Procesul și moartea lui Socrate

La momentul morții profesorului său Platon avea 21 de ani. Socrate nu a lăsat nici o
operă scrisă el apărînd în dialogurile lui Platon ca personaj central. Cu toate că Socrate era un
prieten al familiei, Platon nu a studiat împreună cu el decît în ultimii 8 ani ai vieții lui. Cea mai
bună relatare a procesului lui Socrate se regăsește în dialogul platonician Apologia1 sau
Apărarea lui Socrate. Care au fost acuzele aduse de atenieni lui Socrate? Atenienii îl vor acuza
de impietate, a adus zeii noi în cetate, și de coruperea tineretului. Acuzele reale nu au putut fi
menționate pentru că cei care conduceau Atena au interzis orice mențiune a crimelor de război,
pentru a pune capăt animozității și urii din cadrul cetății. Crimele de care era, de fapt, acuzat
Socrate se refereau la conspirația împotriva democrației Ateniene la care Socrate ar fi participat
alături de Charmides, Critias (membii ai viitorului Regim al celor 30) și Alcibiade (un trădător al
Atenei) preferatul său. Mai mult, chiar după terminarea războiului Socrate ar fi incitat tinerii la
revoltă împotriva regimului democratic.
Socrate ar fi putut evita sentința dacă ar fi părăsit Atena sau dacă ar fi arătat remușcări
pentru activitatea sa împotriva regimului democratic și nu ar fi disprețuit juriul în mod deschis.
De asemenea, ar fi fost, probabil, iertat, dacă ar fi propus o amendă pentru faptele sale. Sentința
ar fi putut fi evitată cu ușurință, cu atît mai mult cu cît Socrate a petrecut o lună închis înainte de
ducerea la îndeplinire a pedepsei cu moartea. Socrate a refuzat și planul de evadare propus de
apropiații săi, acceptînd pedeapsa de a bea paharul cu cucută. Care sînt motivele pentru care
Socrate a refuzat toate căile de a scăpa de pedepsa cu moartea? Dacă ar fi acceptat o amendă, sau
ar fi evadat ar fi însemnat să-și recunoască vina. Prietenilor care au plănuit evadarea le-a răspuns
că ar fi imoral să evadeze pentru că astfel ar încălca legea, pe care ca cetățean este dator să o
respecte. Încălcînd legea ar distruge fundamentul vieții comunitare în societate.
În apărarea pe care Socrate o prezintă în fața judecătorilor el apără odată cu propria
persoană, filosofia și filosoful. El alege să moară pentru lucrurile în care crede, și datorită acestui
fapt nu arată nici un fel de atitudine conciliatoare, sau de remușcare, în fața judecătorilor, nici nu
caută pedeapsa mai ușoară. Mai mult, propunerea de pedeapsă făcută de Socrate a fost menită să
arate distanța și disprețul pentru niște judecători ale căror acuze le considera deșarte: pedeapsa pe
care el o propune este ca cetatea să-l întrețină în mod gratuit, drept dovadă a serviciilor lui!
Faptul că a refuzat să aleagă o pedeapsă mai ușoară decît moartea echivalează cu respingerea
unei proporții care ar fi transformat lucrurile în care credea în unele lipsite de importanță. Prin
atitudinea sa Socrate i-a forțat pe judecători să-l trimită la moarte. Care erau însă aceste lucruri
așa cum rezultă ele din Apologia?
1. Socrate a afirmat mereu că adevărata înțelepciune constă în a recunoaște că știi că nu
știi nimic - agnosia socratică. El explică: oracolul din Delphi a afirmat că nici un om nu este mai
înțelept decît Socrate. Pentru a vedea dacă oracolul nu se îșeală Socrate decide să se întîlnească
cu oameni din diverse categorii sociale și să se confrunte cu ei. Îi întîlnește pe politicieni și
constată că cei despre care se spune că sînt cei mai înțelepți, erau de fapt lipsiți cu desăvîrșire de
rațiune. Și, spune Socrate, am știut că eram mai înțelept ca ei pentru că eu măcar știam că nu știu
nimic. Apoi discută cu poeții, la care Socrate observă că își compun poezia bazîndu-se pe
inspirație, și nu pe pe o anume știință. S-a întîlnit cu meșteșugarii care creau lucruri pe care nu
le-ar fi putut crea (vase, îmbrăcăminte, corăbii) dar, asemeni poeților, erau convinși că stăpînirea
meșteșugului lor le permite să se pronunțe și asupra altor lucruri în afara domeniului lor.

1
Platon, Opere I, Ed. Științifică, București, 1974.
 Astfel Socrate ajunge să înțeleagă spusele oracolului: Socrate este cel mai înțelept pentru
că cel puțin el știe că nu știe nimic. „«Nu știu decît că nu știu nimic», spunea Socrate, și este
vorba de o afirmație care trebuie luată - ținînd seama de ceea ce au povestit Platon și Xenofon în
legătură cu cel care a proferat-o - în mod ironic. «Nu știu decît că nu știu nimic» trebuie înțeles
ca: «nu mă satisface nici una din cunoștințele de care voi sînteți atît de mulțumiți. Dacă asta
înseamnă să știi, atunci eu nu știu nimic, din moment ce văd obiecții și lipsă de fundament în
certitudinile voastre. Dar cel puțin știu că nu știu, adică găsesc argumente pentru a nu mă încrede
în ceea ce în mod obișnuit se numește a ști. Poate că voi știți întradevăr toate cîte par că le știți și,
dacă e așa, ar trebui să fiți în stare să răspundeți la întrebările mele și să-mi lămuriți îndoielile. Să
examinăm împreună ce se numește în mod obișnuit a ști și să lăsăm de o parte tot ce niște
presupuși experți n-ar putea rețin din poptopul întrebărilor mele. Nu e totuna să știi cu adevărat
cu a te limita să repeți ceea ce în mod curent se consideră știut. E preferabil să știi că nu știi decît
să consideri știut ceva la care ne-am gîndit profund noi înșine. O viață fără analiză, adică viața
unuia care nu cîntărește răspunsurile care i se oferă la întrebările esențiale și nici nu încearcă să
răspundă personal la ele nu merită osteneala să fie trăită.»”2
Prin faptul că știe că nu știe nimic Socrate nu-și arogă stăpînirea unei științe. Prostul e cel
care crede că știe, neștiind de fapt. Socrate recunoscîndu-și neștiința evită derapajul în zona
prostiei. Agnosia socratică nu este altceva decît o definire pe cale negativă a inteligenței, o
asumare a statutului limitat al naturii umane. În raport cu prostia trebuie să te ai in vedere pe tine,
nu pe celălalt - prostul nu va realiza niciodată că e prost.
2. Al doilea punct pentru care Socrate insistă este preocuparea pentru bine, de a face
binele. Tinerii și bătrînii de o potrivă, nu se vor preocupa cu banii sau cu trupul, ci cu dobîndirea
înțelepciunii și a adevărului. Doar după cel le-au dobîndit pe ultimele se pot preocupa de
celelalte. Pentru că nu banii asigură virtutea, ci odată cu virtutea apar toate bogățiile. Și le spune
judecătorilor că oricine l-ar acuza că vorbește despre altceva, minte.
3. Socrate îi avertizează pe jurați că dacă îl vor condamna, vor păcătui contra zeilor,
pentru că rolul lui este unul important, și ilustrează acest fapt printr-o metaforă: statul e ca un cal
care se mișcă greu datorită greutății sale, iar vorbele lui Socrate sînt cele care-l înțeapă și-l
readuc la viață.
4. Al patrulea și cel mai important punct din discursul lui Socrate insistă asupra faptului
că virtutea este cunoaștere. El va spune că răul provine din ignoranță (nimeni nu face cu bună
știință răul). Și astfel, primul pas pentru a ajunge la bine e procesul de cunoștere care constă în
înlăturarea erorilor și obținerea unor noțiuni juste. În această abordare filosofia este calea de a
ajunge la adevăr, și deci, la virtute. Socrate va colinda Atena discutînd cu toți cei dispuși să-l
asculte petru a descoperi împreună cu ei adevărul. În acest fel afirmația lui Socrate că o viață
neanalizată nu merită trăită dobîndește sens.
În dialogul Gorgias (488a)3 Socrate se va întreba care viață trebuie aleasă? Cum e mai
bine să-ți trăiești viața? întrebările devin repere pentru Socrate; pentru el viața are semnificația
unei călătorii în care se cuvine să descoperi indiciile după care să te ghidezi cel mai bine. El îi va
îndemna pe tinerii din Atena vremii sale să urmeze o viață care trecea drept neconvențională, sau
înstrăinată de modul de viață acceptat. Pot exista mai multe interpretări în acest sens: una ar viza
delimitarea celor tineri de idealurile predecesorilor lor și de modul lor de a înțelege lucrurile,
care așa cum am văzut i-a implicat în devastatorul război cu Sparta. Altă interpretare e cea
potrivit căreia întregul demers socratic e generat de dictonul știu că nu știu nimic. Calea pe care

2
Fernando Savater, Întrebările vieții, Ed. Arc, Chișinău, 2000. - pg. 19-20
3
Platon, Opere I, Ed. Științifică, București. - pg. 345
acest dicton o deschide se concretizează în îndemnul pe care Socrate îl adresează celor cu care
dialoghează de a stăpîni adevărul, nu ca pe o posesiune, ci mai de grabă ca pe o metodă.
Calea prin care Socrate viza obținerea adevărului era dialectica. Prin acest procedeu,
stabilită fiind o teză, sau o temă, Socrate determina nașterea adevărului prin intermediul
întrebărilor și răspunsurilor în care-și angaja partenerii. Dialectica este strîns legată de maieutică,
care înseamnă „arta moșitului”, echivalentă a descoperirii adevărului prin cunoașterea de sine
(Menon 79e-85d). Maieutica va fi astfel o cale către sine și totodată implicit spre adevăr.
Dialectica înțeleasă de o manieră mai pragmatică este procedeul prin care dialogul avansează
treptat, dar sistematic; sistematic pentru că dialectica constrînge la rigoarea prezentării
argumentelor pe parcursul dialogului. Participanții la diolod vor ține cont de o condiționare: se
vor considera pe parcursul discuției adversari în încercare de a distinge adevărul de fals.
Preocuparea lor esențială va fi ca adevărul să fie evidențiat cu claritate. Astfel, dacă unul dintre
ei ajunge la o concluzie pe care o consideră adevărată, însă ea apare celorlalți ca falsă, ei îl vor
contrazice, pentru că și unii și alții sînt părtași la aceeași călătorie în descoperirea adevărului.
Prin urmare, dacă cel care contrazice are dreptate, cel contrazis va fi primul care să renunțe la
poziția pe care eronat și-a asumat-o. Aceasta înseamnă definirea adevărului ca metodă.

Banchetul sau Symposion

Revin la îndemnul formulat de Socrate în Apologia, acela de a-ți examina viața. În ce

scop? Pentru a te cunoaște pe tine însuți, sau altfel spus, pentru a descoperi care este natura ta ca
om. Înțelegerea naturii umane, căutarea sensului ei se va regăsi în diverse forme pe parcursul
tuturor dialogurilor platoniciene. Dar căutarea are și un alt sens în afara punctului central care
este adevărul, și anume, dragostea. Dragostea înțeleasă ca modalitate de a te lega de o altă ființă
umană dincolo de ceea ce se înțelege prin comportamentul uman. În Banchetul Socrate face una
dintre cele mai frumoase, mai profunde și mai originale analize ale dragostei din întreaga
literatură și filosofie universală. Întrebarea pe care dialogul o adresează este: Care formă a
dragostei este cea mai potrivită?, Care formă a dragostei trebuie aleasă? Sintagma de dragoste
platonică își are originea în acest dialog și tot aici este definită.
Dialogul strînge laolaltă prieteni în jurul unui pahar de vin care încercă pe rînd să
răspundă la întrebarea Ce este dragostea? Fără a încerca aici o rezumare a dialogului după
cuvîntarea lui Fedru, va urma Pausania care va susține că dragostea nu este altceva decît poftă
fizică, însă cea mai frumoasă variantă va fi cea a lui Aristofan. El va aminti despre un mit, Mitul
androgynului, în care se spune că oamenii în trecutul îndepărtat erau altfel constituiți decît așa
cum îi cunoaștem noi azi. Fiecare era o sferă avînd patru mîini, patru picioare, un cap pe care
erau desenate două fețe, organe reproducătoare atît bărbătești, cît și femeiești, și toate acestea
într-o singură ființă. În această alcătuire rasa umană era fericită. În fața acestei priveliști, a ființei
umane fericite în perfecțiunea sa, Zeus cuprins de gelozie decide să-i separe în două pe
androgyni, despărțindu-i în două sexe diferite.
Aristofan va spune că de atunci fiecare parte va tînji după partea de care a fost separată.
Dorința de a se pierde în ființa iubită, și de a deveni astfel unul în loc de doi, este sensul
dragostei. Dragostea este numele pe care-l poartă căutarea unității, a condiției originare. Găsirea
acestei forme de dragoste se va împlini, se va desăvîrși în identitatea contopirii cu cealaltă
jumătate. Dragostea apare ca o promisiune a perfecțiunii prin întîlnirea celeilalte jumătăți a
noastre pe care am căutat-o în tot și în toate. Dragostea este astfel mai mult decît pofta fizică. Dar
Socrate consideră că Aristofan omite un element important din această căutare, transformarea la
care ne supunem jumătatea atunci cînd ne îndrăgostim: idealizarea ființei iubite. O percepem ca
pe ceva bun în sine care deține toate acele calități pe care vrem să le vedem în ea, și în noi
totodată, pentru că și noi sîntem afectați de transformare. Socrate spune că nu ne îndrăgostim de
o persoană rea și în același timp să prețuim aceste calități în ea. Prin urmare dragostea nu
înseamnă doar căutarea celeilalte jumătăți decît atunci cînd aceasta este percepută ca fiind binele.
Ceea ce dialogul spune de fapt este că transformarea la care ne supune sentimentul
dragostei, sau legătura pe care dragostea o stabilește, face ca prin intermediul persoanei iubite să
avem acces la o formă perfectă, la o formă din afara acestei lumi. Dragostea este transformarea
care permite accesul la perfecțiune, este calea spre perfecțiune, iar perfecțiunea formei la care ea
trimite este Binele. Lumea în care căutăm dragostea este o lume a iluziei, unde iluzia echivalează
cu imperfecțiunea, iar dragostea este calea spre forma ideală, Binele. Relația de opoziție care se
stabilește este între iluzie/rău pe de o parte, și realitate/bine, pe de alta. Înțelegerea acestei
distincții este vitală pentru înțelegerea filosofiei lui Platon.
Dragostea platonică înseamnă căutarea ideii Binelui, în fața căreia toate celelalte pălesc și
trebuie considerate triviale. Forma - eidos - este expresia abstractă a perfecțiunii, iar dragostea
este calea care înlesnește accesul la această formă. Răul este înlăturat de Bine prin progresia pe
care o permite dragostea ca variantă a cunoașterii. Dragostea conține exemple care țin de atracția
fizică, de frumusețea fizică, dar care trebuie considerate etape spre frumusețea absolută, spre
esența frumuseții din interiorul fiecăruia dintre noi. Cu alte cuvinte dragostea conține etapele
cunoașterii, a descoperirii de sine. În acest moment filosofia poate fi înțeleasă ca dragoste de
adevăr. Faptul că dragostea față de altă persoană ne face să nu ne dorim altceva în afara ei
înseamnă că ea este completarea noastră, desăvîrșirea noastră, a identității noastre și totodată ne
relevă așa cum vrem să fim.

Dreptatea

Am ales să prefațez concepția platonică cu privire la dreptate cu cele două dialoguri mai
sus amintite întrucît ea nu poate fi înțeleasă independent de ideea de Bine. Filosofia platonică a
dreptății este strîns legată de etica sa; centrul analizei filosofice platoniciene este ideea Binelui.
Nomos, corespondentul grecesc al legii, desemna un obicei sacru cu rolul de impunere și
menținere a ordinii în cetate. Secolul al V-lea, odată cu apariția sofiștilor, marchează declinul
credinței, un indiciu al acestui fenomen fiind afirmația celebră a lui Protagoras, omul este
măsura lucrurilor. Nomos-ul devine dintr-o dată expresia particulară și caracteristică a unei
anumite comunități. Platon va remarca tendința tot mai accentuată de a relativiza tocmai acele
norme care ar fi trebuit să aibă putere absolută. 4 În acest context nomos-ul devine din concept al
unei ordini absolute simplă părere.
Pericolul unei asemenea evoluții este sesizat de Platon care vede contestat tocmai
elementul structurant și de menținere a ordinii politice a cetății, a polis-ului, pentru el singura
ordine luată în considerare fiind cea structurată de legea cu valoare absolută, generală și
imuabilă. El va opune relativismului inițiat de sofiști, ca singură variantă viabilă, lumea ideilor.
Eidos-ul devine conceptul legitimant al legii. Lumea ideilor va avea un caracter transcendent
4
Carl Joachim Friedrich, The philosophy of law in historical perspective, The University of Chicago Press, Chicago
& London - pg. 13
tocmai pentru ca ceea ce conferă autoritate legii să iasă din sfera subiectivismului uman în care
sofiștii plasaseră legea. Astfel Platon va atribui adevărata realitate unei lumi în afara acestei
lumi: cu cît un lucru este mai aproape de lumea ideilor, cu atît este mai real.
În polis-ul imaginat de Platon în Republica rolul legiuitorului va fi acela de a forma un
stat (deși mai potrivit a fi să o numim cetate) care să participe cît mai mult la ideea de stat.
Soluția pentru acest lucru era fie educarea conducătorului, a regelui ca filosof sau preluarea
conducerii statului de către un filosof rege. Nu trebuie însă să se considere că legea este
echivalabilă oricărui ordin arbitrar care provine de la conducător, fie el rege, sau tiran. Se pune
atunci întrebarea: care este originea legitimantă a legii dacă ea nu se regăsește în persoana celui
care conduce statul?
Care este semnificația dreptății? Sau altfel spus, este una dintre virtuți, dreptatea,
preferabilă pentru ea însăși, sau pentru avantajele pe care le aduce? Aceasta este întrebarea
centrală a Republicii. În Republica dike (reparație, judecată, justiție, dreptate)5 înseamnă o
analiză a dreptății așa cum se manifestă ea la scara mai largă a polis-ului (Republica-396a)6,
cercetare în urma căreia ea este definită ca un gen de dispoziție către cooperare a individului de a
realiza treaba care-i este proprie (Republica-433b-e)7. În acest sens dike ar putea fi interpretat ca
un comportament în acord cu sine, un comportament al individului care-și îndeplinește funcția
proprie. Republica va debuta cu această întrebare: care este comportamentul pe care trebuie să-l
adopte individul? Sau altfel spus, ce este dreptatea? Care se va dezvolta într-o altă întrebare la un
nivel mai amplu, care este calea pe care trebuie să o urmeze statul? sau Cum arată dreptatea la
scara cetății?, ambele fiind analizate în paralel. La Platon politicul și individualul sînt
interdependente.
El va atribui originea oricărei legi drepte ideii de Dreptate care aparține lumii ideilor care,
la rîndu-i, este dominată de Ideea de Bine - în acest sens am afirmat că filosofia lui Platon este
într-o relație de strînsă dependență cu etica sa.
Faptul că originea legii este plasată într-un dincolo transcendent nu însemnă că Platon nu
cunoștea fenomenul legal, sau avea o percepție deformată asupra lui. El va considera că creerea
ordinii legale este atributul esențial al conducătorului în constituirea unei comunități politice. În
acest sens decizia conducătorului nu era una care să țină de voință, cît mai curînd de rațiune și
etică. Și pentru că legiuitorului îi revine sarcina să asigure bunăstarea comunității ca întreg și a
fiecăruia dintre membri ei, și întrucît această bunăstare poate fi înțeleasă doar ca participare la
ideea de Bine, legea trebuie să fie, în toate privințele, în așa fel constituită încît ființele umane
care i se supun să devină mai bune. Aceasta înseamnă că Platon atribuie legii o funcție
educațională distinctă.8
Din acest motiv Platon va refuza să deducă ordinea legală dintr-o constituție pe care o
considera un exemplu al relațiilor de dominare și supunere. Singurele legi pe care le va accepta
vor fi cele menite a servi binelui comunității. Rolul guvernului în comunitate va fi acela de a-i
servi interesele.
Ele reprezintă calea de transformare a individului care, prin intermediul lor, va deveni cît mai
viruos posibil în vederea unei vieți mai bune.
Legile pot fi derivate numai din rațiune și din ideea de Bine. Platon excluzînd constituirea
legii la nivelul convenției și al interesului unei comunități restrînse.

5
Fr. E. Peters, Termenii filosofiei grecești, Ed. Humanitas, București, 1997 - pg.
6
Platon, Opere V, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1986 - pg. 169
7
Ibid. - pg. 215-216
8
Carl Joachim Friedrich, Op.cit. - pg. 18