajuns omul cu adevarat in Hristos. Astfel Hristos ni-l arata pe om in
starea desavarsita de dupa inviere, care poate deveni starea reala dupa care suspina intreaga
creatie a tuturor celor ce cred plenar in El.

Credinciosul se straduieste sa mediteze si sa implineasca singur invatatura de-viata-datatoare a

lui Hristos, dar nu ca pe o invatatura detasata de El, ci in stransa legatura cu El, izvorul si puterea
vietii adevarate. Astfel, credinciosul strabate acelasi drum, al umanitatii lui Hristos, in strinsa
legatura cu El. Cand Hristos spune "invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti
avea odihna sufletelor voastre" (Matei 14, 29), cei ce cred in Hristos pot deveni si ei blanzi si
smeriti ca Mantuitorul, dar numai primind putere de la El.
Pe cand in Morala crestina se poate vorbi de o invatatura unica provenind de la Hristos, Invatator
si Profet unic si suprem pentru toate timpurile si toate locurile, careia ii corespunde o viata in
Hristos, plina de virtuti spre eternitatea desavarsita a existentei, in etica filosofica nu se poate
vorbi de o doctrina unitara, ci de mai multe sisteme de etica bazate pe diferite sisteme filosofice,
deci neunitare: evdemonismul grec primitiv, evdemonismul teleologic (Aristotel), etica
aelenistica: stoicismul, epicureismul, neoplatonismul, scepticismul, idealismul moral, etici
utilitariste si subiectiviste, etica axiologica, etica analitica, etica existentialista si
fenomenologica, etc.

Morala crestina este universala, pe cand etica filosofica, sub forma a numeroase sisteme etice, nu
poate fi universala, ci localizata doar la cativa indivizi sau cateva scoli filosofice. Etica
filosofica, a fost cultivata indeosebi de filosofi; de aceea i se mai zice si filosofica. Dar ea difera
de la o scoala sau directie filosofica la alta, sau chiar de la un filosof la altul, deoarece nu exista
doi filosofi din aceeasi scoala care sa fie de acord in totalitate, in ceea ce priveste etica. Sa ne
gandim de pilda la scoala sceptica. Exista deosebiri si in privinta izvoarelor din care Morala
crestina si etica filosofica isi iau materialul pentru a-l prelucra in mod sistematic. Izvorul cel mai
important al Teologiei Morale este revelatia dumnezeiasca cuprinsa in Sfanta Scriptura si in
Sfanta Traditie, iar cel al eticii filosofice este numai ratiunea umana. Etica filosofica isi scoate
materialul sau, prin observatie si reflectie, fie din fenomenele vietii morale la diferiti indivizi si
popoare, fie din analizarea constiintei umane.

Cel de-al treilea izvor al Teologiei Morale il constituie firea si ratiunea umana luminata de harul
dumnezeiesc, considerate inferioare fata de celelalte doua izvoare. In etica filosofica, ratiunea
constituie fundamentul moralitatii, singura si ultima instanta careia se adreseaza omul si singura
autoritate care intervine in actiunile omului.

Morala crestina are asadar o baza revelationala supranaturala si una naturala. Fata de etica
filosofica, fundamentarea Moralei crestine este mult mai larga si temeinica.

Teologia Morala are o dubla utilitate: teoretica si practica, intr-o unitate indestructibila. Sistemele
etice filosofice sunt foarte numeroase, ceea ce este o dovada ca investigarea fenomenului moral a
preocupat, cel mai mult, un mare numar de ganditori. Istoria folosofiei si a eticii ne arata ca nici
un sistem etic nu a putut cuprinde in formula sa intreaga realitate a fenomenului moral care, de
fapt, nu poate fi cuprins intr-o formula unica. Orice incercare de acest gen lasa, cu sau fara voie,
la o parte un aspect al realitatii morale. Viata morala nu poate fi privita numai dintr-un singur
unghi, datorie, placere, egoism etc. In etica filosofica sunt infatisate unele principii de conduita
discutabila pe care omul le urmeaza numai daca le gaseste valoroase prin prisma cugetarii sale.

Si in privinta cuprinsului exista deosebiri esentiale.

Teologia Morala infatiseaza in mod sistematic normele dupa care crestinul trebuie sa se conduca
spre a-si ajunge scopul sau ultim, asemanarea cu Dumnezeu, Binele suprem, folosind motive si
mijloace atat supranaturale, cat si naturale. Eticii filosofice ii lipseste cunoasterea unor adevaruri
de credinta fundamentale descoperite in mod supranatural, fara de care nu este cu putinta o
morala sfintitoare care sa duca pe om la Creatorul sau si la mostenirea vietii vesnice. Totodata
etica filosofica nu cunoaste nici calea pe care se ajunge la moralitate si la comuniunea cu
Dumnezeu. Eticii filosofice ii sunt necunoscute unele virtuti in sensul crestin, de pilda,
milostenia si ingrijirea de vaduve si orfani, de cei bolnavi, de cei saraci etc.

Asadar continutul Moralei crestine este superior celui al eticii filosofice, deoarece Morala
crestina isi intemeiaza intregul sau continut pe autoritatea si invatatura divina. Sfantul Iustin
Martirul spune ca "invatatura noastra nu este o invatatura reprobabila, ci este superioara oricarei
filosofii omenesti", sau ca invatatura noastra depaseste "orice alta invatatura omeneasca, prin
aceea ca noi avem in Hristos intreg Cuvantul, Care S-a aratat pentru noi trup, Cuvant si suflet.
Caci toate cele ce au grait si au gasit filosofii si legiuitorii, au fost scoase de ei cu truda din ceea
ce au gasit, contempland, doar in parte, Cuvantul. Dar, deoarece ei nu au cunoscut toate cele ale
Cuvantului Care este Hristos, ei au spus de multe ori si lucruri contrare".

Morala crestina pune accent pe sufletul omului data fiind crearea omului de catre Dumnezeu cu
trup si suflet dupa chipul si asemanarea Lui (Facere 1, 26-27).

Scopul creatiei se implineste prin aducerea la existenta a fapturii umane cu trup si suflet, a
persoanei constiente create, pentru ca si Creatorul este Persoana si pentru faptul ca insasi creatia
are ca scop realizarea unui dialog intre Persoana suprema si persoanele create.

Relatia omului cu Dumnezeu, vie si constienta, dialogica, o intalnim numai in Morala crestina.
Ea lipseste eticii filosofice care se reduce numai la relatia omului cu sine insusi sau numai cu
semenii.

Dar trupul nu este denigrat asa cum faceau maniheii sau spiritualismul platonic, ci i se acorda o
mare valoare si un rost bine determinat in iconomia mmtuirii.

In Morala crestina, omul are o valoare in fata Creatorului. In sistemele etice ale antichitatii
grecesti omul avea o valoare deosebita (sa ne gandim doar la sofistul Protagoras care afirmase ca
"omul este masura tuturor lucrurilor", dar aceasta valoare nu era ca aceea pe care o acorda
crestinismul. Sfantul Grigorie Palama zice: "Nu numai a cunoaste pe Dumnezeu cu adevarat, pe
cat e cu putinta, intrece fara asemanare filosofia elinilor, ci si numai a sti ce loc are omul inaintea
lui Dumnezeu intrece toata intelepciunea acelora. Caci singur omul dintre toate cele pamantesti
si ceresti a fost zidit dupa chipul Ziditorului, ca sa priveasca spre El si sa-L iubeasca si sa fie
cunoscatorul singur al Aceluia, iar prin credinta, prin inclinarea si dragostea fata de El, sa-si
pastreze frumusetea sa".

Deci atat cunoasterea lui Dumnezeu, cat si recunoasterea maretiei unice a omului in fata lui
Dumnezeu a ramas straina filosofiei eline.

In Morala crestina sufletul omului primeaza deoarece el este principiul conducator al trupului,
subiectul direct al bunurilor harice, al iubirii divine si al contemplarii divine, care aduce
mantuirea si fericirea vesnica.

Credinciosul nu poate participa la fericirea vesnica decat prin ridicarea puterilor sufletesti la
nivelul care sa le faca apte pentru asa ceva, prin curatirea de patimi si dobandirea virtutilor.
Sufletul transcende materialitatea trupului, il face pe om "cineva", fiind inzestrat cu constiinta si
cu capacitatea de reactii constiente si libere. Sufletul il face pe om sa se manifeste constient si
unic si sustine in om vointa de a fi si de a se desavarsi vesnic. Aceasta unicitate, care nu poate fi
inlocuita, dureaza vesnic.

Trupul inceteaza odata cu moartea, dar sufletul nu. Sufletul poate aduna si influenta prin trupul in
care viaza intreaga lume; sufletul e rationalitate subiectiva si nesfarsit de bogata prin legatura cu
ordinea superioara.

Persoana umana este invitata la o viata spiritual-materiala constienta, in comuniune cu Logosul

divin, deci nu numai la o viata materiala. De aici reiese si specificul Moralei crestine cu accentul
pe care-l pune pe viata spirituala, deci pe transformarea ontologica radicala a credinciosului, pe
desavarsirea lui in Hristos care este fara hotar. Astfel Morala crestina nu mai apare ca o simpla
implinire a unor datorii impuse de divinitate sau de natura omului ca in anumite sisteme etice, in
cazul Moralei crestine impuse de invataturile divine, datorii care nu-l duc nicaieri pe credincios
si ii asigura mantuirea ca rasplata exterioara in viata viitoare. Chiar din cursul acestei vieti
pamantesti crestinul creste in Dumnezeu, dar treptat, deoarece implinirea invataturilor lui
Dumnezeu efectueaza o transformare ontologica treptata in fiinta lui, sau o umplere a fiintei
acestuia tot mai mult de prezenta lucratoare a lui Dumnezeu.

Totodata Morala crestina acorda o mare importanta si trupului si vietii pamantesti. In etica
filosofica valoarea morala a vietii pamantesti oscileaza intre doua extreme: una pe care se inscrie
conceptia care-i acorda suprema si unica valoare incepand cu sistemele naturaliste si culminand
cu sistemul lui Nietzsche, alta pe care se inscrie conceptia sistemelor religioase si filosofice
pesimiste, de pilda ereziile gnostice, budismul, sistemului Schopenhauer, care considera viata ca
pe un rau radical si iremediabil. Aceste doua conceptii sunt gresite deoarece prima acorda
importanta expansiunii maxime a vietii biologice, neglijand partea spirituala, iar a doua sustine si
indeamna la descatusarea de viata pamanteasca prin sinucidere.

Morala crestina, spre deosebire de aceste conceptii filosofice a dat un sens si o valoare noua
vietii umane, atat in perspectiva existentei omului in aceasta lume, cat si in perspectiva
eshatologica.

Morala crestina acorda o deosebita importanta trupului si pune mare valoare pe viata
pamanteasca a omului ca fiind un dar din partea lui Dumnezeu pe care trebuie sa-l foloseasca
pentru obtinerea vietii vesnice. Viata pamanteasca este folosita de crestin pentru pregatirea in
vederea obtinerii vietii viitoare. Astfel viata crestinului consta in trairea vietii primite in dar de la
Dumnezeu sub doua aspecte: si sufletesc si trupesc.

Invatatura crestina despre valoarea vietii pamantesti este diferita de conceptia naturalismului.
Aceasta valoare este relativa, nu absoluta si unica, intrucat este subordonata vietii vesnice. Ea nu
este numai biologica, ci contine si o latura spirituala care este de fapt cea mai importanta. Sfantul
Ioan Hrisostom zice: "Vrei sa stii pentru ce este de pret aceasta viata? Fiindca ea devine pentru
noi temelia vietii viitoare si prilej si loc de lupta si de alergare pentru cununile ceresti" (Omilia
VI Catre antiohieni).

Morala crestina are ca fundament puternic depasirea vietii prezente prin renastere launtrica, a
formarii fapturii noi in Hristos, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel. Asadar, Morala crestina
se refera la o innoire totala a omului in Hristos, la o schimbare totala care porneste din interiorul
fiintei umane, la o transformare ontologica in viata pamanteasca pentru dobandirea mantuirii, a
vietii vesnice.

In contrast cu aceasta, etica filosofica, ne referim doar la sistemele etice antice, are ca fundament
numai afirmarea existentei actuale, deci numai fericirea vietii pamanesti.

Etica filosofica face neta deosebire intre "a fi" si "a face" pe care Morala crestina le imbina
armonios.

Eticii filosofice ii este strain acel "trebuie" pe care-l are numai Morala crestina. Preceptele
morale sunt pentru credincios porunci divine si trebuiesc indeplinite ca atare pentru realizarea
binelui moral.

Diferite sisteme de etica au cautat numai fericirea pamanteasca a omului. Intre aceste doua
idealuri, total diferite: fericirea numai a vietii pamantesti, si depasirea vietii prezente, a conditiei
umane prin innoire ontologica, se afla marea antinomie a sufletului uman care a framantat
cugetarea umana din cele mai vechi timpuri si pana astazi.

Diferite sisteme etice au pus accentul pe existenta pamanteasca a omului ca scop suprem
(rezultat al oricarei morale evdemoniste), in contrast cu invingerea eului individual (deci al
egoismului) ca izvor al personalitatii morale in vederea unei existente superioare si bine-placute
lui Dumnezeu. Aceasta antinomie pleaca de la conceptia despre om, atat de variata in sistemele
filosofice.

Morala crestina tinde spre transcendent, cum e si firesc, imitarea Binelui suprem, prin care
principiul ultim al moralitatii prinde contur puternic in Iisus Hristos, infatisandu-ni-se ca tipul cel
mai desavarsit al moralitatii si daruindu-ne, prin harul Sau, puteri innoitoare pentru savarsirea
binelui in aceasta viata.

Omul, fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, tinde spre modelul sau, spre
Dumnezeu, imtrucat Dumnezeu e absolut si tinde spre absolut deoarece absolutul e Dumnezeu,
Cel personal, in Treime; in Morala crestina Sfanta Treime constituie baza spiritualitatii ei. Un
Dumnezeu personal care nu ar avea insusirea de absolut nu ar putea fi sursa deplin si etern
satisfacatoare a omului, n-ar asigura existenta lui vesnica si plenara in comuniune desavarsita.

Sfantul Maxim arata ca sufletul tinde spre cunostinta lui Dumnezeu care se face prin har. "Orice
cuugetare, precum isi are baza intr-o fiinta, fiind o calitate a ei, tot asa eea isi are miscarea
indreptata spre o fiinta". Sau cel care "iubeste pe Dumnezeu pretuieste cunostinta Lui mai mult
decit toate cele facute de El si staruieste pe langa ea neincetat cu mare dor. Ratiunea si inima
noastra se cer dupa comuniunea deplina cu Persoana capabila de o relatie infinita, ca prin aceasta
sa-si explice deplin sensul existenteei si sa-si umple fiinta de bucurie neincetata si fara lipsuri. Pe
ea o intuieste mintea ca sens suprem al vietii. De acea, Sfintii Parinti vad chipul lui Dumnezeu
manifestandu-se in toate functiunile si miscarile sufletului omenesc care se impartasesc de chipul
lui Dumnezeu, de capacitatea relatiei cu Dumnezeu si de aspiratia dupa comuniune cu El. De
pilda, Sfantul Maxim arata ca ratiunea ca functie cognitiva a sufletului uman trebuie sa-l conduca
pe om spre Dumnezeu. Ratiunea cognitiva il ajuta pe om sa progreseze in asemanarea cu
Logosul divin, in comuniunea deplina cu El.

Altfel spus, este o sete inepuizabila si un dor nestins dupa comuniunea cu Dumnezeu, Persoana
trannscendenta si reala, dupa cum zice Sfantul Grigore de Naizianz: "Pentrru Tine traiesc,
vorbesc si cant", sau Fericitul Augustin: "Nelinistit este sufletul meu pana nu se va odihni intru
Tine".

Aceasta tendinta spre transcenodent, spre Dumnezeu cel personal, lipseste eticii filosofice. Este
si fireesc, deoarece ratiunea este fundamentul moralitatii; moralitatea este interpretata naturalistic
in sensul filosofiei stoice, deoarece "a trai conform naturii" inseamna a trai in conformitate cu
ratiunea individului.

De fapt unele sisteme etice ale antichitatii prezinta o divinitate, dar nemiscata, impasibila,
impersonaala cu care nu stie ce sa faca viata religioasa, in comparatie cu Dumnezeu care este
personal, viu, plin de iubire si de intelegere fata de om.

Morala crestina releva rabdarea suferintei ca unul din cele mai importante mijloace de purificare
morala cu temei in suferinta lui Hristos pe Cruce. Suferinta era propovaduita de crestinism in
opozitie cu evdemonismul antic. Desigur, in sistemele etice ale antichitatii era cunoscuta
suferinta, dar nu ca un mijloc de purificare morala, de renastere launtrica. De pilda,
impasibilitatea si rabdarea suferintei in stoicism nu au caracterul rabdarii crestine, deoarece
rabdarea suferintei in stoicism se datoreste neputintei omului de a se sustrage greutatilor.
Suferinta in stoicism este acceptata ca o necesitate fatala, pe cand rabdarea crestina are un sens
moral superior, de purificare si inaltare sufleteasca pe calea desavarsirii: "Cel ce va rabda pana la
sfarsit, acela se va mantui" (Matei 24, 13).

Crestinismul a vazut in suferinta un prilej de intarire a virtutilor, un mijloc de inaltare al

gandurilor spre Dumnezeu. Iisus Hristos participa la toate suferintele noastre, El le usureaza,
duce impreuna cu noi lupta impotriva ispitelor si pacatelor noastre, Se straduieste impreuna cu
noi dupa virtute si scoate adevarata noastra fire de sub petele pacatului. Hristos este aproape de
toti oamenii, sesizeaza cu finete suprema ceea ce este in toate sufletele umane, participa cu iubire
divina la vibratiile tuturor inimilor, la nazuintele lor superioare si la luptele lor impotriva raului,
fortificandu-le. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Hristos "pana la sfarsitul lumii patimeste
tainic pururea cu noi, pentru bunatatea Sa, potrivit (si proportional) cu suferinta aflatoare in
fiecare" (Mistagogia).

Suferinta lui Hristos pe Cruce este temeiul suferintei umane, deoarece este datatoare-de-viata
adevarata. Moartea pe Cruce este cel mai mare dar al vietii sale din iubire fata de creatura care
are in acest mod deschis drumul spre ridicarea la idealul moral. Astfel umanitatea primeste
puterea inepuizabila a lui Hristos de a se sacrifica, de a tinde catre o existenta superioara.

Morala crestina ridica granitele individuale dintre oameni si afirma universalitatea tuturor
oamenilor prin principiul iubirii crestine, iubirii jertfelnice, daruitoare, temelia libertatii si
egaltatii tuturor in Hristos. Iubirea crestina isi are temeiul in iubirea lui Hristos, care este fara
margini, se revarsa peste toate si peste toti, toate umplandu-le si iradiind de lumina.

Sfantul Apostol Pavel ii inchina frumosul imn din epistola I catre Corinteni (cap. 13), considerat
cel mai valoros imn din literatura universala inchinat iubirii.

Pe aceeasi linie, Sfantul Simeon Noul Teolog zice: "Iubirea e mai mare ca toate/ Ea e, focul, ea e
si raza,/ Ea devine nor de lumina,/ Ea se preface in soare".

Esenta iubirii crestine consta in a iubi si pe Dumnezeu si pe aproapele. Dorotheos de Gaza spune
ca iubindu-L pe Dumnezeu in masura in care ne apropiem de El prin iubire, noi suntem uniti cu
aproapele nostru in iubire.

In Morala crestina virtutile culmineaza in iubire. Prin virtuti ajutam la formarea semenilor nostri
carora trebuie sa le dovedim iubirea noastra nu numai prin cuvinte, ci si prin munca noastra fata
de ei.

Virtutile cardinale se gasesc la Socrate (cu deosebirea ca el considera intelepciunea ca o virtute

generala din care deriva celelalte virtuti), la Platon si in stoicism. Aceasta este posibil deoarece
filosofii antici au putut cunoaste calea virtutii, prin lumina naturala din sufletele lor. Dar
filosofilor antici le lipseste cea mai mare virtute: iubirea care in Morala crestina este jertfelnica,
daruitoare.

In crestinism sensul si continutul virtutilor cardinale este schimbat primind un sens si un continut
nou prin raportarea lor la virtutile teologice cu care trebuie sa stea in legatura indestructibila.

Virtutea crestina serveste unui scop supranatural, pe cand cea filosofica serveste numai unui scop
pamantesc, natural. Aceasta, pentru ca virtutea crestina are ca subiect pe omul credincios
renascut prin har in Hristos si are totodata principii si motive, obiect si scop suprafiresti, pe cand
virtutea filosofica are ca subiect pe omul natural, principii si motive natural-sociale.
In etica filosofica, virtutea e identica cu fericirea, are un caracter individualist ca urmare a
intelectualismului, izvoraste din mandrie si-i lipseste virtutea iubirii fata de aproapele. In Morala
crestina raportul dintre virtute si fericire se pune altfel si pe verticala si pe orizontala, deoarece
virtutea crestina se leaga ontologic de apartenenta crestinismului la cele doua lumi: materiala si
spirituala.

Virtutea crestina izvoraste din interiorul fiintei umane si are un caracter atotcuprinzator,
universal; toti oamenii o pot poseda, indiferent de nivelul intelectual, toti oamenii sunt chemati la
virtute izvorata din smerenie si tuturor li s-a dat posibilitatea s-o practice, pe masura harului si a
puterilor proprii (I Cor. 2, 6-11).

Morala crestina da un sens si un continut nou, superior, invataturii despre familie, despre
societate, despre stat, despre pace si razboi, in comparatie cu conceptiile etice antice.

3. Trasaturile Moralei crestine fata de cele ale eticii filosofice

Morala crestina este revelationala, adica are ca fundament Revelatia dumnezeiasca supranaturala
si este fidela Cuvantului revelat cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, in Biserica.

Morala crestina este teonoma sau mai precis hristonoma deoarece isi intemeiaza intregul sau
continut pe autoritatea lui Dumnezeu care a oranduit totul si este legislatorul suprem al normelor
morale pe care le descopera in mod desavarsit in persoana si viata Fiului Sau, Iisus Hristos.

Binele moral pe care trebuie sa-l realizeze credinciosul reprezinta vointa lui Dumnezeu.
Preceptele morale ii apar ca porunci divine pe care le indeplineste cu inima curata. Avand
autoritatea divina se impun constiintei credinciosului ca un imperativ absolut. Toate acestea reies
din Revelatie.

Etica filosofica se considera autonoma in sensul ca isi raporteaza continutul sau doar la firea si
ratiunea umana care de fapt il lasa pe om numai cu el insusi stabilindu-si singur calificativul
faptelor in bune sau rele. Insa, Morala crestina, cu autoritatea divina, este adevarata morala
opusa arbitrariului individual si careia i s-a conferit adevarata autonomie.

Dumnezeu-Binele suprem isi exprima vointa Sa in legea morala care devine indreptarul obiectiv
al actiunilor credinciosului. Legea morala este astfel autonoma ori heteronoma.

Unele etici idealiste au fost nevoite sa accepte tot un principiu al autoritatii asa cum are Morala
crestina, dar cu deosebirea ca in Morala crestina autoritatea este divina, pe cand in etica
filosofica, de pilda in etica lui Kant, autoritatea interna este ratiunea. Autoritatea lui Dumnezeu
este autoritatea pe care credinciosul o primeste liber. Dar intervine deosebirea ca, in Dumnezeu,
omul a vazut tot ceea ce a putut cugeta mai inalt in lume, iar in autoritatea ratiunii poate fi numai
ceea ce se considera ca este mai inalt in om. Kant fundamenteaza morala pe principii apriorice
(existente in ratiune inainte de orice experienta). El considera legea morala ca fiind a priori
obiect necesar si general al ratiunii practice sau al vointei si de aceea isi da singura legea si o
urmeaza neconditionat numai din respectul pur al legii (autonomie), de unde rezulta ca omul este
in acelasi timp si propriul sau legiuitor si propriul sau supus. Astfel moralitatea in conceptia
sistemului etic al lui Kant are neconditionat un caracter autonom, heteronomia excluzand de la
sine caracterul adevaratei moralitati. Chiar prima maxima a imperativului categoric kantian:
"Lucreaza astfel incat maxima vointei tale sa poata deveni lege universala" arata clar atat
caracterul formal, cat si autonomia sistemului etic al lui Kant. Deci Kant centreaza moralitatea
pe autonomie, excluzand orice heteronomie sau, mai exact, teoftomia. Dar despre o astfel de
autonomie morala nu poate fi vorba in Morala crestina deoarece dupa invatatura Bisericii omul
este creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa si e dependent de Creator atat in ceea ce
priveste fiinta sa, cat si in ceea ce priveste activitatea sa. In acest fel, omul nu-si poate fi propriul
sau legiuitor moral si nici creatorul orinduirii moorale in cadrul careia el trebuie sa-si desfasoare
activitatea. De aici reiese ca legea morala este heteronoma, teonoma, dar se vorbeste si despre o
autonomie morala in sens crestin; "heteronomia si autonomia se unesc armonic in teonomie.

Autonomia vointei si imperativul categoric kantian al datoriei morale nu poate reprezenta cel mai
inalt principiu de moralitate deoarece moralitatea inseamna tnrairea dupa cuvantul lui Dumnezeu
atat pe verticala (adica in relatie ccu Dumnezeu), cat si pe orizontala (adica in relatie cu semenii)
si darruirea de sine lui Dumnezeu si semenilor. Dreptarul obiectiv al vietii morale este legea
morala, ca expresie a vointei lui Dumnezeu, activand in viata crestinului prin constiinta morala
care constituie norma subiecctiva a moralitatii.

Astfel, "viata morala ramane ceea ce este in esenta sa si anume realizarea libera a valcorilor
morale, existente prin relatia Dumnezeu - omul-credincios".

Morala crestina cerceteaza problemele care se refera la relatia "verticala" a omului cu Creatorul
sau si "potrivit" rezolutiilor acestora, omul intra si in relatiiia lui "orizontala" cu semenii sai si cu
lumea.

Morala crestina, spore deosebire de etica filosofica, accentueaza obtinerea mantuirii de caatre
om, a vietii vesnice, care incepe de aici si foloseste nu numai mijljloace naturale pentru
implinirea acestui scop, ci si mijloace supranaturaale (cult, Sfintele Taine, ierurgiile), prin care
credinciosul primeste harul divin pentru implinirea scopurilor firesti si suprafiresti.

Morala crestina este o Morala hristocentrica pentru ca ofera crestinului pe Hristos nu mumai ca
model de vietuire, ci si ca izvor de putere in viata crestina si sociala.

Morala crestina esste viata morala intrupata in persoana si viata lui Hristos Care se preezinta si
ca model moral ideal vrednic de imitat si ca o forta activa permanenta in viata morala a
credinciosului. Singurul tel al crestinului este indumnezeirea lui, desavarsirea, sfintenia: "Fiti dar
desavarsiti precum si Tatal vostru Cel ceresc" (Matei 5, 48). Credinciosul tinde la ccomuniunea
cu Dumnezeu. Odata realizata aceasta comuniune, se realizeaza si comuniunea cu semenii sai.
Raportarea omului la Dumnezeu, relatia cu Dumnezeu da sens relatiilor cu sine si cu semenii.
Chipul lui Dumnnezeu in om este un dat ontologic, dar care cere sa se realizeze. Viata de
comuniune a lui Dumnezeu cel in Treime inchinat se revarsa in umnanitate prin Hristos in Duhul
Sfant si la ea participa credinciosul prin Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, credinciosul intra in
comuniune cu Hristos spre care sa nu aiba alta cale decat pe Hristos, iar legatura cu Hristos in
aceasta comuniune nu se face decat prin Duhul Sau Cel Sfant si in iubire jertfelnica. Fiecare
credincios se poate apropia de uimirea tainica cu Dumnezeu Care a facut, prin intruparea
Cuvantului, un pas urias in iesirea Sa din transcendenta si apropierea maxima de noi intr-o
legatura ontologica. Aceasta cu atat mai mult cu cat, asa dupa cum spune Sfantul Maxim
Marturisitorul, "fiinta virtutii din fiecare este Cuvantul cel unic al lui Dumnezeu, caci fiinta
tuturor virtutilor este Insusi Domnul nostru Iisus Hristos".

Morala crestina avand un caracter hristocentric accentuat de rolul Sfintelor Taine ca mijloace
prin care se salasluieste Hristos in om, are si un caracter pnevmatic-bisericesc si duhovnicesc.
Hristos Se intrupeaza haric in credinciosi si in Biserica, iar madular al lui Hristos nu poate
deveni si nu poate ramane cineva decat daca se integreaza si face parte din Trupul tainic al lui
Hristos ca ansamblu bine oranduit al multor madulare.
Deci Morala crestina nu este o morala individualista. Credinciosul obtine mantuirea numai in
comuniune cu Dumnezeu si cu semenii sai in Trupul tainic al lui Hristos - Biserica. Morala
crestina este caracterizata astfel prin caracterul ei hristologic si hristocentric, prin caracterul
trinitar si totodata prin cel pnevmatologic-bisericesc.

Asadar crestinismul nu este un sistem social, politic sau economic, ci o viata traita dupa
Cuvantul lui Dumnezeu, insa intre oameni si cu oameni. El are ca temelie o invatatura si o
morala superioara, oricarei filosofii omenesti ceea ce a facut pe un mare teolog sa afirme:
"Crestinismul este o religie, dar in acelasi timp si o cuprinzatoare filosofie de grandioase
proportii".

Dar accentuam ca numai o anume filosofie, care nu este nici exclusivista si nici monista. Aceasta
afirmatie are la baza faptul ca, dupa invatatura noastra, omul este fiinta spirituala personala,
inzestrata de Creator cu ratiune si libertate, capabila sa traiasca intens cele dobandite prin
cunoastere si sa stea in comuniune cu Dumnezeu, ajutat de harul Sau, si cu semenii sai, stand in
relatie cu intreaga creatie si existenta si avand chemarea de a inainta pe drumul anevoios al
desavarsirii cu ajutorul lui Dumnezeu.

Morala crestina, vis-a-vis de etica filosofica, are esentiala relatia omului cu Dumnezeu si relatia
cu semenii ca marturie concreta a primei. Specificul Moralei crestine si forta ideii morale consta
in acel trebuie, cum trebuie si in ce scop sa fac o fapta sau alta, o actiune sau alta, privind atat
desavarsirea si mantuirea proprie, cat si slujirea spre mantuire a semenilor animata de
proexistenta, "caci nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce
face voia Tatalui Meu, care este in ceruri" (Matei 5, 21). Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos
este acel trebuie intrupat si trait dupa voia lui Dumnezeu.

In Morala crestina binele, adevarul, frumosul, dreptatea, sfintenia nu sunt simple idei si nici
valori impersonale, ca in etica filosofica, ci intrupate in Cel ce este adevarul insusi (Ioan 14, 6).
Acestea implica notiunea de persoana, pentru Dumnezeu si pentru om in acelasi timp. Morala
crestina se afla inradacinata in insasi invatatura de credinta, in adevarurile dogmatice privind pe
Dumnezeu, pe om si mantuirea acestuia din urma prin Hristos (mantuirea obiectiva) si prin
Hristos in Duhul Sfant, in Biserica (mantuirea subiectiva).

Iluminismul
Epoca luminilor sau Iluminismul a fost o mişcare culturală europeană care s-a dezvoltat
între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care promova principii şi valori noi în societate:
democraţia, toleranţa şi spiritul critic.

Iluminismul a apărut datorită ascensiunii burgheziei (clasă socială activă şi bogată),

care dorea obţinerea poziţiilor conducătore în stat. Iluminiştii au examinat critic toate
domeniile existenţei, spunând că supremul judecător este raţiunea umană, omul prin
raţiunea sa trebuie să fie capabil să primească lumina culturii şi a cunoaşterii, devenind
luminat, eliberat de vechile prejudecăţi. Aceste idei noi au avut o largă răspândire
începând cu secolul al XVIII-lea, mai ales prin intermediul filosofilor francezi.
În această perioadă s-a dezvoltat un curent anticlerical, care susţinea eliberarea
spiritului uman de sub influenţa bisericii. Cei mai mulţi filosofi iluminişti au fost deisti,
adică credeau în Dumnezeu, dar respingeau dogmele şi instituţiile religioase.

Cei mai importanţi filosofi iluminişti au fost:

1) Montesquieu (1689-1755). El considera că omul se poate schimba în bine prin

educaţie. Cea mai importantă operă a sa este lucrarea Despre Spiritul Legilor în care a
pus bazele principiului separării puterilor în stat: executivă, legislativă şi judecătorească.

2) Voltaire (1694-1778). A fost cel mai important scriitor al acestei perioade, opera sa
fiind extrem de vastă (lucrări istorice, piese de teatru, pamflete, romane, scrisori etc.). El
a cerut instituţionarea unei monarhii centralizate moderne, care să se opună vechilor
rămăşite medievale, identificate ca fiind nobilimea şi biserica. În operele sale a criticat
abuzurile comise de biserică şi de regi, cerând o presă liberă, desfiinţarea servituţiilor
feudale şi egalitatea în faţa legii. Voltaire a fost un exponent al toleranţei şi al drepturilor
omului, criticând dur biserica. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: Candide, Tratat
despre toleranţă, Dicţionar filosofic, Secolul lui Ludovic al XIV-lea.

3) Jean Jacques Rousseau (1712-1778). A fost gânditorul care a avut cea mai mare
influenţă asupra dezvoltării filosofiei. În lucrarea Noua Eloiză a demonstrat faptul că
omul pe lângă raţiune, dispune de emoţii. Prin lucrarea Emil, el a pus bazele pedagogiei
moderne. Cea mai importantă lucrare a sa este Contractul social, care a influenţat
dezvoltarea teoriei politice. Rousseau a pornit de la constatarea că oamenii s-au născut
liberi şi egali, fiecare individ fiind bun, blând şi milos, dar societatea cu instituţiile sale şi
proprietatea l-au transformat negativ pe om, care devine capabil să facă rău intenţionat
semenilor săi. Rosseau a susţinut că singura suverană este voinţa generală (interesele
cetăţenilor), astfel punân bazele teoriei suveranităţii poporului, care va sta la baza
supremaţiei puterii legislative în faţa celei executive. El a afirmat că societatea este
bazată pe un contract între suveran şi supuşi, prin care suveranul este obligat să
asigure fiecăruia libertatea şi egalitatea.

Cea mai importantă lucrare a epocii luminilor a fost Enciclopedia, care cuprindea
cunoştiinte din toate domeniile, fiind redactată sub conduecerea lui Denis Diderot.
Această lucrare cuprinde 35 de volume.

Prin operele lor, filosofii iluminişti s-au pronunţat împotriva abuzurilor din societate.
Consecinţa a fost apariţia unor păreri critice, care cuprind un public tot mai mare şi care
creşte mereu, prin lectura ziarelor, citirea cărţilor etc. Acest fenomen duce la formarea
opiniei publice, care se referă la poziţia cetăţenilor despre guvernarea statului. Termenul
de opinie publică este consemnat de Dicţionarul Oxford în 1781.

Ideile Epocii luminilor s-au răspândit în toată Europa. Astfel, înAngliacei mai importanţi
reprezentanţi au fost: David Hume, John Locke, Daniel Defoe, Jonathan Swift;
iluminismul german este reprezentat de Immanuel Kant, iar cel italian de Cesare
Beccaria. În spaţiul românesc iluminismul a fost promovat de reprezentanţii Şcolii
Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu). Aceştia au
susţinut latinitatea, vechimea şi continuitatea poporului român.

Ideile iluminismului au fost adoptate şi la curţile imperiale sau regale europene, unde au
generat despotismul luminat, potrivit căruia regele este primul slujitor al statului,
activitatea sa fiind pusă în slujba supuşilor săi. Despoţii luminaţi au elaborat coduri de
legi unitare, au desfiinţat tortura, au sprijinit dezvoltarea economică, artele, ştiinţele şi
învăţământul, au încercat să îmbunătăţească situaţia ţărănimii. Aceste principii au fost
aplicate de către: Frederic al II-lea al Prusiei (1740-1786), Ecaterina a II-a a Rusiei
(1762-1796), şi Iosif al II-lea al Austriei (1780-1790).

Iluminism în Moldova
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu reverberaţiile ei transcarpatine.
Acest iluminism a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin
demersul la istorie, la istoria limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la
argumentele istorice în favorea unor revendicări politice.

Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din
Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX -lea. Cărturarii acestui
curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor
ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.

Învăţământul a contribuit şi el la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti, întemeiate în Ţara

Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat într-adevar un însemnat focar de cultură al
Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi.
Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182
în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase.
Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care
în "Însemnare a călătoriei mele", surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile triste din
patria sa. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este epopeea
eroicomică Ţiganiada de I.Budai-Deleanu. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon
Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special,
din Enciclopedia lui Diderot.

Istoria filosofiei contemporane

Titlurile si subtitlurile cartilor principale publicate de Foucault ( Istoria nebuniei in epoca
clasica , apruta in 1961 , Nasterea clinicii , sau a arheologiei a privirii medicale in 1963 , apoi in
1966 Cuvintele si lucrurile prezentate ca o “ arheologie a stiintelor umane , in sfarsit Aeheologia
cunoasterii in 1969 ) ne indica destul de clar proiectul operei sale si inspiratia din care provine .
Fidel spiritului metodei genealogice puse la punct de Nietzsche, Foucault intreprinde
dezvaluirea construciilor noastre intelectuale a manierei noastre de a vedea si clasa de a intelege
si spune in ultima instanta a manierei noastre de a fi stintifice in diferite epoci . Orice opera si
orice discurs care se prezinta ca obiectiv este in realitate intotdeauna discurs al cuiva . Totusi
pentru ca discursul stiintei este cel al puterii , va fi vorba nu numai de a analiza maniera in care
se configureaza stiinta , ci si mai ales , de a descrie practicile concrete pe care le implica so
configuratiile pe care le impune realitatea .
Michel Foucault sustine in 22 februarie 1969 , la invitatia lui Henry Gauhier , in fata
Societati Franceze de Filosofie conferinta cu titlul “Ce este un autor?”. Textul publicat al acestei
conferinte va avea un impact puternic in Statele Unite , fiind mai putin receptat in Franta , in
contextul initial aparitiei lui. Textul are patru noi relevante din cel putin diua perspective . Prima
este legata de tema abordata de text , care este cea a absentei autorului devenit functie-autor . A
doua perspective se desprinde din legatura intima , care exista intre gandirea unui autor si datele
biografice care circumscriu un anumit context spatial si temporal .
Foucault porneste in discutarea conceptului de autor , de la acea fraza rostita de Beckett:
“ ce conteaza cine vorbeste , cineva a zis , ce conteaza cine vorbeste ! “ . Fraza are relevanta
deoarece prin ea survine principiul etic al scriituri contemporane- indiferenta , care dupa spusele
autorului guverneaza ca practica . Autorul a disparut , fapt care a devenit deja loc comun al
criticii contemporane . Ceea ce Foucault ne propune insa sa gandim este functia – autor , posibila
datorita locului gol lasat de disparitia autorului . Conferinta se va desfasura urmarind raportul de
atribuire si pozitia autorului .
Foucault isi implineste discursul printr-o ultima delimitare impusa atat de economia
conferintei , cat si de travaliul gandirii . Aceasta il priveste pe autorii cu un statut transdiscursiv ,
pe intemeitorii de discursuri , cum ii numeste Foucault . Intemeietorii de discursuri se disting
prin diferentele introduce de conceptele de redescoperire , reactualizare si reaintoarcere .
Autorul diferentiaza intre actul de intemeiere al unei stiintificitati care “ poate fi intotdeauna
reintrodus in masinaria transformarilor care deriva din el “ si instaurarea unei discurisvitati care “
este eterogena in raport cu tarnsformarile sale ulterioare “ .
Michel Foucault castiga inca favorile unui public mai ales prin Cuvintele si lucruri . In
aceasta carte sunt descries trei epoci : Renasterea ; epoca ; epoca clasica ; epoca moderna ; in
cazul fiecaruia dinte ele , o configuratie sistematica si specifica ( spisteme ) impune cunoasterea
a unei anumite regularitati ( o anumita maniera proprie de a gandi lucrurile se reantalnesc in
toate operele epocii considerate ) .
Aceasta lucrare se prezinta de asemanea ca si o “ arheologie a stiintelor umane “ . Numai
dupa secolul al XIX – lea , omul devine in mod explicit obiectul unei cunoasteri positive
( psihologia , sociologia , madicina clinica ) . Totusi apariitia rapida a stiintelor despre om nu
trebuie inteleasa , potrivit lui Foucault , ca o constientizare a unei posibilitati neexplorate pana
atunci . In realitate , stiintele omului se dezvolta pentru ca omul insusi apare in aceeasi epoca .
Ceea ce numim “ om “ ( subiect al cunoasterii care este in acelasi timp o fiinta naturala , un
obiect de cunoastere ) este o creatie recenta , amenintata de o disparitie rapida . Anuntand “
moartea omului “Foucault ne prezinta totusi disparitia spaciei , ci disparitia unei anumite forme
de cunoastere .
Foucault se va ocupa in continuare de studiul practicilor penale . Astfel , el analizeaza in
A supraveghea si a pedepsi , modul in care inchisoarea devine o practica primitive generalizata
( secolul al XIX – lea ) ca urmare a aparitiei progressive a unei societati disciplinare . Aceasta
lucrare va starni foarte curand un adevarat scandal , in masura in care ea pretinde sa demonstreze
ca functia inchisorii nu este aceea de a impiedica delicventa , ci de a o intretine .
Ultima cercetari ale lui Foucault se refera la istoria sexualitatii si la formarea , prin
medierea practicilor confesionale crestine , a unui “ subiect al dorintei “ . Acest studiu il va
determina sa reconsidere problema raportului etic fata de sine , problema reformulate in sensul
unei “ eticizari a existentei “ ( sa faci din viata ta o opera de arta ) .
Michel Foucault a fost o personalitate complexa ce cu greu poate fi incadrata intr-o
tipologie umana , iar opera sa cu greu poate fi subsumata unui current cultural , unei tendinte in
filozofie , epistemologie , istoria ideilor s . a. A fost un tip preocupat de multe probleme . L-a
interesat tiparele institutionale pe care nebunia din “ foc sacru “ cum era vazuta in Renastere a
devenit boala in secolele XVII – XVIII .
L-a inspirit istoria sexualitatii vazuta de el ca un fapt istoric , a analizat realitatiile dinte
placere , putere si adevar si a cantarit modalitatile prin acre o societate la un moment dat
dezvolta procedee de limitare a deiscursului . Nu a oboist da cerceteze raporturile pe care
sexualitatea produce cunoastere, atunci sexualitatea poate fi privita ca un obiect politic si
epistemic .
L-a fascinate binomul putere – adevar si i-a urmarit traseul cultural inca de la inceputurile
culturii grecesti cand, de exemplu in scierile lui Homer , adevarate erau doar spusele celor
puternici , iar detinerea puterii fonda credibilitatea unui discurs . Platon a fost primul care a
devalorizat discursul puterii (tiranul, sofistul) si-l taxeaza drept unul ignorat si obscure aperand o
disjuncit paguboasa intre stiinta si putere . Astfel daca puterea a produs si va produce intotdeauna
discursuri ce manipuleaza contextual cultura umana apare ca o retea vizibila a tipurilor de
experienta la care sunt supusi indivizii la un moment dat .
Michel Foucault a fost tipul de ganditor ca nu a crezut in universalii antropologici cu alte
cuvinte nu a cazut in capcana de-a crede in obiectivitate , in postulate eterne a refuzat sa asocieze
universalul si obiectivul cu necesarul , perspectivele locale si partiale cu reguli si ritmuri
imuabile . Astfel daca orice tip de experienta umana are un character istoric si este efectul unui
discurs contextual , atunci viata umana poate fi conceputa ca un support pasiv de inscriptionare
pe care istoria ne-o inoculeaza nca de la inceputurile ei. Mai mult, Foucault a dezvoltat o critica
antimetafizica a construirii subiectului in filosofia moderna. Subiectivitatea nu i-a parut ce un
dat, iar identiatea finite umane ca si in cazul lui Giles Delueza a fost interpretata drept un “
simulacru“ un efct “optic“ al diferentei si repetitiei.
Astfel daca omul este un effect al unor evenimente discursive locale urmand postulatul
hermeneuticii lui Gademar “Fiinta care poate fi inteleasa este limbaj“ .Au fost populare in epoca
dezbaterile sale cu filosoful si lingvistul Noam Chomsky . In text “ Ce sunt luminile “ , Foucault
incearca sa de-a un raspuns lucrarii cu aceelasi titlu a lui Immanuel Kant . Un periodic geman a
publicat in decembrie 1784 un raspuns la intrebarea “Ce sunt luminile “ ? iar acest raspuns ii
apartine lui Kant . Textul lui Kant desi minor adduce o intrebare in istoria gandirii la care
filosofia moderna nu a fost capabila sa raspunda.
Pentru Foucault luminarea inseamna ansamblul de evenimente politice , economice ,
sociale , culturale si institutionela . Foucault vede o legatura intre acest scurt text a lui Kant si
cele trei Critici . Luminarea este descrisa ca moment in care umanitatea ajunge sa se foloseasca
de propria ratiune fara a se supune vremii . Pentru a determina ce putem cunoaste , ce trebuie sa
faca si ce spera acest mic text se refera la raspantia dintre reflectia cristica si reflectia asupra
istoriei.
Foucault caracterizeaza atitudinea de modernitate printr-un exemplu : Boudelaire .
maodernitatea fiinda constiinta discontinuitatii timpului : rupture fata de traditie , sentimental de
noutate , vointa de a “ eroiza “ prezentul . Modernitatea nu reprezinta doar o forma a raportarii la
present ci si o modaliate a raportului pe care trebuie sa-l stabilim cu noi insine , a fi modern
inseamna a te lua pe tine insuti , ca obiect al unei elaborari complicate se dure , omul modern
este cel care cauta sa se inventeze pe sine.